Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

BAZELE SPIRITUAL-ŞTIINŢIFICE PENTRU PROSPERAREA AGRICULTURII

GA 327

Observarea macrocosmosului ca sarcină a ştiinţei spirituale: dezvoltarea pământului şi a plantelor

A CINCEA CONFERINŢĂ

Koberwitz, 13 iunie 1924

Corecta integrare de substanţe aduse îngrăşământului

Ceea ce v-am expus ieri asupra îmbunătăţirii îngrăşământului prin coarnele de vacă trebuie desigur înţeles ca o îmbunătăţire a îngrăşării solului. Este de la sine înţeles că îngrăşarea solului rămâne valabilă, şi astăzi vom avea de vorbit despre felul în care avem să ne comportăm faţă de aceasta, atunci când trebuie să avem concepţia că viul trebuie să fie menţinut în interiorul viului.

Am văzut că eteric-viul nu ar trebui de fapt să părăsească nicicând ceea ce se află în regiunea, în sfera creşterii. De aceea am acordat o aşa de mare valoare cunoaşterii felului în care solul din care creşte planta, care îi îmbracă rădăcinile, este un fel de continuare a creşterii în pământ, viul vegetal din pământul însuşi, aşadar este ceva viu. Şi ieri am indicat chiar cum ne putem reprezenta trecerea de la o movilă de pământ, cu vitalitatea ei interioară născută datorită includerii în ea a humusului, la ceea ce înconjoară ca scoarţă, coajă, pomul, şi care îl izolează de exterior. În cursul timpurilor actuale s-a ajuns ca într-un mod cu totul natural să se piardă ‒ şi trebuia să se piardă ‒ orice înţelegere în privinţa marilor viziuni de ansamblu ale naturii, şi tot aşa s-a pierdut complet şi această înţelegere a modului cum viaţa comună formării solului şi dezvoltării plantelor se prelungeşte apoi în produsele de eliminare ale organismelor vii, în îngrăşământ, şi cum acţionează forţele acestei vieţi atotcuprinzătoare. Şi aşa s-a întâmplat că tocmai în privinţa acestora a trebuit să se piardă din ce în ce mai mult această înţelegere.

Aşa cum am spus şi ieri la discuţii, de fapt, ştiinţa spirituală nu trebuie să acţioneze intervenind ca ceva turbulent, zgomotos, revoluţionar, dintr-un anumit fanatism, în ceea ce s-a creat în timpurile actuale în diversele domenii ale vieţii, ci vrea să recunoască pe deplin ceea ce s-a realizat. Şi numai acele lucruri urmează să fie, dacă se poate spune aşa, combătute, care se întemeiază pe presupunerile cu totul greşite ce ţin de concepţia materialistă actuală asupra lumii; iar aceasta trebuie completată cu ceea ce se revarsă dintr-o concepţie vie asupra lumii, asupra diverselor domenii ale vieţii. De aceea nu voi acorda o importanţă deosebită expunerii modului în care se pregăteşte îngrăşământul din bălegar de grajd, must de bălegar, compost. În această privinţă s-a realizat o maximă diversitate în ceea ce priveşte prelucrarea bălegarului şi a mustului de bălegar. În acest sens s-ar putea spune eventual câte ceva în discuţiile de astăzi după amiază. Voi pleca de la premisa că fără îndoială este justă concepţia conform căreia în gospodăriile noastre trebuie practicată în fond o exploatare de jaf. Această exploatare de jaf trebuie practicată pur şi simplu deoarece cu toate produsele agricole ce le trimitem în lume, luăm într-adevăr Pământului forţe, luăm chiar şi aerului forţe, care trebuie înlocuite, astfel încât de fapt conţinutul îngrăşământului trebuie tratat încetul cu încetul în mod corespunzător, deoarece de valoarea sa este legată aprovizionarea cu cele necesare pentru un pământ sărăcit, care trebuie vitalizat în mod corect. Însă iată că în ultimul timp au apărut, tocmai din concepţia materialistă asupra lumii, cele mai diferite judecăţi false.

În primul rând: astăzi se studiază cu cea mai mare meticulozitate cum acţionează bacteriile, microorganismele cele mai mici; acestor mici vietăţi li se atribuie chiar transformarea corectă a substanţelor din gunoi. Se observă cum lucrează bacteriile în gunoi şi se ţine cont de ele. În această privinţă s-au făcut chiar experimente cu adevărat ingenioase, extrem de logice, însă în majoritatea cazurilor cu efecte de scurtă durată şi puţin folositoare, de injectare a microorganismelor în sol. Totul pornit dintr-un punct de vedere comparabil cu următorul: se crede că dacă într-o cameră se află o mulţime de muşte, această cameră este murdară deoarece sunt în ea atât de multe muşte. Nu e deloc corect gândit: camera nu este murdară pentru că în ea se află mulţimea de muşte, ci muştele se află acolo deoarece camera este murdară. Şi camera nu va putea fi curăţată căutându-se tot soiul de metode de cum se pot înmulţi muştele, în ideea că acestea vor devora murdăria, sau cum să li se reducă numărul, sau altele asemenea. Nu se va realiza prea mult prin asemenea metode, dar ceva se va realiza în orice caz dacă se va trece direct la combaterea murdăriei.

Când se folosesc la gunoi excremente de animal, este vorba de a considera aceste mici vietăţi ca apărând în urma proceselor ce se formează ici sau colo în masa gunoiului şi care aşadar pot fi un indiciu extrem de folositor pentru determinarea anumitor stări ale substanţei gunoiului, însă nu poate avea o mare însemnătate nici introducerea, nici cultivarea lor şi nici combaterea lor. Este vorba de a privi, în mare, problemele viului important pentru agricultură, şi de a face uz cât mai puţin de o manieră de gândire atomistică în studierea acestor mici fiinţe.

