Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OBSERVAREA NATURII.
MATEMATICA.
EXPERIMENTUL ŞTIINŢIFIC ŞI REZULTATELE CUNOAŞTERII
DIN PUNCTUL DE VEDERE AL ANTROPOSOFIEI

GA 324


CONFERINŢA a II-a

Stuttgart, 17 martie 1921

Am atras atenţia deja ieri, în cadrul conferinţei introductive, asupra faptului că, dacă studiem felul cum cunoaşterea umană trece de la cunoaşterea obişnuită a lumii exterioare la cunoaşterea matematică, rezultă prima etapă a acelei căi care dacă se merge în continuare pe ea, duce apoi şi la înţelegerea şi recunoaşterea metodei spiritual-ştiinţifice, aşa cum o înţelegem noi aici. Tocmai în cadrul acestor conferinţe mă voi strădui să caracterizez metoda spiritual-ştiinţifică şi să arăt dreptul ei de a exista. Aşa ceva poate să apară de-abia ca rezultat a ceea ce am de expus în aceste şapte conferinţe [ Nota 9 ].

Astăzi aş vrea să mă ocup încă o dată, ceva mai exact, de prima etapă. Aş vrea să aduc în faţa dvs. nişte consideraţii de felul celor care poate că mai apar, ici-colo, în cadrul gândirii ştiinţifice, sub formă fragmentară, dar care nu există sub o formă sintetizatoare; şi din cauză că ele nu există sub o formă sintetizatoare, oamenii nu sunt în stare să se ridice din punct de vedere metodic de la transformarea unei ştiinţe încă lipsite de matematică până la ştiinţa matematicii şi de a înainta apoi de la această transformare la cealaltă, despre care ne vom da seama că decurge în mod absolut obiectiv din ea, de la pătrunderea matematică a realităţii obiective la o pătrundere spiritual-ştiinţifică a existenţei reale. După cum am dat de înţeles, voi căuta, în mod foarte treptat şi metodic, să ating în cursul expunerii noastre această ultimă etapă.

Vom porni astăzi, pentru a ne atinge scopul propus, de la o studiere a omului, aşa cum se vieţuieşte el pe sine însuşi când percepe, când observă lumea exterioară. Din conferinţele care au fost prezentate aici sau măcar din referatele de seminar ori mai ales din lectura cărţii mele Despre enigmele sufletului [ Nota 10 ], vă va fi cunoscut faptul că putem ajunge la o studiere completă şi suficientă a omului numai dacă înţelegem că organizarea totală a fiinţei umane se împarte în trei sectoare clar distincte unul de altul. Noi avem de-a face, fireşte, cu omul unitar. Dar acest om unitar acţionează ca organismul cel mai complicat care ne este cunoscut, în primă instanţă, prin faptul că este împărţit, aş zice, în trei organizări parţiale, care au o anumită independenţă, dar care, tocmai prin faptul că tot ceea ce există în ele este dezvoltat în condiţiile acestei independenţe şi pe urmă reunit într-un întreg, reuşesc să dea naştere unităţii concrete a organizării umane. Avem de-a face aici cu ceea ce în cartea Despre enigmele sufletului am numit “omul neuro-senzorial” , acea parte componentă a organizării umane care, în primă instanţă, îşi are expresia cea mai adecvată în capul uman, dar care de aici se extinde, la rândul său, asupra întregii organizări umane. Dar din cauză că o asemenea parte constitutivă a organizării umane pătrunde, la rândul său, întreaga organizare, nu avem voie să uităm că, totuşi, o asemenea parte constitutivă independentă există. Putem distinge foarte exact de restul organizării umane – şi vom mai avea de vorbit despre aceasta – un om neuro-senzorial, adică cel care mijloceşte viaţa noastră de reprezentare. Noi suntem oameni care desfăşoară o activitate de reprezentare prin faptul că suntem în măsură să ne mijlocim noi înşine ceea ce este viaţă de reprezentare prin acel organ care cuprinde, dacă e să folosim o expresie sintetizatoare, organele de simţ şi sistemul nervos, prelungindu-se de la organele de simţ în organizarea internă.

