Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OBSERVAREA NATURII.
MATEMATICA.
EXPERIMENTUL ŞTIINŢIFIC ŞI REZULTATELE CUNOAŞTERII
DIN PUNCTUL DE VEDERE AL ANTROPOSOFIEI

GA 324


CONFERINŢA a IV-a

Stuttgart, 19 martie 1921

M-am străduit ieri să arăt că prin dezvoltarea activităţii de reprezentare imaginative poate fi creată posibilitatea de a înţelege entitatea percepţiei senzoriale umane în alt mod decât o putem face când abordăm această sarcină numai cu rezultatele percepţiei senzoriale obişnuite şi cu intelectul combinatoriu. Am subliniat în mod deosebit faptul că activitatea de reprezentare imaginativă, a cărei dezvoltare, după cum am spus deja, va mai fi descrisă în cele ce urmează, trebuie să se desfăşoare în cadrul trăirilor sufleteşti în aşa fel încât să fie constituită după modelul activităţii de reprezentare matematice: dezvoltarea, analizarea etc. a unor formaţiuni matematice.

De aici vă va fi devenit limpede şi ceea ce am descris apoi: că exact în acelaşi mod în care abordăm realitatea senzorială exterioară din regnul mineral-fizic cu ajutorul rezultatelor unei activităţi matematice dezvoltate în interiorul nostru, putem aborda, cu ajutorul a ceea ce este dat activităţii de reprezentare imaginative, sfera simţurilor umane, să zicem, pentru a cunoaşte ce se petrece în aceste golfuri – cum m-am exprimat ieri – pe care lumea exterioară fizic-senzorială le trimite în organismul uman. Dar esenţialul este acum faptul că acela care şi-a dezvoltat o asemenea facultate de reprezentare imaginativă ajunge, totodată, prin cunoaşterea naturii simţurilor umane, adică a organizării propriu-zise a capului uman, şi la alte lucruri. El ajunge, de exemplu, să-şi poată forma reprezentări despre natura vegetalelor. Am dat de înţeles acest lucru încă de ieri. Nu-i aşa, dacă ne apropiem de fenomenul creşterii plantelor, de felul cum apar formele vegetale etc., doar cu rezultatele matematicii spaţiale şi ale algebrei, nu putem ajunge să avem sentimentul că ceea ce ne este dat în conştienţa matematică s-ar putea cufunda într-un fel oarecare în lumea vegetală, la fel cum se poate cufunda în lumea minerală. Dar în momentul în care dezvoltăm – mai întâi în mod pur interior – facultatea de reprezentare imaginativă, ajungem să aducem în faţa noastră natura vegetalului la fel cum, de obicei, o facem cu lumea minerală, aşa cum am arătat.

Dar atunci survine un fenomen ciudat: Ne apropiem de lumea vegetală în aşa fel încât fiecare plantă izolată ne apare, totodată, drept parte a unui mare tot. De-abia pe această cale ajungem să avem o reprezentare despre ceea ce este planta în sânul lumii pământeşti. Ajungem să avem reprezentarea că întregul regn vegetal din lumea pământească constituie de fapt, împreună cu această lume pământească, o mare unitate. Acest lucru rezultă, pentru privirea imaginativă, în mod pur empiric. Bineînţeles, cu existenţa noastră fizică noi nu putem cuprinde niciodată mai mult decât o anumită parte din lumea vegetală a Pământului. Privim lumea vegetală a unei anumite regiuni geografice; chiar dacă suntem botanişti, cunoaşterea noastră empirică despre lumea vegetală rămâne întotdeauna ceva foarte parţial, în raport cu lumea vegetală a Pământului luată în ansamblu. Dar acest lucru îl ştim tot prin percepţie nemijlocită. Ne spunem: Aici tu nu ai un tot, ai doar o parte dintr-un tot, care formează întregul împreună cu multe altele. – În raport cu o asemenea lume vegetală parţială avem o impresie cam de felul aceleia pe care am avea-o dacă ne-am apropia de un om acoperit în întregime, cu excepţia unui singur braţ sau a unei singure mâini. Am şti în acest caz că nu avem în faţa noastră un tot închegat, ci o parte a unui tot, a cărei posibilitate de existenţă este numai aceea de a fi o parte a unui asemenea tot. Dar mai ajungem atunci şi la reprezentarea că nu putem gândi lumea pământească, în general, aşa cum o concepe fizicianul, mineralogul sau geologul, ci că de lumea pământească aparţin în aceeaşi măsură forţele care se manifestă în lumea vegetală, ca şi ceea ce se manifestă în domeniul geologiei sau al mineralogiei. Pământul devine pentru noi – nu în sensul unei analogii vagi, ci în sensul unei sesizări reale a situaţiei – un fel de fiinţă organică. În orice caz, o fiinţă organică vie, care, de-a lungul diferitelor stadii din evoluţia ei, a expulzat din ea regnul mineral şi, pe de altă parte, a diferenţiat din sine regnul vegetal.