Desigur că n-ar trebui făcută o asemenea afirmaţie dacă nu s-ar arăta în acelaşi timp mijloace şi căi de cum trebuie făcute lucrurile. Cert este că ceea ce am spus până acum va fi relevat din diverse puncte de vedere; însă nu este important doar să se ştie ce este corect. Căci cu acest corect adesea nu se poate începe nimic, dacă nu avem măsuri de reglementare pentru a opune pozitivul, în cazul în care ceea ce este corect este o negaţie. Este vorba ca peste tot unde nu pot fi făcute propuneri pozitive, să te abţii de la sublinierea propriu-zisă a negativului, căci altminteri aceasta doar irită.

Al doilea este faptul că, provocaţi de concepţia nuanţată materialist, în ultimul timp s-a acordat valoare tratării în diverse moduri a gunoiului, cu tot felul de compuşi anorganici sau elemente anorganice. Prin experienţă s-a ajuns la convingerea că nici aceasta nu are vreo valoare durabilă. Adică trebuie să ne fie clar că dacă vrem să înnobilăm, să îmbunătăţim gunoiul adăugându-i minerale, prin aceasta se acţionează numai asupra vitalizării lichidelor, a apei, pe când pentru o cultură de bună calitate a plantelor nu este suficient doar de a organiza, de a vitaliza apa. Căci din apa care se scurge prin pământ nu porneşte nici o vitalizare.

Pământul trebuie vitalizat în mod direct, şi aceasta nu se poate face dacă se procedează mineralizând, ci se poate face numai acordând prioritate organicului şi aducându-l într-o stare corespunzătoare, astfel încât organizând şi vitalizând să se poată acţiona asupra pământului solid însuşi. Toată aceasta, adică a da un astfel de impuls tocmai masei de bălegar sau mustului de bălegar ‒ sau oricărei mase care va fi întrebuinţată în acest mod, în măsura în care se rămâne în cadrul viului ‒, este sarcina impulsului spiritual-ştiinţific care poate fi dat agriculturii. Ştiinţa spirituală vrea să privească pretutindeni în marile eficienţe ale viului, şi face abstracţie, pentru că aceasta nu este esenţială, de privirea în lumea microscopică şi de concluziile extrase din aceasta. Observarea macrocosmosului, a vastelor sfere de acţiune a naturii, aceasta este sarcina ştiinţei spirituale. Pentru aceasta este desigur necesar să se poată privi în lăuntrul acţiunilor naturii.

Însă, vedeţi dumneavoastră, există o frază pe care o veţi găsi astăzi sub cele mai variate prezentări în întreaga literatură agricolă ‒ ea provine din experienţa ce se crede a fi dobândită ‒ care sună cam aşa: azotul, acidul fosforic, calciul, potasiul, clorul şi aşa mai departe, chiar şi fierul, toate îşi au marea lor importanţă pentru solul care urmează să fie favorabil plantelor. Însă acidul silicic, plumbul, arsenicul, mercurul ‒ ba la acestea se adaugă chiar şi hidroxidul de sodiu ‒, au pentru creşterea propriu-zisă a plantelor cel mult o valoare stimulatoare, după cum se spune. Prin acestea plantele pot fi stimulate.

Enunţând aceasta frază, se dovedeşte faptul că se bâjbâie într-o beznă totală şi ar fi bine ‒ şi aşa ar fi conform vechilor tradiţii ‒ să nu avem faţă de plante un comportament atât de aberant cum l-am avea dacă am urma această frază. Căci în fond ea nici nu poate fi urmată. De fapt, ce se află aici?

Vedeţi dumneavoastră, în realitate problema este astfel că marea natură nu ne părăseşte chiar atât de nemilos când nu îi luăm în considerare acidul silicic, plumbul, mercurul şi arsenicul, aşa cum ne părăseşte atunci când nu îi luăm în considerare în mod temeinic potasiul, sau calciul, sau acidul fosforic. Căci acid silicic, plumb, mercur, arsenic ne dă cerul, şi el ni le dă de bunăvoie odată cu ploaia. Însă pentru a avea în pământ în mod just acid fosforic, potasiu şi calciu, trebuie prelucrat pământul, trebuie gunoit în mod corect. Aceasta nu o dă cerul de bunăvoie. Însă totuşi, prin exploatarea necontenită, fără îndoială că pământul poate fi sărăcit. De fapt, îl sărăcim continuu. De aceea trebuie să-l gunoim. Şi e posibil ca încetul cu încetul, aşa cum este cazul în multe gospodării, compensarea adusă prin gunoi să fie prea slabă. Atunci se practică exploatarea de jaf. Atunci pământul este lăsat continuu să sărăcească.

Trebuie să avem grijă ca procesul natural propriu-zis să se poată desfăşura absolut corect. Ceea ce se cheamă efecte stimulatoare sunt de fapt cele mai importante. Sunt prezente acţionând în cea mai fină dozare în jurul întregului Pământ tocmai substanţele care sunt considerate inutile; iar plantele au nevoie de ele cu aceeaşi necesitate ca de ceea ce le vine din pământ. Numai că le absorb din ambianţa cosmică: mercur, arsenic, acid silicic, le absorb din sol, după ce substanţele înseşi au fost introduse în sol prin radiaţie.

Noi oamenii putem ajunge să împiedicăm complet solul de a se lăsa pătruns în mod corect, prin radiaţia din ambianţa cosmică, cu cele necesare plantelor. Am putea treptat, dacă am gunoi nechibzuit, să împiedicăm pământul să absoarbă ceea ce este activ în doză homeopatică infinitezimală, cum sunt: acidul silicic, plumbul, mercurul, ceea ce, dacă se poate spune astfel, soseşte din ambianţa cosmică şi trebuie preluat în creşterea plantelor pentru ca planta ‒ care îşi construieşte trupul prin modelarea carbonului cu ajutorul a ceea ce soseşte din ambianţa cosmică în doză infinitezimală ‒ să dispună întotdeauna realmente prin intermediul Pământului de ceea ce îi este necesar.