Suntem legaţi prin viaţa noastră de sentiment de acest sistem neuro-senzorial, la fel cum suntem legaţi de el prin viaţa de reprezentare. Numai modul inexact în care sunt observate fenomenele psihice în epoca modernă ne face să trecem cu vederea acest lucru. Viaţa de sentiment nu este legată de sistemul neuro-senzorial în mod direct, ci numai în mod indirect. Viaţa de sentiment este legată în mod direct de tot ceea ce, în organizarea umană, poate fi numit sistem ritmic, care trăieşte cel mai mult în respiraţie, în bătaia pulsului şi în circulaţia sanguină. Iluzia că şi viaţa noastră de sentiment este legată în mod direct, ca parte a vieţii noastre sufleteşti, de sistemul neuro-senzorial, ia naştere din cauză că noi însoţim mereu cu reprezentări tot ceea ce are loc în interiorul nostru drept viaţă de sentiment. Şi după cum, din punct de vedere sufletesc, viaţa noastră sufletească este însoţită în permanenţă de reprezentări, sistemul nostru ritmic, care se întinde în tot organismul uman, este în legătură, din punct de vedere organic, cu sistemul nostru neuro-senzorial. În corp există, între sistemul ritmic şi sistemul neuro-senzorial, o relaţie asemănătoare aceleia care există în suflet între viaţa de sentiment şi viaţa de reprezentare. Viaţa noastră de sentiment se exprimă însă în mod indirect şi prin sistemul neuro-senzorial numai datorită faptului că în organismul nostru este mijlocită mai întâi trăirea de sentiment, care are drept instrument al său, în organism, sistemul ritmic, apoi acesta acţionează asupra sistemului neuro-senzorial, astfel luând naştere impresia că viaţa de sentiment este direct legată de sistemul neuro-senzorial. În cartea mea “Despre enigmele sufletului”, eu am atras atenţia în mod deosebit asupra faptului că, de exemplu, dacă studiem ce se întâmplă în interiorul omului când ascultă muzică, ne putem da seama foarte uşor în ce fel există în om raportul caracterizat adineaori.

În afară de cele două sisteme, sistemul neuro-senzorial, care mijloceşte viaţa de reprezentare, şi sistemul ritmic, care mijloceşte viaţa de sentiment, mai avem şi sistemul metabolic. În cele trei sisteme, sistemul neuro-senzorial, sistemul ritmic şi sistemul metabolic, avem întreg organismul uman, în ceea ce priveşte funcţiunile sale. Sistemul metabolic corespunde în mod nemijlocit vieţii sufleteşti a voinţei, şi vom avea o studiere reală a legăturii dintre voinţă şi organismul uman numai când problema va fi urmărită în sensul de a se cerceta cum au loc schimbările metabolice în momentul în care are loc un act de voinţă sau, cel puţin, un impuls de voinţă. Fiecare schimb metabolic este, în mod conştient sau inconştient, baza fizică a unui act de voinţă sau a unui impuls de voinţă. Au legătură cu metabolismul, de asemenea, mişcările noastre; din cauză că mişcările noastre au legătură cu metabolismul, şi mobilitatea noastră sufletească are legătură cu activitatea voinţei. Trebuie să ne fie clar faptul că, dacă facem o mişcare în spaţiu, aceasta este cel mai elementar act de voinţă. Dar – ca să folosim acest cuvânt al lui Goethe –, în cazul unui act de voinţă ca fenomen originar [ Nota 11 ], acel schimb metabolic care stă la baza unei mişcări din noi este, ca atare, expresia fizică a elementului sufletesc existent într-un act de voinţă. Şi numai prin faptul că noi urmărim actele noastre de voinţă cu reprezentările noastre, aceste acte de voinţă au legătură, în mod indirect, şi cu sistemul neuro-senzorial. Putem privi astfel – vreau s-o spun ca pe un fel de pregătire – viaţa sufletească şi, de asemenea, viaţa fizică a omului, aşa cum sunt ele împărţite în trei componente organice şi sufleteşti independente.

