Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OBSERVAREA NATURII.
MATEMATICA.
EXPERIMENTUL ŞTIINŢIFIC ŞI REZULTATELE CUNOAŞTERII
DIN PUNCTUL DE VEDERE AL ANTROPOSOFIEI

GA 324


CONFERINŢA a VI-a

Stuttgart, 22 martie 1921

Am vorbit până acum despre acele facultăţi de cunoaştere suprasensibilă cărora le dau numele de cunoaştere imaginativă şi cunoaştere inspirată. Astăzi aş vrea să spun câte ceva despre felul cum pot fi dobândite aceste facultăţi de cunoaştere. Bineînţeles, pot să ofer doar câteva aspecte de principiu şi câteva detalii. Găsiţi o prezentare amănunţită a acestor lucruri în cartea mea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? Dar azi voi scoate în evidenţă tocmai acele lucruri care sunt importante în contextul propus pentru conferinţele de faţă. Facultatea pe care v-am descris-o, aşa cum se situează ea în cadrul cunoaşterii lumii, drept imaginaţie, poate fi dobândită dacă, aşa cum am arătat, reconstruim în alt mod procesul amintirii. Esenţial în procesul amintirii este faptul că el fixează ceea ce se apropie de om prin trăirile exterioare. Procesul amintirii fixează toate acestea sub formă de imagini.

Trebuie să ne punem acum de acord asupra anumitor însuşiri, din care trebuie descojită apoi amintirea pură, ceea ce poate fi numit amintire şi în viaţa obişnuită, în cel mai adevărat sens al cuvântului. Amintirea se caracterizează, între altele, prin faptul că tinde să modifice, într-o oarecare măsură, trăirile avute de noi. Poate că nu e nevoie să explic mai departe acest lucru, fiindcă cei mai mulţi dintre dvs. vor fi ştiind foarte bine cum uneori putem fi împinşi până la disperare când vrem să-i povestim unui om ceva şi când din povestirea însăşi se poate auzi ce a devenit trăirea noastră, trecând prin facultatea de amintire. Chiar şi în viaţa obişnuită se cere o anumită autoeducaţie, dacă vrem să ajungem tot mai mult şi mai mult la o amintire pură, la facultatea de a avea cu adevărat la îndemână lucrurile sub formă de imagini, în aşa fel încât imaginea să fie o redare vie a trăirii. Dar vom putea face foarte bine distincţie între ceea ce, în legătură cu amintirea, este activitate îndreptăţită a fanteziei, care lucrează în direcţia artistică, şi denaturarea trăirilor. E suficient, desigur, să atragem atenţia asupra faptului că deosebirea dintre munca desfăşurată în direcţia fanteziei şi activitatea prin care sunt denaturate amintirile trebuie să fie sesizată printr-o trăire subiectivă, dacă omul vrea să se afle într-o dispoziţie sufletească sănătoasă. Trebuie să fim cu totul conştienţi de felul cum transformăm lucrurile prin fantezie şi cum ceea ce nu se petrece într-un asemenea mod voit, ceea ce are loc, aş zice, într-un mod interior de la sine înţeles, asemănător activităţii sufleteşti, trebuie să devină tot mai adevărat, tot mai fidel. Dar, atât din direcţia bună, din tendinţa de a desfăşura o activitate bazată pe fantezie, cât şi din toate acele forţe care denaturează şi modifică amintirile, din toate acestea, dacă le studiem din punct de vedere psihologic, ne vom putea da seama că, dacă luăm într-o formă ordonată ceea ce trăieşte în forţele amintirii, de aici poate fi modelat ceva care atunci nu mai este neapărat o simplă amintire. Se poate arăta că anumite mistici sunt, de fapt, nişte reprezentări-amintire denaturate, dar că din studierea unor asemenea reprezentări-amintire denaturate, care apar apoi, la rândul lor, drept tot felul de trăiri mistice – se va putea arăta deci, că din studierea unor mistici care se prezintă sub forme absolut serioase, putem câştiga foarte mult. Lucrul care ne interesează în acest moment este următorul: prin ceea ce am dat de înţeles adineaori, putem face ca aceeaşi forţă sufletească ce trăieşte în facultatea amintirii să fie metamorfozată în altceva. Dar metamorfoza trebuie să aibă loc în aşa fel încât forţa iniţială a amintirii să nu fie îndemnată prin aceasta să denatureze, ci forţa iniţială a amintirii, prin faptul că ştim să facem din ea şi altceva, să fie condusă cu atât mai mult spre fidelitate şi veracitate interioară. Am spus că dacă ne străduim mereu să aducem în conştienţa noastră nişte reprezentări uşor controlabile, pe care le putem compune la fel de uşor, şi de noi înşine voit, din diferitele lor părţi şi pe care le putem privi apoi ca pe cele matematice, dacă păstrăm în conştienţă asemenea reprezentări, dacă zăbovim asupra lor, dar nu lăsându-ne fascinaţi în voia lor, ci provocând în fiecare moment într-un mod lăuntric voit această relaţie de a zăbovi asupra lor, atunci ajungem treptat să transformăm procesul amintirii în altceva, necunoscut nouă înainte. După cum am spus, toate acestea sunt descrise mai exact în cartea amintită şi în Ştiinţa ocultă.