De aceea nu este suficientă doar prelucrarea temeinică a îngrăşământului, aşa cum am spus ieri, ci acestuia îi mai sunt necesare şi altele. Şi nu este vorba doar de a-i adăuga substanţele ce credem că sunt necesare pentru a ajuta plantelor, ci este vorba de a-i adăuga forţe vii. Căci pentru plante sunt mult mai importante forţele vii, decât simplele forţe ale substanţelor, decât înseşi substanţele. Dacă am avea treptat un sol care să fie încă destul de bogat în cutare sau cutare substanţă, el nu ar folosi cu nimic creşterii plantelor, dacă prin gunoire nu i s-ar da plantei capacitatea de a prelua şi în propriul ei trup forţele active conţinute în sol. Acest lucru are importanţă.

Însă tocmai în zilele noastre se ignoră complet cum, atunci când este vorba de viu, cantităţi infime acţionează deosebit de puternic. Însă cred că în urma cercetărilor doamnei Dr. Kolisko [ Nota 12 ] asupra acţiunii entităţilor infinitezimale, care într-un mod atât de strălucit au dat o bază ştiinţifică atât de temeinică la tot ceea ce până acum au fost bâjbâieli şi încercări empirice în homeopatie, cred că de atunci se poate aprecia drept absolut ştiinţific faptul că în micile entităţi, în cantităţile infinitezimale, dacă aceste cantităţi infinitezimale sunt folosite în mod corespunzător, pot să fie eliberate tocmai forţele radiante care vor fi folosite în lumea organică.

În cadrul gunoirii nu ne este deloc greu să folosim cantităţi infinitezimale. Şi am văzut că dacă suntem gata cu preparatele pregătite în coarnele de vacă fie înainte, fie după gunoire, întărim bălegarul în acţiunea lui, îi susţinem acţiunea adăugând ceea ce trebuie adăugat ca forţe, pentru ca îngrăşământul, folosit independent de acest bălegar homeopatic, să fie adus în mod corect la locul său.

Însă trebuie o dată încercat în cele mai diferite moduri să dăm într-adevăr îngrăşământului vitalitatea corectă, să-i dăm capacitatea de a conţine de la sine atâta azot, atâta din celelalte substanţe câte are nevoie, să-i imprime tendinţa spre vitalitate, ceea ce îl face apoi din nou capabil să transfere pământului vitalitatea corespunzătoare. Astăzi aş dori să vă dezvălui câte ceva care îndrumă tocmai în sensul de a adăuga în mici doze îngrăşământului însuşi, pe lângă ceea ce adăugăm prin conţinutul coarnelor de vacă, ceva ce îl vitalizează, astfel încât el să poată transfera la rândul său vitalitate solului din care răsar plantele.

Voi menţiona relativ la aceasta diferite lucruri, subliniez însă în mod expres că dacă, din anumite motive, într-o regiune sau alta vor fi greu de procurat, ele pot fi înlocuite prin multe altele. Numai într-un singur caz nu se poate găsi înlocuitor, pentru că este ceva atât de caracteristic încât abia dacă se găsesc într-o altă specie de plante aceleaşi însuşiri.

După ceea ce am spus până acum, trebuie să ne îndreptăm mai întâi atenţia asupra faptului ca ceea ce se ia mai întâi în considerare în organic venind din cosmos: carbon, hidrogen, azot, sulf, să fie corect combinat în organic cu alte substanţe, aşadar, să spunem, în special cu sărurile de potasiu. Dacă luăm în considerare numai cantitatea de săruri de potasiu de care are nevoie planta pentru creştere ‒ desigur, se ştie câte ceva despre aceasta ‒, vedem că sărurile de potasiu sau potasiul în general conduc creşterea plantei mai mult în acele domenii ale organismului vegetal care devin schelet în nenumărate cazuri, care produc solidul, robusteţea, că prin conţinutul de potasiu creşterea este reţinută în formaţiunile tulpinale. Şi atunci este cazul de a prelucra acest conţinut de potasiu în cadrul a ceea ce se petrece între pământ şi plantă, astfel încât el să se raporteze în mod corect în procesul organic faţă de ceea ce constituie corpul propriu-zis, proteic, al plantei. Şi se va obţine ceva, procedând după cum urmează.

Se ia coada şoricelului, o plantă pe care o găsim mai peste tot. Dacă într-o regiune oarecare nu poate fi găsită, atunci poate fi folosită şi uscată, plantă medicinală, în acelaşi mod. Această coada şoricelului ‒ ca de fapt oricare altă plantă ‒ este o adevărată creaţie-minune; dar dacă contemplaţi o altă floare, vă va merge la inimă ce creaţie-minune este această coada şoricelului; este o creaţie-minune cu totul deosebită. Ea are în sine acel ceva cu care v-am spus că spiritul îşi umectează degetele când vrea să transporte diverse lucruri, carbon, azot şi aşa mai departe, la locurile organic corespunzătoare. Am putea spune despre apariţia în natură a cozii şoricelului că un oarecare creator de plante ar fi avut în această plantă un model pentru a aduce sulful într-un raport corect cu celelalte substanţe ale plantei, în modul cel mai potrivit. Am putea spune că la nici o altă plantă spiritele naturii nu ajung la o asemenea perfecţiune întru folosirea sulfului ca la coada şoricelului. Şi dacă ne-am familiarizat cu acţiunea ei în organismul animal şi uman, dacă se ştie cum această coada şoricelului poate într-adevăr îmbunătăţi ceea ce se află la baza unei slăbiciuni a trupului astral ‒ dacă este adusă biologic în mod corect ‒ atunci poate fi urmărită mai departe, conform naturii acestei plante, în întregul proces natural al creşterii plantelor. Ea este deja extraordinar de binefăcătoare când creşte sălbatică pe undeva la marginea ogoarelor sau a drumurilor, acolo unde se cultivă cereale ori cartofi, sau orice altceva. În nici un caz coada şoricelului nu ar trebui stârpită. Desigur, trebuie împiedicată să invadeze un loc în care este inoportună ‒ dăunătoare nu este de fapt niciunde, însă inoportună poate deveni ‒, însă aşa cum într-o societate anumiţi oameni simpatici acţionează prin simpla lor prezenţă iar nu prin ceea ce spun, tot aşa, într-o regiune în care creşte din abundenţă şi coada şoricelului, ea acţionează extrem de favorabil, deja prin simpla ei prezenţă.