Vom încerca astăzi să vedem cum se comportă, dintr-un anumit punct de vedere, aceste trei componente ale organizării fizice şi sufleteşti umane, în raport cu omul care le observă. Aş vrea să aduc în faţa dvs., spre a fi studiată, percepţia spaţiului tridimensional. Trebuie să ne adâncim în aceste aspecte mai exacte, mai minuţioase, aş zice, deoarece tocmai conferinţele ce urmează vor să arate în mod exact cum cercetarea spiritual-ştiinţifică a lucrurilor este o continuare a cercetării ştiinţifice obişnuite. Să studiem mai întâi ceea ce am numit organism neuro-senzorial. În principal, acest organism neuro-senzorial este cuprins, după cum am spus deja, în organizarea capului, care conţine, în esenţă, viaţa nervilor şi a organelor de simţ; viaţa nervilor şi a organelor de simţ se ramifică apoi în restul organismului uman,

impregnându-l peste tot, într-un anumit sens. S-ar putea spune că, pentru un mod de a privi lucrurile care nu se opreşte asupra aspectelor exterioare, capul îşi extinde existenţa în întreaga fiinţă umană. Dacă, de exemplu, în cadrul organizării senzoriale, percepţia calorică e răspândită asupra întregului organism, asta nu înseamnă altceva decât că acea organizare care este localizată mai ales în cap, drept partea cea mai importantă a activităţii organelor de simţ, se extinde, în ceea ce priveşte această percepţie particulară a căldurii, asupra organismului întreg, aşa că, dintr-un anumit punct de vedere, în ceea ce priveşte percepţia căldurii, întreg omul este cap.

Astăzi, asemenea expuneri îţi sunt luate în nume de rău extraordinar de mult. Fiindcă oamenii s-au obişnuit atât de mult cu modurile exterioare de a privi lumea, încât au ajuns să creadă că, dacă se vorbeşte despre trei părţi constitutive ale organismului uman, ni le putem reprezenta aşezate una lângă alta, cu totul separate în spaţiu, iar un profesor de anatomie [ Nota 12 ], care tindea să facă asemenea separări în spaţiu, a avut prostul gust de a spune că antroposofia împarte omul într-un sistem al capului, un sistem al pieptului şi un sistem al burţii. Ei bine, cu asemenea lucruri poţi defini antroposofia într-un mod neadecvat. Dar, cu siguranţă, nu despre aceasta este vorba, ci este vorba de a aborda aceste lucruri într-un mod adecvat şi de a învăţa să ştim că în realitate lucrurile nu sunt separate în spaţiu, aşa cum îşi reprezintă unii în mod diletant, să ştim că ele se întrepătrund, se revarsă unele într-altele – de acest lucru trebuie să ţinem seama în special, dacă vrem să înţelegem în mod just cum conlucrează cele trei părţi constitutive ale organismului social tripartit.

Ei bine, organizarea capului este, în mod absolut sigur, acea organizare care – în primă instanţă, ne-o arată starea de lucruri pur empirică – are cel mai mult de-a face cu cunoaşterea, cel puţin cu cunoaşterea matematică, acea cunoaştere care se apropie, în lumea exterioară, de om. Putem constata, în mod pur empiric, că la această organizare a capului, ceea ce putem numi dimensionalitate ne întâmpină, la început, doar sub o formă foarte vagă. Vom înţelege cel mai bine despre ce este vorba aici dacă vom avea în vedere trei activităţi ale omului; prima este cea pe care aş numi-o actul total de a vedea, văzul, observarea lumii cu ajutorul ochilor. Dar, după cum veţi vedea imediat, este vorba de actul total, adică de observarea obiectelor exterioare cu ajutorul celor doi ochi ai noştri. În al doilea rând, braţele şi mâinile omului, deşi sunt fixate pe trunchi şi deşi, dintr-un anumit punct de vedere, fac parte din sistemul membrelor, se află totuşi într-o legătură strânsă cu sistemul ritmic. Prin faptul că sunt fixate de trup în apropierea sistemului ritmic, ele au fost modificate de către viaţa şi funcţiile fiinţei umane. Ca membre, ele sunt adaptate acelei vieţi pe care o putem numi viaţă ritmică şi, prin faptul că braţele şi mâinile sunt situate spre exterior, ne putem lămuri, privindu-le, unele dintre lucrurile pe care nu ni le putem lămuri atât de uşor studiind părţile interne ale sistemului ritmic. Aşadar, nota bene, esenţialul constă în faptul că, ce-i drept, mâinile şi braţele sunt membre, fireşte, dar că aceste membre, prin poziţia deosebită pe care o au în organismul uman, au fost adaptate sistemului ritmic de către viaţă, de către aspectul funcţional. Puteţi urmări această activitate a sistemului ritmic în braţe, în mâini, dacă vă gândiţi cât de puternic se exprimă ceea ce trăieşte în sentiment, adică ceva care are legătură cu sistemul ritmic, în gesturi, în mişcările libere ale braţelor şi mâinilor. In viaţa umană, aceste membre au fost ridicate cu totul şi cu totul pe o treaptă de trăire mai înaltă. Ele au fost create ca membre, dar nu sunt puse, ca la animal, în slujba în care se află de obicei membrele, ci au fost eliberate de slujba lor ca membre şi ele devin, aş zice, ca vorbire invizibilă, o expresie a vieţii de sentiment umane, fiind adaptate, deci, sistemului ritmic. Ca o a treia funcţie, aş vrea să aduc în faţa dvs. ceea ce putem studia drept mers, adică o activitate care se bazează în cel mai exact sens al cuvântului pe sistemul membrelor umane.

