Bună dimineaţa, domnii mei! Poate v-a atras atenția în mod deosebit ceva din expunerea trecută, astfel încât să vreți să mai adăugaţi vreo întrebare?
Întrebare: Ieri mi-a arătat domnul Seefeld o fotografie cu fulgi de zăpadă. Formele vin din spaţiul cosmic. M-a interesat foarte mult; aici este o corelație. Aceasta mi-a dat de gândit.
Dr. Steiner: Am să încerc să vă prezint şi aceasta în context, mai ales pentru că după aceea legătura cu ceea ce v-am spus lunea trecută [ Nota 1 ] va rezulta uşor. V-am atras atenţia de multe ori, că omul este o fiinţă foarte complicată. Aceasta nu se vede foarte clar la exteriorul omului, ci se vede la interiorul omului, de asemenea la interiorul corpului uman. De exemplu vă pot atrage atenţia că în regiunile în care este aşa-numita zonă caldă, unde în cea mai mare parte a anului este cald, şi numai o foarte scurtă iarnă ploioasă alternează cu căldura – să spunem în sudul Egiptului, sau în India –, că acolo oamenii arată în interiorul lor cu totul altfel decât acolo unde este frig în mod constant, de exemplu în regiunile din jurul Polului Nord. Regiunile din jurul Polului Nord au foarte mult din ceea ce m-aţi întrebat acum; au foarte mult din forțele care se exprimă atunci în frumoasele forme ale fulgilor de nea. Aşa că putem spune: avem pe Pământ astfel de regiuni care sunt puternic încălzite şi luminate de Soare, unde Soarele are o influenţă mare, şi avem regiuni unde Soarele are de fapt puțină influenţă, unde așadar domnesc zăpada şi gheaţa. – Ştiţi doar că nu numai fulgii de zăpadă au tot felul de forme minunate – fulgii de nea au în primul rând astfel de forme care merg pe hexagon, dar şi tot felul de astfel de forme (vezi desenul – tabla 4) – dar dumneavoastră aţi văzut precis iarna pe fereastră, când acolo este gheaţă, apa, care acoperă altfel toată suprafaţa ferestrei ca abur, îngheaţă; aţi văzut ce minunate flori se formează, minunate figuri în care se modelează apa.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 4 |
Aşa că putem deci spune: Apa, care se află atât la baza zăpezii cât şi a gheţii – căci atunci când se încălzeşte din nou, se topește atât zăpada cât şi gheaţa devenind apă –, plăsmuiește, atunci când Soarele nu are prea multă putere, cele mai frumoase figuri, forme. Acestea, fireşte, nu pot fi înăuntru în apă. Căci ceva care îşi plăsmuiește propria formă din el însuşi, îşi păstrează forma sa. Cu toţii aveţi o formă. Despre forma omenească nu se poate însă spune că dumneavoastră toţi aveţi doar în imagini forma omenească, care, atunci când apare Soarele, se topeşte. Aceasta ar fi chiar rău, dar nu se întâmplă. Apa nu are această formă în ea însăşi, aceasta vine din afară.
Acuma vrem să cercetăm de unde a primit apa această formă, care dă naştere acestor imagini frumoase atât la cristalul de zăpadă, cât şi la florile de gheaţă. Acesta este atunci răspunsul la întrebarea dumneavoastră.
Dacă se pune o astfel de întrebare, trebuie întotdeauna să se poată face referire la întreaga omenire. Acum, în om sunt două organe; ele sunt altfel la oamenii din regiunile unde Soarele are de-a lungul întregului an o mare putere, decât în regiunile calde din partea de sud a Egiptului şi Indiei. Forma interioară a acestor organe se deosebeşte la aceşti oameni de aceea a oamenilor din regiunile unde, ca să spun așa, este frig întregul an, unde este întotdeauna o tendință în natură de a forma cristale de zăpadă şi flori de gheaţă, ca la eschimoşi. Ei locuiesc acolo sus, unde vrea de fapt mereu să fie gheaţă şi zăpadă, unde apa se topeşte puţin. Pentru moment să privim însă exteriorul. Oamenii vor spune: Păi da, oamenii din regiunile calde sunt la exterior poate ceva mai mari; însă eschimoşii, aceştia sunt oameni mici. – Dar nu acesta este lucrul care contează, ci marea diferenţă dintre oamenii din zonele calde şi eschimoşi, oamenii din zonele reci, care constă în dezvoltarea diferită a ficatului lor şi a plămânilor lor. Eschimoşii au, comparativ cu mărimea corpului lor, plămâni mari şi ficat mic, iar oamenii din zonele fierbinţi au un plămân mic şi un ficat mare. Deci vedeţi, aici se deosebesc oamenii din regiunile în care se nasc flori de gheaţă, cristale de gheaţă, de ceilalţi prin faptul că, raportat la mărimea corpului lor, au un ficat mic şi un plămân mare. Iar la oamenii unde natura nu are tendinţa de a alcătui astfel de figuri, ci unde Soarele topeşte totul, îndepărtează totul, acolo există particularitatea că au plămâni relativ mici şi un ficat mare. Trebuie întotdeauna, când ne întrebăm despre ceva din natură, deci şi despre florile de gheaţă, să ne uităm la om. Dacă nu se porneşte de la om, nu se înţelege nimic despre natură, chiar nimic.