Tocmai cu coada şoricelului se pot face următoarele: se ia exact ceea ce se foloseşte şi medicinal la coada şoricelului, partea de sus a inflorescenţei, inflorescenţa umbeliformă. Dacă avem coada şoricelului proaspătă, se poate culege oricât de recent, şi apoi lăsată numai puţin să se zvânte. De fapt niciodată nu trebuie lăsată să se zvânte prea tare. Dacă nu putem avea coada şoricelului proaspătă, dacă o putem avea numai ca plantă medicinală uscată, atunci să încercăm înainte de a o întrebuinţa să extragem sucul din frunze, care poate fi obţinut chiar şi de la frunzele uscate prin fierbere, şi să stropim puţin inflorescenţa cu acest suc. Iar apoi, după ce am presat relativ puternic o mână sau două din această coada şoricelului, luăm o vezică urinară a unui cerb ‒ vedeţi dumneavoastră, cum rămânem aici pretutindeni în cadrul viului ‒ şi încercăm să închidem această substanţă de coada şoricelului în această vezică a cerbului, o legăm şi astfel avem o masă relativ consistentă de coada şoricelului în vezica cerbului. Vom atârna apoi această masă pe timpul verii într-un loc cât mai însorit. Apoi, când vine toamna, o dăm jos şi o îngropăm pe timpul iernii nu prea adânc în pământ. Aşadar de-a lungul unui an am expus florile de coada şoricelului ‒ pot fi şi seminţe în preparat - închise în vezica de cerb, un timp deasupra pământului, şi un alt timp sub pământ, acţiunilor cărora ele pot fi expuse. Veţi observa că în timpul iernii această masă a dobândit o consistenţă aparte.

Dacă adăugăm apoi această substanţă scoasă din vezică ‒ care sub această formă poate fi păstrată oricât de mult timp vrem ‒ unei grămezi de gunoi ce poate fi mare cât o casă, dacă o răspândim în grămadă ‒ nu trebuie să depunem prea multă muncă pentru aceasta ‒, dacă o împărţim pur şi simplu, ea radiază. În ea există o extraordinară forţă radiantă ‒ iar materialistul va crede în forţele radiante de vreme ce el vorbeşte despre radiu ‒, ea acţionează asupra masei de bălegar, a mustului de bălegar şi asupra masei de compost dacă doar o introducem înăuntru, chiar împărţită în doze foarte mici.

Această masă obţinută din coada şoricelului acţionează într-adevăr atât de vitalizator, de înviorător, încât dacă se continuă acum cu folosirea îngrăşământului astfel preparat aşa cum se procedează cu îngrăşământul tratat în maniera actuală, atunci vom îndrepta mult din ceea ce altfel ar deveni exploatare de jaf. Îngrăşământului i se redă posibilitatea de a vitaliza pământul astfel încât să poată capta substanţele cosmice îndepărtate care ajung pe Pământ în doze homeopatice infinitezimale ca acid silicic, plumb şi aşa mai departe. În legătură cu aceasta, membrii Cercului agricol vor trebui să facă experimente, şi vor vedea că reuşesc. Vedeţi dumneavoastră, acum problema este următoarea ‒ căci trebuie lucrat cu înţelegere şi nu cu lipsă de pricepere: am făcut cunoştinţă cu coada şoricelului, cu conţinutul ei homeopatic în sulf ‒ care se află combinat cu potasiul într-un mod exemplar ‒ şi care acţionează atât de impunător înspre afară, iar aceasta determină ca ea să fie capabilă de a-şi radia efectele mai departe asupra unor mase considerabile de bălegar. Însă de ce tocmai în vezica unui cerb?

Aceasta este în legătură cu înţelegerea întregului proces ce se desfăşoară tocmai în legătură cu vezica. Cerbul este o creatură animală care se află într-o relaţie cu totul strânsă nu atât cu Pământul, cât cu ambianţa Pământului, cu ceea ce este cosmic în ambianţa Pământului; de aceea are cerbul astfel de coarne, cu rostul pe care l-am lămurit ieri. Însă ceea ce se află tocmai în coada şoricelului este conservat în mod cu totul deosebit în organismul uman şi animal prin procesul care se desfăşoară între rinichi şi vezică, iar acest proces este la rândul său dependent de constituţia substanţială a vezicii. Prin aceasta, în vezica cerbului, cu toate că este atât de subţire, avem totuşi forţele care sunt în legătură nu cu interiorul organismului, ca la bou ‒ la care sunt cu totul altfel ‒, ci cu forţele cosmosului, vezica cerbului este aproape o imagine reflectată a cosmosului. În felul acesta dăm coadei şoricelului posibilitatea de a-şi spori în mod esenţial forţele, pe care deja le are, de a combina sulful cu celelalte substanţe. Avem în această prelucrare a coadei şoricelului pe care am dat-o, ceva absolut fundamental pentru îmbunătăţirea îngrăşământului şi rămânem în cadrul viului, nu ieşim afară din viu, nu trecem în domeniul chimiei anorganice. Acesta este esenţialul.