Dacă am persevera destul de mult timp cu asemenea exerciţii – durata este diferită de la individ la individ – şi dacă avem posibilitatea de a aplica asupra lor suficient de multă energie sufletească, atunci vom ajunge să avem nişte imagini care, în ceea ce priveşte trăirea sufletească interioară formală, seamănă foarte bine cu reprezentările-amintire. Şi treptat ne-am însuşi facultatea de a trăi în asemenea imaginaţii, făcute de noi înşine, în primă instanţă – nu în ceea ce priveşte conţinutul. Apoi această facultate se transformă într-o alta, astfel încât în suflet apar imaginaţii, şi, în cazul în care ne păstrăm în continuare, aş zice, dispoziţia sufletească matematică despre care am vorbit, ne poate fi clar în orice moment dacă suntem duşi de nas de vreo reprezentare oarecare, dacă suntem în prada unei sugestii ori autosugestii, sau dacă ne aflăm în acea dispoziţie sufletească, păstrându-ne cu totul independenţa interioară. Ajungem să avem reprezentări care au caracterul formal al reprezentării-amintire, numai că într-o intensitate mai mare. Subliniez în mod deosebit: la început, aceste reprezentări imaginative au caracterul de reprezentări-amintire. Ele devin mai saturate, îmbibate de o trăire mai intensă, aş zice, de-abia prin inspiraţie. La început, ele au cu totul caracterul de reprezentare-amintire, dar în aşa fel încât ştim că ceea ce conţin ele nu se referă la nişte trăiri prin care am trecut de la naştere şi până în prezent. Ele exprimă sub formă de imagini ceva, exact la fel cum reprezentările-amintire exprimă sub formă de imagini aceste trăiri personale. Ele se raportează la ceva obiectiv. Dar ştim cu cea mai mare exactitate că acest ceva obiectiv nu este conţinut nicidecum în sfera pe care o cuprindem de obicei cu privirea prin reprezentările-amintire. În primă instanţă avem însă şi conştienţa clară a următorului lucru: în aceste imagini avem ceva care posedă o puternică realitate interioară. Dar, pe de altă parte, suntem conştienţi în modul cel mai clar posibil de faptul că avem de-a face cu nişte imagini, în orice caz cu imaginile unei realităţi oarecare, totuşi, cu nişte imagini.

Se pune problema să înţelegem ceea ce este deosebit de necesar în cazul reprezentărilor-amintire, dacă e ca ele să fie pure: faptul că nu e voie ca ele să fie străbătute de elemente străine. Voi descrie acum procesul din punct de vedere exterior. – În câteva conferinţe nu poate fi prezentat totul în mod amănunţit. Ajungem să ne dăm seama, aş zice, cum se formează reprezentarea în urma unei trăiri exterioare, cum ea pătrunde, într-un anumit sens, în organism, cum acolo, înăuntru – o voi spune acum în mod cu totul abstract –, îşi duce mai departe existenţa şi poate fi scoasă din nou la suprafaţă ca reprezentare-amintire. Observăm că există o anumită dependenţă între ceea ce trăieşte în amintiri şi stările fizice ale organizării umane. În ceea ce priveşte amintirile, suntem dependenţi de organizarea umană până jos, la nivelul stărilor fizice. Într-un anumit sens, predăm propriei noastre organizări trăirile avute şi am putea descrie acum în mod concret ce se întâmplă în organizarea umană cu imaginile trăirilor pe care i le-am predat. Acesta ar constitui însă el singur un întreg capitol al ştiinţei spirituale. Dar oricât de mult ar participa organismul nostru la preluarea a ceea ce continuă să trăiască apoi sub formă de amintire, oricât de mult ar fi el implicat în acest conţinut, nu e voie, dacă vrem ca amintirile să fie pure şi fidele, ca el să fie implicat atât de mult încât să adauge amintirilor ceva legat de conţinut. După ce reprezentările trăirii s-au format, în ele nu mai e voie să se reverse nimic, în ceea ce priveşte conţinutul.

Cine s-a lămurit foarte bine în legătură cu acest fapt din viaţa amintirii este în măsură să distingă, el ştie ce înseamnă când în conştienţa sa apar apoi nişte imagini cu caracterul formal obişnuit al imaginilor-amintire, dar având un conţinut care nu se raportează în nici un fel la vreo trăire personală, şi care, în raport cu toate trăirile personale, este, în primă instanţă, total schimbat. Dar în însăşi această trăire a imaginaţiei se vede cât este de necesar să ne fortificăm propria forţă sufletească tot mai mult şi mai mult. Fiindcă: ce trebuie să facem, propriu-zis? Pe când, de obicei, organizarea noastră gata dezvoltată, ceea ce suntem noi ca organizare umană, preia reprezentările pe care ni le-am făcut în contact cu viaţa şi face să apară amintirea, pe când, aşadar, dacă pot spune aşa, reprezentările formate în contact cu viaţa nu cad într-un abis fără fund, ci sunt reţinute de organizarea noastră, pentru a putea fi proiectate din nou în momentul amintirii, tocmai acest lucru nu trebuie să se întâmple cu reprezentările imaginative. Pe acestea trebuie să fim în stare să le captăm exclusiv cu ajutorul unor forţe interioare, sufleteşti. În acest scop este necesar să ne însuşim ceea ce ne face mai puternici decât suntem în mod obişnuit, pentru a capta şi reţine asemenea reprezentări. Există diferite mijloace pentru atingerea acestui scop, pe care le-am descris în cărţile amintite. Vreau totuşi să vă indic aici unul dintre ele, şi din ceea ce voi spune acum vă veţi da seama ce legături există între diferitele cerinţe ale vieţii, care trebuie să pornească, pur şi simplu, de la ştiinţa spirituală antroposofică şi condiţiile fundamentale ale acestei cercetări antroposofice.