Ceea ce dezvolt eu aici în faţa dvs. poate fi obţinut foarte uşor, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul lui Gustav Theodor Fechner [ Nota 16 ], pe baza unor simple deducţii analogice. Dar ştiinţa spirituală pe care o avem în vedere aici nu dă doi bani pe asemenea deducţii analogice, ci ea acordă importanţă numai percepţiei nemijlocite. De aceea, trebuie să subliniem mereu că, înainte de a vorbi despre ceva cum ar fi, de exemplu, organismul Pământului, trebuie să fi vorbit mai întâi despre activitatea de reprezentare imaginativă, fiindcă faptul că Pământul este o mare fiinţă, care le cuprinde pe toate celelalte i se dezvăluie numai facultăţii imaginative, nu însă raţiunii combinatorii cu analogiile sale.

Ne mai însuşim cu această ocazie şi un alt lucru, pe care aş vrea neapărat să-l amintesc aici, pentru că el are o importanţă metodologică foarte mare şi pentru că, înainte de toate, eu am în vedere faptul că spusele mele sunt pentru studenţi. De fapt, în controversele purtate astăzi în legătură cu gândirea şi cu celelalte modalităţi sufleteşti de a înţelege lumea, domneşte o mare neclaritate. Se spune astfel că privim, de exemplu, un cristal, poate un cub de sare, şi studiind acest cub de sare vrem să ne clarificăm un anumit lucru, legătura dintre el şi capacitatea de cunoaştere umană sau locul său în ansamblul naturii ş.a.m.d. Cam la fel cum se vorbeşte despre acest cristal de sare, se vorbeşte adeseori – am putea spune că azi se vorbeşte aproape exclusiv aşa – şi despre un trandafir, de exemplu, şi avem sentimentul că e voie să atribuim cubului de sare existenţă obiectivă în acelaşi fel în care o atribuim trandafirului. Şi totuşi, cine nu tinde prin cunoaşterea sa la ceva formal, ci caută să pătrundă prin cunoaşterea sa în realitate, cine vrea să perceapă cu adevărat realitatea, trebuie să-şi aducă în mod foarte clar în faţa ochilor următorul lucru: El trebuie să-şi spună: Cristalul de sare există între limitele existenţei sale. Trandafirul nu are nici un sens între acele limite între care eu îl văd aici, drept trandafir, cu o tulpină. Fiindcă el nu poate să se dezvolte drept un asemenea trandafir în acelaşi grad de independenţă – vă rog să fiţi atenţi la acest cuvânt – ca şi cubul de sare. El trebuie să se dezvolte pe tufa de trandafiri, tufa face parte din dezvoltarea acestui trandafir şi el nu este un obiect real în afara tufei sale. Când îl privesc drept trandafir izolat, el are pentru mine o existenţă aparentă.

Spun aceasta ca să fiu bine înţeles. De aici trebuie să reiasă numai atâta, că la toate observaţiile pe care le facem este necesar să ne abţinem de la orice teoretizare asupra celor observate înainte de a fi cuprins lucrul observat în contextul său general corespunzător. Numai tufei de trandafiri, luată în întregime, putem să-i atribuim o existenţă independentă, în acelaşi sens ca şi cubului de sare. Prin urmare, nu avem voie să vorbim despre trandafir în sensul teoriei cunoaşterii sau în vreun alt sens, aşa cum vorbim despre cubul de sare. Ne dobândim un simţ puternic de a voi să vieţuim realitatea sub o anumită formă unitară dacă înaintăm până la activitatea de reprezentare imaginativă şi, înarmaţi cu acest simţ, trebuie să primim apoi şi ceea ce am spus mai înainte cu privire la lumea plantelor. Lumea pământească a plantelor, ca unitate, stă în faţa noastră, într-un anumit sens, ca realitate, numai dacă o percepem cu conştienţa ca pe o unitate şi dacă privim exemplarele particulare care ne ies în cale, clasele şi speciile regnului vegetal, numai drept părţi ale întregului organism vegetal, care acoperă suprafaţa Pământului, care, mai bine zis, cresc din sol.