Să luăm un alt exemplu. Este vorba ‒ dacă vrem să dăm gunoiului posibilitatea de a prelua în sine atâta viaţă încât să o poată transfera pământului din care creşte planta ‒ de a face gunoiul capabil să lege mai mult între ele acele substanţe necesare pentru creşterea plantelor, care sunt, în afară de potasiu, calciul şi combinaţiile calciului. În coada şoricelului avem de a face în special cu efectele potasiului. Dacă vrem să captăm şi efectele calciului, avem din nou nevoie de o plantă care, deşi nu ne entuziasmează ca şi coada şoricelului, conţine totuşi sulf divizat în doze homeopatice, astfel încât să atragă şi celelalte substanţe necesare plantei, pentru a le include într-un proces organic. Acesta este muşeţelul, Matricaria chamomilla.

Nu e permis să spunem în mod simplist că muşeţelul s-ar evidenţia prin faptul că are deosebit de mult potasiu şi calciu, ci trebuie să spunem astfel: coada şoricelului îşi dezvoltă forţa sulfului de preferinţă în procesul de formare a potasiului. De aceea ea conţine exact cantitatea de sulf ce îi este necesară prelucrării potasiului. Însă muşeţelul prelucrează în plus calciul, fapt care poate contribui în mod esenţial la a elimina din plantă acţiunile fructificatoare dăunătoare, menţinând planta sănătoasă. O, este minunat că muşeţelul conţine de asemenea şi ceva sulf, însă într-o altă cantitate, deoarece el trebuie să prelucreze şi calciul. Deci, trebuie la rândul său studiat. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce provine din ştiinţa spirituală se îndreaptă mereu înspre marile sfere, sau aşa cum se spune înspre relaţiile macrocosmice, iar nu înspre cele microcosmice.

Trebuie să urmărim acum procesul parcurs de muşeţelul ingerat de organismul uman şi animal. Pentru toate transformările pe care le suferă muşeţelul ingerat în organismul uman sau animal, vezica este aproape fără importanţă, dimpotrivă, o mai mare importanţă, o are substanţa pereţilor intestinali, importantă este substanţa pereţilor intestinali. De aceea, dacă vrem să activăm muşeţelul cum am făcut cu coada şoricelului, va trebui să culegem frumoasele capitule alb-gălbui ale muşeţelului, şi să tratăm aceste capitule la fel ca pe umbelele de coada şoricelului, nu le vom pune însă într-o vezică, ci în intestine de vită.

Vedeţi dumneavoastră, puteţi face astfel încă o dată ceva minunat, nu vă trebuie mult pentru aceasta, dar va fi un lucru minunat. În loc de a face cu intestinele de vită ceea ce se face astăzi, în loc de a le întrebuinţa pentru a face cârnaţi, din intestinele vitelor să facem cârnaţi care au drept umplutură ceea ce se pregăteşte în acest mod din muşeţel. Şi cu aceasta s-a dat din nou ceva care trebuie expus acţiunilor naturii în mod corect. Vedeţi dumneavoastră, şi aici se rămâne în cadrul viului. Doar că acum, fiind vorba de a face să acţioneze viul aflat în cea mai strânsă legătură cu pământescul, vom aşeza aceşti preţioşi cârnăciori ‒ ei sunt într-adevăr preţioşi ‒ la rândul lor, de-a lungul întregii ierni, într-un pământ pe cât posibil de bogat în humus la o nu prea mare adâncime, şi vom alege asemenea locuri unde rămâne zăpada vreme mai îndelungată, iar Soarele luminează bine zăpada rămasă, astfel încât acolo înăuntru, unde aţi îngropat aceşti preţioşi cârnăciori, să acţioneze pe cât de mult posibil influenţele cosmice-astrale.

Apoi se scot primăvara afară, se păstrează şi se adaugă gunoiului în acelaşi mod ca şi preparatul de coada şoricelului, şi se va vedea că prin aceasta se obţine un îngrăşământ în primul rând mai stabil în azot decât alte îngrăşăminte, dar care, pe lângă aceasta, mai are şi particularitatea de a vitaliza pământul astfel încât el să poată acţiona asupra creşterii plantelor ca un stimulent deosebit de activ. Şi dacă gunoim în felul acesta, în primul rând vor creşte plante mai sănătoase, plante realmente mai sănătoase decât dacă nu se face o astfel de gunoire.

Nu-i aşa, în ziua de azi toate acestea par aberaţii ‒ ştiu bine ‒, însă gândiţi-vă numai cât de multe lucruri au părut oamenilor a fi aberaţii, şi totuşi au fost adoptate peste câţiva ani. Ar fi trebuit numai să citiţi ziarele elveţiene pe când cineva spunea că ar trebui construite căi ferate montane, ca să vedeţi câte i s-au putut azvârli în faţă. Însă în scurt timp căile ferate montane au luat fiinţă. Iar astăzi nimeni nu mai gândeşte că cel care le-a inventat ar fi fost nebun. În asemenea lucruri este vorba de a renunţa la prejudecăţi. După cum am mai spus, dacă pe alocuri aceste două plante ar fi mai greu de procurat, ele ar putea fi înlocuite cu altele, dar rezultatele ar fi mai slabe; ele pot fi însă folosite foarte bine şi ca plante medicinale pentru ceaiuri.