Cine stă în faţa lumii exterioare lăsând să se apropie de el, pentru început, impresiile senzoriale ale lumii exterioare, fenomenele, cum se mai spune, şi îşi foloseşte apoi intelectul pentru a face tot felul de speculaţii fantasmagorice în legătură cu aceste fenomene, nu prea va fi în stare să găsească forţa necesară pentru activitatea de reprezentare imaginativă. Din acest punct de vedere, unele lucruri care au avut loc în cadrul vieţii spirituale moderne par a fi făcute special ca să suprime forţa imaginativă. Căci dacă un om nu se mulţumeşte doar să lege între ele cu ajutorul intelectului fenomenele lumii exterioare, care au loc în lumea fizic-minerală, dacă el nu se mulţumeşte să-şi folosească intelectul doar ca mijloc de a uni fenomenele între ele, ci începe să caute, pornind de la fenomene, tot soiul de lucruri care, după părerea lui, zac ascunse în dosul fenomenelor [ Nota 26 ] şi pe care vrea să le construiască – prin aceasta el îşi distruge, de fapt, facultatea imaginativă.

Poate că-mi este îngăduit să folosesc o comparaţie. V-aţi ocupat, desigur, într-o măsură mai mică sau mai mare, de ceea ce, în sensul concepţiei goetheene despre lume, ar putea fi numit fenomenalism. Goethe însuşi, când îşi face experimentele, observaţiile, foloseşte intelectul în alt fel decât era folosit adesea acesta în faza care tocmai s-a încheiat a gândirii moderne. Goethe îşi foloseşte intelectul – şi acuma vine comparaţia pe care vreau s-o folosesc – aşa cum îl folosim noi când citim. Noi citim în aşa fel încât din literele izolate formăm un tot şi dacă, de exemplu, avem în faţa noastră un rând şi dacă am reuşit să sesizăm în interior, cu conştienţa, un tot, cu ajutorul diferitelor litere şi cuvinte, am dezlegat enigma pe care acel rând o pusese în faţa noastră. Nu ne va trece deloc prin minte să spunem: Aici este un B, un r, un o, un t. Eu vreau să-l studiez pe B. Acest B, ca atare, nu-mi spune nimic deosebit. Pentru că nu-mi spune nimic, eu trebuie să caut ce anume se află în dosul acestui B şi poate atunci voi afla că în dosul lui B se află o misterioasă lume transcendentală, care face o impresie asupra mea şi pe care mi-o mijloceşte B. – Nu fac aşa ceva, ci mă uit la literele de aici şi din ele îmi formez un tot: citesc. Goethe procedează aşa în legătură cu fenomenele lumii exterioare. El nu ia un fenomen luminos oarecare, filosofând în legătură cu el, întrebându-se ce stări vibratorii ar putea să se afle în dosul lui, într-o lume transcendentală oarecare. Nu-şi foloseşte intelectul pentru a specula şi a se întreba ce ar putea fi ascuns în dosul fenomenelor, ci îşi foloseşte intelectul exact în acelaşi scop în care noi îl folosim când gândim împreună literele. Aşa că el foloseşte intelectul doar drept mijloc de grupare a fenomenelor, astfel încât ele parcă se ajută unul pe celălalt să fie citite în îmbinarea lor. Prin urmare, Goethe foloseşte intelectul în legătură cu lumea exterioară fizic-mineral-fenomenologică, aş zice, ca pe un instrument de citit cosmic. El nu vorbeşte deloc despre cine ştie ce lucru în sine, nu vorbeşte deloc despre ceva care ar trebui căutat în dosul fenomenelor şi care s-ar afla în dosul lor. Dar el ajunge astfel, pornind de la fenomenul originar, la o înţelegere fidelă a fenomenelor, care pot fi comparate cu literele lumii fizic-minerale, până la fenomenele mai complicate, pe care fie că le caută prin observaţie, fie că le alătură prin experiment. El citeşte ceea ce este răspândit în spaţiu şi în timp şi, în mod cu totul voit, nu-şi foloseşte intelectul pentru a căuta ceva în dosul fenomenelor, ci îl foloseşte fie pentru a privi fenomenele în cadrul observaţiei, în aşa fel încât ele să se pună în lumină şi să se explice unele pe altele, exprimându-şi apoi fiinţa sub forma unui tot, fie pentru a face experimente, pentru a născoci diferite condiţii în care pot fi făcute experimente. Pentru el, intelectul nu trebuie să fie altceva decât, în primul rând, cel care stabileşte condiţiile experimentului, în al doilea rând, cel care alătură diversele fenomene izolate, pentru ca fenomenele să-şi poată spune apoi ele înseşi cuvântul. Dacă ne însuşim un asemenea mod de a privi fenomenele şi dacă el devine tot mai mult şi mai mult al nostru, şi dacă încercăm, înţelegând lumea exterioară în acest fel, să mergem şi mai departe decât a mers Goethe – fiindcă el se situează în punctul de început al unui asemenea mod de a gândi –, atunci ne cucerim un anumit sentiment de înrudire, o trăire prin care ne simţim una cu fenomenele. Ne transpunem în fenomene cu mai multă intensitate decât o facem când folosim intelectul pentru a străpunge, de fapt, fenomenele şi a căuta în dosul lor tot soiul de lucruri, care, la urma urmelor, nu sunt decât nişte închipuiri. Ceea ce spun aici se referă mereu, bineînţeles, numai la asemenea lucruri ireale, născocite.