Deci lucrurile sunt aşa: ficatul este un organ foarte important în om. Dacă omul nu ar avea ficat, nu ar avea nici bilă, căci ficatul secretă continuu bila. Bila vine din ficat, trece prin vezica biliară, de acolo în sucurile gastrice, de acolo în sânge şi merge apoi prin tot corpul. Aşa că putem spune: omul are în partea dreaptă ficatul; din ficat se scurge bila în vezica biliară, de acolo în sânge și trece în tot corpul. – Astfel încât omul are deci de fapt ficatul pentru secretarea bilei.
Acum puteţi întreba: Da, de ce se scurge continuu din ficat această bilă? – Domnii mei, dacă nu aţi avea bilă, aţi fi nişte oameni ciudaţi. Ea se împrăștie desigur în cantităţi foarte mici, dar trebuie să existe în tot corpul. Dacă nu aţi avea bilă, aţi fi îngrozitor de flegmatici; mâinile, braţele, capul v-ar atârna şi v-ar repugna să scoateți un cuvânt ca să dați cuiva un răspuns, şi aşa mai departe. Deci aţi fi nişte oameni foarte greoi, flasci, flegmatici dacă nu aţi avea bilă. Bilă trebuie să aibă omul; bila trebuie să vină din ficat. Şi dacă ficatul este relaiv mic, atunci devine şi omul flegmatic; dacă ficatul este relativ mare, atunci omul are mult foc în el, căci bila face foc. Şi vedeţi dumneavoastră, se poate de asemenea ca în om să fie prea multă bilă, se poate produce prea multă bilă; atunci el are chef, când cineva îi spune doar un cuvinţel, sa-i tragă acestuia vreo două. Şi anume la oamenii irascibili bila curge harnică afară din ficat; acolo se revarsă multă bilă în sucul digestiv şi în sânge. Astfel încât, dacă observaţi în interior un om căruia îi spuneţi ceva sau căruia nu-i face plăcere ceva, acel lucru îi face o impresie deosebită – imediat se scurge multă bilă din ficat şi să se răspândeşte foarte repede în tot corpul, şi acesta vă trage vreo două sau vă înjură ca un surugiu. Aceasta se observă interior când un om are prea mult înclinația să producă bilă. Dar, cum v-am spus, dacă nu s-ar produce deloc bilă, omul n-ar avea nici un foc interior, și prin urmare ar fi fără vlagă precum v-am spus. Așadar vedeţi că secreţia bilei este ceva care obligatoriu face parte dintre secreţiile omului. Nu ştiu dacă cineva dintre dumneavoastră a gustat bila: este îngrozitor de amară, cu adevărat otrăvitoare, iar o cantitate mai mare de bilă introdusă direct pe gură este de asemenea o otravă. Aceasta este în legătură cu ceea ce v-am spus miercurea trecută [ Nota 2 ]. Vă spusesem: Dacă omul devine vioi, se mişcă, merge, și când ocăreşte şi-i trage cuiva vreo două, da, atunci există aşa de multă otravă, încât el are tendinţa să producă mult din cianura de potasiu despre care v-am vorbit. Pe aceasta el trebuie să o amestece cu sângele. Am cunoscut deja multe cazuri, în care oamenii pur şi simplu prin mânia lor s-au ales cu o septicemie. Omul se poate înfuria aşa de mult, mai ales când se mâniază uşor, încât prin această mânie să secrete bilă de prisos – de fapt mai întâi mult cian, apoi bilă. Atunci se creează un amestec îngrozitor de otravă în sânge, și își ruinează sângele. Se creează o otrăvire îngrozitoare a sângelui prin mânie. De aici vedeţi dumneavoastră cât de necesar şi cât de dăunător pe de altă parte, poate fi la om ceea ce face vreun organ corpului său. Pentru că tot ceea ce se petrece este la rândul său în corelație cu sufletescul. Mânia este ceva sufletesc, secreţia bilei este ceva fizic; dar nu există nimic în oameni care să nu fie în acelaşi timp şi sufletesc, și tot ceea ce este sufletesc are într-un fel sau altul şi o formă fizică.