Dimpotrivă, greu de înlocuit pentru o acţiune benefică asupra masei de îngrăşământ este o plantă care de obicei nu este îndrăgită, şi nu este îndrăgită în sensul că ceea ce îndrăgim mângâiem cu drag. Nu mângâiem cu drag această plantă: urzica. Ea este efectiv cea mai mare binefăcătoare pentru creşterea plantelor, şi este aproape de neînlocuit printr-o alta. Dacă undeva nu poate fi găsită, trebuie înlocuită cu plantă medicinală. Însă urzica este într-adevăr o fiinţă iscusită cu puteri neobişnuit de mari. Şi urzica poartă în sine ceea ce spiritualul rânduieşte şi elaborează pretutindeni, sulful, care are însemnătatea pe care am expus-o. Însă în afară de faptul că urzica vehiculează potasiul şi calciul în radiaţiile şi curenţii lor, în afară de aceasta urzica mai are un fel de radiaţii, ale fierului, care sunt aproape la fel de favorabile cursului naturii cum sunt radiaţiile fierului din propriul nostru sânge. În fond, pentru calităţile ei, urzica nu merită deloc să crească acolo, afară, în natură, adeseori atât de dispreţuită. Ea ar trebui de fapt să crească în jurul inimii omului, pentru că în natura exterioară, prin impunătoarea ei acţiune interioară, prin organizaţia ei interioară, este într-adevăr asemănătoare cu ceea ce este inima în organismul omenesc. Deci în primul rând trebuie subliniat faptul că în urzică avem o mare binefacere, şi ar trebui spus că ‒ iertaţi-mă domnule conte dacă în acest moment localizez prea mult problema ‒ pentru scăderea conţinutului în fier al unui sol, dacă ea ar fi necesară, aduce contribuţii tocmai plantarea de urzici în locurile nelucrate, ceea ce va elibera în mod deosebit stratul superior al solului de efectul fierului, căci urzica doreşte cu drag să îl aibă şi să îl atragă la sine. Chiar dacă nu desfiinţează fierul ca atare, totuşi efectul fierului asupra creşterii plantelor va fi suprimat. Plantarea de urzici ar avea o importanţă cu totul deosebită în special în aceste regiuni. Însă aceasta am vrut să o menţionez numai în treacăt. Vreau să atrag atenţia că simpla existenţă a urzicii poate fi deja importantă pentru întreaga ambianţă referitor la creşterea plantelor.

Pentru îmbunătăţirea îngrăşământului să luăm urzica de care putem dispune şi apoi să o aducem într-o stare uşor veştedă, să o presăm puţin, însă de data aceasta nu vom folosi o vezică de cerb sau intestine de vită, ci o vom îngropa simplu în pământ după ce în prealabil am căptuşit groapa cu un strat subţire ‒ să spunem ‒ de praf de turbă, astfel încât să fie întru câtva separată de contactul nemijlocit cu pământul înconjurător. O vom îngropa direct în pământ, dar să reţinem bine locul, pentru a nu scoate afară numai pământ când vom căuta să o dezgropăm. Apoi o vom lăsa să stea acolo peste iarnă şi iarăşi peste vară ‒ trebuie să stea îngropată un an întreg ‒ şi atunci o vom avea într-o alcătuire substanţială extrem de eficientă.

Dacă o amestecăm cu îngrăşământul ca şi pe celelalte, în modul expus, atunci se va realiza ca realmente îngrăşământul să devină interior sensibil, cu adevărat sensibil, astfel încât acesta ‒ ca şi cum ar prinde raţiune ‒, nu va mai îngădui ca ceva să se descompună în mod necorespunzător sau altceva să elibereze azotul în mod necorespunzător, şi aşa mai departe. Tocmai prin acest adaos, îngrăşământul devine raţional, şi mai cu seamă devine capabil să facă raţional şi pământul în care va fi încorporat, astfel încât acesta să se individualizeze adaptându-se în legătură cu acele plante pe care tocmai vrem să le cultivăm în acest mod. Ceea ce se poate realiza prin acest adaos de Urtica dioica este într-adevăr un fel de „capacitare cu raţiune” a solului.

Vedeţi dumneavoastră, actualele metode de ameliorare a îngrăşământului ‒ chiar dacă uneori surprind prin eficienţa lor aparentă ‒, au totuşi ca efect faptul că transformă toate produsele agricole de calitate aşa-zis superioară în simplă substanţă de umplut stomacul oamenilor. Ele nu vor mai conţine o reală valoare nutritivă. Este cazul de a nu ne mai înşela cu produse mari şi umflate, ci de a avea produse consistente în sine şi cu o reală valoare nutritivă.

Acum, se poate întâmpla ca undeva într-o gospodărie să se remarce îmbolnăviri ale plantelor. Voi vorbi despre aceasta la modul general. Astăzi se fac cu pasiune specializări în toate domeniile şi se vorbeşte despre o boală sau alta. Este foarte corect, ca om de ştiinţă, să ştii cum arată una şi cum arată cealaltă. Însă pentru un medic de cele mai multe ori nu foloseşte mai la nimic ca el să poată descrie o boală, căci este mult mai important ca el să o poată trata. Pentru tratament însă se iau în primul rând în considerare cu totul alte puncte de vedere decât cele avute la descrierea bolilor. Poate exista o mare perfecţiune în descrierea bolilor, se poate şti exact ce se desfăşoară în organism conform regulilor fiziologiei actuale sau ale chimiei fiziologice, fără a putea însă vindeca ceva. Nu se poate tămădui pe baza datelor histologice sau microscopice; pentru a tămădui trebuie cunoscute vastele ansambluri ce intră în joc. La fel este şi în privinţa naturii plantelor. Şi deoarece în această privinţă natura plantelor este chiar mai simplă decât natura animală şi umană, şi tămăduirea se poate desfăşura într-un sens mai general aş spune, astfel încât la plante se poate recurge la un fel de leacuri universale. Dacă nu ar fi posibil acest lucru, ne-am afla în realitate într-o situaţie cu adevărat dificilă faţă de lumea plantelor, situaţie în care ne aflăm deja adesea în cazul tămăduirii animalelor ‒ vom mai vorbi despre aceasta ‒ dar în care nu ne aflăm totuşi în cazul tămăduirii oamenilor. Omul poate spune ce îl doare. Animalele şi plantele nu o pot face. Însă se întâmplă ca în cazul lor tămăduirea să poată decurge într-un mod mai general. Acum nu toate, dar un mare număr tocmai din bolile plantelor pot fi într-adevăr îndepărtate printr-o prelucrare raţională a îngrăşării solului, de îndată ce au fost sesizate, şi anume în modul următor.