Esenţialul este să ne educăm în sensul fenomenologiei, să ne educăm în sensul unei uniri pure cu fenomenele lumii exterioare, în aşa fel încât, treptat, în noi să apară un sentiment absolut precis în legătură cu acest fel de a fi uniţi cu lumea. Dacă, după ce ne-am însuşit în acest fel starea de unire cu fenomenele ca atare, ne amintim apoi asemenea fenomene ale lumii exterioare, în amintirea noastră se va înălţa o imagine plină, saturată, în timp ce vom observa clar că reprezentările-amintire ale majorităţii oamenilor care ţin de cultura noastră actuală sunt legate extraordinar de puternic de reprezentările-cuvinte. Dacă vă veţi cuceri posibilitatea de a nu vă mai crampona de reprezentările-cuvinte, care modelează amintirea, la urma urmelor, numai în aşa fel încât împing ultima legătură din subconştient în conştienţă, cu cât veţi reuşi mai mult să aveţi amintirea sub formă de imagini, cu cât veţi reuşi mai mult, de exemplu – să zicem, dacă în copilărie, când eraţi un băietan pus numai pe şotii, aţi jucat un joc sau altul, dacă aţi pus la cale o farsă sau alta –, să vă vedeţi cu adevărat în imagine, făcând acel lucru, ciupindu-l pe un alt băiat, să vă vedeţi pe dvs. înşivă, luându-l pe un alt băiat de ureche, trăgându-i o palmă ş.a.m.d. –, dacă nu apar doar nişte amintiri palide, ci apar, într-adevăr, nişte imagini clar conturate, faţă de care vă păstraţi însă libertatea interioară, aşa cum o faceţi de obicei faţă de reprezentările-amintire obişnuite, şi dacă observaţi că printr-un asemenea mod de a vă aminti creşte interesul dvs. faţă de lumea exterioară, că, prin aceste imagini, în conştienţă intră capacitatea convieţuirii intime cu tot felul de detalii mărunte ale lumii exterioare, nu pentru că sunt amintirile dvs., ci pentru că apar la fel de obiectiv ca, de obicei, o trăire – nu-i aşa, mă veţi înţelege. Dacă folosesc asemenea expresii, o fac din cauză că astăzi vorbirea noastră nu are încă nişte cuvinte general valabile şi pentru că mă străduiesc, prin tot felul de cuvinte groteşti, să atrag atenţia cu toată exactitatea asupra esenţialului – dacă suntem în stare să avem sentimentul că putem mângâia asemenea amintiri sau că putem enerva îngrozitor de tare asemenea amintiri, dacă viaţa sufletească devine atât de vie în asemenea reprezentări sub formă de imagini cum poate deveni când e prezentă însăşi trăirea în lumea exterioară, atunci înseamnă că am fortificat acea forţă de care avem nevoie pentru a reţine în mod just în conştienţă reprezentările imaginative.

Şi apoi putem începe să facem mereu şi mereu exerciţiul de a da afară asemenea imaginaţii, în aşa fel încât să ne cufundăm mereu şi mereu, aş zice, în conştienţa goală. E un exerciţiu care, pe lângă aceasta, face foarte viu în noi sentimentul libertăţii interioare, dacă facem în mod voit ca în conştienţă să fie prezente asemenea reprezentări, apoi iar le dăm afară şi în acest fel facem să ia naştere un fel de ritm interior în ceea ce priveşte meditaţia, concentrarea, crearea unor reprezentări şi eliminarea reprezentărilor. Facem să ia naştere astfel o mare mobilitate a sufletului, exact contrariul acelei dispoziţii sufleteşti care există la psihopaţii de orice fel. Este cu adevărat exact contrariul, iar cei care compară cele descrise de mine aici cu cine ştie ce stări psihopate, dovedesc doar că habar nu au despre toate aceste lucruri.

Dacă ajungem apoi în acest fel să fortificăm şi facultatea uitării, dacă suntem în stare să exercităm aceeaşi activitate de uitare care de obicei este exercitată în mod involuntar, dacă reuşim să exercităm acum în interior această activitate negativă, aş zice, reglementată de noi înşine în mod voit, atunci vom observa că lucrul despre care ştiam înainte că este o imagine a realităţii, că este o imaginaţie, acum se umple de ceva care ne arată: ceea ce apare aici în imagine este o realitate, o realitate spirituală. Am ajuns până la acel abis care, de pe cealaltă parte a existenţei, face să strălucească spre noi realitatea spirituală, care este prezentă de fapt în orice realitate exterioară fizic-senzorială. Vedeţi astfel că, în primă instanţă, e necesar să ne însuşim în mod clar, prin contactul cu lumea exterioară, simţul pe care trebuie să-l avem pentru a avea un comportament just faţă de aceste imaginaţii. Cine vrea doar să speculeze asupra fenomenelor, să le străpungă, aş zice, şi să născocească, speculând, ceea ce ar fi, după el, adevărata realitate, îşi slăbeşte puterea de a reţine imaginaţiile şi de a lucra cu imaginaţiile.

Dacă reuşim acum să trecem la viaţa inspirată, adică să vieţuim realitatea lumii spirituale exact aşa cum vieţuim de obicei, prin simţurile noastre exterioare, lumea fizică, atunci apare acel fenomen deosebit care ne face să spunem: Da, de-abia acum înţelegi ce este amintirea. Amintirea înseamnă de fapt că reprezentările tale, dobândite prin trăirile avute, se scufundă în organismul tău şi acolo, în organism – vorbesc în mod comparativ, dar comparaţia este totuşi un fel de termen tehnic, este mai mult decât o comparaţie, el desemnează foarte bine, într-un anumit sens, conţinutul fenomenului –, acţionează ca o oglindă faţă de obiectele aflate în faţa oglinzii. Ceea ce ne reprezentăm este reţinut de către organism, pe când oglinda, spre deosebire de acesta, este obligată să reflecte mereu ceea ce se află în faţa ei. Astfel, omul are posibilitatea de a face ca oglindirea să devină una voită de el, adică posibilitatea de a face să fie reflectat din întreg organismul, mai ales din organismul nervilor, ceea ce el a încredinţat amintirii sale. Astfel, lucrurile primite de organism sub formă de reprezentări sunt reţinute în aşa fel încât nu putem vedea în dosul lor, cum nu putem vedea nici în dosul oglinzii. Ajungem să avem cu adevărat impresia următoare: Când priveşti în interior amintirile tale, trebuie să-ţi spui că faptul de a avea o facultate a amintirii te împiedică să te cufunzi tu însuţi şi să priveşti în interiorul tău. Nu poţi să pătrunzi în interiorul tău, cum nu pătrunzi în dosul oglinzii, când vezi obiectele oglindite.