Vom aduce acum în faţa sufletelor noastre, într-un mod cu adevărat ştiinţific, văzul, mişcarea membrelor şi mersul. Văzul, prin cei doi ochi: Dacă-l privim în totalitatea sa, ne vom da seama că, în primă instanţă, în mod independent de orice activitate a intelectului, cele văzute cu ochii ni se prezintă în două dimensiuni. Dacă vreau să vă descriu ceea ce percepe omul prin văz, conform cu dimensionalitatea, pot să desenez, pur şi simplu, aici pe tablă, cele două dimensiuni (vezi desenul), sub forma a două coordonate perpendiculare una pe cealaltă. Aş vrea să desenez aceste două linii, pentru ca ele să concorde cu nişte consideraţii ulterioare care decurg de aici, doar în mod punctat. Desenându-le numai punctat, aş vrea să arăt că, de fapt, când avem o percepţie vizuală, această bidimensionalitate nici nu intră în conştienţa noastră intelectuală.

desen

Altfel stau lucrurile cu cea de a treia dimensiune. Cea de a treia dimensiune, pe care am putea s-o numim adâncime, deci adâncimea văzută din direcţia ochilor noştri, acea dimensiune care este situată pe direcţia faţă-spate, nu stă gata făcută în faţa sufletului nostru, în acelaşi sens, într-un mod cu totul independent de intelectul nostru. Ea stă în faţa noastră drept activitatea pe care noi o desfăşurăm ca operaţiune interioară a intelectului, când lucrurile pe care de obicei le vedem în plan sunt întregite de noi prin dimensiunea adâncimii, sub formă de corpuri. În orice caz, la o observaţie mai grosieră, ceea ce facem noi aici se sustrage activităţii noastre conştiente. Dar dacă ne cufundăm într-un mod mai subtil în activitatea conştientă, ne vom da seama foarte bine că dimensiunea adâncimii este vieţuită de noi într-un alt mod decât celelalte două, pe care le-aş numi dimensiunea înălţimii şi dimensiunea lăţimii. Putem sesiza foarte bine felul în care apreciem, în raport cu această dimensiune a adâncimii, la ce distanţă de noi se află un obiect oarecare. Percepţiei obişnuite, percepţiei vizuale, i se adaugă ceva, când întregim în conştienţă dimensionalitatea de pe o suprafaţă plană până la dimensionalitatea spaţială de corp, astfel încât putem spune: Cât timp rămânem în interiorul conştienţei noastre, nu putem spune cum iau naştere dimensiunea înălţimii şi cea a lăţimii. Trebuie să luăm înălţimea şi lăţimea aşa cum ne sunt date. Ele ne sunt date, pur şi simplu, prin percepţia vizuală. Nu tot aşa este cu dimensiunea adâncimii, deci cu a treia dimensiune. O desenez aici, în perspectivă, ca linie continuă, vrând să dau astfel de înţeles că această linie continuă, ca dimensiune a adâncimii, are la bază o activitate care intră măcar uşor în conştienţă, o activitate conştientă, hai să zicem semiconştientă, aşa că putem spune: Când studiem actul de a vedea, ne sunt date, în primă instanţă sub o formă pur ideatică, şi anume, de-abia când pătrundem cu gândirea actul de a vedea, dimensiunea înălţimii şi dimensiunea lăţimii. Dimensiunea adâncimii are deja la bază o activitate a conştienţei, o punere în activitate semiconştientă a intelectului. De aceea, după cum veţi fi auzit deja, explicarea anatomo-fiziologică a actului total al vederii trebuie să-i atribuie văzului – adică acelei activităţi care este văzul, înainte să înceapă activitatea intelectuală – numai procesul extinderii în plan văzute de noi. În schimb, ea trebuie să atribuie deja activităţii corticale – deci nu activităţii desfăşurate de fascicolul piramidal, acest organ din corpul uman de care depinde activitatea vizualizantă a ochiului – comportamentul corporal în cadrul actului de a vedea; în ceea ce priveşte adâncimea, procesele anatomo-fiziologice trebuie să fie atribuite creierului mare, care este şi mijlocitorul operaţiunilor de voinţă ale intelectului. Noi putem studia într-un anumit fel adâncimea, chiar dacă, aş zice, uşor sesizată de către conştienţă, în mod sintetic şi analitic. Ea intră în sfera a ceea ce aş numi activitatea conştientă desfăşurată de capul uman.