Aşadar, prin activitatea de reprezentare imaginativă ajungem să înţelegem nu numai lumea senzorială, ci şi lumea vegetală exterioară. Dar primim şi cunoştinţe interioare importante. Aş vrea să vorbesc, pentru început, despre aceste cunoştinţe interioare în aşa fel încât să vă comunic în legătură cu ele numai aspectele empirice. Ca oameni, noi suntem în măsură să ne întoarcem privirile, prin facultatea obişnuită a amintirii, până la un eveniment care a avut loc într-un anumit an din copilăria noastră, în existenţa noastră de veghe, şi, prin puterea amintirii, din curentul trăirilor noastre noi putem să scoatem, sub formă de imagini, un eveniment sau altul. Dar noi avem o conştienţă clară a faptului că pentru a scoate la suprafaţă aceste imagini trebuie să ne punem în activitate forţa amintirii, că trebuie să scoatem diferitele imagini din curentul în permanentă curgere al timpului. Dacă dezvoltăm însă din ce în ce mai mult facultatea de percepţie imaginativă, atunci, treptat, timpul devine spaţiu. Fenomenul acesta se instalează treptat, şi nu trebuie să credem că rezultatele unei activităţi de felul celei imaginative vin dintr-o dată. Nu trebuie să ne închipuim nicidecum că a-ţi însuşi metoda imaginativă e mai uşor decât a-ţi însuşi metodele din laborator sau din clinică, din observatorul astronomic ş.a.m.d. Şi una, şi alta, au nevoie de o muncă ce durează ani şi ani, în cel din urmă caz, de o muncă de gândire, în celălalt, de o muncă sufletească interioară. Dar rezultatul acestei intense munci sufleteşti este atunci acela că rezultatele izolate se unesc între ele, că noi vedem, aş zice, cum timpul, pe care-l privim în ansamblu ca pe ceva în permanentă curgere, dacă scoatem din curentul trăirilor noastre o amintire sau alta, acest timp – cel puţin aproximativ – parcă devine spaţiu, vedem că trăirile pe care le-am avut în viaţă, de la naştere şi până în momentul respectiv, se unesc sub forma unui mare tablou ţesut din amintiri. Prin activarea vieţii imaginative, această retrospectivă, care acum este altceva decât o simplă aducere-aminte, se iveşte în faţa sufletului nostru sub formă de momente izolate. În realitate, la început avem acest element subiectiv, apare retrospectiva vieţii trăite de noi pe Pământ până în acel moment. După cum am spus, acesta este un rezultat empiric al activităţii de reprezentare imaginative.

Ce trăire interioară sau, aş zice mai bine, ce fel de trăire interioară se instalează în paralel cu această percepere, cu această panoramă a trăirilor noastre? Se instalează faptul că, ce-i drept, avem în faţa noastră aceste trăiri sub formă de imagini, dar ne este totuşi absolut clar următorul lucru: Forţa sufletului nostru, care aşează aceste imagini-amintire în faţa conştienţei noastre, este absolut înrudită cu forţa obişnuită, luminoasă şi clară, a intelectului. Nu este ea însăşi această forţă, dar e înrudită cu forţa luminoasă şi clară a intelectului. Putem spune foarte bine: Lucrul pe care l-am urmărit, acela ca în toate situaţiile în care desfăşurăm activitatea de reprezentare imaginativă să ne facem conştienţa la fel de luminoasă cum este ea de obicei când facem matematică, acest lucru ne rămâne când ajungem la imaginile-amintire. Avem nişte imagini, dar le avem în mână la fel de sigur cum avem în mână de obicei conţinuturile intelectului. Dar în acest fel ajungem să avem într-un mod absolut precis o percepţie a modului cum lucrează intelectul însuşi, ajungem să sesizăm importanţa pe care o are activitatea intelectului pentru om şi cunoaşterea sa. Căci nu privim înapoi doar viaţa noastră, ci această viaţă, care ni se înfăţişează ca printr-o imagine de oglindă, ni se arată în aşa fel încât se poate folosi într-adevăr comparaţia cu o oglindă. După cum în cazul unei oglinzi spunem că obiectele care se oglindesc pot fi înţelese în imaginile lor de oglindă, prin faptul că aplicăm în scopul înţelegerii lor legi optice, tot astfel, dacă avem asemenea percepţii interioare, ajungem să cunoaştem felul de a lucra al acelei forţe sufleteşti pe care o vieţuim aici aşa cum vieţuim de obicei intelectul. Percepem, aş zice, intelectul ajuns pe o treaptă superioară, un intelect care nu poate să lucreze doar cu noţiuni abstracte, ci face să ia naştere aceste imagini foarte concrete ale trăirilor noastre.

În orice caz, apare un lucru care, în primă instanţă, constituie un fel de dificultate subiectivă, dar care trebuie doar înţeleasă, ca să ne transpunem în mod just în această situaţie. Când trăim în aceste imagini, noi trăim deja în ele în climatul unei clarităţi matematice depline, dar nu mai avem senzaţia existenţei libere – nu a comportării libere, ci a existenţei libere – pe care o avem când desfăşurăm o activitate intelectuală. Când desfăşurăm o activitate imaginativă de acest fel nu mai avem o asemenea senzaţie de libertate. Să nu mă înţelegeţi greşit: Întreaga activitate imaginativă se desfăşoară într-un mod exact la fel de arbitrar* ca şi activitatea obişnuită a intelectului, totuşi, în cazul activităţii intelectuale avem întotdeauna trăirea subiectivă – spun trăire, fiindcă e mai mult decât o simplă senzaţie: de fapt, tu înoţi în imagine, înoţi în ceva care, în raport cu lumea exterioară, este un nimic. Acest sentiment, această trăire, n-o avem faţă de conţinutul lumii imaginative, ci avem întru totul trăirea că ceea ce producem drept imaginaţii există totodată aici, că trăim în sânul a ceva care există în mod real, că trăim şi urzim deci în sânul unei realităţi, în orice caz, în primă instanţă, în sânul unei realităţi care nu ne ţine legaţi într-un mod extraordinar de puternic, dar despre care totuşi putem simţi foarte bine că ne ţine legaţi.

* Rudolf Steiner foloseşte adeseori cuvântul arbitrar în sensul de voit, intenţionat, efectuat în mod liber. În continuare, pentru evitarea unor confuzii, vom înlocui cuvântul arbitrar cu celelalte formulări. (nota trad.).