Să mergem mai departe. Să presupunem că un om este expus foarte frecvent la ceea ce deseori este denumit răceală, şi anume răceală la burtă. Deci un om se alege deseori cu răceli la burtă; atunci burta sa spune: Da, eu sunt ca un eschimos, eu sunt ca în regiunile reci ale Pământului. – Şi atunci se ajunge că burta contractă continuu ficatul, astfel încât acesta ajunge mic ca la eschimoşi. Deci dacă un om are multe răceli la burtă, atunci ficatul său se strânge şi presează afară bila. Bila picură încontinuu în vezica biliară, şi de acolo în corp.
Acum, domnii mei, aţi trăit cu toţii ceea ce este numit, de exemplu, a se suprasolicita ridicând greutăţi prea mari. Când cineva ridică ceva care este prea greu pentru el, atunci muşchii i se rup, se distrug. Dacă cineva foloseşte prea multă forţă pentru vreun organ, atunci își distruge acel organ. Dar așa este şi la ficat. Daca el secretă necontenit bilă, atunci el treptat degenerează, devine inapt. Astfel că majoritatea bolilor de ficat, pe care le capătă omul, rezultă din faptul că prin răcelile la burtă omul a căpătat tendinţa să secrete prea multă bilă, lucru care îi atrofiază ficatul. Bolile de ficat se trag din răcelile la burtă prin degenerarea ficatului. Fireşte că la aceasta se adaugă şi alţi factori. Când omul are răceli la burtă, inima nu funcţionează corespunzător. Atunci doctorii spun că bolile de ficat se trag de la inimă. Dar în realitate ele se trag din răcelile de burtă.
Dar toate acestea – puteţi deduce aceasta din ceea ce v-am spus – au de-a face cu Soarele. Prin urmare este întotdeauna foarte bine, atunci când cineva are o răceală la burtă, să-și expună abdomenul la lumină. În acest caz, o cură de Soare este, de exemplu, extraordinar de bună. Deci trebuie să spunem: Tot ceea ce este legat de ficat, este legat de asemenea de Soare. Activitatea Soarelui sprijină activitatea ficatului. Lipsa de activitate a Soarelui aduce în dezordine activitatea ficatului. Este o interdependentă foarte interesantă între Soare şi ficat.
Eu am admirat întotdeauna faptul că în limba germană există cuvântul ficat (ficat = Leber; viaţă = Leben, n.t.). Toate celelalte limbi nu au un cuvânt atât de frumos pentru acest organ din partea dreaptă a abdomenului. Căci după cele pe care vi le-am explicat acum, trebuie să spunem că focul, chiar acesta care îi vine omului de la Soare, această putere însuflețitoare a focului, trebuie mai întâi să fie gătită în ficat în mod corespunzător pentru oameni; aici trebuie să i se prepare bila, care trece apoi în corp. Soarele prepară în om bila. Ceea ce face omul acolo numim viaţă, iar pe acela, care aprinde această viaţă, îl putem numi ficat. Aşa cum se spune: Wagen (car, căruţă), Wagner (rotar), Zeichnen (desen), Zeichner (desenator), aşa este leben (a trăi) verbul, şi Leber (ficat) este ceea ce dă viaţă! Limba este uneori minunat de instructivă, căci în instinctele populare vechi a existat întotdeauna o ştiinţă, şi atunci lucrurile au fost denumite corect. Ficatul este ceea ce aprinde, ceea ce însuflețește omul. Aceasta este de spus în legătură cu ficatul. Acuma, când ficatul secretă bila, trebuie să spunem: secreţia ficatului este aceea care se află în corelație cu Soarele.
Acum să trecem la plămân. Despre acesta am discutat deseori şi dumneavoastră o ştiţi: plămânul respiră. Dar faptul că plămânul trage oxigenul acolo înăuntru, că respiră, este pentru plămân numai o parte a activităţii sale. Plămânul mai are şi altceva de făcut. Exact aşa cum ficatul secretă bila, tot aşa secretă plămânul ceea ce este numit mucus. Aşadar plămânul secretă mucus. Plămânul poate la fel de puţin ca şi ficatul să păstreze în sine ceea ce are înăuntrul său. Ficatul nu s-ar putea umple total cu bilă, el trebuie să o predea corpului. Dar plămânul trebuie să secrete continuu mucus, neîncetat să secrete în afară mucus. Şi deci chestiunea este că ori de câte ori plămânul secretă mucus, acesta trece în toate celelalte părţi ale corpului. Se duce prin transpiraţie în afară, merge chiar şi în aerul respirat, se elimină cu urina, se duce peste tot, acest mucus. Dar organul care secretă mucusul este plămânul.