Dacă trecem acum de la actul de a vedea la acel act care ia naştere prin mişcarea braţelor şi a mâinilor, se cere să ne cufundăm într-un element şi mai greu de sesizat cu ajutorul conştienţei. Dar, oricum, putem deveni atenţi la ceea ce se întâmplă când ne urmărim viaţa de sentiment sub forma activităţii libere desfăşurate de braţele şi mâinile noastre şi a gesturilor, şi putem deveni atenţi şi aici la ceea ce face omul, de fapt, aşa cum devenim atenţi la activitatea desfăşurată de cei doi ochi ai omului, în ceea ce priveşte adâncimea. Ce ne face să percepem, propriu-zis, dimensiunea adâncimii? Poziţia luată de ochiul stâng şi de cel drept. Intersectarea dintre axa oculară dreaptă şi cea stângă. Aprecierea cu intelectul – bazată pe activitatea capului – a adâncimii, depinde de faptul că această intersectare are loc la o distanţă mai mare sau mai mică de noi înşine. Acea activitate care, propriu-zis, ne face să apreciem adâncimea, nu prea poate fi văzută din punct de vedere exterior. Dacă trecem de aici la activitatea braţelor şi a mâinilor umane, vom constata că putem distinge deja în mod clar, chiar la o încordare destul de mică a conştienţei, că atunci când ne mişcăm braţele într-un cerc orizontal, această mişcare a braţelor are loc în mod conştient în dimensiunea stânga-dreapta, deci în dimensiunea pe care aş vrea s-o numesc lăţime. Cine este în măsură să analizeze mai exact viaţa umană, va şti că tot ceea ce omul apreciază în privinţa acestei dimensiuni, lăţimea, are legătură cu acea simţire pe care o avem prin faptul că ne ştim un om care măsoară întreaga dimensiune a lăţimii cu un braţ stâng şi cu un braţ drept. Avem o trăire bazată pe sentiment a ceea ce numim simetrie, trăire care are loc, fireşte, mai ales în dimensiunea lăţimii. Avem o asemenea trăire în special prin sentimentul pe care ni-l transmit braţul nostru stâng şi braţul nostru drept. În orice caz, această percepţie bazată pe sentiment a propriei noastre simetrii se traduce în special prin mişcările corespunzătoare ale braţului stâng şi ale celui drept, pe care noi le simţim, astfel încât simţim că suntem simetrici în această mişcare unitară a braţului stâng şi a celui drept. Percepţia, bazată pe sentiment, a lăţimii, ni se traduce, în special prin simetrie, într-o viaţă de reprezentare, şi noi apreciem apoi simetria şi în viaţa de reprezentare. Dar nu veţi putea trece cu vederea faptul că această apreciere pe bază de reprezentare a simetriilor din dimensiunea lăţimii este, de fapt, un aspect secundar, şi că un om care ar putea doar să perceapă ceva simetric, dar n-ar avea nici un sentiment cauzat de simetrie, cauzat de corespondenţa dintre stânga şi dreapta, ar vieţui simetria doar într-un mod palid şi sec şi lucid şi intelectual. Trăieşte în mod just în tot ceea ce ne poate spune simetria, acela care poate să şi simtă simetria. Dar noi putem simţi, ca oameni, simetria, numai dacă, uşor de tot, suntem conştienţi în permanenţă de faptul că mişcările braţului stâng şi ale braţului drept, respectiv ale mâinii stângi şi ale mâinii drepte, constituie o unitate. Pe ceea ce vieţuim aici prin sentiment se bazează, de fapt, tot ceea ce putem vieţui noi cu privire la dimensiunea lăţimii.