Şi prin ceea ce descojim astfel din realitate, dacă pot să mă exprim astfel, prin ceea ce facem să fie prezent în interiorul nostru întorcându-ne de la panorama vieţii la activitatea interioară care creează această panoramă a vieţii, ajungem din nou să cunoaştem, pe cale lăuntric-matematică, ceea ce acum iarăşi putem face să coincidă – la fel cum, de obicei, putem face să coincidă reprezentările matematice cu realitatea exterioară fizic-minerală – cu ceea ce e conţinut în forţa creatoare de forme a omului – şi, de asemenea, în forţa creatoare de forme a altor fiinţe, dar despre asta nu vreau să vorbesc acum –, cu ceea ce e conţinut în forţa de creştere a omului. Ajungem să avem o reprezentare despre o anumită înrudire interioară a ceea ce trăieşte în activitatea imaginativă sub o formă pur sufletească, fiindcă este o trăire pur sufletească, şi ceea ce împânzeşte fiinţa umană drept forţa sa de creştere şi care va face să crească de când era copil şi până la maturitate, care face ca membrele sale să crească, care, drept forţă de creştere, îi organizează lăuntric întreaga fiinţă. Într-un cuvânt, dobândim astfel o cunoaştere directă a ceea ce acţionează în om ca principiu de creştere real. Şi anume, ajungem să ştim acest lucru, în primă instanţă, într-un cu totul alt domeniu, acela al nervilor. Datorită faptului că avem în faţă panorama vieţii noastre, cu ceea ce am vieţuit în ea, în felul descris datorită acestui lucru, vedem, la început – despre celelalte aspecte voi vorbi mai târziu –, principiul creşterii din organismul nervilor, care continuă organismul simţurilor în interiorul fiinţei noastre. Şi ajungem la reprezentarea : În organele tale de simţ îţi este dat ceva ce tu poţi înţelege puţin, în primă instanţă, prin imaginaţie. Dar aceasta conţine acum şi posibilitatea de a privi în ansamblu întregul organism al nervilor ca pe un organ de simţ în devenire, sintetic, aş zice, care cuprinde în mod sintetic celelalte organe de simţ. Ajungem să ştim că, la naşterea noastră, simţurile nu sunt ceva care şi-a încheiat dezvoltarea în întregul rezultat al creşterii lor, dar că, în forţele lor interioare, ele sunt ceva încheiat – acest lucru rezultă din felul cum v-am vorbit despre locul imaginaţiei în raport cu lumea senzorială –, că ceea ce trăieşte în organismul nervilor noştri este impregnat de aceeaşi forţă ca şi organele de simţ, dar că este ceva în devenire, un mare organ de simţ în devenire. Ajungem să avem – ca percepţie reală – reprezentarea că diferitele simţuri se deschid spre exterior şi că ele se continuă spre interior în organismul nervilor, aşa că pe parcursul vieţii noastre, până la o anumită vârstă, acest organism al nervilor este încă organizat de către forţa pe care am cunoscut-o prin imaginaţie, în felul descris.

Vedeţi, aşadar, ce căutăm să facem aici. Căutăm să facem în aşa fel încât ceea ce ne întâmpină la omul însuşi drept ceva netransparent din punct de vedere spiritual – ce ştie omul, de fapt, despre el însuşi, ce ştie despre felul cum lucrează forţele în interiorul propriei sale fiinţe? – să devină treptat transparent. Ceva care poate fi numit realitate spiritual-sufletească netransparentă, ceva care nu poate fi înţeles de cunoaşterea obişnuită, începe să devină transparent din punct de vedere spiritual-sufletesc. Dobândim posibilitatea de a pătrunde, cu o matematică mai înaltă, calitativă, dacă pot folosi această expresie, mai întâi lumea simţurilor şi apoi lumea organizării noastre nervoase. Şi acum, când ajungem la aceste lucruri, nu începem să devenim trufaşi, lipsiţi de modestie, ci, de fapt, de-abia acum începem să devenim cu adevărat modeşti, tocmai faţă de cunoaşterea omului. Fiindcă lucrurile pe care eu vi le-am descris aici în relativ puţine cuvinte ni le însuşim de fapt în cursul unei perioade de timp foarte lungi, şi, chiar dacă la unul apare mai devreme, la altul mai târziu, dacă vrea să aplice în mod real asupra sa metoda cercetării spirituale, putem spune: Desigur, nişte rezultate care ne par pe urmă extraordinar de fundamentale şi importante ne surprind adeseori de-abia după ce am lucrat lăuntric asupra noastră timp de mulţi ani. Ceea ce iese la lumina zilei printr-o asemenea muncă interioară, dacă e descris cât de cât într-un mod adecvat, poate să-i pară întotdeauna cu totul de înţeles minţii umane sănătoase. Dar a scoate din străfundurile existenţei sufleteşti asemenea rezultate, aceasta cere desigur o muncă sufletesc-lăuntrică perseverentă şi energică. Şi învăţăm acum să devenim modeşti, fiindcă aflăm că nu putem să înaintăm decât pas cu pas spre o cunoaştere de sine relativă a omului. Fiindcă, prin ceea ce ne cucerim în activitatea de reprezentare imaginativă, vedem foarte exact: În acest fel tu ajungi să cauţi, propriu-zis, numai organismul neuro-senzorial al omului şi de-abia acum îţi poţi da seama în ce întuneric stă în faţa ta ceea ce există în restul organizării umane.