Ceea ce vă spun acuma este exprimat, bineînţeles, cu ajutorul unor comparaţii. Dar comparaţiile înfăţişează starea de lucruri reală şi noi observăm acest lucru din faptul că, în clipa în care, prin inspiraţie, ni se arată imaginaţiile, ca imagini ale unei realităţi spirituale, pentru aceste imaginaţii oglinda încetează să mai existe. Când activitatea de reprezentare imaginativă se ridică la nivelul celei inspirate, apare posibilitatea de a privi în interiorul fiinţei noastre, şi de-abia acum ne vine în întâmpinare, de fapt, aspectul său spiritual. Dar cu ce facem cunoştinţă aici?

Ei bine, dacă citim scrierile unor mistici cum au fost Sfânta Thereza sau Mechthild de Magdeburg [ Nota 27 ], ajungem să avem adeseori, şi, dintr-un anumit punct de vedere, pe bună dreptate, nişte reprezentări extraordinar de frumoase, în faţa cărora putem avea chiar o dispoziţie de adevărată veneraţie. Pentru cel care începe să întrezărească faptul descris adineaori, tocmai asemenea viziuni mistice încetează să mai fie ceea ce ele sunt adeseori pentru misticul nebulos. Fiindcă cine ajunge să contemple interiorul propriei sale fiinţe nu trecând prin stări anormale, de felul celor prin care trec asemenea mistici, ci prin dezvoltarea facultăţii sale de cunoaştere, în felul arătat, acela nu va descrie ceea ce i se arată la un moment dat, cum fac Mechthild de Magdeburg sau Sfânta Thereza etc., ci el ajunge să cunoască interiorul organizării umane. Oricât de sec şi raţional le va părea misticilor nebuloşi ceea ce eu aşez acum în locul ceţoaselor lor imagini mistice, totuşi acesta este adevărul pe care trebuie să-l căutăm, dacă vrem să avem o cunoaştere reală şi nu extazul la care duce trăirea mistică interioară. Datorită faptului că acum oglinda a fost înlăturată, ajungem să cunoaştem, să percepem lăuntric plămânul, diafragma, ficatul, stomacul. Ajungem să cunoaştem organizarea umană în interiorul ei, şi ajungem să ştim şi cum nişte mistici de felul lui Mechthild de Magdeburg sau al Sfintei Thereza – dar pe calea unor stări anormale – priveau în interiorul organizării lor umane, numai că, în viziunile lor, acesta se învăluia în tot felul de ceţuri. Şi apoi, ele descriu ceaţa, dincolo de care trebuie să ajungă adevăratul cercetător spiritual.

Omul care nu se poate adânci în asemenea lucruri ar fi şocat dacă i s-ar citi – să luăm această situaţie ca ipoteză – un capitol înălţător din scrierile lui Mechthild de Magdeburg, iar cercetătorul spiritual autentic i-ar spune apoi: Da, asta vezi, într-adevăr, dacă ajungi să-ţi priveşti din interior ficatul sau rinichii. – Dar nu foloseşte la nimic să fii şocat, aceasta este situaţia. O spun pentru cel care ar vrea ca lucrurile să arate altfel: Lucrurile stau aşa cum le-am descris. – Dar pentru acela care ajunge să înţeleagă întreaga situaţie, de-abia acum apare posibilitatea de a avea o relaţie justă cu misterele propriu-zise ale lumii. Fiindcă el ajunge să ştie din ce străfunduri adânci ale existenţei provine această organizare umană şi el îşi dă seama ce puţin ştim despre ficatul uman, despre rinichiul uman, ca să nu mai vorbim de celelalte organe, când disecăm numai cadavrul sau, dacă vreţi, când îl tăiem pe omul viu, în cazul unei operaţii, şi dacă privim organizarea umană numai dintr-o singură direcţie. Căci există posibilitatea de a privi organizarea umană nu numai din această direcţie materială, ci de a o privi în mod interior. Dar atunci avem în conştienţă nişte entităţi spirituale şi aceste entităţi spirituale ne arată că omul, cum stă el aşa, cu organizarea lui, nu e nicidecum o fiinţă singură pe lume, pe care s-o poţi cuprinde, dacă ţi-o imaginezi închisă între limitele date de pielea sa. Ci, de fapt, chiar dacă într-un sens puţin diferit, situaţia este următoarea: printr-un asemenea mod de a cunoaşte facem descoperirea că exact aşa cum oxigenul care se află acum în mine, cu câteva minute înainte era încă afară iar acum lucrează în mine, tot astfel lucrează în mine, plăsmuite din Cosmos, organizarea internă, ficat, rinichi ş.a.m.d., fiind în legătură cu Cosmosul. Trebuie să-mi îndrept privirile spre Cosmos şi constituţia sa, dacă vreau să înţeleg ceea ce trăieşte în ficat, rinichi, stomac ş.a.m.d., după cum trebuie să-mi îndrept privirile spre Cosmos, cu aerul său, dacă vreau să înţeleg ce este, ca substanţă, ceea ce lucrează în plămânii mei, şi care, apoi, în circulaţia sângelui, duce mai departe prin organism tot felul de lucruri etc. Dacă înaintăm astfel, printr-o cercetare spirituală autentică, nu cunoaştem doar nişte imagini oarecare, îngust delimitate, ale diferitelor organe umane, ci ajungem să cunoaştem nişte corelaţii, să contemplăm corelaţiile dintre organizarea umană şi Cosmos.