Dar şi de ceea ce, în legătură cu actul văzului, a fost desemnat de noi drept dimensiune a adâncimii, devenim totuşi conştienţi, într-un anumit mod, prin ceva care ia naştere tot datorită braţelor noastre. La fel cum intersectăm liniile vizuale, liniile văzului, tot aşa ne încrucişăm şi braţele, şi aş putea spune că dacă ne încrucişăm braţele undeva, avem traducerea mai grosieră a actului de a vedea. Tocmai prin succedarea punctelor pe care le obţinem când ne încrucişăm braţele, putem să ne transpunem în dimensiunea adâncimii, astfel încât, dacă vieţuim complet ceea ce avem în organizarea braţelor noastre, nu avem deloc în faţa noastră, gata făcută, cea de-a doua dimensiune, dimensiunea lăţimii, aşa cum o avem în faţa noastră, gata făcută, în cazul actului de a vedea, ci dacă vrem să exprimăm în mod simbolic ceea ce ia naştere, cu privire la dimensionalitate, în organismul braţelor şi al mâinilor, ar trebui să desenez în felul următor:

desen

dimensiunea lăţimii, dimensiunea adâncimii (liniile neîntrerupte). Şi numai dimensiunea înălţimii, ea este gata pentru ceea ce eu vieţuiesc prin organizarea braţelor mele (linia punctată). Când ne facem gesturile, când impregnăm în mod conştient, aş zice, cu gesturile noastre, acea suprafaţă care se compune din dimensiunea adâncimii şi dimensiunea lăţimii, noi lăsăm cu totul în inconştient dimensiunea înălţimii, cea de a treia dimensiune. Când intră în conştienţa clară această a treia dimensiune? De-abia când mergem. Când ne mişcăm din loc, linia situată în această a treia dimensiune, în dimensiunea înălţimii, devine mereu alta, şi chiar dacă această a treia dimensiune, care apare când mergem, intră doar foarte puţin în conştienţa intelectuală, noi totuşi nu putem trece cu vederea faptul că, în realitate, în cadrul operaţiunilor intelectuale are loc lăuntric, într-un mod semiconştient, şi aceea de a reflecta la cea de-a treia dimensiune. Bineînţeles, în conştienţa exterioară grosieră, noi nu ţinem seama de modificarea acestei linii din dimensiunea înălţimii. Dar, prin faptul că pur şi simplu mergem şi exercităm mersul drept act de voinţă, noi modificăm necontenit această linie din dimensiunea înălţimii şi trebuie să ne spunem: Ceea ce se petrece în a treia dimensiune, pentru mers, este conştientizat într-un grad la fel de mic ca şi ceea ce se petrece, pentru actul văzului, în dimensiunea adâncimii. Dacă vrem deci să desenăm acum dimensionalitatea în privinţa a ceea ce are loc cu ajutorul membrului propriu-zis, care nu e adaptat la nimic altceva decât la activitatea de membru, dacă studiem dimensionalitatea ocupându-ne de actul mersului, care este legat de picioare şi de laba piciorului, vom putea spune: în acest act al mersului, noi simţim cu intelectul că acolo, înăuntru, are loc o activitate în cadrul tuturor celor trei dimensiuni, aşa că trebuie să desenez actul mersului prin trei linii neîntrerupte.

desen

Trăim deci – dacă reflectaţi încă o dată la cele spuse mai înainte, veţi ajunge să aveţi o conştienţă clară a acestui lucru – în actul văzului, care ţine în cea mai largă măsură de organizarea capului, o bidimensionalitate gata făcută şi o activitate de producere a celei de a treia dimensiuni: adâncimea. Trăim dimensionalitatea în ceea ce am spus că este expresia sistemului ritmic, adică în mişcarea braţelor şi a mâinilor, în aşa fel încât în propriul nostru act vieţuim complet două dimensiuni, iar cea de-a treia dimensiune se află tot gata făcută în conştienţă, cum se află, de obicei, cele două dimensiuni care formează o suprafaţă, în organizarea capului, în actul de a vedea. De-abia în organismul propriu-zis al membrelor, care ţine deci de sistemul al treilea, de sistemul metabolic al omului – pe acesta îl cunoaştem numai dacă studiem schimburile de substanţe care însoţesc mersul –, în acest al treilea sistem ni se dezvăluie tot ceea ce străbate spaţiul în cele trei dimensiuni ale sale.