Apoi se pune însă problema de a ne cuceri o treaptă superioară – cuvântul “superioară” nu este decât un termen tehnic în cunoaşterea suprasensibilă –, pentru a înainta puţin mai mult decât numai până la simpla cunoaştere de sine privitoare la sistemul neuro-senzorial. Dar aici trebuie să atrag mai întâi atenţia asupra faptului că – voi descrie lucrurile şi mai exact – cucerirea cunoaşterii imaginative se bazează, în esenţă, pe faptul că aşezăm mereu şi mereu în faţa sufletului nostru, în cadrul unei meditaţii care nu este confuză, ci este condusă într-un mod metodic-tehnic – expresie aleasă de mine în cartea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? –, nişte reprezentări uşor controlabile. Esenţialul este ca ele să fie uşor controlabile, să nu fie cine ştie ce amintiri, reminiscenţe ş.a.m.d. – prin aceasta am fi ispitiţi să împingem prea mult în ultimul plan trăirea matematică –, aşadar, reprezentări uşor controlabile; cel mai bine, fiindcă sunt cel mai uşor controlabile, nişte reprezentări simbolice. Important este ce trăiri sufleteşti avem cu aceste reprezentări. Căutăm să introducem aceste reprezentări în conştienţa noastră în aşa fel încât ele să fie în conştienţă aşa cum sunt de obicei reprezentările-amintire. Prin urmare, nişte reprezentări produse de noi înşine sunt introduse printr-o activitate voită în sufletul uman, aşa cum, trăiesc în el de obicei reprezentările-amintire. Într-un anumit sens, imităm ceea ce are loc în procesul amintirii. În procesul amintirii, anumitor trăiri li se conferă durată sub formă de imagini. În dosul acestei activităţi a sufletului uman căutăm noi să pătrundem; în ce fel, o să mai vedem. Căutând să aflăm cum are loc de fapt procesul amintirii, vom ajunge apoi şi în situaţia de a menţine în mod voit în conştienţă, pentru o perioadă de timp destul de lungă, asemenea reprezentări uşor controlabile, cu totul după modelul reprezentărilor pe care ni le amintim – ne obişnuim tot mai mult şi mai mult să extindem această perioadă de câteva secunde până la mai mult minute. Nu reprezentările sunt esenţialul, ci esenţialul este că printr-o asemenea activitate de reprezentare a unor reprezentări alese de noi înşine, se dezvoltă o anumită forţă sufletească lăuntrică. Exact la fel cum, dacă îmi încordez muşchii braţului, aceşti muşchi se dezvoltă datorită efortului, tot aşa se fortifică şi anumite forţe sufleteşti, dacă au de-a face cu nişte reprezentări de felul celor descrise, care sunt introduse în conştienţă în mod voit, de nenumărate ori. Sufletul trebuie să depună efort pentru a provoca şi reţine acest proces, şi acest efort al trăirii sufleteşti este esenţialul. Exersându-ne astfel mereu cu reprezentările construite de noi înşine, în noi apare cu timpul ceva care este forţa imaginaţiei, dezvoltată după modelul forţei amintirii, fără a putea fi confundată însă cu această forţă a amintirii. Fiindcă urmează să mai arătăm cum ceea ce noi percepem sub formă de imaginaţii – am descris deja, în parte, acest lucru – sunt nişte lucruri exterioare absolut reale, nu doar propriile noastre trăiri, ca în cazul reprezentărilor-amintire. De fapt, aceasta este deosebirea dintre imaginaţii şi reprezentările-amintire: reprezentările-amintire nu fac decât să redea sub formă de imagini propriile noastre trăiri, pe când imaginaţiile, cu toate că, în primă instanţă, apar la fel ca reprezentările-amintire, ne arată, prin conţinutul lor, că nu se referă la propriile noastre trăiri, ci se pot referi, cel puţin, la nişte revelaţii ale lumii absolut obiective, în raport cu noi.