Va trebui să se adauge solului calciu, prin gunoire. Însă nu va folosi la nimic dacă se va adăuga solului calciul ocolind viul, căci calciul, dacă este să acţioneze tămăduitor, trebuie să rămână în sfera viului. Nu este permis să iasă din sfera viului. Nu puteţi face nimic cu calcarul obişnuit sau cu altele asemenea.

Avem însă o plantă care conţine calciu din belşug, 77% din substanţa cenuşii sale, însă într-o combinaţie foarte subtilă; aceasta este stejarul. Şi în special scoarţa stejarului este cea care reprezintă deja un fel de produs intermediar între vegetal şi pământescul vitalizat, exact în felul cum v-am expus în legătură cu înrudirea dintre pământescul vitalizat şi scoarţă. În legătură cu ceea ce se manifestă ulterior drept calciu, forma de calciu existentă în scoarţa stejarului este cea ideală. Calciul, atâta vreme cât se află în stare vitalizată, iar nu nevie ‒ de fapt acţionează şi ca neviu ‒ are ceea ce v-am expus. El creează ordine când trupul eteric acţionează atât de puternic încât astralul nu se poate cupla cu organicul. El omoară (inhibă) corpul eteric, eliberând prin aceasta efectele corpului astral; aşa este cazul în general la calciu. Însă dacă vrem ca un eteric debordant să se restrângă într-un mod elegant, şi anume să se restrângă într-un mod regulat, să nu producă şocuri în organism, atunci trebuie să folosim calciul tocmai în forma găsită în scoarţa de stejar.

Să culegem deci scoarţa de stejar pe care o putem găsi. Nu ne trebuie deloc multă, mai multă decât se poate lesne obţine. Să o strângem şi să o mărunţim până la o granulaţie de frimituri. Apoi luăm un craniu ‒ este aproape indiferent de la care dintre animalele noastre de casă ‒ şi punem în el scoarţa de stejar mărunţită, îl închidem din nou pe cât posibil cu masă osoasă, şi îl cufundăm apoi în pământ într-o groapă nu prea adâncă, presărând deasupra praf de turbă; iar prin dirijarea unei rigole să încercăm să aducem cât mai multă apă de ploaie pe locul respectiv. S-ar putea face chiar şi altfel, am putea aşeza o putină în care să curgă întotdeauna apa când plouă şi care apă apoi s-ar scurge, şi în ea să punem o astfel de substanţă vegetală ce să formeze în permanenţă un mâl de plante. În acest aşa-numit mâl de plante se aşează acest vas de oase care închide în el scoarţa de stejar mărunţită. Acesta trebuie să petreacă acolo iarna - apa de zăpadă fiind la fel de bună ca şi apa de ploaie -, să rămână acolo pe cât posibil o toamnă şi o iarnă.

Din acest material se adaugă grămezilor noastre de îngrăşământ ceea ce le conferă într-adevăr forţele de a combate, de a stăvili profilactic bolile dăunătoare plantelor.

Aşadar am adăugat deja patru lucruri la grămadă. Toate acestea reclamă fără îndoială ceva muncă, însă dacă veţi reflecta asupra situaţiei veţi găsi că ele necesită mai puţină muncă decât toate fleacurile care se fac în laboratorul de produse chimice pentru agricultură şi pe care mai trebuie daţi şi bani. Veţi vedea că din punct de vedere al economiei naţionale cele discutate de noi sunt mult mai rentabile.

Acum mai avem nevoie de încă ceva care să atragă în mod corect acidul silicic din întreaga ambianţă cosmică. Căci acest acid silicic trebuie să fie în interiorul plantei. Şi tocmai în raport cu preluarea de acid silicic îşi pierde pământul puterea în decursul timpului. O pierde treptat, de aceea nu se observă chiar atât de evident, însă vedeţi dumneavoastră, pentru acei oameni care privesc numai înspre microcosmic, iar nu înspre macrocosmic, pentru astfel de oameni pierderea de acid silicic nu reprezintă nimic, deoarece ei cred că asta nu are nici o importanţă pentru creşterea plantelor. Însă e de cea mai mare importanţă pentru creşterea plantelor. Căci în această privinţă trebuie să se ştie mai multe. Aceste lucruri nu mai trebuie să constituie pentru savanţi semnul unei atât de mari confuzii, cum au putut fi ele văzute cu un oarecare timp în urmă, pentru că astăzi deja se vorbeşte de transmutaţia elementelor fără nici o jenă. Observarea diferitelor elemente i-a îmblânzit în această privinţă pe leii materialişti.

Însă există unele lucruri care de fapt se desfăşoară în jurul nostru încontinuu şi despre care nu se ştie nimic. Dacă ar fi cunoscute, atunci ar putea fi mai uşor de crezut lucruri ca acelea pe care vi le-am expus adineauri. Ştiu foarte bine că acela care a fost dresat în modul actual de gândire, acela va spune: însă tu nu spui nimic de cum se îmbunătăţeşte conţinutul de azot al gunoiului. De fapt, despre aceasta am vorbit neîncetat cât timp am discutat despre coada şoricelului, muşeţel şi urzică, şi asta pentru că într-adevăr în procesele organice se află o alchimie tainică, care de exemplu transformă potasiul ‒ dacă acesta lucrează în mod just în interior - realmente în azot, şi care transformă chiar şi calciul, dacă acesta lucrează în mod just, efectiv tot în azot.