Acum nu mai e nevoie decât să faceţi următoarea reflecţie, pentru a ajunge la nişte constatări extraordinar de importante. Tot ceea ce conţine viaţa noastră de reprezentare este, de fapt, singurul conţinut al conştienţei noastre deplin treze. Ceea ce este conţinut în viaţa noastră de sentiment nu intră însă în conştienţa noastră la fel de clar, cu aceeaşi claritate luminoasă. Vom mai vedea în cursul acestor expuneri că sentimentele propriu-zise nu au în conştienţă o intensitate mai mare decât visele şi că, întocmai ca şi visele, ele sunt reproduse de viaţa diurnă, de viaţa de reprezentare deplin trează, că ele devin astfel reprezentări clare, intrând deci în conştienţa clară; tot astfel şi în viaţa trează de zi, sentimentele sunt însoţite necontenit de reprezentările care le exprimă. Aceasta face ca sentimentele noastre, care de obicei apar numai cu intensitatea vieţii de vis, să intre în conştienţa clară, limpede, a vieţii de reprezentare.

Conform cu entitatea lor, impulsurile de voinţă propriu-zise rămân cu totul în subconştient. Cum ştim noi ceva despre voinţă? De fapt, în cunoaşterea obişnuită, noi nu ştim absolut nimic despre voinţa însăşi, conform cu esenţa ei, şi această afirmaţie chiar a fost făcută în mod documentat într-o psihologie cum este aceea a lui Theodor Ziehen [ Nota 13 ], care, în cartea sa “Psihologie fiziologică”, vorbeşte propriu-zis numai despre viaţa de reprezentare. Faptul pe care el nu-l cunoaşte şi pe care eu vi l-am prezentat adineaori, acela că viaţa de sentiment este legată de organismul ritmic şi că ea doar se aprinde în viaţa de reprezentare, este exprimat de Theodor Ziehen în mod abstract, în felul următor. El spune: Noi, ca psihologi, putem urmări de fapt numai viaţa de reprezentare şi constatăm că anumite reprezentări sunt subliniate prin diferite sentimente. – Prin urmare, după părerea lui, sentimentele sunt doar nişte însuşiri ale vieţii de reprezentare. Toate acestea sunt cauzate de faptul că un asemenea psiholog nu înţelege organizarea umană propriu-zisă, care este întru totul aşa cum am arătat mai înainte. Pentru că sunt legate de organismul ritmic, sentimentele rămân în starea de semiconştienţă a visului, şi rămâne cu totul în subconştient esenţa propriu-zisă a actelor de voinţă. Din acest motiv, ele nu mai sunt descrise deloc de către psihologii obişnuiţi. Citiţi expunerile bizare făcute de Theodor Ziehen însuşi în legătură cu activitatea voinţei şi veţi vedea că activitatea interioară a voinţei – vom mai arăta în ce constă aceasta – scapă cu totul puterii de observare a acestor psihologi. Observaţiei exterioare nu i se arată decât ceea ce noi putem vedea, adică rezultatul unui act de voinţă. Nu cunoaştem procesul interior, nu ştim ce s-a petrecut pentru ca un impuls de voinţă să ne pună braţul în mişcare. Noi vedem doar braţul mişcându-se, aşadar, observăm numai după aceea fenomenul exterior. Astfel, noi însoţim de reprezentări manifestările voinţei noastre şi considerăm că aceste manifestări ale voinţei – care de altfel nu se sprijină decât pe ceva organic, pe sistemul metabolic şi pe sistemul, legat de el, al membrelor – ţin tot de reprezentare.