Vedeţi, aşadar, că, dezvoltând în continuare facultatea amintirii, formăm forţa imaginativă a sufletului. Ei bine, exact aşa cum dezvoltăm în continuare facultatea amintirii, putem dezvolta în continuare şi o altă forţă. Vi se va părea aproape comic dacă vă voi spune numele acestei forţe. Şi totuşi, dezvoltarea în continuare a acestei forţe este mai dificilă decât aceea a forţei amintirii. În viaţa obişnuită, anumite puteri ale existenţei au grijă ca noi nu doar să ne amintim – prea stimaţii tineri studenţi vor fi de acord cu mine –, ci să şi uităm, şi uneori nici nu trebuie să facem un efort prea mare ca să putem uita. Situaţia se schimbă puţin dacă ridicăm pe o treaptă mai înaltă, prin meditaţie, forţa amintirii, pe care am dezvoltat-o în continuare. Fiindcă, ciudat lucru, această forţă, prin care reţinem anumite imaginaţii, face ca, în primă instanţă, imaginaţiile să persiste. După ce au apărut în conştienţă, nu pot fi date afară prea uşor, ele îşi fac simţită prezenţa. Aceasta se întâmplă din cauza fenomenului caracterizat mai înainte, din cauză că, de fapt, aici suntem situaţi în sânul unei realităţi. Această realitate se face simţită prin faptul că ea vrea să şi rămână. Ei bine, dacă am reuşit – dar pe o cale construită după modelul activităţii de reprezentare matematice – să dezvoltăm forţa imaginativă, atunci ajungem, printr-un nou efort, să dăm iarăşi afară aceste reprezentări, tot în mod voit, în acelaşi fel cum le-am format. Iar această forţă a uitării dezvoltată în continuare trebuie să fie cultivată în mod cu totul deosebit. Dacă vrem să dezvoltăm aceste forţe de cunoaştere interioare, trebuie să şi aplicăm cu adevărat tot ceea ce este necesar, ca să nu provocăm în suflet adevărate nenorociri. Totuşi, acela care ar atrage atenţia numai asupra anumitor pericole ar semăna cu cineva care ar interzice să se facă în laborator anumite experienţe, din cauză că s-ar putea să aibă loc explozii de un fel sau altul. Am avut eu însumi la facultate un profesor de chimie [ Nota 17 ] care avea un singur ochi, pe celălalt şi-l pierduse în timpul unei experienţe. Asemenea lucruri, bineînţeles, nu sunt o obiecţie împotriva necesităţii de a dezvolta anumite metode şi îmi va fi îngăduit să spun că, dacă ar fi aplicate toate măsurile de protecţie pe care le-am descris în cărţile mele când am vorbit despre dezvoltarea interioară a forţelor sufleteşti, în mod sigur n-ar putea surveni nici un fel de pericole pentru viaţa sufletească. Problema este că, dacă nu dezvoltăm şi metodele prin care ne debarasăm iarăşi de reprezentări, există pericolul să fim duşi de lesă, într-un anumit sens, de către ceea ce am făcut să apară prin meditaţiile noastre. Dar, în primul rând, nu e voie ca acest lucru să se întâmple, iar, în al doilea rând, dacă s-ar întâmpla, el nu ne-ar lăsa să înaintăm mai departe pe calea cunoaşterii suprasensibile. Fiindcă dezvoltarea în continuare a uitării este, în acelaşi timp, o etapă nouă pe calea noastră.

Există un anumit mijloc pe care-l putem folosi pentru a realiza cu adevărat această dezvoltare în continuare a forţei uitării. Ajung aici la un lucru care poate că tocmai acelora care se situează pe o poziţie sau alta a teoriei actuale a cunoaşterii le va părea un pur diletantism. Cunosc toate obiecţiile care pot fi ridicate împotriva unor asemenea lucruri, dar datoria mea este să descriu faptele aşa cum sunt. Şi astfel trebuie să spun că putem găsi un ajutor, când încercăm să fortificăm în noi uitarea, dacă dezvoltăm în continuare, printr-o anumită autodisciplinare, printr-o disciplinare a sinei proprii, ceea ce în viaţa obişnuită apare drept putere de a iubi. Se poate replica, desigur: Dar iubirea nu este o forţă de cunoaştere. – Aşa cum e înţeleasă astăzi cunoaşterea, poate că nici nu este. Dar aici nici nu se pune problema de a menţine puterea de a iubi aşa cum se manifestă ea în viaţa obişnuită, pentru această viaţă obişnuită, ci se pune problema de a dezvolta în continuare puterea de a iubi, printr-o anumită autodisciplinare. Şi vom reuşi s-o facem, dacă ţinem seama de următoarele.

