Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OBSERVAREA NATURII.
MATEMATICA.
EXPERIMENTUL ŞTIINŢIFIC ŞI REZULTATELE CUNOAŞTERII
DIN PUNCTUL DE VEDERE AL ANTROPOSOFIEI

GA 324


CONFERINŢA a VII-a

Stuttgart, 23 martie 1921

Din cauză că timpul rezervat acestor conferinţe este atât de scurt, n-am putut prezenta decât foarte fugar, sub o formă schiţată, multe dintre lucrurile care ar putea fi spuse în legătură cu o temă atât de vastă, iar anumite concluzii care decurg de aici n-au putut fi decât sugerate. Pur şi simplu, aici urma să dau doar câteva impulsuri în legătură cu reprezentările care stau la începutul ştiinţei spirituale antroposofice şi din cele prezentate veţi fi ajuns să aveţi sentimentul clar al faptului că toate aceste lucruri, abordate doar sub o formă incipientă, trebuie expuse mai pe larg.

Am vorbit despre modalităţile de cunoaştere deosebite ce rezultă, printr-o anumită muncă umană lăuntric-sufletească, drept continuare a cunoaşterii umane cotidiene ca şi a cunoaşterii ştiinţifice obişnuite, iar primele două modalităţi de a cunoaşte despre care am vorbit mai întâi le-am numit cunoaşterea imaginativă şi cunoaşterea inspirată. Ieri am încercat să arăt că prin colaborarea dintre cunoaşterea imaginativă şi cea inspirată, dacă se ţine seama de o anumită trăire, pe care am descris-o ieri drept un fel de raport de intersectare interioară a conştienţei, poate să apară o cunoaştere a omului în legătură cu cunoaşterea lumii înconjurătoare. Dacă trăirile pe care le avem în legătură cu această cunoaştere imaginativă inspirată sunt dezvoltate în continuare, perseverând în efectuarea anumitor exerciţii, pe care le găsiţi descrise în cărţile mele [ Nota 35 ], ia naştere ceva care are un nume deja în viaţa obişnuită – şi acest lucru este foarte semnificativ –, deci, dacă facem din plin exerciţii pentru dobândirea cunoaşterii superioare, ia naştere ceva care poate fi numit intuiţie, exact în acelaşi sens în care se vorbeşte de imaginaţie şi de inspiraţie. “Intuiţie” este un cuvânt folosit deja în viaţa obişnuită pentru o cunoaştere nu tocmai clar conturată, bazată mai mult pe sentiment. În orice caz, când vorbeşte despre intuiţie cercetătorul spiritual nu are în vedere o asemenea intuiţie, despre care se vorbeşte adeseori şi care este o modalitate de cunoaştere obscură, cu toate că există un motiv de a ne imagina caracterul obscur, nedezvoltat al activităţii de reprezentare intuitive obişnuite drept un fel de treaptă pregătitoare pentru ceea ce se realizează în intuiţia adevărată. Adevărata intuiţie este un mod de reprezentare şi o dispoziţie sufletească pătrunsă de claritatea interioară a conştienţei, similară – iarăşi trebuie să mă refer la gândirea matematică – cu claritatea pe care o avem în gândirea matematică. La treapta intuiţiei se ajunge prin continuarea exerciţiilor care se fac pentru dezvoltarea capacităţii de a uita. Aceste exerciţii trebuie continuate în aşa fel încât uitarea să devină un fel de uitare de sine neegoistă. Dacă aceste exerciţii sunt continuate în mod sistematic şi exact, apare ceea ce este numit de către cercetătorul spiritual intuiţie în sensul superior al cuvântului. Este cunoaşterea la care duce în cele din urmă imaginaţia inspirată.

Înainte de a merge mai departe cu expunerile mele, trebuie să mai subliniez un lucru, ca să nu fiu înţeles greşit. Uşor îmi pot imagina că cineva ar putea să ridice o anumită obiecţie împotriva a ceea ce am spus spre sfârşitul conferinţei de ieri. Vă pot asigura de faptul că acela care procedează conştiincios în calitate de cercetător spiritual îşi va face el însuşi toate obiecţiile posibile. Este o atitudine care trebuie să caracterizeze neapărat cercetarea spirituală cultivată de noi aici: la fiecare pas înainte pe care-l facem trebuie să vedem întotdeauna cu extraordinar de multă grijă din ce direcţie ar putea veni obiecţiile şi în ce fel se poate ieşi în întâmpinarea lor. Eu îmi pot uşor imagina obiecţia următoare: Ei bine, ceea ce s-a spus ieri în legătură cu această trăire a intersectării când privim spre interior, ceea ce s-a spus în legătură cu această cuprindere a organizării interne a omului, se poate baza pe o amăgire. Fiindcă tocmai cercetătorul spiritual, aşa cum îl concepem noi aici, şi care, după cum aţi văzut în mod clar, nu are voie să fie un diletant în ceea ce priveşte ştiinţa exterioară, va şti, bineînţeles, câte ceva despre organizarea internă a omului, din anatomia şi fiziologia obişnuită, şi atunci uşor s-ar putea crede că el este în prada anumitor autoamăgiri când integrează percepţiei sale spirituale ceea ce ştie deja din ştiinţa exterioară. – Ei bine, toate autoamăgirile sunt ceva pe care cercetătorul spiritual le are în vedere când înaintează pe calea sa, iar obiecţia care poate fi făcută, eventual, aici, se rezolvă prin faptul că ceea ce percepem prin această contemplare interioară în organismul uman este absolut diferit de ceea ce se poate şti prin anatomia sau fiziologia exterioară. Ceea ce percepem drept organizare internă este întru totul ceva care ar putea fi numit contemplarea fiinţei interioare spiritualizate a omului. Singurul lucru în care fiziologia obişnuită şi anatomia obişnuită ne pot ajuta este, aş zice, un fel de punct matematic. Avem, cel mult, un punct de reper prin care ceea ce există cu adevărat în suflet drept percepţie spirituală absolut independentă, cucerită prin văzul spiritual, adică ceea ce are un conţinut absolut determinat în sine, pe care îl putem percepe de-abia pe această treaptă a cunoaşterii – prin care partea internă corespunzătoare plămânului, de exemplu, va putea fi mai uşor raportată la plămân dacă ştim deja ceva despre plămân din fiziologia şi anatomia exterioară, decât dacă nu ştim nimic. În schimb, cele două lucruri, conţinutul percepţiei interioare a plămânului şi ceea ce ştim din fiziologia şi anatomia exterioară, sunt două conţinuturi absolut diferite, pe care trebuie să le asociem de-abia ulterior, care arată tocmai în ce fel se repetă, pe această treaptă a cunoaşterii, raportul pe care-l stabilim între ceea ce am sesizat pe cale matematică în interiorul nostru şi ceea ce ne este dat în lumea fizic-minerală, prin percepţie exterioară.

Aceeaşi deosebire care există între lucrurile sesizate în interior, pe cale matematică, şi cele date prin percepţie exterioară, există şi între ceea ce ne cucerim în domeniul activităţii imaginative inspirate şi ceea ce cunoaştem din altă parte, prin cercetare exterioară. Trebuie să presupunem, bineînţeles, că pretutindeni domneşte o absolută claritate interioară a conştienţei.

Dacă ne ridicăm acum mai departe, de la activitatea imaginativă inspirată la intuiţie, ni se dezvăluie ceva asemănător cu ceea ce ni s-a dezvăluit la începutul expunerilor noastre. Atunci am spus: Prin organele de simţ, lumea exterioară cu evenimentele ei se continuă în noi printr-un fel de golfuri, astfel că noi construim ceva în organele de simţ, la fel cum, să zicem, construim lumea pe cale exterioară prin liniile şi formaţiunile noastre matematice. – Există, aşadar, o prelungire, o prelungire fiinţial-reală a lumii exterioare în organizarea noastră internă spaţială, de această parte a trupului nostru uman. Dacă tot ceea ce am descris eu aici ajunge, pe de altă parte, aş zice, la intuiţie, vom avea o trăire asemănătoare. Avem trăirea că acum ştim că tot ceea ce vieţuim în interiorul fiinţei umane este ceva cu totul neexplicat în sine, poate, mai bine zis, de fapt, neterminat. Dacă ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine prin intuiţie, suntem absolut nesatisfăcuţi cât timp rămânem la această autocunoaştere. În cazul activităţii imaginative inspirate, dacă ea se extinde asupra cunoaşterii de sine, se instalează un anumit sentiment de satisfacţie. Aflăm ce sunt sistemele ritmice din fiinţa umană. Este o cunoaştere dificilă. Este o cunoaştere în cazul căreia, de fapt, nu putem să ajungem niciodată la capăt, pentru că ea ne duce în sfera unor evoluţii infinite. Dar în cazul acestei cunoaşteri avem, oricum, conştienţa interioară a faptului următor: Tu înveţi să te cunoşti în ceea ce priveşte legătură ta cu lumea, tu poţi dezvolta nişte cunoştinţe concrete foarte precise, aşa cum am arătat ieri, de exemplu, despre legătura dintre organismul sănătos şi ambianţa cosmică, dar şi despre legătura dintre organismul bolnav şi ambianţa cosmică, şi prin aceasta tu poţi pătrunde, într-un anumit mod, în interiorul fiinţei umane înseşi.

Aş vrea să spun şi aici ceea ce am spus deja în cursul precedent [ Nota 36 ]. Cu ajutorul activităţii imaginative inspirate putem înţelege, de exemplu, în ce fel trebuie să se comporte, de fapt, organizarea umană, pentru ca să poată primi în ea ceva cum este un organ de simţ. În direcţia acestui organ de simţ, organizarea umană este predispusă, aş zice, spre exterior. Această organizare umană se manifestă în aşa fel încât trimite un anumit sistem de forţe, dacă pot să folosesc această expresie, în direcţia fiecărui organ de simţ. Dar putem face descoperirea că, pe de altă parte, dincolo de raportul de intersectare care există în cazul acestui sistem de forţe pentru un organ de simţ oarecare, în cazuri anormale apar nişte tendinţe asemănătoare, aşa că ceva organizat în mod cu totul corect şi normal pentru devenirea simţului, apare, aş zice, într-un loc nepotrivit, în aşa fel încât un asemenea sistem de forţe este integrat unui organ uman care nu trebuie să fie un organ de simţ, ci trebuie să aibă o altă organizare. Integrarea unui sistem de forţe într-un alt loc, deci, am putea spune, apariţia metamorfozată a unui sistem de forţe care într-un anumit loc din organizarea umană îşi are raţiunea sa de a fi, face să apară nişte anomalii în organismul uman. Iar această anomalie deosebită, despre care am vorbit, are drept consecinţă faptul că în locul unde apare un asemenea sistem de forţe deplasat se formează o tumoare. Ajungem pe această cale să descoperim cu adevărat, în nişte situaţii mai complicate ale organismului, ceea ce Goethe a căutat, în teoria metamorfozei, pentru situaţiile mai simple. Ajungem să ne dăm seama că ceea ce într-o direcţie, deci sub o anumită formă metamorfozată, este îndreptăţit, în cealaltă direcţie devine cauza unei boli. Dacă ştim să aflăm ce forţe din ambianţa omului, din regnurile naturii, au ceva comun cu acele forţe care, de exemplu, stau la baza organizării simţurilor – am spus: Dacă percepem în ansamblu organizarea simţurilor prin cunoaşterea imaginativă, şi dacă se mai alătură şi inspiraţia, atunci avem încă o perspectivă interioară asupra situaţiei, iar dacă vedem în ansamblu organizarea simţurilor, putem percepe şi organizarea vegetalelor, ajungem să percepem raportul dintre organizarea interioară şi organizarea exterioară –, dacă găsim ce anume din lumea exterioară corespunde organizării simţurilor, dacă găsim raportul potrivit cu aceasta, atunci ajungem să avem percepţia remediului, în cazul unei formaţiuni de forţe metamorfozate maladiv.

Vedeţi cât de mult se extinde domeniul lucrurilor descrise aici, nu fantazând la întâmplare, pentru a găsi, să zicem, o mistică nebuloasă, care-i poate procura omului o anumită voluptate. Aşa ceva este străin de ştiinţa spirituală orientată antroposofic pe care o cultivăm noi aici. Ştiinţa spirituală vrea să pătrundă în corelaţiile reale ale lumii, într-un mod serios, exact. Poate că despre multe lucruri care se realizează pe această cale se spune că sunt încă foarte la început – şi noi trebuie s-o recunoaştem fără nici o rezervă –, totuşi, unele dintre lucrurile pe care le-am spus, de exemplu, în faţa medicilor şi a studenţilor în medicină, despre aspectele patologice şi terapeutice, în cursul din primăvara trecută [ Nota 37 ], pe care-l voi continua cât mai curând [ Nota 38 ], au făcut asupra auditorilor impresia de ceva plauzibil, după câte cred. Şi cursul a mai făcut impresia că aici există ceva care poate completa şi fertiliza observaţia exterioară şi experimentele exterioare prin perceperea raporturilor interne ale entităţii naturii şi ale lumii în general şi că aceasta ar trebui să-i convingă pe contemporani că aici se fac eforturi pentru a se găsi ceva pentru care, în multe cazuri, ştiinţa exterioară nu ne pune în faţă decât întrebările, fără să se ivească nici o posibilitate, în domeniul ştiinţei exterioare, de a se găsi nişte răspunsuri măcar inteligibile la aceste întrebări.

Dacă înaintăm acum cu această cunoaştere, care nu trebuie să rămână nicăieri în abstract, ci trebuie să perceapă pretutindeni în mod concret spiritualul real, ajungem să ne spunem, în primă instanţă: De cealaltă parte a organizării umane există iarăşi ceva care seamănă cu prelungirea lumii exterioare în organizarea simţurilor. – Eu am spus: Dacă ajungem la cunoaşterea de sine prin intuiţie, ceea ce ne este dat prin intuiţie drept autocunoaştere se dovedeşte neapărat a fi neterminat şi înţelegem ceea ce ne este dat astfel de-abia când ne dăm seama că aici, de cealaltă parte, există, în mod asemănător, raportul invers faţă de acela care, pe de altă parte, există la organizarea simţurilor. Într-un anumit sens, simţurile sunt nişte golfuri în care lumea exterioară cu legitatea ei se prelungeşte în noi. De cealaltă parte, omul întreg, care în intuiţie devine organ de simţ, se prelungeşte acum cu fiinţa lui în lumea spirituală. Acolo, lumea exterioară se prelungeşte până în om, aici, omul se prelungeşte până în lumea exterioară, în orice caz, în lumea exterioară spirituală. Iată de ce aici lucrurile stau în felul următor: în timp ce acolo, sus – am explicat lucrurile referindu-mă la organizarea ochiului –, omul are o anumită relaţie activă faţă de dimensiunea adâncimii, în intuiţie, în măsura în care rămâne cu această intuiţie în sfera cunoaşterii, intră într-o anumită relaţie cu dimensiunea înălţimii.

Rezultă astfel ceva absolut analog cu percepţia senzorială, numai că exact invers. Rezultă că prin intuiţie omul se transpune în lumea spirituală ca întreg. La fel cum prin simţuri lumea senzorială exterioară se prelungeşte în el, tot astfel prin intuiţie el se transpune în mod conştient în lumea spirituală şi omul simte această transpunere conştientă exact la fel cum el se simte, în mod afectiv, faţă de lumea exterioară când percepe. În viaţa de toate zilele, sentimentul că eşti în lumea spirituală, trăirea obscură a faptului că te afli în lumea exterioară spirituală se numeşte intuiţie. Această intuiţie este străbătută de o claritate luminoasă, atunci când se tinde spre o cunoaştere de felul celei descrise. Prin aceasta puteţi aprecia însă că, de o parte a raportului dintre om şi lumea exterioară, noi avem percepţia. De cealaltă parte avem, în mod corespunzător percepţiei, tot ceva nedefinit, care trebuie să fie prelucrat de-abia de acum înainte. La fel cum percepţia este prelucrată de către intelect, de către raţiune, şi la fel cum în percepţie găsim apoi nişte legi, de cealaltă parte există ceva care, în primă instanţă, se află faţă de om într-un raport la fel de nedefinit ca şi percepţia, dar care trebuie apoi prelucrat, trebuie pătruns prin cunoaşterea interioară nou cucerită, la fel cum înainte percepţia exterioară trebuia să fie pătrunsă cu activitatea matematică, într-un cuvânt, cu cunoaşterea interioară ce trebuie cucerită prin trăirea obişnuită.

Ceea ce avem aici, în primă instanţă, sub forma vieţuirii obişnuite, încă nedefinite a intuiţiei, este trăirea credinţei. Exact la fel cum unul dintre polii fiinţei umane, care se ocupă de lumea senzorială exterioară, are trăirea percepţiei, tot astfel omul întreg, prin situarea sa obscură în lumea spirituală, are trăirea credinţei, şi la fel cum percepţia poate fi străluminată de către intelect şi raţiune, tot astfel ceea ce zace în trăirea nedefinită, obscură a credinţei, poate fi străluminat de cunoaşterea ce progresează mereu, şi atunci trăirea credinţei devine un rezultat ştiinţific, la fel cum percepţia devine un rezultat ştiinţific prin prelucrarea care are loc la polul celălalt. Aşa stau lucrurile. Ceea ce vă descriu aici înseamnă a ridica pe o treaptă mai înaltă trăirea obişnuită a credinţei, care, prin muncă spirituală interioară, este transformată într-o trăire a cunoaşterii. Pentru cel ce se înalţă în aceste regiuni sunt două lucruri absolut asemănătoare: a transforma trăirea credinţei în trăirea cunoaşterii, sau a avea în faţă percepţia şi a o prelucra prin ceea ce şi-a cucerit din matematică sau pe o altă cale, în orice caz, logică. Vedeţi, din punct de vedere interior, lucrurile se îmbucă lăuntric unele într-altele şi ceea ce vă expun eu aici nu e nicidecum construit, ci e descrierea a ceea ce poate fi vieţuit de om, exact la fel cum el vieţuieşte ceea ce se dezvoltă începând cu perioada copilăriei, când încă nu-şi foloseşte intelectul şi raţiunea, până la acea perioadă din viaţă în care îşi foloseşte intelectul şi raţiunea.

De toate aceste trăiri sunt legate însă alte trăiri. De ele este legat, de exemplu, lucrul următor. În momentul în care înaintăm spre cunoaşterea inspirată, avem deja, după cum v-am descris, această panoramă a vieţii, care se întinde în trecut până în anii primei copilării, uneori până la naştere. Am dobândit deci o facultate de percepere interioară. Dar de-abia când apare cunoaşterea inspirată, o dată cu această cunoaştere inspirată, care este, într-un anumit sens, o capacitate de a uita dezvoltată în continuare, se iveşte ceea ce trebuie să caracterizez drept stingere totală a acelei ambianţe pe care o percepeam înainte prin simţuri. Aşadar, apare o stare în care propria fiinţă interioară, şi anume fiinţa interioară temporală, care merge până la naştere, devine obiect, şi în care omul se simte din punct de vedere subiectiv ca şi cum ar fi golit în interiorul lui, ca şi cum ar fi plin, de fapt, în lumea exterioară, nu în interiorul trupului său, ci în lumea exterioară. De-abia când am reuşit să realizăm această uitare intensificată, prin care lumea exterioară percepută prin simţuri este cu adevărat stinsă în momentele cunoaşterii, de-abia atunci apare, prin unirea dintre această trăire şi ceea ce ne-am cucerit pe cale intuitivă, ceva ce trebuie caracterizat în felul următor.

Am avut trăirea imaginaţiei. Ştim că ea se referă la ceva. Dar trebuie să ne fie absolut clar că, în primă instanţă, ea are caracterul de imagine, că, ce-i drept, se referă la realitate, dar că mai întâi avem în conştienţă numai imaginea. Dacă mergem mai departe, prin inspiraţie, înaintăm de la ceea ce are caracter de imagine spre realitatea spirituală corespunzătoare. Dacă am ajuns la momentul în care, prin inspiraţie, percepţia senzorială exterioară se stinge cu totul, atunci apare un conţinut care de fapt de-abia acum se poate arăta. Apare conţinutul care coincide cu existenţa noastră dinainte de naştere, sau, mai bine zis, dinainte de concepţie. Învăţăm acum să privim în interiorul entităţii noastre umane sufletesc-spirituale, aşa cum era ea înainte de a fi luat în stăpânire, din curentul eredităţii, o organizare fizică. Prin urmare, imaginaţia se umple cu un conţinut spiritual real, care înfăţişează viaţa noastră prenatală. Caracterizat în acest fel, procesul descris le va părea multor oameni din epoca noastră, desigur, ceva paradoxal. Dar noi nu putem face mai mult decât să indicăm în mod exact locul unde, în procesul cunoaşterii, apare o asemenea percepţie a sinei spiritual-sufleteşti umane, unde, aşadar, ceea ce se numeşte de obicei problema nemuririi dobândeşte de-abia acum cu adevărat un conţinut absolut real. Apare atunci, în orice caz, şi o înţelegere mai exactă pentru celălalt pol al organizării umane. Dacă pătrundem în modul descris ceea ce înainte era credinţă intuitivă, dacă o ridicăm la nivel de cunoaştere, atunci apare posibilitatea de a raporta imaginaţiile, cu toate că în alt mod decât a fost cazul cu ceea ce am descris adineaori, la viaţa de după moarte. Într-un cuvânt, devine percepţie ceea ce aş numi sâmburele veşnic din om. Iar dacă intuiţia se dezvoltă până acolo unde poate ea să se dezvolte, de-abia atunci dezvoltăm, aş zice, în interior, eul nostru adevărat şi în interiorul acestui eu – pot doar să dau de înţeles despre ce este vorba aici – devine perceptibil ceea ce eu numesc întotdeauna, în cadrul ştiinţei spirituale antroposofice, cunoaşterea vieţilor pământeşti repetate. Cunoaşterea faptului că înainte de concepţie am fost o entitate spiritual-sufletească şi că după moarte vom fi o entitate spiritual-sufletească, acest lucru ni se dezvăluie prin activitatea imaginativă inspirată. Cunoaşterea referitoare la vieţile pământeşti repetate se dezvăluie numai intuiţiei,

Tot aşa, de-abia acum descoperim, dacă am înaintat până pe acest tărâm, întregul sens al trezirii, al adormirii şi, în general, al somnului. Datorită acelei aprofundări prin care cunoaşterea trece la polul percepţiei, descoperim ceea ce, ca trăire a adormirii, de obicei se petrece în mod inconştient. Şi apoi, la polul celălalt, la polul intuiţiei, descoperim trăirea trezirii. Între acestea două se situează trăirea somnului. Aş vrea s-o mai caracterizez puţin în felul următor. Aş zice: când omul adoarme, în ceea ce priveşte conştienţa lui obişnuită, intervine acea stare în care conştienţa este cu totul întunecată, diminuată. Această conştienţă goală în care omul trăieşte între adormire şi trezire îi dă percepţia unei stări despre care el nu poate să ştie nimic de pe propria lui poziţie subiectivă. Starea în care ne aflăm când desfăşurăm activitatea imaginativă inspirată este absolut asemănătoare. Exact ca în timpul somnului, tac simţurile, tac impulsurile de voinţă. Şi în cazul acestei activităţi imaginative inspirate tace, ca în cazul somnului, ceea ce face parte din activitatea umană subiectivă. Deosebirea faţă de somn constă în faptul că în starea de somn conştienţa e goală, pe când în starea de activitate imaginativă inspirată conştienţa e plină, avem, într-adevăr, independent de percepţiile senzoriale şi de impulsurile de voinţă, trăiri interioare, trecând printr-o stare de somn treaz, dacă se poate spune aşa, şi ajungând astfel în situaţia de a putea studia somnul.

De aceste trăiri se mai leagă o alta, pe care o voi prezenta numai în mod succint – am atras atenţia asupra acestui lucru azi-dimineaţă, în cadrul seminarului de istorie [ Nota 39 ] –, tocmai de trăirile pe care le-am descris aici se leagă faptul că toate problemele de istorie devin noi. Veţi fi reflectat poate o dată, sau nu e greu să reflectaţi, la faptul că ceea ce noi numim astăzi istorie în sens ştiinţific îşi are în istorici de felul lui Herodot [ Nota 40 ] doar nişte precursori, că istoriografia noastră s-a născut de fapt de-abia când s-au ivit zorii culturii deosebite a intelectului, care-şi găseşte şi în experiment deplina ei satisfacţie, aşa că putem spune: Ceea ce, pe de o parte, se simte deosebit de satisfăcut din punct de vedere ştiinţific, prin experiment, se simte satisfăcut, pe de altă parte, prin ceea ce numim astăzi istoriografie exterioară, ştiinţă a istoriei. – Această ştiinţă a istoriei procedează – lucru îndreptăţit, din punctul ei de vedere – în mod istoric-empiric, ea adună datele, caută să alcătuiască din aceste date empirice o imagine a felului cum s-au desfăşurat evenimentele istoriei. Dar unei asemenea interpretări, cu caracter istoric, a faptelor empirice din evoluţia omenirii i se poate obiecta oricând că lucrurile s-ar fi putut petrece şi altfel, şi azi-dimineaţă eu am spus textual că, de exemplu, s-ar fi putut ca Dante [ Nota 41 ] să fi murit când era doar un băietan, şi atunci noi ne-am afla în faţa posibilităţii ca ceea ce vieţuim în legătură cu Dante, din punct de vedere exterior-empiric, prin studiul istoriei, să nu fie conţinut în studiul nostru, cel puţin nu aşa cum ne întâmpină el prin Dante. Pentru acela care nu se mulţumeşte cu nişte tirade ale cunoaşterii concepute în interior, ci care depune cu adevărat eforturi pentru a ajunge la cunoaştere, apar nişte dificultăţi extraordinar de mari dacă priveşte devenirea istorică.

Oamenii studiază, pe baza faptelor istoric-empirice exterioare, Reforma, să zicem. Dar – nu pot înşira toate lucrurile care intră aici în considerare, timpul e prea scurt pentru aşa ceva, dvs. puteţi căuta foarte uşor faptele, din punct de vedere filosofic sau de alt fel – un lucru nu poate fi negat: Dacă, de exemplu, călugărul Luther [ Nota 42 ] ar fi murit de tânăr, aş vrea să ştiu ce ar consemna atunci o istoriografie de felul celei pur empiric-exterioare pe care o avem astăzi! Desigur, cu totul altceva decât trebuie să consemnăm astăzi. Aici apar nişte dificultăţi foarte serioase când e vorba de a caracteriza cunoaşterea istorică. Şi esenţialul este să ne dăm seama că e perfect îndreptăţită afirmaţia: Celui care începe să se ocupe de filosofia istoriei şi vrea să ne explice desfăşurarea evenimentelor istorice, fie pe baza unei necesităţi ideatice mai mult sau mai puţin abstracte, aşa cum o poate el urmări în mod empiric, fie căutând să descopere, după modelul strindbergiadei, un fel de intenţionalitate, trebuie să-i replicăm, bineînţeles, că o asemenea intenţionalitate sau necesitate ideatică interioară s-ar găsi şi în faptele care s-ar desfăşura în locul a ceea ce noi numim astăzi Reformă, chiar dacă Luther ar fi murit pe când era doar un băieţel şi dacă n-ar fi existat nici ceilalţi reprezentanţi ai Reformei.

Aceste lucruri trebuie observate cu multă grijă, şi putem fi siguri că pe tărâmul observaţiei empiric-istorice exterioare nu vom găsi nici o posibilitate de a le înţelege. În schimb, dintr-o observare a devenirii umane, făcută pe treapta unei cunoaşteri de felul celei pe care v-am descris-o, rezultă altceva. Din ea rezultă, de exemplu – vreau să vă dau un exemplu concret –, că pe la mijlocul secolului IV după Christos, în sânul civilizaţiei europene au acţionat nişte forţe care în mod evident s-ar prezenta cu totul altfel cercetării istorice exterioare, dacă în perioada care s-a scurs dintre Constantin şi Iulian Apostatul [ Nota 43 ] ar putea fi consemnată o personalitate la fel de grandioasă pentru contemplaţie ca şi Dante. Există aici o problemă [ Nota 44 ] – şi mărturisesc deschis că încă nu sunt gata cu cercetarea acestei probleme, dar ea poate fi urmărită mai departe –, aici există o problemă foarte concretă. Eu nu sunt încă gata cu cercetarea problemei, în măsura în care nu vă pot spune astăzi dacă nişte documente importante, nişte acte importante au dispărut, într-un fel oarecare, tocmai în perioada anilor 340 sau 350, în aşa fel încât istoria exterioară nu ştie nimic despre existenţa celor mai importante personalităţi sau dacă s-a întâmplat, într-adevăr, că o asemenea personalitate importantă a murit în tinereţe, sau dacă multe asemenea personalităţi importante au pierit în acea perioadă foarte agitată, foarte războinică. Totuşi, se poate vedea că în perioada la care ne referim acţionează nişte forţe care nu pot fi urmărite astăzi de istoria exterioară şi a căror urmărire, prin istoria exterioară, ar putea să depindă numai de împrejurarea fericită că într-o mănăstire sau alta ar mai fi descoperite nişte documente importante. Pentru cercetătorul spiritual nu încape nici o îndoială asupra faptului că aceste forţe acţionează, că ele există, şi cercetătorul spiritual dovedeşte valabilitatea metodei sale într-o zonă a studiilor istorice în care nu mai are nevoie să deducă existenţa unor forţe istorice prin abstractizare, din împrejurările exterioare.

Dacă ne îndreptăm privirile asupra lui Dante – facem cunoştinţă cu el, ajungem să-l cunoaştem aşa cum a fost el în interiorul lui, căutăm să-l reînviem în sufletul nostru, facem cunoştinţă, de asemenea, cu forţele care acţionau şi se dezvoltau în vremea lui Dante, toate acestea ţin de o cunoaştere exterioară. Ceea ce caută să realizeze cercetătorul spiritual şi în privinţa epocii lui Dante se va prezenta puţin altfel decât ceea ce poate fi reconstituit numai din documentele exterioare, din “Commedia” [ Nota 45 ] ş.a.m.d. Dar lui i se poate obiecta, fireşte, că el însuşi ar putea confunda ceea ce-şi cucereşte prin percepţie exterioară şi ceea ce are prin contemplaţie interioară. Dar acolo unde contemplaţia interioară lucrează în aşa fel încât ştim foarte exact că într-o epocă oarecare, de exemplu, cea la care ne referim, evenimentele exterioare nu coincid deloc cu cele interioare, şi că acolo acţionează cu adevărat nişte forţe spirituale, atunci lucrurile se desfăşoară în aşa fel încât descriem istoria – am descris şi eu cândva tocmai această parte a istoriei [ Nota 46 ], pentru un anumit cerc de auditori – îndreptându-ne privirile numai asupra unor forţe percepute lăuntric. Dacă am privit lăuntric aceste forţe, ajungem să ne dăm seama că ele pot trăi lăuntric sau că ele ne pătrund. Şi pentru epoca la care ne referim ar trebui să se întâmple un miracol interior al cunoaşterii dacă am putea afla, cu ajutorul fanteziei, ce fel de forţe s-au manifestat, de exemplu, în Iulian Apostatul, deci un lucru care pe atunci putea fi urmărit numai în mod spiritual.

Atingem aici o treaptă a studiului istoriei despre care se poate spune: aici privim în mod nemijlocit forţele spirituale originare ale devenirii istorice şi percepem pe cale afectivă o explicare a devenirii omenirii tocmai în asemenea părţi ale ei, în cazul cărora mărturiile exterioare – fie ca documente, fie ca oameni care n-au ajuns să-şi manifeste pe deplin impulsurile – s-au pierdut, tocmai acolo unde istoria exterioară trebuie ajutată prin ceea ce poate fi contemplat lăuntric. Tocmai în acest rezultat al cunoaşterii se vesteşte mai întâi ceea ce ne face apoi, pe bună dreptate, să vorbim despre existenţa unor realităţi spirituale în dosul fenomenelor care există în devenirea istorică. Aici e punctul de la care începem să urcăm, pentru a vorbi apoi despre entităţi de felul celor descrise de mine în cărticica Conducerea spirituală a omului şi a omenirii. O descriere de felul celei date în cărticica Conducerea spirituală a omului şi a omenirii trebuie să fie precedată neapărat de această contemplare a ceva istoric, care nu există, de fapt, pentru istoria exterioară. De-abia atunci, dacă vrei să fii un om care simte o responsabilitate lăuntrică pentru cunoaşterea lui, te simţi îndreptăţit, pe baza a ceea ce ai văzut în spiritual, să spui: Este posibil să ne înălţăm acum, în felul caracterizat de atâtea ori, de la mintea umană sănătoasă până la ceea ce sunt asemenea forţe active.