Dar de-abia în această parte a organismul uman, în sistemul metabolic, care corespunde din punct de vedere corporal vieţii sufleteşti a actului de voinţă, ni se dezvăluie tridimensionalitatea, care, de aceea, este intim legată de un sistem al fiinţei umane a cărui activitate are loc, în esenţă, în inconştient. Aşadar, în cunoaşterea obişnuită, această tridimensionalitate nu ni se poate înfăţişa în realitatea ei. Ea poate fi dezvăluită, aşa cum vom vedea, numai dacă ajungem să privim în viaţa noastră de voinţă cu aceeaşi claritate luminoasă cu care privim de obicei în viaţa noastră de reprezentare. Acest lucru nu se poate face prin cunoaşterea obişnuită, ci, după cum vom vedea, numai prin cunoaşterea spiritual-ştiinţifică. Dar pe aceasta, pe întreaga activitate a omului, pe tot ceea ce trăieşte în sistemul membrelor şi al metabolismului, se bazează tridimensionalitatea, ca trăire subconştientă. Şi ce se întâmplă? Mai întâi, ea e ridicată din subconştient, din sfera voinţei şi a membrelor, în sfera ritmică. Aici, ea nu mai e vieţuită decât ca bidimensionalitate, iar a treia dimensiune, pe care omul o vieţuieşte încă în mod nemijlocit, în realitatea ei, în activitatea de voinţă, această a treia dimensiune, înălţimea, a devenit deja abstractă.

Vedeţi cum aici, în organizarea umană, realitatea devine abstractă prin activitatea omului însuşi. Dvs. vieţuiţi în subconştient dimensiunea înălţimii. Organizarea umană face ca această dimensiune a înălţimii să devină deja abstractă în organizarea ritmică, să devină o simplă linie trasată, un simplu gând. Şi ce se întâmplă în organizarea neuro-senzorială? Amândouă dimensiunile devin abstracte. Ele nu mai sunt vieţuite. Nu mai pot fi decât gândite cu intelectul, care se poate apropia de lucrul respectiv ulterior, astfel că în organul cunoaşterii noastre obişnuite, în cap, noi nu mai avem decât posibilitatea de a exprima cele două dimensiuni în mod abstract, intelectual. Numai despre cea de-a treia dimensiune, adâncimea, mai avem o conştienţă foarte slabă încă şi în capul nostru. Vedeţi deci, datorită faptului că avem în capul nostru această conştienţă slabă a adâncimii, suntem în măsură să mai ştim ceva, în starea de conştienţă obişnuită, despre realitatea dimensiunilor. Dacă organizarea noastră ar face ca adâncimea, pe care de fapt o putem studia bine numai studiind actul de a vedea, să devină la fel de abstractă, atunci n-am mai avea decât trei linii abstracte. Nu ne-ar veni deloc gândul de a căuta realităţile corespunzătoare acestor trei linii abstracte.

V-am atras astfel atenţia asupra realităţii a ceea ce în kantianism iese la lumina zilei într-un mod neconform cu realitatea. Acolo se spune că spaţiul, cu cele trei dimensiuni ale sale, e conţinut în mod aprioric în organizarea umană [ Nota 14 ], şi că, de fapt, organizarea umană îşi transpune trăirile ei subiective în spaţiu. De ce a ajuns Kant la această unilateralitate? Deoarece nu ştia că acel ceva pe care noi îl vieţuim numai în uşorul ecou al dimensiunii adâncimii prin organizarea noastră neuro-senzorială, dar pe care, de altfel, îl vieţuim în mod abstract, este vieţuit în mod real în subconştient, apoi este trimis sus, în conştienţă, fiind transformat astfel într-o abstracţiune, cu excepţia acestui mic rest, care este dimensiunea adâncimii. Noi vieţuim tridimensionalitatea prin propria noastră organizare umană. Ea există în realitatea ei în sistemul voinţei şi – din punct de vedere fiziologic-fizic – în sistemul metabolismului şi al membrelor. În primă instanţă, ea este inconştientă pentru conştienţa obişnuită şi devine conştientă pentru această conştienţă obişnuită numai în abstractismul spaţiului matematic-geometric.

Am vrut să dau, pentru început, un exemplu despre felul în care ştiinţa spirituală se poate adânci în activitatea fiinţei umane, arătând că ea nu se opreşte la nişte abstracţiuni de felul apriorismului kantian referitor la spaţiu şi timp, că ea se adânceşte într-un mod cu adevărat concret în realitatea fiinţei umane şi ajunge astfel să afle cum se desfăşoară de fapt lucrurile în om. Am vrut să vă dau tocmai acest exemplu, pentru că exemplul care ilustrează importanţa propriu-zisă a spaţiului, aşa cum voi mai arăta, ne duce la o cunoaştere mai exactă, multilaterală, a esenţei matematicii.

Vom continua mâine.