Nu-i aşa, când cineva trăieşte aşa, ca om, de-a lungul vieţii sale, el trebuie să-şi mărturisească de fapt că în fiecare an el s-a schimbat puţin şi, comparând ceea ce este el la o anumită vârstă cu ceea ce era, să zicem, în urmă cu zece ani, un asemenea om va constata, dacă procedează în mod cinstit cu această autoobservaţie, că în privinţa conţinutului vieţii sale sufleteşti sau şi a ceea ce nu este un conţinut doar conturat de gânduri, de sentimente sau de voinţă, ci ceea ce, aş zice, este tempoul, întreaga constituţie a vieţii sufleteşti, va constata că în decursul timpului unele lucruri s-au schimbat. El a devenit lăuntric un altul şi, dacă vrem să ne îndreptăm privirile spre factorii care l-au făcut să se schimbe lăuntric, el poate să-şi spună: În primul rând, aici intră în considerare ceea ce s-a petrecut cu organismul meu fizic, acesta se schimbă mereu. În prima jumătate a vieţii, el se schimbă prin procesele de creştere care înaintează, iar în a doua jumătate a vieţii, el se schimbă şi devine mereu un altul prin procesele de descompunere ş.a.m.d., dar şi prin trăirile exterioare, ceea ce ne întâmpină, în primul rând, drept lume de reprezentări, dar apoi şi drept ceea ce se aşterne asupra sufletului nostru sub formă de dureri, suferinţe, plăceri şi bucurii, ceea ce am căutat să dezvoltăm în noi şi să manifestăm drept forţe ale voinţei, toate acestea fac din fiecare om, în cursul vieţii, un altul. Dacă vrem să ne mărturisim cinstit ce se petrece aici, trebuie să ne spunem: Ei bine, noi înotăm aşa, la întâmplare, în fluviul vieţii. – Cine vrea să devină cercetător spiritual trebuie să ia în propriile sale mâini şi această dezvoltare a sa, printr-o anumită muncă de autoeducaţie. Trebuie să dezvolte în el, printre altele, şi următorul lucru: îşi propune ca, într-o anumită perioadă de timp, să-şi transforme prin muncă proprie un obicei sau altul – obiceiurile mărunte au aici, uneori, o importanţă decisivă –, aşa că, în cursul vieţii, el se metamorfozează. Nu numai sub influenţele exercitate de curentul vieţii înseşi, ci prin ceea ce facem din noi, în modul cel mai conştient şi voit, putem vedea apoi, dintr-un punct oarecare al vieţii, cu ajutorul facultăţii dezvoltate deja mai înainte, privind retrospectiv panorama propriei vieţi, ce anume s-a schimbat în cursul vieţii prin autoeducaţia realizată. Această muncă se repercutează apoi într-un mod remarcabil asupra propriei vieţi sufleteşti. Nu se repercutează în sensul unei creşteri a egoismului, ci, dimpotrivă, în sensul unei creşteri a puterii de a iubi. Omul respectiv devine din ce în ce mai capabil să îmbrăţişeze lumea exterioară cu o anumită iubire, să se cufunde cu iubire în lumea exterioară. Poate să emită o părere în legătură cu ceea ce înseamnă acest lucru numai acela care a făcut el însuşi eforturi în sensul unei asemenea autoeducaţii. Acum el îşi poate da seama cu adevărat ce înseamnă să însoţeşti reprezentările intelectuale pe care ţi le faci, în legătură cu un proces sau un lucru oarecare, de rezultatele unei asemenea autoeducaţii. Omul respectiv pătrunde cu o participare personală mult mai intensă acolo unde se scufundă reprezentările noastre, el pătrunde cu o anumită iubire chiar în lumea fizic-minerală, care, de obicei, cu rezultatele matematicii, ne lasă indiferenţi, şi observăm clar deosebirea dintre cazul în care pătrundem acolo cu simpla activitate de reprezentare palidă sau cu forţa iubirii dezvoltată pe o treaptă mai înaltă.

Veţi găsi că este inacceptabilă ideea pe care am expus-o aici despre forţa dezvoltată a iubirii, numai dacă vreţi să proclamaţi de la bun început dogma: Forţa iubirii nu trebuie să fie prezentă când pătrundem în lumea exterioară. – Da, o asemenea dogmă poate fi proclamată. Se poate spune că este o cunoaştere justă, obiectivă, numai aceea care e cucerită prin simpla activitate de reprezentare logică. Sigur, avem foarte multă nevoie şi de acea facultate care, excluzând orice altă forţă, se poate transpune prin simplul intelect lucid în viaţa lumii exterioare. Dar această lume exterioară nu ni se dă întreagă, dacă vrem s-o înţelegem în acest mod, lumea ni se dă întreagă numai dacă o abordăm cu o putere de a iubi care fortifică reprezentările. Şi nu se poate ca noi să ne comandăm cunoaşterea, să spunem că natura trebuie să ni se dezvăluie prin nişte forţe sau altele, să stabilim nişte dogme de teoria cunoaşterii, aş zice; problema este să întrebăm: În ce fel ni se dezvăluie natura? Cum ni se dăruie? – Ea ni se dăruie numai dacă impregnăm forţele reprezentării cu forţele iubirii.