După cum ştiţi, în creşterea plantelor intervin toate cele patru elemente despre care v-am vorbit; aşadar, pe lângă sulf, aici se află şi hidrogen. V-am indicat importanţa hidrogenului. Există un raport calitativ reciproc între calciu şi hidrogen, analog raportului calitativ dintre oxigenul şi azotul din aer. Şi s-ar putea confirma într-un mod pur exterior, ca în analizele chimice cantitative, că există o analogie între raportul dintre oxigenul şi azotul din aer şi raportul dintre calciul şi hidrogenul din procesele organice. Anume sub influenţa hidrogenului, calciul şi potasiul sunt continuu transformate în ceva analog azotului, iar până la urmă în azot veritabil. Iar tocmai acest azot, care poate lua naştere astfel, este cel extrem de folositor pentru creşterea plantelor, însă trebuie lăsat să se formeze prin metodele descrise.

Cuarţul, nu-i aşa, conţine siliciu. Siliciul, la rândul său, este transformat în organism într-o substanţă de o importanţă extraordinară, şi care în prezent nici nu este inclusă printre elementele chimice, și este necesar tocmai acidul silicic pentru a trage înăuntru cosmicul. Iar acum trebuie să ia naştere tocmai în plantă o adevărată acţiune reciprocă între silicice şi potasiu, excluzând calciul. De aceea trebuie să vitalizăm solul prin gunoire, pentru a forma acest raport reciproc corect. Trebuie să căutăm o plantă care, prin raportul specific ei dintre potasiu şi silice - şi care adăugată tot într-un fel de doză homeopatică îngrăşământului - este capabilă să confere acestuia forţa corespunzătoare. Putem într-adevăr găsi această plantă. Şi de asemenea, această plantă, numai prin simpla ei prezenţă în cadrul fermei noastre agricole este deja binefăcătoare în acest sens. Este Taraxacum, păpădia. Inocenta, galbena păpădie, este o extraordinară binefacere pentru regiunea în care creşte. Pentru că ea este mijlocitorul între silicicea fin divizată homeopatic din cosmos şi necesarul efectiv de silice din întreaga regiune. Această păpădie este într-adevăr un fel de mesager ceresc; însă dacă vrem să o facem eficientă în îngrăşământ, dacă vrem să o utilizăm, atunci trebuie folosită în mod corect. Este de la sine înţeles că pentru aceasta trebuie expusă acţiunii pământului, acţiunii pământului din timpul iernii. Însă pentru a dobândi forţele înconjurătoare este cazul să o prelucrăm la fel ca şi pe celelalte.

Vom culege capitulele galbene de păpădie; le vom lăsa să se veştejească puţin, le presăm cu mâna laolaltă, le coasem într-un mezenter de vită şi le punem în pământ peste iarnă. Când scoatem apoi primăvara aceste mingi ‒ dar pot fi lăsate acolo până este nevoie de ele ‒ ele vor fi pătrunse pe deplin cu influenţă cosmică. Substanţa obţinută din ele poate fi adăugată îngrăşământului în mod asemănător celorlalte şi ea va da solului facultatea de a atrage direct din atmosferă şi din cosmos atâta silice cât au nevoie plantele, ca în acest fel ele să devină într-adevăr sensibile faţă de tot ceea ce acţionează în ambianţa lor, şi apoi să capteze ele însele ceea ce le este necesar.

Căci pentru a putea efectiv creşte plantele trebuie să aibă un fel de sensibilitate. Aşa cum eu, ca om, pot trece prin faţa unui individ insensibil, iar el să nu resimtă acest lucru, la fel se pot desfăşura tot felul de lucruri în sol şi deasupra solului în faţa unei plante insensibile, iar ea să nu le resimtă, şi atunci să nu le poată pune în favoarea creşterii sale. Însă dacă planta este vitalizată, străbătută în acest mod, în acest mod subtil de silice, atunci ea devine sensibilă faţă de toate şi captează totul. Însă planta poate fi adusă foarte uşor în starea de a folosi numai un foarte mic volum de sol, pentru a obţine ceea ce îi este necesar. Ceea ce desigur că nu e bine. Dar dacă solul va fi prelucrat aşa cum tocmai am descris, planta va fi pregătită să obţină cele ce îi sunt necesare, dintr-o ambianţă mai largă. Planta poate profita nu numai de ceea ce se află pe propriul ogor, ci şi de ceea ce se află în solul câmpiei apropiate, dacă are nevoie. Planta poate profita de ceea ce se află în solul pădurii din apropiere, dacă a fost sensibilizată lăuntric în modul acesta. Şi astfel putem provoca o acţiune mutuală în natură, dând plantelor forţele ce vor să le revină în acest fel, prin păpădie. Şi astfel gândesc că ar trebui încercat să se producă îngrăşământ adăugând efectiv îngrăşământului, în modul indicat, aceste cinci ingrediente sau înlocuitori ai lor. În viitor, în loc de a mai trata un îngrăşământ cu toate neroziile chimice, el va trebui tratat cu coada şoricelului, muşeţel, urzică, scoarţă de stejar şi păpădie. Un astfel de îngrăşământ va conţine în realitate multe din ceea ce avem într-adevăr nevoie.

Dacă am mai face încă un efort, înainte de a întrebuinţa îngrăşământul astfel pregătit, şi am stoarce inflorescenţele de Valeriana officinalis, odolean, şi diluând foarte puternic sucul obţinut prin presare ‒ aceasta se poate face oricând şi păstra apoi preparatul, mai ales dacă se foloseşte la diluare apă caldă ‒ atunci, dacă adăugăm îngrăşământului în cantităţi foarte mici această diluţie de flori de valeriană, vom trezi în el ceea ce îl stimulează să se comporte în mod corect faţă de ceea ce este numit substanţă fosforică. Atunci, prin aceste şase ingrediente, vom putea produce un îngrăşământ cu totul excepţional atât din zeamă de bălegar cât şi din bălegar de grajd şi din compost.