Acum este extraordinar de important să nu trecem cu vederea un lucru, să ajungem la o trăire pe care eu nu v-o pot prezenta aici decât în forma sa simplu-simbolică, drept imagine. Dacă privim în ansamblu tot ceea ce am studiat în aceste zile şi ore, ne putem forma reprezentarea următoare. Simţurile noastre sunt, dintr-un anumit punct de vedere, aşa cum am spus, nişte golfuri, prin care lumea exterioară, cu procesele ei, pătrunde în noi. Dar simţurile se prelungesc apoi în interiorul nostru, şi v-am arătat felul cum, treptat, omul ajunge să vadă, sub o formă subiectivă, această activitate legată de ceea ce este situat mai în interior decât organele de simţ – această activitate, care a acţionat de la naştere asupra sistemului nervos, acest element plăsmuitor, dătător de formă –, aşa cum o are în mod subiectiv, drept retrospectivă a vieţii, drept panoramă a vieţii sale, cum descoperă el, în configuraţia sistemului nervos, că acest sistem nervos reprezintă el însuşi imaginile, realizate în mod exterior, fizic-senzorial, a ceea ce este, propriu-zis, de natură spiritual-sufletească, astfel încât putem spune că vieţuim imaginaţia şi că vieţuim apoi cum se manifestă imaginaţia în activitatea de formare a substanţei nervoase. Bineînţeles, această afirmaţie nu trebuie luată aşa, în sens grosier, fiindcă şi substanţa nervoasă a fost prelucrată deja, înainte de naştere. Voi ajunge mâine să mai vorbesc despre acest lucru. Dar, în esenţă, este totuşi valabil ceea ce spun. Aşa că putem spune: Da, aici înăuntru se continuă activitatea, observăm foarte exact că aici activitatea se continuă. Este aceeaşi activitate care, am putea spune, se gravează în sistemul nervos. Pentru acele părţi ale sistemului nervos care şi-au încheiat dezvoltarea, această muncă de gravare este o parcurgere a căilor nervoase; pentru ceea ce, mai ales în copilărie, mai este încă maleabil, este o adevărată muncă de modelare plastică, o muncă plăsmuitoare care încă are loc din imaginaţii. Acesteia i se opune restul organizării umane, despre care voi mai vorbi, adică purtătorul muşchilor, purtătorul oaselor etc. sau alţi purtători a ceea ce este sistemul nervos, întregul ţesutului organic. Dar pe urmă putem vieţui următorul lucru, şi pentru a vă arăta şi mai clar cum este această trăire, aş vrea să vă spun următoarele.

Am prezentat cândva pentru Societatea Antroposofică o serie de conferinţe pe care am intitulat-o Antroposofie [ Nota 28 ]. Am vorbit atunci despre această antroposofie atât cât rezultase pentru mine din cercetarea mea spirituală. Apoi mi s-a cerut să dau tiparului aceste conferinţe şi eu m-am apucat să aştern totul pe hârtie. Dar, scriindu-le, a ieşit altceva. Nu că aş fi schimbat ceva în lucrurile prezentate mai întâi, dar a apărut necesitatea să adaug câte ceva, de aici rezultând noi explicaţii. A devenit necesar, de asemenea, să formulez lucrurile şi mai exact. Această muncă mi-a cerut un an de zile. Apoi a apărut o nouă ocazie. A fost ţinută din nou Adunarea Generală în cadrul Societăţii [ Nota 29 ]. Şi iată că oamenii au spus: cu ocazia Adunării Generale, conferinţele “antroposofice” ar trebui să fie vândute, deci trebuie să fie gata. Pentru acea proximă Adunare Generală, eu anunţasem un alt ciclu de conferinţe [ Nota 30 ] şi trimisesem la tipografie primele pagini ale acestei Antroposofii. Ele au şi fost tipărite imediat. Credeam că acum voi putea să scriu mai departe. Şi chiar am scris mai departe, o vreme. Dar a apărut din ce în ce mai mult şi mai mult necesitatea de a adăuga alte lucruri la explicaţiile mai exacte. Totul s-a terminat prin faptul că era tipărit acum un anumit număr de coli tipografice. Până acolo scrisesem. O coală a ieşit apoi în aşa fel încât cele 16 pagini nu mai erau pline, ci erau pline doar 12 sau 14 pagini. Celelalte erau albe, iar eu trebuia să scriu mai departe. Între timp, apăruse pentru mine – au existat şi alte motive [ Nota 31 ] pentru întreaga poveste, dar acum vreau să arăt unul dintre motivele care au cauzat întâmplarea legată de ceea ce tocmai vreau să vă povestesc –, a venit momentul în care eu mi-am spus: ca să duc la bun sfârşit treaba aşa cum ar trebui ea să fie şi cum vreau să fie, acum, după un an, este necesar să dezvolt mai exact un anumit mod de reprezentare, să elaborez o formă deosebită a cunoaşterii imaginative, inspirate, şi să aplic acest mod de cunoaştere tocmai la problemele antroposofice discutate aici. Şi m-am apucat să fac mai întâi ceva cu totul negativ: am părăsit întreaga Antroposofie. Ea mai există şi astăzi în forma în care a fost tipărită atunci [ Nota 32 ], multe coli tipografice deja, şi eu mă gândeam să fac acum, într-adevăr, cercetări, pentru a putea continua să scriu. Şi atunci am făcut cunoştinţă cu un lucru pe care aş vrea să vi-l descriu. Nu pot să vi-l prezint decât în mod schematic. Dar ceea ce vă descriu în mod schematic reprezintă o mare sumă de trăiri interioare, care sunt, propriu-zis, nişte metode de cunoaştere necesare în cercetarea fiinţei umane.