Dar, în primă instanţă, eu nu spun altceva decât că încercăm să facem exerciţiile pentru uitare cu o forţă mai mare şi în mod mai sigur cu forţa iubirii, decât fără ea. Dezvoltând în acelaşi timp prin autoeducaţie, forţa care ne face mai capabili de iubire, ajungem să putem vieţui cu adevărat în noi, într-un mod la fel de liber şi voit de noi înşine, uitarea extinsă, uitarea fortificată, tot aşa cum vieţuim amintirea dezvoltată, fortificată. Şi dacă suntem în stare să punem, în mod lăuntric-sufletesc, în locul care de obicei este sfârşitul trăirii noastre – căci dacă am uitat ceva, în raport cu un anumit şir de trăiri, această uitare e sfârşitul –, ceva absolut anume, ceva pozitiv, dacă punem în locul unui zero, aş zice, elementul pozitiv al forţei fortificate a uitării, dezvoltând astfel în mod activ un lucru care de obicei se desfăşoară în mod pasiv, dacă am ajuns până aici, este ca şi cum am fi trecut în interiorul nostru peste o prăpastie, este ca şi cum am fi pătruns cu adevărat într-o regiune de trăiri prin care spre noi se revarsă o existenţă nouă. Şi chiar aşa este. Am avut până atunci imaginaţiile noastre. Dacă suntem nişte oameni înzestraţi, într-adevăr, cu o dispoziţie sufletească matematică, în cadrul acestor imaginaţii, şi nu nişte nerozi, atunci ne vom da seama în mod clar: În lumea imaginativă avem imagini. Poate să tot discute fiziologia, întrebându-se dacă ceea ce ne este transmis de simţurile noastre este dat ca imagini, aşa cum se crede în general – am descris acest lucru în Enigmele filosofiei –, dacă sunt nişte imagini sau o realitate. Că, în primă instanţă, sunt nişte imagini care indică desigur prezenţa unei realităţi, fiind însă imagini, asta se ştie şi tocmai pe acest lucru se întemeiază trăirea sănătoasă într-o asemenea regiune: pe faptul că ştim, în primă instanţă, că avem de-a face cu nişte imagini. Dar în momentul în care apare un anumit rezultat al forţei fortificate de a uita, aceste imagini se umplu, într-un anumit sens, din cealaltă direcţie a vieţii, cu ceea ce este realitate spirituală şi acum ne unim cu realitatea spirituală, concreştem cu ea. Percepem acum, ca să zicem aşa, la celălalt capăt al vieţii. La fel cum percepem prin simţuri la un capăt al vieţii, şi anume la cel fizic-senzorial, învăţăm să privim în cealaltă direcţie şi aflăm că în imaginile vieţii imaginative se revarsă o realitate spirituală. Această pătrundere a unei realităţi spirituale, această revărsare a unei realităţi spirituale, pe marginea abisului existenţei sufleteşti, în ceea ce am pregătit temeinic în sfera forţelor noastre de cunoaştere, a fost numit de mine, în cartea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? şi în alte cărţi, inspiraţie. Nu trebuie să vă poticniţi auzind acest cuvânt, trebuie să aveţi în vedere numai ceea ce am spus pentru a caracteriza asemenea cuvinte. Nu trebuie să scormonim printre reminiscenţele unde se mai întâlneşte acest cuvânt. Trebuie, fireşte, să avem cuvinte pentru a exprima ceea ce vrem să spunem, şi adeseori suntem nevoiţi să alegem nişte cuvinte mai vechi; pentru ceea ce se prezintă în felul descris mai înainte, eu am ales cuvântul inspiraţie.

Ceea ce am descris astfel drept cucerire a inspiraţiei ne face mai întâi să dobândim cunoaşterea a ceea ce am numit sistemul ritmic din cadrul organismului uman, care, într-un anumit sens, este legat de lumea simţirii. Şi aici ajungem în punctul unde trebuie să subliniem foarte energic faptul că metoda care duce la inspiraţie, aşa cum am descris-o, poate fi elaborată în acest fel numai de omul modern. În fazele mai vechi din evoluţia omenirii, ea era dezvoltată într-un mod mai mult instinctiv şi găsim o asemenea formă a ei în sistemul yoga al indienilor, care nu poate fi reînviat. Este ceva anistoric şi, din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, groaznic de diletant, să vrei să reînvii vechiul sistem yoga. El lucrează în mod nemijlocit cu dezvoltarea anumitor procese ritmice, cu dezvoltarea metodică a unor procese de respiraţie. Când yoghinul respiră într-un anumit fel, el vrea să dezvolte mai mult prin fiinţa fizic-corporală ceea ce omul modern trebuie să dezvolte prin fiinţa sufletesc-spirituală, aşa cum am arătat. Totuşi, putem spune că inspiraţia instinctivă care străbate filosofia Vedanta sau altele de acest fel era, pentru o treaptă anterioară din evoluţia omenirii, ceva asemănător cu ceea ce realizăm noi din nou prin inspiraţia deplin conştientă, care trebuie să aleagă calea ce duce prin trăirile descrise.

Ca oameni moderni, noi ajungem, aş zice, să dezvoltăm în noi de sus în jos, prin exerciţii pur spiritual-sufleteşti, forţa care se transpune apoi, drept forţă a inspiraţiei, în organizarea ritmică a omului, după cum indianul voia să se transpună în mod direct, prin respiraţia yoga, în organizarea ritmică a omului. El pornea de la realitatea fizică, noi pornim de la cea spiritual-sufletească. Amândouă au scopul de a-l percepe pe om în sistemul median al fiinţei sale, în sistemul ritmic, şi vom vedea că, într-adevăr, ceea ce ne întâmpină în cunoaşterea imaginativă drept o percepere a sistemului simţurilor şi a sistemului neuro-senzorial, poate fi întregit cu o bună bucată dacă pătrundem în sistemul ritmic din punctul de vedere al inspiraţiei. Şi vom vedea totodată că trebuie să reînvie unele modalităţi ale cunoaşterii superioare vechi, mai copilăreşti, că ele au existat în sistemul yoga al indienilor şi că ele trebuie să reînvie în omul integral, care şi-a cucerit o conştienţă liberă.

Despre raportul dintre dezvoltarea sistemului ritmic prin filosofia yoga a vremurilor vechi şi ceea ce rezultă astăzi prin munca interioară spiritual-sufletească, până pe treapta inspiraţiei, îmi voi permite să vorbesc data viitoare.