Dacă examinaţi acum aerul pe care îl expiră oamenii, descoperiţi un lucru minunat. Trebuie doar în principal să nu examinați aerul expirat pe gură, căci acesta este prea neregulat; trebuie examinat aerul expirat pe nări.
Este foarte interesant când cineva respiră foarte rar. Aici trebuie acordată multă atenţie: Dacă se respiră în faţa unei plăcuţe de geam, atunci în suflul care este expirat se produce ceva asemănător cu ce se produce la zăpadă. Trebuie făcut cu foarte multă grijă, şi anume la expiraţie, de exemplu, să se astupe nara stângă, să se expire încet numai prin nara dreaptă pe plăcuţa de geam aflată dinainte, şi apoi pe nara stângă. Trebuie să se respire foarte lent, pentru că dacă se respiră repede, se estompează totul prin impactul suflului. Trebuie să se respire foarte lin şi domol. De fapt lucrul acesta trebuie învăţat mai întâi. Dar apoi devine interesant: Daca se respiră pe o nară, atunci se produc pe plăcuţa de geam exact astfel de figuri ca la zăpadă! Aerul expirat nu este o sfărâmătură oarecare după aceea, ci o astfel de figură. Şi, aş spune, este al naibii de interesant, că dacă astupaţi nara stângă şi expiraţi, obţineţi o figură; dacă astupaţi nara dreaptă şi expiraţi, obţineţi o altă figură. Figurile nu sunt la fel! Aşa că putem spune: Aerul care iese afară din dumneavoastră, din propriul dumneavoastră om, iese afară în figuri, în forme. Nu iese afară pur şi simplu ca o picătură, iese în figuri, şi chiar atât de remarcabil, încât nara stângă dă o altă figură decât cea dreaptă.
Acum, domnii mei, ceea ce se află în aerul expirat, cel care – fiindcă conține vapori de apă – dă aceste figuri care se evaporă iarăşi imediat, dar plăsmuiește aceste figuri, este mucusul care trece din plămân în aerul expirat. El se formează în aceste figuri. Mucusul aglutinează aceste foarte mici picăturele de apă în astfel de figuri. Astfel încât dumneavoastră nu aveţi în plămân pur şi simplu tendinţa de a expira mucusul într-o formă arbitrară, ci aveţi tendinţa ca din plămân de fapt să expiraţi sau să eliminați mucusul în cristale – în cristale! Numai că aceste cristale se evaporă imediat, se topesc imediat, pentru că vin la Soare.
Exact aşa cum bila şi ficatul este în relație cu Soarele, tot aşa plămânul cu mucusul său este în relație cu Luna. Noi ştim că, aşa cum v-am spus, în cap se ridică dioxidul de carbon, şi v-am arătat că dacă omul nu și-ar trimite sus în cap, dioxid de carbon, ar deveni prost. Acest dioxid de carbon pişcător, care se duce continuu în cantităţi foarte mici sus în cap, face ca noi sa fim oameni deştepţi. Noi suntem cu toţii îngrozitor de deştepţi, nu-i aşa? Ştiţi că dacă beţi ceva efervescent, acesta pişcă; aceasta se percepe foarte tare. Dar omul produce mereu dioxid de carbon foarte slab. Pe acesta îl trimite în cap. Şi acest pişcat în cap face capul vioi; prin aceasta este el deştept, şi nu prost. Acei oameni care sunt într-adevăr proşti – nu ştiu daca există aşa ceva –, au prea puţină putere să unească carbonul cu oxigenul şi nu trimit carbon în sus, ci unesc carbonul cu un cu totul alt gaz. Deci omul care este deştept uneşte carbonul cu oxigenul: în acest caz ia naștere dioxidul de carbon pişcător. Dar aşa cum am spus, acei oameni care sunt într-adevăr proşti nu unesc carbonul cu oxigenul, ci cu hidrogenul. Ei unesc așadar carbonul cu hidrogenul şi atunci ia naştere acest gaz, care se găseşte uneori în mine: gazul de mină, gazul de mlaştină. Cu toţii trimitem și puțin din acest gaz de mlaștină în cap; avem nevoie şi de el, altfel am deveni prea deştepţi. Ca să putem rămâne întotdeauna şi puţin proşti – şi aşa nu prea suntem deștepți permanent – producem şi gaz de mlaștină. Dar acei care devin prea proşti, produc prea mult gaz de mlaştină. La acei oamenii care sunt întru câtva deştepţi, dioxidul de carbon se duce în cap. Acesta pişcă. Şi dacă încetul cu încetul s-a acumulat prea mult gaz de mlaştină, atunci omul devine somnoros, apare nevoia de somn. