Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

A PATRA DIMENSIUNE

GA 324a


CONFERINŢA a VI-a

Berlin, 7 iunie 1905

Astăzi trebuie să încheiem aceste conferinţe despre a patra dimensiune a spaţiului, deşi eu de fapt aş vrea să prezint mai detaliat un sistem complicat. Ar trebui să fac cunoscute multe alte modele ale lui Hinton. Tot ceea ce pot face este să vă indic cele trei cărţi temeinice şi pline de pătrundere ale sale ( Nota 47 ). Desigur, nimeni dintre cei ce nu vor să folosească analogii ca cele prezentate în conferinţele anterioare nu va fi apt să obţină o imagine mentală a spaţiului cvadridimensional. Se cere un nou mod de a dezvolta gânduri.

Acum aş vrea să dezvolt o imagine reală (proiecţie paralelă) a unui tessarakt. Noi am văzut că în spaţiul bidimensional un pătrat are patru laturi. Corespondentul său în spaţiul tridimensional este cubul, care are şase feţe pătrate (figura 42).

figura 42

Contrapartea cvadridimensională este tessarakt-ul, care este delimitat de opt cuburi. În consecinţă, proiecţia unui tessarakt în trei dimensiuni constă din opt cuburi care se întrepătrund. Am văzut cum pot coincide aceste opt cuburi în spaţiul tridimensional. Voi construi acum o proiecţie diferită a unui tessarakt ( Nota 48 ).

Imaginaţi-vă un cub ţinut în aşa fel încât lumina să lase o umbră pe tablă. Putem astfel fixa umbra cu creta pe tablă (figura 43). Aşa cum vedeţi, rezultatul este un hexagon. Dacă vă imaginaţi cubul ca fiind transparent puteţi observa că în proiecţia sa pe un plan cele trei feţe anterioare coincid cu cele trei feţe posterioare în aceeaşi suprafaţă, formând un hexagon.

figura 43

Pentru a obţine o proiecţie pe care o putern aplica unui tessarakt vă rog imaginaţi-vă cubul din faţa dumneavoastră poziţionat în aşa fel încât punctul din faţă A acoperă punctul din spate C. Dacă faceţi apoi abstracţie de a treia dimensiune, rezultatul este din nou o umbră hexagonală. Daţi-mi voie să desenez aceasta pentru dumneavoastră (figura 44).

figura 44

Gândind cubul în această poziţie vedeţi numai aceste trei feţe anterioare; celelalte trei feţe sunt ascunse în spatele lor. Prin aceasta, feţele cubului apar scurtate şi unghiurile lui nu mai sunt unghiuri drepte. Văzut din această perpectivă plană, cubul arată ca un hexagon regulat. Astfel am creat o imagine a cubului tridimensional în spaţiul bidimensional. Pentru că această proiecţie scurtează laturile cubului şi modifică unghiurile, trebuie să ne imaginăm cele şase feţe pătrate ale cubului ca fiind pătrate deformate, ca fiind romburi ( Nota 49 ).

Şi acum haideţi să repetăm operaţia de proiecţie pe care am făcut-o cu un cub tridimensional în plan cu o figură cvadridimensională pe care trebuie s-o introducem în spaţiul tridimensional. Trebuie să introducem, aşadar, formaţiunea din opt cuburi, tessarakt-ul, prin proiecţie paralelă în cea de a treia dimensiune. Îndeplinind această operaţie, am obţinut la cub trei laturi vizibile şi trei invizibile, care există toate în spaţiu şi nu sunt aşezate în realitate în planul proiecţiei. Acum imaginaţi-vă un cub distorsionat în aşa fel încât din el se obţine un paralelipiped rombic ( Nota 50 ). Dacă luaţi opt asemenea figuri puteţi asambla cele opt cuburi ale tessarakt-ului în aşa fel încât, interpenetrându-se, ele să producă cele opt cuburi rombice dublu acoperite ale acestei formaţiuni spaţiale, ale dodecaedrului rombic (figura 45).

figura 45

Această figură are o axă în plus faţă de cubul tridimensional. Evident, o figură cvadridimensională are patru axe. Chiar atunci când componentele se întrepătrund tot mai rămân patru axe. Astfel, această proiecţie conţine opt cuburi interpenetrate, care se prezintă ca fiind cuburi rombice. Un dodecaedru rombic este o imagine simetrică sau o imagine-umbră a unui tessarakt proiectat în spaţiul tridimensional ( Nota 51 ).

Am ajuns la aceste relaţii prin analogie, care este în întregime validă. Aşa cum am obţinut o proiecţie a cubului într-un plan, un tessarakt poate fi reprezentat printr-o proiecţie în spaţiul tridimensional. Proiecţia ce rezultă se comportă faţă de tessarakt ca imaginea-umbră a cubului faţă de cub. Cred că această operaţie este uşor de înţeles.

Aş dori să leg ceea ce tocmai am făcut cu imaginea minunată oferită de Platon şi Schopenhauer în alegoria peşterii ( Nota 52 ).

Platon ne cere să ne imaginăm oameni înlănţuiţi într-o peşteră, astfel încât ei nu pot să-şi întoarcă capetele, văzând doar peretele din fund. În spatele lor alţi oameni cară diferite obiecte, trecând prin faţa peşterii. Aceşti oameni şi obiecte sunt tridimensionali, dar prizonierii văd numai umbrele proiectate pe peretele din fund. Totul în această încăpere ar apărea numai ca umbre bidimensionale pe peretele opus.

Apoi Platon ne spune că situaţia noastră în lume este similară. Suntem oameni înlănţuiţi în peşteră. Deşi noi înşine suntem cvadridimensionali, aşa cum este orice altceva, tot ceea ce putem vedea apare numai în imagini în spaţiul tridimensional ( Nota 53 ). Conform cu Platon, suntem reduşi la a vedea numai umbrele tridimensionale ale lucrurilor în loc de realitatea lor. Îmi văd propria mână numai ca pe o imagine-umbră; în realitate, ea este cvadridimensională. Tot ceea ce oamenii văd este, de asemenea, imagine a realităţii cvadridimensionale. Ca şi aceea a tessarakt-ului pe care v-am arătat-o.

Astfel încerca Platon să exemplifice, în vechea Grecie, că corpurile pe care le cunoaştem sunt de fapt cvadridimensionale şi că noi vedem numai imaginile-umbră ale lor în spaţiul tridimensional. Această afirmaţie nu este complet arbitrară, aşa cum voi argumenta pe scurt. La început, putem spune, desigur, că este o simplă speculaţie. Cum ne putem noi reprezenta că există vreo realitate în aceste figuri care apar pe perete? Dar imaginaţi-vă acum că staţi aici într-un rând incapabili să vă mişcaţi. Dintr-o dată umbrele încep să se mişte. Nu vă puteţi imagina că umbrele de pe perete se pot mişca fără să părăsească a doua dimensiune. Când o imagine se mişcă pe perete aceasta arată că în afara peretului ceva a trebuit să inducă mişcarea în obiectul real, ceva care nu se află pe perete. În spaţiul tridimensional obiectele pot trece unele pe lângă altele, lucru pe care imaginile lor umbră nu-l pot face dacă vi le imaginaţi inpenetrabile ‒ adică constând din substanţă. Dacă ne imaginăm că acele imagini imaginate a fi substanţiale, ele nu pot să treacă unele pe lângă altele fără a părăsi a doua dimensiune.

Atâta vreme cât imaginile de pe zid rămân nemişcate nu am niciun motiv să conchid că ceva se întâmplă în afara peretelui, în afara spaţiului imaginilor-umbră bidimensionale. De îndată ce ele încep să se mişte sunt forţat să caut sursa mişcării şi să concluzionez că schimbarea îşi are sursa în afara zidului, în cea de a treia dimensiune. Astfel schimbarea imaginilor ne-a informat că există, în afara celei de a doua dimensiuni, o a treia dimensiune.

Deşi o simplă imagine posedă o anumită realitate şi atribute specifice, ea este totuşi în mod esenţial diferită de obiectul real. O imagine în oglindă este de asemenea neîndoielnic doar imagine. Vă vedeţi în oglindă, dar sunteţi în acelaşi timp prezent aici. Fără prezenţa unui al treilea element ‒ adică a unei fiinţe active ‒ nu puteţi şti cu adevărat care sunteţi dumneavoastră. Imaginea în oglindă face aceleaşi mişcări ca şi originalul; nu are abilitatea de a se mişca ea însăşi, ci este dependentă de obiectul real, fiinţa. În acest fel putem distinge între imagine şi o fiinţă, spunând că numai o fiinţă poate produce schimbare sau mişcare din ea însăşi. Îmi dau seama că imaginile-umbră de pe perete nu se pot mişca ele însele; de aceea ele nu pot fi fiinţe. Trebuie să trec dincolo de imagini pentru a descoperi fiinţele.

Şi acum să aplicăm acest şir de gânduri la lume în general. Lumea este tridimensională dar, dacă o veţi considera în ea însăşi cuprinzând-o în gânduri, veţi descoperi că ea este de fapt imobilă. Chiar dacă v-o imaginaţi îngheţată într-un anumit moment, ea este totuşi tridimensională. În realitate, lumea nu este aceeaşi în două momente diferite. Se schimbă. Acum imaginaţi-vă că aceste momente diferite ar dispărea, astfel încât rămâne ceea ce este. Dacă nu ar fi timp, lumea nu s-ar schimba niciodată, dar chiar şi fără timp sau schimbări ea ar fi totuşi tridimensională. La fel, imaginile de pe perete rămân bidimensionale, dar faptul că se schimbă sugerează existenţa unei a treia dimensiuni. Cauza pentru care lumea se schimbă în mod continuu, rămânând totuşi tridimensională chiar şi fără mişcare, trebuie s-o căutăm în a patra dimensiune. Motivul schimbării, cauza schimbării trebuie căutată în afara celei de a treia dimensiuni. În acest punct înţelegeţi existenţa celei de a patra dimensiuni şi justificarea pentru metafora lui Platon. Concepem astfel întreaga lume tridimensională ca umbra-proiecţie a unei lumi cvadridimensionale. Singura întrebare este cum trebuie să înţelegem realitatea acestei a patra dimensiuni.

Desigur, trebuie să înţelegem că este imposibil pentru a patra dimensiune de a intra direct în cea de a treia. Ea nu poate face aceasta. A patra dimensiune nu poate să cadă pur şi simplu în cea de a treia. Acum aş vrea să vă arăt cum trebuie să obţinem conceptul transcenderii celei de a treia dimensiuni. În una din conferinţele mele precedente am încercat să trezese o idee asemănătoare în dumneavoastră ( Nota 54 ). Imaginaţi-vă că avem un cerc care devine tot mai mare, aşa încât orice segment de cerc devine tot mai plat, diametrul devine în cele din urmă atât de mare încât cercul se transformă într-o linie dreaptă. O linie dreaptă are doar o dimensiune, dar un cerc are două. Cum putem obţine din nou dintr-o dimensiune o a doua? Prin îndoirea unei linii drepte astfel încât să formeze din nou un cerc.

Dacă vă imaginaţi suprafaţa cercului curbată din nou în spaţiu, obţineţi mai întâi o cupă şi în cele din urmă, dacă continuaţi să o curbaţi, devine o sferă. În felul acesta, o linie curbă capătă o a doua dimensiune şi o suprafaţă curbă o a treia dimensiune. Şi, dacă aţi putea să curbaţi un cub, el ar trebui să se curbeze într-a patra dimensiune, iar rezultatul ar fi un tessarakt sferic ( Nota 55 ).

Suprafaţa poate fi considerată o formaţiune bidimensională curbată. În natură, sfera apare în forma unei celule, cea mai mică fiinţă vie. Frontiera unei celule este sferică. Aici avem diferenţa dintre viu şi neviu. Mineralele în forma lor cristalină sunt întotdeauna mărginite de suprafeţe plane, în timp ce viaţa este construită din celule şi deci mărginită de suprafeţe sferice. Aşa cum cristalele sunt construite din sfere plate, sau plane, viaţa este construită din celule sau sfere curbate împreună. Diferenţa dintre viu şi neviu constă în caracterul frontierelor lor. Un octaedru este mărginit de opt triunghiuri. Dacă ne imaginăm cele opt feţe ale sale ca fiind sfere, obţinem ceva viu alcătuit din opt articole (celule).

Dacă „curbaţi“ un cub care este tridimensional rezultatul este o formaţiune cvdaridimensională, tessarakt-ul sferic. Dar dacă curbaţi întreg spaţiul figura rezultată este ceva care se raportează la spaţiul tridimensional ca sfera la plan ( Nota 56 ). Aşa cum un cub, ca obiect tridimensional, este mărginit de suprafeţe plane, tot astfel orice cristal este mărginit de plane. Esenţa unui cristal este aceea a delimitării sale prin suprafeţe plane. Esenţa vieţii este aceea că este construită din suprafeţe curbe, şi anume celulele, în timp ce o formaţiune aflată pe un nivel şi mai înalt de existenţă ar fi delimitată de structuri cvadridimensionale. O formaţiune tridimensională este mărginită de formaţiuni bidimensionale. O fiinţă cvadridimensională ‒ adică o fiinţă vie ‒ este mărginită de fiinţe tridimensionale, de sfere şi celule. O fiinţă pentadimensională este mărginită de fiinţe cvadridimensionale, de tessarakt-uri sferice. Astfel vedeţi că trebuie să urcăm de la fiinţe tridimensionale spre fiinţe cvadridimensionale şi apoi spre fiinţe pentadimensionale.

Ne întrebăm: Ce trebuie să apară la o fiinţă cvadridimensională? ( Nota 57 ) Trebuie să aibă loc o schimbare în cadrul celei de a treia dimensiuni. Cu alte cuvinte, când agăţaţi pe perete imagini care sunt bidimensionale ele rămân în general imobile. Când vedeţi imagini bidimensionale mişcându-se, trebuie să concluzionaţi că motivul mişcării se poate afla numai în afara suprafeţei zidului ‒ adică a treia dimensiune a spaţiului este cea care impulsionează schimbarea. Când găsiţi că au loc schimbări în a treia dimensiune trebuie să trageţi concluzia că o a patra dimensiune are un efect asupra fiinţelor care suferă schimbări în interiorul celor trei dimensiuni spaţiale ale lor.

Nu recunoaştem cu adevărat o plantă când o cunoaştem numai în cele trei dimensiuni ale sale. Plantele se schimbă continuu. Schimbarea este un aspect esenţial al plantei, o caracteristică superioară a acesteia. Un cub rămâne neschimbat; forma sa se schimbă numai când îl spargeţi. O plantă îşi schimbă singură forma, ceea ce înseamnă că schimbarea trebuie să fie cauzată de un factor care există în afara celei de a treia dimensiuni şi este o expresie a celei de a patra dimensiuni. Care este acest factor?

Vedeţi, dacă aveţi un cub şi faceţi o copie a lui, desenându-l în diferite momente veţi găsi că el rămâne mereu la fel. Dar când veţi desena o plantă şi veţi compara originalul cu copia dumneavoastră trei săptămâni mai târziu, originalul se va fi schimbat. De aceea analogia noastră este pe deplin validă. Fiecare lucru viu indică spre un element superior în care sălăşluieşte fiinţa sa adevărată, şi timpul este expresia acestui element superior. Timpul este expresia simptomatică a manifestării vieţii (concepută ca cea de a patra dimensiune) în cele trei dimensiuni ale spaţiului fizic. Cu alte cuvinte, toate fiinţele pentru care timpul are o însemnătate interioară sunt imagini ale fiinţelor cvadridimensionale. După trei sau patru ani cubul va rămâne la fel. Plantula de crin se schimbă pentru că timpul are o însemnătate reală pentru ea. Timpul este o imagine sau o proiecţie a celei de a patra dimensiuni, a vieţii organice, în cele trei dimensiuni spaţiale ale lumii fizice.

Pentru a clarifica cum se raportează fiecare dimensiune succesivă la cea precedentă, vă rog să vă gândiţi la următoarele. Cubul are trei dimensiuni. Pentru a o imagina pe cea de a treia vă spuneţi că ea este perpendiculară pe cea de a doua şi că cea de a doua este perpendiculară pe prima. Este caracteristic pentru cele trei dimensiuni că ele sunt perpendiculare una pe cealaltă. Noi mai putem concepe, de asemenea, a treia dimensiune ca apărând din dimensiunea următoare, a patra. Închipuiţi-vă că aţi modifica cubul colorându-i feţele şi aţi manipula culorile într-un anumit mod, aşa cum a făcut Hinton. O astfel de modificare se poate face şi ea corespunde exact schimbărilor pe care le suferă o fiinţă tridimensională când se dezvoltă de-a lungul timpului trecând în cea de a patra dimensiune. Când secţionaţi o fiinţă cvadridimensională într-un punct oarecare, înseamnă că îi luaţi cea de a patra dimensiune, distrugeţi finţa. Dacă faceţi acest lucru unei plante este ca şi când aţi lua o amprentă a plantei, turnând-o în ghips. Aţi fixat această imagine distrugându-i cea de a patra dimensiune, factorul timp, şi rezultatul este o figură tridimensională. Când pentru o fiinţă tridimensională oarecare timpul, cea de a patra dimensiune, este de o importanţă critică pentru o anumită fiinţă tridimensională oarecare înseamnă că acea fiinţă trebuie să fie vie.

Şi acum ajungem la cea de a cincea dimensiune. Aţi putea spune că această dimensiune ar trebui să aibă o altă frontieră, care este perpendiculară pe a patra dimensiune. Noi am văzut că relaţia dintre a patra dimensiune şi a treia este similară cu relaţia dintre a treia şi a doua dimensiune. Este mult mai dificil să ne imaginăm a cincea dimensiune, dar putem folosi încă o dată o analogie pentru a ne face o idee despre ea. Cum apare orice dimensiune? Când desenaţi o linie nicio dimensiune nu mai apare atâta vreme cât linia continuă în aceeaşi direcţie. O altă dimensiune este adăugată numai când vă imaginaţi două curente opuse sau forţe care se întâlnesc şi se neutralizează într-un punct. Noua dimensiune apare numai ca o expresie a neutralizării forţelor. Trebuie să fim în stare să vedem noua dimensiune ca adăugarea unei linii în care două curente de forţe sunt neutralizate. Ne putem imagina dimensiunea ca venind sau dinspre dreapta sau dinspre stânga, ca pozitivă în primul caz şi negativă în cel de al doilea. Astfel înţeleg fiecare dimensiune ca un curent de forţe polare cu o componentă pozitivă şi una negativă. Neutralizarea forţelor polare componente este noua dimensiune.

Luând aceasta ca punct de plecare, să dezvoltăm o reprezentare a celei de a cincea dimensiuni. Întâi trebuie să ne imaginăm aspecte pozitive şi negative ale celei de a patra dimensiuni despre care ştim că este expresia timpului. Să ne imaginăm o coliziune între două fiinţe pentru care timpul este plin de însemnătate. Atunci trebuie să apară ca rezultat ceva similar cu ceea ce am numit mai înainte stagnarea forţelor opuse. Când intră în interacţiune două fiinţe cvadridimensionale, aceasta este a cincea lor dimensiune. A cincea dimensiune este consecinţa unui schimb sau a neutralizării acţiunii forţelor polare prin care două fiinţe vii care se influenţează reciproc produc ceva ce nu au în comun nici în cele trei dimensiuni obişnuite ale spaţiului, nici în cea de a patra dimensiune, în timp. Acest nou element are graniţele sale în afara acestor dimensiuni. Este ceea ce noi numim empatie sau simţire, capacitatea de a informa o fiinţă despre cealaltă. Este recunoaşterea aspectului lăuntric (sufletesc-spiritual) al altei fiinţe. Fără adăugarea celei de a cincea dimensiuni ‒ adică fără să intrăm pe tărâmul simţirii ‒ niciodată o fiinţă nu ar fi capabilă să ştie ceva despre aspectele altei fiinţe, aspecte aflate în afara timpului şi a spaţiului. Desigur, simţirea trebuie s-o înţelegem aici numai ca proiecţie sau expresie a celei de a cincea dimensiuni în lumea fizică.

Ar fi prea dificil să construim cea de a şasea dimensiune în acelaşi fel, aşa că deocamdată vă voi spune pur şi simplu ce este ea. Dacă am continua pe aceeaşi linie de gândire am găsi ca expresie a celei de a şasea dimensiuni ceva care, plasat în lumea tridimensională fizică, este conştienţa de sine. Ca fiinţă tridimensională omul are în comun cu alte fiinte tridimensionale plasticitatea imaginii sale. Plantele posedă o dimensiune în plus, a patra. Pentru acest motiv nu veţi găsi niciodată ultima fiinţă propriu-zisă a plantei în cuprinsul celor trei dimensiuni ale spaţiului, ci ar trebui să urcaţi la cea de a patra dimensiune, la sfera astrală. Dacă însă aţi vrea să înţelegeţi o fiinţă care posedă simţire, trebuie să urcaţi la a cincea dimensiune, Devachanul inferior sau sfera Rupa; iar dacă aţi vrea să înţelegeţi o fiinţă cu conştienţă de sine, o fiinţă umană, ar trebui să urcaţi la a şasea dimensiune, Devachanul superior sau sfera Arupa. Astfel, omul pe care îl întâlnim în prezent este cu adevărat o fiinţă cu şase dimensiuni. Ceea ce numim simţire sau empatie şi conştienţa de sine sunt proiecţii ale celei de a cincea şi a celei de a şasea dimensiuni în spaţiul tridimensional obişnuit. Deşi în mod inconştient în cea mai mare parte, omul proeminează în aceste sfere spirituale; numai acolo poate fi recunoscută adevărata lui natură. Această fiinţă cu şase dimensiuni poate ajunge la o reprezentare chiar şi a lumilor superioare numai dacă încearcă să se descotorosească de caracteristica propriu-zisă a dimensiunilor inferioare.

Nu pot face mai mult decât să sugerez motivul pentru care cred oamenii că lumea este doar tridimensională. Concepţia lor se bazează pe reprezentarea că lumea este numai o reflecţie a unor factori superiori. Într-o oglindă puteţi vedea cel mult o imagine oglindită a dumneavoastră înşivă. De fapt, cele trei dimensiuni ale spaţiului nostru fizic sunt reflecţii, imagini materiale a trei dimensiuni superioare creatoare cauzale. În consecinţă, lumea noastră materială are contrapartea ei polară, spirituală în grupul următoarelor trei dimensiuni superioare, adică a patra, a cincea şi a şasea. În sens asemănător, se comportă şi dimensiunile aflate dincolo de această grupă de dimensiuni ale unor lumi spirituale numai bănuite, polare, la dimensiunile a patra până la a şasea.

Luaţi în considerare apa şi apa îngheţată. În ambele cazuri substanţa este aceeaşi, dar apa şi gheaţa au forme cu totul diferite. Vă puteţi imagina un proces similar pentru cele trei dimensiuni superioare ale fiinţei umane. Când vă imaginaţi omul ca fiinţă pur spirituală trebuie să-l gândiţi ca posedând numai cele trei dimensiuni superioare: conştienţa de sine, simţirea şi timpul şi că aceste trei dimensiuni sunt reflectate în lumea fizică în cele trei dimensiuni obişnuite.

Când yoghinul (studentul în esoterism) vrea să acceadă la cunoaşterea lumilor superioare, el trebuie să înlocuiască treptat reflecţiile cu realitatea. De exemplu, când contemplă o plantă el trebuie să înveţe să înlocuiască dimensiunile inferioare cu cele superioare. Învăţând să ignore una din dimensiunile spaţiale ale unei plante şi să o substituie cu dimensiunea corespondentă superioară ‒ şi anume, timpul ‒ el ajunge să obţină o reprezentare pentru o fiinţă bidimensională în mişcare. Ce trebuie să mai facă studentul în esoterism pentru ca această fiinţă să nu rămână numai o imagine, ci să corespundă unei realităţi? Dacă ar ignora pur şi simplu a treia dimensiune şi ar adăuga-o pe a patra rezultatul ar fi ceva imaginar. Următoarea reprezentare ne va ajuta să ne mişcam mai departe spre un răspuns: filmând o fiinţă vie, chiar dacă sustragem a treia dimensiune evenimentelor care erau iniţial tridimensionale, succesiunea imaginilor adaugă dimensiunea timpului. Dacă apoi adăugăm simţirea la această imagine animată realizăm o operaţie similară cu aceea pe care am descris-o când am curbat o formaţiune tridimensională într-una cvadridimensională. Rezultatul acestei operaţii este o figură cvdaridimensională ale cărei dimensiuni includ două din dimensiunile spaţiale obişnuite şi două superioare, şi anume timpul şi simţirea. Asemenea fiinţe există într-adevăr, şi acum, că am ajuns la concluzia reală a studiului dimensiunilor, aş dori să le numesc pentru dumneavoastră.

