Rudolf Steiner
A PATRA DIMENSIUNE

GA 324a

CONFERINȚA a VI-a

Berlin, 7 iunie 1905

Astăzi trebuie să încheiem aceste conferințe despre a patra dimensiune a spațiului, deși eu de fapt aș vrea să prezint mai detaliat un sistem complicat. Ar trebui să fac cunoscute multe alte modele ale lui Hinton. Tot ceea ce pot face este să vă indic cele trei cărți temeinice și pline de pătrundere ale sale [Nota 47]. Desigur, nimeni dintre cei ce nu vor să folosească analogii ca cele prezentate în conferințele anterioare nu va fi apt să obțină o imagine mentală a spațiului cvadridimensional. Se cere un nou mod de a dezvolta gânduri.

Acum aș vrea să dezvolt o imagine reală (proiecție paralelă) a unui tessarakt. Noi am văzut că în spațiul bidimensional un pătrat are patru laturi. Corespondentul său în spațiul tridimensional este cubul, care are șase fețe pătrate (figura 42).

Contrapartea cvadridimensională este tessarakt-ul, care este delimitat de opt cuburi. În consecință, proiecția unui tessarakt în trei dimensiuni constă din opt cuburi care se întrepătrund. Am văzut cum pot coincide aceste opt cuburi în spațiul tridimensional. Voi construi acum o proiecție diferită a unui tessarakt [Nota 48].

Imaginați-vă un cub ținut în așa fel încât lumina să lase o umbră pe tablă. Putem astfel fixa umbra cu creta pe tablă (figura 43). Așa cum vedeți, rezultatul este un hexagon. Dacă vă imaginați cubul ca fiind transparent puteți observa că în proiecția sa pe un plan cele trei fețe anterioare coincid cu cele trei fețe posterioare în aceeași suprafață, formând un hexagon.

Pentru a obține o proiecție pe care o putern aplica unui tessarakt vă rog imaginați-vă cubul din fața dumneavoastră poziționat în așa fel încât punctul din față A acoperă punctul din spate C. Dacă faceți apoi abstracție de a treia dimensiune, rezultatul este din nou o umbră hexagonală. Dați-mi voie să desenez aceasta pentru dumneavoastră (figura 44).

Gândind cubul în această poziție vedeți numai aceste trei fețe anterioare; celelalte trei fețe sunt ascunse în spatele lor. Prin aceasta, fețele cubului apar scurtate și unghiurile lui nu mai sunt unghiuri drepte. Văzut din această perpectivă plană, cubul arată ca un hexagon regulat. Astfel am creat o imagine a cubului tridimensional în spațiul bidimensional. Pentru că această proiecție scurtează laturile cubului și modifică unghiurile, trebuie să ne imaginăm cele șase fețe pătrate ale cubului ca fiind pătrate deformate, ca fiind romburi [Nota 49].

Și acum haideți să repetăm operația de proiecție pe care am făcut-o cu un cub tridimensional în plan cu o figură cvadridimensională pe care trebuie s-o introducem în spațiul tridimensional. Trebuie să introducem, așadar, formațiunea din opt cuburi, tessarakt-ul, prin proiecție paralelă în cea de a treia dimensiune. Îndeplinind această operație, am obținut la cub trei laturi vizibile și trei invizibile, care există toate în spațiu și nu sunt așezate în realitate în planul proiecției. Acum imaginați-vă un cub distorsionat în așa fel încât din el se obține un paralelipiped rombic [Nota 50]. Dacă luați opt asemenea figuri puteți asambla cele opt cuburi ale tessarakt-ului în așa fel încât, interpenetrându-se, ele să producă cele opt cuburi rombice dublu acoperite ale acestei formațiuni spațiale, ale dodecaedrului rombic (figura 45).

Această figură are o axă în plus față de cubul tridimensional. Evident, o figură cvadridimensională are patru axe. Chiar atunci când componentele se întrepătrund tot mai rămân patru axe. Astfel, această proiecție conține opt cuburi interpenetrate, care se prezintă ca fiind cuburi rombice. Un dodecaedru rombic este o imagine simetrică sau o imagine-umbră a unui tessarakt proiectat în spațiul tridimensional [Nota 51].

Am ajuns la aceste relații prin analogie, care este în întregime validă. Așa cum am obținut o proiecție a cubului într-un plan, un tessarakt poate fi reprezentat printr-o proiecție în spațiul tridimensional. Proiecția ce rezultă se comportă față de tessarakt ca imaginea-umbră a cubului față de cub. Cred că această operație este ușor de înțeles.

Aș dori să leg ceea ce tocmai am făcut cu imaginea minunată oferită de Platon și Schopenhauer în alegoria peșterii [Nota 52].

Platon ne cere să ne imaginăm oameni înlănțuiți într-o peșteră, astfel încât ei nu pot să-și întoarcă capetele, văzând doar peretele din fund. În spatele lor alți oameni cară diferite obiecte, trecând prin fața peșterii. Acești oameni și obiecte sunt tridimensionali, dar prizonierii văd numai umbrele proiectate pe peretele din fund. Totul în această încăpere ar apărea numai ca umbre bidimensionale pe peretele opus.

Apoi Platon ne spune că situația noastră în lume este similară. Suntem oameni înlănțuiți în peșteră. Deși noi înșine suntem cvadridimensionali, așa cum este orice altceva, tot ceea ce putem vedea apare numai în imagini în spațiul tridimensional [Nota 53]. Conform cu Platon, suntem reduși la a vedea numai umbrele tridimensionale ale lucrurilor în loc de realitatea lor. Îmi văd propria mână numai ca pe o imagine-umbră; în realitate, ea este cvadridimensională. Tot ceea ce oamenii văd este, de asemenea, imagine a realității cvadridimensionale. Ca și aceea a tessarakt-ului pe care v-am arătat-o.

Astfel încerca Platon să exemplifice, în vechea Grecie, că corpurile pe care le cunoaștem sunt de fapt cvadridimensionale și că noi vedem numai imaginile-umbră ale lor în spațiul tridimensional. Această afirmație nu este complet arbitrară, așa cum voi argumenta pe scurt. La început, putem spune, desigur, că este o simplă speculație. Cum ne putem noi reprezenta că există vreo realitate în aceste figuri care apar pe perete? Dar imaginați-vă acum că stați aici într-un rând incapabili să vă mișcați. Dintr-o dată umbrele încep să se miște. Nu vă puteți imagina că umbrele de pe perete se pot mișca fără să părăsească a doua dimensiune. Când o imagine se mișcă pe perete aceasta arată că în afara peretului ceva a trebuit să inducă mișcarea în obiectul real, ceva care nu se află pe perete. În spațiul tridimensional obiectele pot trece unele pe lângă altele, lucru pe care imaginile lor umbră nu-l pot face dacă vi le imaginați inpenetrabile ‒ adică constând din substanță. Dacă ne imaginăm că acele imagini imaginate a fi substanțiale, ele nu pot să treacă unele pe lângă altele fără a părăsi a doua dimensiune.

Atâta vreme cât imaginile de pe zid rămân nemișcate nu am niciun motiv să conchid că ceva se întâmplă în afara peretelui, în afara spațiului imaginilor-umbră bidimensionale. De îndată ce ele încep să se miște sunt forțat să caut sursa mișcării și să concluzionez că schimbarea își are sursa în afara zidului, în cea de a treia dimensiune. Astfel schimbarea imaginilor ne-a informat că există, în afara celei de a doua dimensiuni, o a treia dimensiune.

Deși o simplă imagine posedă o anumită realitate și atribute specifice, ea este totuși în mod esențial diferită de obiectul real. O imagine în oglindă este de asemenea neîndoielnic doar imagine. Vă vedeți în oglindă, dar sunteți în același timp prezent aici. Fără prezența unui al treilea element ‒ adică a unei ființe active ‒ nu puteți ști cu adevărat care sunteți dumneavoastră. Imaginea în oglindă face aceleași mișcări ca și originalul; nu are abilitatea de a se mișca ea însăși, ci este dependentă de obiectul real, ființa. În acest fel putem distinge între imagine și o ființă, spunând că numai o ființă poate produce schimbare sau mișcare din ea însăși. Îmi dau seama că imaginile-umbră de pe perete nu se pot mișca ele însele; de aceea ele nu pot fi ființe. Trebuie să trec dincolo de imagini pentru a descoperi ființele.

Și acum să aplicăm acest șir de gânduri la lume în general. Lumea este tridimensională dar, dacă o veți considera în ea însăși cuprinzând-o în gânduri, veți descoperi că ea este de fapt imobilă. Chiar dacă v-o imaginați înghețată într-un anumit moment, ea este totuși tridimensională. În realitate, lumea nu este aceeași în două momente diferite. Se schimbă. Acum imaginați-vă că aceste momente diferite ar dispărea, astfel încât rămâne ceea ce este. Dacă nu ar fi timp, lumea nu s-ar schimba niciodată, dar chiar și fără timp sau schimbări ea ar fi totuși tridimensională. La fel, imaginile de pe perete rămân bidimensionale, dar faptul că se schimbă sugerează existența unei a treia dimensiuni. Cauza pentru care lumea se schimbă în mod continuu, rămânând totuși tridimensională chiar și fără mișcare, trebuie s-o căutăm în a patra dimensiune. Motivul schimbării, cauza schimbării trebuie căutată în afara celei de a treia dimensiuni. În acest punct înțelegeți existența celei de a patra dimensiuni și justificarea pentru metafora lui Platon. Concepem astfel întreaga lume tridimensională ca umbra-proiecție a unei lumi cvadridimensionale. Singura întrebare este cum trebuie să înțelegem realitatea acestei a patra dimensiuni.

Desigur, trebuie să înțelegem că este imposibil pentru a patra dimensiune de a intra direct în cea de a treia. Ea nu poate face aceasta. A patra dimensiune nu poate să cadă pur și simplu în cea de a treia. Acum aș vrea să vă arăt cum trebuie să obținem conceptul transcenderii celei de a treia dimensiuni. În una din conferințele mele precedente am încercat să trezese o idee asemănătoare în dumneavoastră [Nota 54]. Imaginați-vă că avem un cerc care devine tot mai mare, așa încât orice segment de cerc devine tot mai plat, diametrul devine în cele din urmă atât de mare încât cercul se transformă într-o linie dreaptă. O linie dreaptă are doar o dimensiune, dar un cerc are două. Cum putem obține din nou dintr-o dimensiune o a doua? Prin îndoirea unei linii drepte astfel încât să formeze din nou un cerc.

Dacă vă imaginați suprafața cercului curbată din nou în spațiu, obțineți mai întâi o cupă și în cele din urmă, dacă continuați să o curbați, devine o sferă. În felul acesta, o linie curbă capătă o a doua dimensiune și o suprafață curbă o a treia dimensiune. Și, dacă ați putea să curbați un cub, el ar trebui să se curbeze într-a patra dimensiune, iar rezultatul ar fi un tessarakt sferic [Nota 55].

Suprafața poate fi considerată o formațiune bidimensională curbată. În natură, sfera apare în forma unei celule, cea mai mică ființă vie. Frontiera unei celule este sferică. Aici avem diferența dintre viu și neviu. Mineralele în forma lor cristalină sunt întotdeauna mărginite de suprafețe plane, în timp ce viața este construită din celule și deci mărginită de suprafețe sferice. Așa cum cristalele sunt construite din sfere plate, sau plane, viața este construită din celule sau sfere curbate împreună. Diferența dintre viu și neviu constă în caracterul frontierelor lor. Un octaedru este mărginit de opt triunghiuri. Dacă ne imaginăm cele opt fețe ale sale ca fiind sfere, obținem ceva viu alcătuit din opt articole (celule).

Dacă „curbați” un cub care este tridimensional rezultatul este o formațiune cvdaridimensională, tessarakt-ul sferic. Dar dacă curbați întreg spațiul figura rezultată este ceva care se raportează la spațiul tridimensional ca sfera la plan [Nota 56]. Așa cum un cub, ca obiect tridimensional, este mărginit de suprafețe plane, tot astfel orice cristal este mărginit de plane. Esența unui cristal este aceea a delimitării sale prin suprafețe plane. Esența vieții este aceea că este construită din suprafețe curbe, și anume celulele, în timp ce o formațiune aflată pe un nivel și mai înalt de existență ar fi delimitată de structuri cvadridimensionale. O formațiune tridimensională este mărginită de formațiuni bidimensionale. O ființă cvadridimensională ‒ adică o ființă vie ‒ este mărginită de ființe tridimensionale, de sfere și celule. O ființă pentadimensională este mărginită de ființe cvadridimensionale, de tessarakt-uri sferice. Astfel vedeți că trebuie să urcăm de la ființe tridimensionale spre ființe cvadridimensionale și apoi spre ființe pentadimensionale.

Ne întrebăm: Ce trebuie să apară la o ființă cvadridimensională? [Nota 57] Trebuie să aibă loc o schimbare în cadrul celei de a treia dimensiuni. Cu alte cuvinte, când agățați pe perete imagini care sunt bidimensionale ele rămân în general imobile. Când vedeți imagini bidimensionale mișcându-se, trebuie să concluzionați că motivul mișcării se poate afla numai în afara suprafeței zidului ‒ adică a treia dimensiune a spațiului este cea care impulsionează schimbarea. Când găsiți că au loc schimbări în a treia dimensiune trebuie să trageți concluzia că o a patra dimensiune are un efect asupra ființelor care suferă schimbări în interiorul celor trei dimensiuni spațiale ale lor.

Nu recunoaștem cu adevărat o plantă când o cunoaștem numai în cele trei dimensiuni ale sale. Plantele se schimbă continuu. Schimbarea este un aspect esențial al plantei, o caracteristică superioară a acesteia. Un cub rămâne neschimbat; forma sa se schimbă numai când îl spargeți. O plantă își schimbă singură forma, ceea ce înseamnă că schimbarea trebuie să fie cauzată de un factor care există în afara celei de a treia dimensiuni și este o expresie a celei de a patra dimensiuni. Care este acest factor?

Vedeți, dacă aveți un cub și faceți o copie a lui, desenându-l în diferite momente veți găsi că el rămâne mereu la fel. Dar când veți desena o plantă și veți compara originalul cu copia dumneavoastră trei săptămâni mai târziu, originalul se va fi schimbat. De aceea analogia noastră este pe deplin validă. Fiecare lucru viu indică spre un element superior în care sălășluiește ființa sa adevărată, și timpul este expresia acestui element superior. Timpul este expresia simptomatică a manifestării vieții (concepută ca cea de a patra dimensiune) în cele trei dimensiuni ale spațiului fizic. Cu alte cuvinte, toate ființele pentru care timpul are o însemnătate interioară sunt imagini ale ființelor cvadridimensionale. După trei sau patru ani cubul va rămâne la fel. Plantula de crin se schimbă pentru că timpul are o însemnătate reală pentru ea. Timpul este o imagine sau o proiecție a celei de a patra dimensiuni, a vieții organice, în cele trei dimensiuni spațiale ale lumii fizice.

Pentru a clarifica cum se raportează fiecare dimensiune succesivă la cea precedentă, vă rog să vă gândiți la următoarele. Cubul are trei dimensiuni. Pentru a o imagina pe cea de a treia vă spuneți că ea este perpendiculară pe cea de a doua și că cea de a doua este perpendiculară pe prima. Este caracteristic pentru cele trei dimensiuni că ele sunt perpendiculare una pe cealaltă. Noi mai putem concepe, de asemenea, a treia dimensiune ca apărând din dimensiunea următoare, a patra. Închipuiți-vă că ați modifica cubul colorându-i fețele și ați manipula culorile într-un anumit mod, așa cum a făcut Hinton. O astfel de modificare se poate face și ea corespunde exact schimbărilor pe care le suferă o ființă tridimensională când se dezvoltă de-a lungul timpului trecând în cea de a patra dimensiune. Când secționați o ființă cvadridimensională într-un punct oarecare, înseamnă că îi luați cea de a patra dimensiune, distrugeți fința. Dacă faceți acest lucru unei plante este ca și când ați lua o amprentă a plantei, turnând-o în ghips. Ați fixat această imagine distrugându-i cea de a patra dimensiune, factorul timp, și rezultatul este o figură tridimensională. Când pentru o ființă tridimensională oarecare timpul, cea de a patra dimensiune, este de o importanță critică pentru o anumită ființă tridimensională oarecare înseamnă că acea ființă trebuie să fie vie.

Și acum ajungem la cea de a cincea dimensiune. Ați putea spune că această dimensiune ar trebui să aibă o altă frontieră, care este perpendiculară pe a patra dimensiune. Noi am văzut că relația dintre a patra dimensiune și a treia este similară cu relația dintre a treia și a doua dimensiune. Este mult mai dificil să ne imaginăm a cincea dimensiune, dar putem folosi încă o dată o analogie pentru a ne face o idee despre ea. Cum apare orice dimensiune? Când desenați o linie nicio dimensiune nu mai apare atâta vreme cât linia continuă în aceeași direcție. O altă dimensiune este adăugată numai când vă imaginați două curente opuse sau forțe care se întâlnesc și se neutralizează într-un punct. Noua dimensiune apare numai ca o expresie a neutralizării forțelor. Trebuie să fim în stare să vedem noua dimensiune ca adăugarea unei linii în care două curente de forțe sunt neutralizate. Ne putem imagina dimensiunea ca venind sau dinspre dreapta sau dinspre stânga, ca pozitivă în primul caz și negativă în cel de al doilea. Astfel înțeleg fiecare dimensiune ca un curent de forțe polare cu o componentă pozitivă și una negativă. Neutralizarea forțelor polare componente este noua dimensiune.

Luând aceasta ca punct de plecare, să dezvoltăm o reprezentare a celei de a cincea dimensiuni. Întâi trebuie să ne imaginăm aspecte pozitive și negative ale celei de a patra dimensiuni despre care știm că este expresia timpului. Să ne imaginăm o coliziune între două ființe pentru care timpul este plin de însemnătate. Atunci trebuie să apară ca rezultat ceva similar cu ceea ce am numit mai înainte stagnarea forțelor opuse. Când intră în interacțiune două ființe cvadridimensionale, aceasta este a cincea lor dimensiune. A cincea dimensiune este consecința unui schimb sau a neutralizării acțiunii forțelor polare prin care două ființe vii care se influențează reciproc produc ceva ce nu au în comun nici în cele trei dimensiuni obișnuite ale spațiului, nici în cea de a patra dimensiune, în timp. Acest nou element are granițele sale în afara acestor dimensiuni. Este ceea ce noi numim empatie sau simțire, capacitatea de a informa o ființă despre cealaltă. Este recunoașterea aspectului lăuntric (sufletesc-spiritual) al altei ființe. Fără adăugarea celei de a cincea dimensiuni ‒ adică fără să intrăm pe tărâmul simțirii ‒ niciodată o ființă nu ar fi capabilă să știe ceva despre aspectele altei ființe, aspecte aflate în afara timpului și a spațiului. Desigur, simțirea trebuie s-o înțelegem aici numai ca proiecție sau expresie a celei de a cincea dimensiuni în lumea fizică.

Ar fi prea dificil să construim cea de a șasea dimensiune în același fel, așa că deocamdată vă voi spune pur și simplu ce este ea. Dacă am continua pe aceeași linie de gândire am găsi ca expresie a celei de a șasea dimensiuni ceva care, plasat în lumea tridimensională fizică, este conștiența de sine. Ca ființă tridimensională omul are în comun cu alte fiinte tridimensionale plasticitatea imaginii sale. Plantele posedă o dimensiune în plus, a patra. Pentru acest motiv nu veți găsi niciodată ultima ființă propriu-zisă a plantei în cuprinsul celor trei dimensiuni ale spațiului, ci ar trebui să urcați la cea de a patra dimensiune, la sfera astrală. Dacă însă ați vrea să înțelegeți o ființă care posedă simțire, trebuie să urcați la a cincea dimensiune, Devachanul inferior sau sfera Rupa; iar dacă ați vrea să înțelegeți o ființă cu conștiență de sine, o ființă umană, ar trebui să urcați la a șasea dimensiune, Devachanul superior sau sfera Arupa. Astfel, omul pe care îl întâlnim în prezent este cu adevărat o ființă cu șase dimensiuni. Ceea ce numim simțire sau empatie și conștiența de sine sunt proiecții ale celei de a cincea și a celei de a șasea dimensiuni în spațiul tridimensional obișnuit. Deși în mod inconștient în cea mai mare parte, omul proeminează în aceste sfere spirituale; numai acolo poate fi recunoscută adevărata lui natură. Această ființă cu șase dimensiuni poate ajunge la o reprezentare chiar și a lumilor superioare numai dacă încearcă să se descotorosească de caracteristica propriu-zisă a dimensiunilor inferioare.

Nu pot face mai mult decât să sugerez motivul pentru care cred oamenii că lumea este doar tridimensională. Concepția lor se bazează pe reprezentarea că lumea este numai o reflecție a unor factori superiori. Într-o oglindă puteți vedea cel mult o imagine oglindită a dumneavoastră înșivă. De fapt, cele trei dimensiuni ale spațiului nostru fizic sunt reflecții, imagini materiale a trei dimensiuni superioare creatoare cauzale. În consecință, lumea noastră materială are contrapartea ei polară, spirituală în grupul următoarelor trei dimensiuni superioare, adică a patra, a cincea și a șasea. În sens asemănător, se comportă și dimensiunile aflate dincolo de această grupă de dimensiuni ale unor lumi spirituale numai bănuite, polare, la dimensiunile a patra până la a șasea.

Luați în considerare apa și apa înghețată. În ambele cazuri substanța este aceeași, dar apa și gheața au forme cu totul diferite. Vă puteți imagina un proces similar pentru cele trei dimensiuni superioare ale ființei umane. Când vă imaginați omul ca ființă pur spirituală trebuie să-l gândiți ca posedând numai cele trei dimensiuni superioare: conștiența de sine, simțirea și timpul și că aceste trei dimensiuni sunt reflectate în lumea fizică în cele trei dimensiuni obișnuite.

Când yoghinul (studentul în esoterism) vrea să acceadă la cunoașterea lumilor superioare, el trebuie să înlocuiască treptat reflecțiile cu realitatea. De exemplu, când contemplă o plantă el trebuie să învețe să înlocuiască dimensiunile inferioare cu cele superioare. Învățând să ignore una din dimensiunile spațiale ale unei plante și să o substituie cu dimensiunea corespondentă superioară ‒ și anume, timpul ‒ el ajunge să obțină o reprezentare pentru o ființă bidimensională în mișcare. Ce trebuie să mai facă studentul în esoterism pentru ca această ființă să nu rămână numai o imagine, ci să corespundă unei realități? Dacă ar ignora pur și simplu a treia dimensiune și ar adăuga-o pe a patra rezultatul ar fi ceva imaginar. Următoarea reprezentare ne va ajuta să ne mișcam mai departe spre un răspuns: filmând o ființă vie, chiar dacă sustragem a treia dimensiune evenimentelor care erau inițial tridimensionale, succesiunea imaginilor adaugă dimensiunea timpului. Dacă apoi adăugăm simțirea la această imagine animată realizăm o operație similară cu aceea pe care am descris-o când am curbat o formațiune tridimensională într-una cvadridimensională. Rezultatul acestei operații este o figură cvdaridimensională ale cărei dimensiuni includ două din dimensiunile spațiale obișnuite și două superioare, și anume timpul și simțirea. Asemenea ființe există într-adevăr, și acum, că am ajuns la concluzia reală a studiului dimensiunilor, aș dori să le numesc pentru dumneavoastră.

Imaginați-vă două dimensiuni spațiale ‒ adică un plan ‒ și presupuneți că acest plan este înzestrat cu mișcare. Imaginați-l curbându-se pentru a deveni o ființă simțitoare împingând o suprafață bidimensională în fața lui. O asemenea ființă trebuie să acționeze foarte diferit față de o ființă tridimensională din spațiul nostru. Ființa suprafață pe care am construit-o astfel este deschisă complet într-o direcție. Ea prezintă un aspect bidimensional; vine spre dumneavoastră și nu puteți ajunge de jur împrejurul ei. Această ființă este o ființă luminoasă și nu este nimic altceva decât deschiderea într-o singură direcție.

Printr-o asemenea ființă, inițiații fac cunoștință cu alte ființe, pe care le descriu ca mesageri divini care se apropie de ei în flăcări de foc. Descrierea lui Moise primind cele Zece Porunci pe muntele Sinai arată că el a fost abordat de o asemenea ființă și că i-a putut percepe dirnensiunile [Nota 58]. Această ființă, care seamănă cu o ființă umană căreia i s-a luat a treia dimensiune, era activă în senzație și în timp.

Imaginile abstracte din documentele religioase nu sunt numai simboluri exterioare. Ele sunt realități mărețe pe care omul le poate cunoaște luând în stăpânire ceea ce am încercat să înțelegem prin analogii. Cu cât vă dăruiți cu mai multă râvnă și energie contemplării unor astfel de analogii, cu atât mai mult vă scufundați în ele, cu atât mai mult lucrează ele asupra spiritului dumneavoastră eliberând capacități superioare. Aceasta se aplică, de exemplu, explicației analogiei dintre un cub și un hexagon și a aceleia dintre un tessarakt și un dodecaedru rombic. Ultimul reprezintă proiecția tessarakt-ului în lumea tridimensională fizică. Când priviți aceste figuri ca și când ele ar poseda viață proprie ‒ adică permițând cubului să crească din proiecția sa hexagonul, și tessarakt-ului să dezvolte din proiecția sa dodecaedrul rombic ‒ corpul dumneavoastră mental inferior învață să înțeleagă formațiunile pe care tocmai le-am descris. Când nu numai că ați urmat sugestiile mele dar ați și făcut ca această operație să devină vie, așa cum o fac studenții în esoterism, în deplină conștiență de veghe, veți observa că figurile cvadridimensionale vor începe să apară în visele dumneavoastră. În acest punct, nu sunteți departe de a fi apți de a le aduce în conștiența de veghe. Veți fi atunci în stare să vedeți a patra dimensiune în fiecare ființă cvadridimensională.

Sfera astrală este a patra dimensiune.
Devachanul până la Rupa este a cincea dimensiune.
Devachanul până la Arupa este a șasea dimensiune [Nota 59].

Aceste trei lumi ‒ fizică, astrală și cerească (devachanică) ‒ cuprind șase dimensiuni. Lumile și mai înalte sunt opusele polare ale acestor dimensiuni.

AcasăLucrări OnlineIndex GA324aPrecedentaUrmătoarea