Dvs. veţi obiecta, bineînţeles, că atunci n-ar putea vorbi despre nişte entităţi de felul celor descrise în Conducerea spirituală a omului şi a omenirii decât cineva care a ajuns să aibă asemenea percepţii spirituale. El poate vorbi, în orice caz, de-abia pe această treaptă a cunoaşterii, accentuând faptul că vorbeşte pe bază de contemplare proprie; dar există şi celălalt aspect important, de care trebuie să se ţină seama: Dacă tocmai în domeniul istoriei începem, în mod cinstit, să percepem fenomenele, dacă suntem suficient de rezonabili şi avem o pregătire filosofică suficient de temeinică pentru a ne da seama ce enigme şi îndoieli ne vin din direcţia evoluţiei istorice exterioare, dacă ne aducem cu onestitate acest lucru în faţa ochilor, atunci ajungem, în raport cu istoria exterioară, în toate punctele, la o trăire interioară de felul celei avute, să zicem, de astronomul care, pe baza forţelor gravitaţionale, a susţinut existenţa planetei Neptun înainte ca ea să fi fost observată pe cale exterioară. Descoperirea entităţilor respective este, pe tărâm spiritual, un eveniment cu totul asemănător aceluia petrecut în cazul astronomului Le Verrier, care a aflat prin calcule de existenţa lui Neptun [ Nota 47 ], înainte ca el să fi fost descoperit în mod exterior. El n-a construit rezultatul său ştiinţific pornind de la datele istoric-empirice – în mod pozitivist sau în mod sceptic, respingând pur şi simplu anumite corelaţii –, ci el a urmărit datele existente conform cu calităţile lor adevărate şi şi-a spus: Aici trebuie că acţionează ceva. – La fel cum şi-a spus astronomul care l-a observat pe Uranus: El nu se mişcă aşa cum ar trebui s-o facă, potrivit cu forţele pe care le cunosc deja, aici trebuie să mai existe şi altceva, care influenţează sistemul acestor forţe –, tot aşa cercetătorul cu adevărat conştiincios ajunge, în cele mai diferite puncte ale studierii istoriei, să-şi dea seama de faptul că aici intervin nişte forţe. El vede intervenţia acestor forţe cam la fel cu cineva care, să zicem, găseşte într-o rocă o cochilie de calcar sau de siliciu şi, din aspectul cochiliei, nu trage concluzia: Această cochilie de siliciu s-a cristalizat din ambianţa ei minerală, ci îşi spune: Ea a fost cândva plină, forma ei este determinată de prezenţa unui anumit animal, animalul nu mai este, dar ne putem face o reprezentare despre el. Şi dacă ar veni o fiinţă care a trăit în vremea când animalul respectiv trăia şi locuia în cochilie şi dacă ea ar povesti cum arăta animalul, un asemenea observator direct al animalului s-ar raporta, cu relatarea sa, la cel care a găsit cochilia drept copie clară a acelui animal, la fel ca şi cercetătorul spiritual, care-i vorbeşte pe baza percepţiei sale interioare aceluia care supune faptele exterioare, pur şi simplu, minţii sale umane sănătoase, spunând apoi, pe baza configuraţiei lor: Aici înăuntru trebuie să fie ceva. – Ce este înăuntru, i-o poate spune numai cercetătorul spiritual. Dar omul care, percepând fenomenul, se ocupă de el, poate să controleze cu logica sănătoasă, cu logica faptelor reale, cu mintea umană sănătoasă, din forma aflată în faţa lui, ceea ce-i spune cercetătorul spiritual.

Nu este necesar să credem orbeşte spusele cercetătorului spiritual. Bineînţeles, ca să descoperi lucruri de felul celor descrise în Conducerea spirituală a omului şi a omenirii, trebuie să faci cercetare spirituală. Dar după ce ele au fost descrise, cercetătorul spiritual trebuie să admită în mod cu totul deschis celui ce verifică faptele pe care cercetătorul spiritual vrea să le explice pe baza a ceea ce el numeşte entităţi superioare, trebuie să-i admită celui care vede faptele exterioare, celui care poate aduna tot ceea ce-i este accesibil, unui asemenea om cercetătorul spiritual trebuie să-i admită: Tu poţi şi ai voie să-mi atragi atenţia în modul cel mai sever dacă găseşti ceva care contravine succesiunii faptelor exterioare, care trebuie să aibă loc, dacă percepţia mea a fost corectă.

Asemenea lucruri s-au întâmplat în repetate rânduri în cadrul cercului nostru de prieteni când am dat, de exemplu, nişte interpretări ale Evangheliei, dobândite numai prin cercetare spirituală. Ele s-au întâmplat şi în cazuri de felul celui relatat azi-dimineaţă. Eu m-am ocupat cu tot felul de cărţi. Numai opera literară pe care dr. Stein [ Nota 48 ] a citat-o azi-dimineaţă, în legătură cu data morţii lui Christos, îmi era necunoscută până azi, după autorul ei. N-am văzut-o niciodată. Dar aşa ceva, bineînţeles, nu poate fi citat în cadrul unei argumentaţii exterioare obiective, spun aceasta numai în paranteză. Asemenea lucruri s-au întâmplat însă, într-adevăr, în cadrul cercului nostru de prieteni, au fost făcute verificări despre care trebuie să spunem că sunt absolut obiective. Şi astfel, acest grad de convingere pur subiectiv pe care mulţi dintre prietenii noştri îl au, prin faptul că se situează în mod viu în mijlocul activităţii spiritual-ştiinţifice, nu se bazează pe o credinţă oarbă, ci pe trăirea în mijlocul acestei activităţi spiritual-ştiinţifice şi, de aceea, vorbesc pe un cu totul alt ton cei care sunt angajaţi de mulţi ani în această activitate a ştiinţei spirituale, decât cei care vorbesc doar din teorie.

Acestea sunt lucruri care, după cum cred, arată în ce fel se leagă în evoluţia omenirii situaţia actuală a ştiinţei şi a cunoaşterii. Bineînţeles, orice are trepte pregătitoare. Aşa că şi metoda experimentală are treptele ei pregătitoare. Dar tot ceea ce a fost experimentat înainte de epoca cea mai nouă din viaţa omenirii este încă foarte rudimentar, în raport cu experimentele evoluate pe care le facem astăzi. Această activitate experimentală evoluată, dacă o primim, aş zice, în trăirea interioară a sufletului, are ceva care, pe de o parte, cere ca ceea ce a fost cucerit prin experiment, prin experimentul conceput de către intelect – deja modul de a concepe experimentul este aşa: ceea ce trăim nu trăim în experiment, ci în munca de experimentare, în pregătirea condiţiilor de desfăşurare a experimentului –, cere ca acesta să declanşeze în suflet ceva care, pe de altă parte, face să devină necesară cunoaşterea spirituală. Noi am înaintat în ceea ce priveşte cunoaşterea de la simpla observaţie la activitatea experimentală. Dacă trăim deosebirea dintre ceea ce aflăm printr-un experiment şi ceea ce aflăm printr-o simplă observaţie, în noi se trezeşte imboldul de a ajunge, pe de altă parte, de la percepţia de sine obişnuită la percepţia de sine ridicată pe o treaptă mai înaltă, la care se ajunge pe calea cunoaşterii, aşa cum am descris-o. Lucrurile au legătură între ele. Aş zice că imboldul care, după câte cred, ar trebui  să-i fie neapărat necesar omului de astăzi care tinde cu adevărat spre cunoaştere, imboldul de a merge în direcţia cealaltă a experimentului, există cu adevărat în istorie, datorită unei relaţii elementare cu activitatea experimentală. Iar rezultatele ştiinţifice, pe care le obţinem studiind natura exterioară, fac să apară în multe cazuri de-abia acum adevăratele întrebări. Şi, după cum ştim, un răspuns corect depinde foarte mult de punerea corectă a întrebării.

Ceea ce ne este oferit adeseori tocmai de ştiinţele moderne ale naturii, pentru cercetătorul spiritual nu este decât ridicarea unor întrebări. Indiferent că luăm ceea ce ne oferă, să zicem, astronomia modernă, sau concepţiile moderne din domeniul chimiei, dacă ne însuşim asemenea cunoştinţe, se iveşte în mod necesar întrebarea: Ei bine, cum se raportează aceste procese la ceea ce are loc în omul însuşi? Tocmai din rezultatele ştiinţifice care au apărut prin transpunerea observaţiei în experiment se ivesc, pe de altă parte, nişte întrebări referitoare la raportul dintre om şi lume. Şi astfel, vom simţi în multe cazuri că această muncă ştiinţifică pune în faţa celui care o trăieşte cu adevărat şi nu se mulţumeşte doar să teoretizeze asupra ei, problematica spiritual-ştiinţifică, aşa că el nu poate face deloc altfel decât să înainteze de la întrebările ce apar în faţa lui spre problemele de ştiinţă spirituală. În anul 1859, Darwin s-a putut opri [ Nota 49 ] la ceea ce oferise sub forma unor expuneri extraordinar de perseverente şi, până la un anumit punct, chiar foarte minuţioase. Totuşi, pentru cine studiază ulterior aceste lucruri, ceea ce crede că este rezultat ştiinţific devine întrebare.

Şi atunci ne poate ajuta trăirea pe care o avem în cadrul experimentului. Dar ajungem, pe de altă parte, la cunoaşterea entităţii independente în sine a matematicii. Dacă încercăm să aflăm la ce poate fi aplicată matematica în aşa fel încât din aplicarea ei să rezulte o cunoaştere satisfăcătoare lăuntric, atunci se uneşte într-un tot esenţa observaţiei, esenţa activităţii matematice, esenţa a ceea ce obţinem pe calea matematicii, esenţa cunoaşterii naturii. Dar ce vieţuim noi oare prin experiment? Ce ia naştere prin faptul că ne simţim obligaţi să dobândim din toate acestea, de asemenea, o cunoaştere care îndrăzneşte să intre şi în domeniul cunoaşterii istorice? Vom fi înclinaţi să căutăm pretutindeni nişte corelaţii ale căror fire de legătură nu ne sunt date între limitele materialului furnizat de ştiinţa actuală. Dar dacă percepem elementul care aduce ordine în acest context, simţim, aşa cum am dat de înţeles astăzi, că de la cunoaşterea de către om a naturii şi până sus, la cunoaşterea istorică, se dezvăluie nişte entităţi superioare, de natură pur spiritual-sufletească. Dacă ajungem însă până aici, ni se deschid porţile prin care putem contempla însăşi lumea spirituală independentă în sine.

Prea stimaţii mei auditori! Ştiu foarte bine cât de nesatisfăcătoare trebuie să rămână multe dintre aspectele tratate în cadrul acestor conferinţe scurte, prezentate sub o formă schiţată. Dar eu am preferat ca, în loc să vorbesc despre un capitol circumscris foarte riguros, să ofer o privire de ansamblu mai cuprinzătoare, care, în orice caz, trebuia să rămână incompletă în privinţa multor aspecte de detaliu; pentru ca dvs. să aflaţi cât de cât în ce constă de fapt modul de a proceda al cunoaşterii spiritual-ştiinţifice, aşa cum o înţelegem noi aici, scopul spre care ea se îndreaptă, şi pentru ca în dvs. să se nască un sentiment al faptului că aici noi căutăm să facem ceva care nu este arbitrar, diletant, fantasmagoric, ci care tinde, mai ales în ceea ce priveşte metoda, spre exactitatea cea mai mare existentă în ştiinţă. Căci, dacă matematica este atât de exactă cum este, aceasta se întâmplă numai şi numai datorită faptului că noi vieţuim matematica în interiorul nostru. Şi, după cum în vremea lui Platon se ştia de ce pe frontispiciul şcolii era înscrisă maxima “Dumnezeu geometrizează” [ Nota 50 ], după cum pe atunci se ştia că cei ce intrau în acea şcoală aveau deja o anumită pregătire geometric-matematică, tot astfel ştiinţa spirituală modernă ştie de ce foloseşte activitatea matematică străluminată de o claritate interioară luminoasă când caracterizează ceea ce vrea să realizeze de fapt. Dacă aţi ajuns să aveţi impresia că, mai ales în ceea ce priveşte metoda, această ştiinţă spirituală orientată antroposofic este un lucru de care merită să te ocupi şi în legătură cu care poţi reflecta în aşa fel încât să-ţi pui întrebarea: Poate veni de aici un impuls rodnic pentru restul ştiinţelor noastre? – care prin aceasta nu trebuie detronate, ci care tocmai aşa pot fi ajutate să-şi găsească adevărata lor valoare –, dacă am atins acest ţel prin aceste conferinţe succinte şi, după câte ştiu, foarte nesatisfăcătoare din multe puncte de vedere, atunci au fost realizate intenţiile pe care le-am pus la baza acestor expuneri aforistice.