Imaginaţi-vă două dimensiuni spaţiale ‒ adică un plan ‒ şi presupuneţi că acest plan este înzestrat cu mişcare. Imaginaţi-l curbându-se pentru a deveni o fiinţă simţitoare împingând o suprafaţă bidimensională în faţa lui. O asemenea fiinţă trebuie să acţioneze foarte diferit faţă de o fiinţă tridimensională din spaţiul nostru. Fiinţa suprafaţă pe care am construit-o astfel este deschisă complet într-o direcţie. Ea prezintă un aspect bidimensional; vine spre dumneavoastră şi nu puteţi ajunge de jur împrejurul ei. Această fiinţă este o fiinţă luminoasă şi nu este nimic altceva decât deschiderea într-o singură direcţie.

Printr-o asemenea fiinţă, iniţiaţii fac cunoştinţă cu alte fiinţe, pe care le descriu ca mesageri divini care se apropie de ei în flăcări de foc. Descrierea lui Moise primind cele Zece Porunci pe muntele Sinai arată că el a fost abordat de o asemenea fiinţă şi că i-a putut percepe dirnensiunile ( Nota 58 ). Această fiinţă, care seamănă cu o fiinţă umană căreia i s-a luat a treia dimensiune, era activă în senzaţie şi în timp.

Imaginile abstracte din documentele religioase nu sunt numai simboluri exterioare. Ele sunt realităţi măreţe pe care omul le poate cunoaşte luând în stăpânire ceea ce am încercat să înţelegem prin analogii. Cu cât vă dăruiţi cu mai multă râvnă şi energie contemplării unor astfel de analogii, cu atât mai mult vă scufundaţi în ele, cu atât mai mult lucrează ele asupra spiritului dumneavoastră eliberând capacităţi superioare. Aceasta se aplică, de exemplu, explicaţiei analogiei dintre un cub şi un hexagon şi a aceleia dintre un tessarakt şi un dodecaedru rombic. Ultimul reprezintă proiecţia tessarakt-ului în lumea tridimensională fizică. Când priviţi aceste figuri ca şi când ele ar poseda viaţă proprie ‒ adică permiţând cubului să crească din proiecţia sa hexagonul, şi tessarakt-ului să dezvolte din proiecţia sa dodecaedrul rombic ‒ corpul dumneavoastră mental inferior învaţă să înţeleagă formaţiunile pe care tocmai le-am descris. Când nu numai că aţi urmat sugestiile mele dar aţi şi făcut ca această operaţie să devină vie, aşa cum o fac studenţii în esoterism, în deplină conştienţă de veghe, veţi observa că figurile cvadridimensionale vor începe să apară în visele dumneavoastră. În acest punct, nu sunteţi departe de a fi apţi de a le aduce în conştienţa de veghe. Veţi fi atunci în stare să vedeţi a patra dimensiune în fiecare fiinţă cvadridimensională.

Sfera astrală este a patra dimensiune.
Devachanul până la Rupa este a cincea dimensiune.
Devachanul până la Arupa este a şasea dimensiune ( Nota 59 ).

Aceste trei lumi ‒ fizică, astrală şi cerească (devachanică) ‒ cuprind şase dimensiuni. Lumile şi mai înalte sunt opusele polare ale acestor dimensiuni.



Mineralul

Planta

Animalul

Omul
Arupa

Conştienţă de sine






Rupa

Simţire

Conştienţă de sine




Planul astral

Viaţă

Simţire

Conştienţă de sine


Planul fizic

Formă

Viaţă

Simţire

Conştienţă de sine




Formă

Viaţă

Simţire






Formă

Viaţă








Formă