S-a dovedit atunci din ce în ce mai clar că o antroposofie de felul celei pe care intenţionam s-o scriu atunci poate fi încheiată numai dacă ajungem să percepem, prin vedere interioară, că ceea ce vedem în mod real, prin contemplare interioară, drept activitate spiritual-sufletească lucrând în sistemul nervos, poate fi continuată până când ajungi aici în mod lăuntric într-un punct – punctul este propriu-zis o linie, situată pe direcţia verticală, dar eu vreau să prezint aici problema numai în mod schematic; pentru anumite fenomene punctul e situat mai sus, apoi mai jos ş.a.m.d., poate că nu e posibil, în cazul acestor conferinţe, să descriu totul în amănunt, vreau să trec doar transversal prin toată această poveste –, până se ajunge în acest punct, unde observi în mod foarte clar că întreaga activitate spiritual-sufletească ce înaintează din exterior spre interior, pe care o percepem în activitatea imaginativă şi inspirată, se intersectează. Dar din momentul în care se intersectează, nu mai suntem liberi în exercitarea acestei activităţi. Nici înainte nu eram cu totul liberi, aşa cum am arătat. Dar acum devenim şi mai neliberi. Observăm că totul suferă o schimbare. Ajungem să fim reţinuţi mai puternic în activitatea de reprezentare imaginativ-inspirată. Concret vorbind, dacă ceea ce este pentru ochi percepţia senzorială şi continuarea ei ca activitate a intelectului este sesizat de noi prin activitatea de reprezentare imaginativ-inspirată şi dacă ajungem astfel la imaginaţia organului vizual, dacă ajungem deci să percepem organul vizual prin imaginaţia străbătută de inspiraţie, atunci această activitate se continuă spre interior, atunci aici apare o intersectare şi atunci cu activitatea cu care aici am cuprins mai întâi ochiul, cuprindem un alt organ. În esenţă, acesta este rinichiul [ Nota 33 ].

Şi la fel este şi cu celelalte organe. Constatăm întotdeauna, continuând activitatea imaginativ-inspirată spre interiorul omului, că îmbrăţişăm, aş zice, cu această imaginaţie inspirată organele care au dezvoltarea deja încheiată – încheiată cu totul cel puţin ca predispoziţie, când omul se naşte –, înaintând astfel spre contemplarea interioară reală a organismului uman. Este o dificultate cu totul deosebită, şi fiindcă pe atunci eu nu trebuia doar să termin de scris cartea, ci trebuia să ţin acum şi un alt ciclu de conferinţe [ Nota 34 ], pentru care iarăşi erau necesare cercetări spirituale, vă puteţi imagina că n-a fost uşor s-o scot la capăt cu această metodă, dezvoltată în acea vreme – sunt mulţi ani de atunci.

Trebuie să mai spun doar atât: dificultatea constă în faptul că, la început, eşti aruncat mereu înapoi. Această continuare reală este ceva la care trebuie să-ţi aduni întreaga forţă interioară, dacă vrei să reuşeşti. Trebuie să faci efortul, mereu şi mereu, aş zice, de a intensifica în tine forţa activităţii de reprezentare, a muncii interioare a sufletului, prin iubirea faţă de natura exterioară. Altfel, pur şi simplu eşti aruncat mereu înapoi. Observi că te cufunzi în tine însuţi, dar eşti mereu aruncat înapoi, şi obţii, în loc de ceva ce eu aş vrea să desemnez prin această contemplare interioară, ceva care nu este corect. Trebuie să învingi această dificultate de a fi mereu aruncat înapoi.

Ei bine, am vrut să vă povestesc toate acestea ca să vedeţi că cercetătorul spiritual este în măsură să indice acele momente în care el se luptă cu anumite probleme ale cercetării spirituale. Din păcate, în anii care au urmat evenimentului descris, timpul meu a fost umplut cu tot felul de activităţi, mai ales în ultimii ani, aşa că această muncă pe care ar trebui s-o consider neapărat necesară, de a scrie până la capăt Antroposofia, n-a putut fi realizată. De fiecare dată când se deschide cât de cât perspectiva de a duce mai departe Antroposofia, sunt chemat într-o parte sau alta, atunci trebuie făcut un lucru sau altul, atunci trebuie să se ţină, pe unul sau altul dintre tărâmurile activităţii noastre, o şedinţă sau alta. Toate acestea sunt, nu încape nici o îndoială, absolut necesare, bineînţeles. Dar s-ar putea face totuşi câte ceva, dacă ar creşte din ce în ce mai mult numărul acelora care ar lucra împreună cu noi la îndeplinirea sarcinilor antroposofice şi sociale, pentru ca acele câteva persoane care trebuie să folosească, într-adevăr, aici, la centru, nişte forţe pe care de fapt nici nu le au, să se poată dezvolta, în primul rând, în cadrul unei munci rodnice, şi apoi şi pentru ca ele – lucru de care au atâta nevoie! – să fie puţin scutite de unele dintre sarcinile lor. Avem foarte multă nevoie ca toate lucrurile lipsite de obiectivitate, fără nici o legătură cu cauza noastră propriu-zisă, ca tot ceea ce se petrece, aşa cum puteţi observa şi cu ocazia actualei dvs. prezenţe aici, tot ceea ce iese la lumină prin asemenea indivizi murdari, care-şi desfăşoară peste tot activitatea de calomniatori, dar care, oricum, fac necesară o reacţie de autoapărare în epoca noastră, când oamenii care vor să fie liberi se lasă influenţaţi atât de mult pe calea sugestiei, prin asemenea atitudini de negare a vieţii, ar fi necesar, desigur, să primim sprijin în privinţa a ceea ce trebuie făcut pentru a se elabora concepţia despre lume antroposofică şi pentru a face să se reverse în viaţa socială gândirea antroposofică.

Vedeţi dvs., dacă vă reprezentaţi că aici, sus, este perceput, aş zice, sub o formă fixată mai mult în abstract, ceea ce jos se închide într-un organ, în îmbrăţişarea unui organ care există deja în mod concret, atunci veţi putea să vă daţi seama şi că într-o asemenea înţelegere a organismului uman zace într-adevăr ceva care poate constitui puntea de trecere şi spre activităţile practice, care trebuie să se bazeze pe studierea concretă a omului şi a relaţiei sale cu lumea. V-am atras deja atenţia, în alte contexte, asupra felului cum putem ajunge să cunoaştem, prin simplul fapt că dezvoltăm în noi facultatea imaginativă, nu numai sfera simţurilor şi prelungirea ei în sistemul nervos, ci şi lumea vegetală. Înaintând spre inspiraţie şi dezvoltând apoi o asemenea activitate de cercetare spirituală, ajungem să cunoaştem mai întâi toate forţele care acţionează în lumea animală. Ajungem să cunoaşterea însă şi alte lucruri, care îşi au în lumea animală doar expresia lor exterioară fizic-senzorială. Ajungem să cunoaştem natura sistemului respirator, ajungem să înţelegem forma exterioară a sistemului respirator, pe baza acestor legături. Forma exterioară a sistemului respirator-circulator, în configuraţia sa exterioară, nu este asemănătoare în mod nemijlocit cu viaţa de reprezentare, cum e cazul cu sistemul nervos, despre care am arătat ieri că este atât de asemănător vieţii de reprezentare, încât doi oameni situaţi pe două poziţii diferite ar putea desena nişte imagini asemănătoare. Dacă ajungem să cunoaştem astfel, mergând în paralel, lumea exterioară, cu diferitele ei regnuri, şi omul în structura lui internă – voi arăta mâine ce ne oferă această cunoaştere internă pentru înţelegerea în continuare a întregii entităţi şi naturi umane – şi dacă ajungem să-l cunoaştem astfel pe om în legătura sa cu lumea înconjurătoare, ni se deschide înţelegerea foarte multor raporturi care există între om şi lumea din jurul lui. Ni se deschide, de exemplu, mai ales posibilitatea de a înţelege în acest fel entitatea unui organ, legătura dintre el şi ceea ce există afară, în împărăţia naturii, şi de a găsi astfel pe cale raţională trecerea de la o fiziologie spiritualizată la o terapie adevărată. Aici se deschide posibilitatea de a dezvolta iarăşi ceea ce odinioară era obţinut prin percepţie interioară instinctivă. Am vorbit despre sistemul yoga şi aş putea să citez alte sisteme, mai vechi, prin care oamenii erau în măsură să vadă într-un mod instinctiv, copilăresc, legătura dintre om şi lumea înconjurătoare. Din aceste vremuri datează unele îndrumări terapeutice, care poate se numără încă şi astăzi, puţin modificate, printre metodele terapeutice cele mai fertile. Va fi posibil să dezvoltăm terapia, în forma în care ne este ea necesară, numai pe cale spiritual-ştiinţifică, şi prin sesizarea legăturii dintre organele umane şi Cosmos va fi elaborată o medicină care nu se va întemeia doar pe experimentul exterior, ci pe percepţia interioară.

Am vrut să vă dau astăzi numai un exemplu de felul cum ştiinţa spirituală trebuie să exercite o influenţă fertilizatoare asupra tuturor ramurilor ştiinţei. Cât de necesar este acest lucru se vede din faptul că, pe de altă parte, prin cercetarea empirică exterioară, care cu adevărat n-a fost leneşă, ci a realizat într-un mod grandios ceea ce a fost posibil să se realizeze în domeniul ei, pretutindeni apar întrebări. Luaţi numai fiziologia exterioară, patologia exterioară ş.a.m.d., întrebările, există peste tot. Cine studiază astăzi problema cu simţuri treze, clare, ştie că întrebările există. Ele cer neapărat un răspuns, aşa cum, la urma urmei, este cazul şi pe tărâmul vieţii exterioare. Marile întrebări există. Ele cer un răspuns. Ei bine, ştiinţa spirituală nu vrea să nege ceea ce există deja drept realizări mari, triumfale, în celelalte ştiinţe. Dar vrea să studieze, la rândul ei, întrebările ce rezultă de aici şi vrea, în ceea ce o priveşte, să pornească pe drumul ei într-un mod la fel de exact ca acela care poate fi învăţat de la celelalte ştiinţe, pentru a căuta dezlegarea a ceea ce nici pentru cercetarea empiric-senzorială nu poate fi găsit decât prin cercetare spirituală. De aici vom relua mâine.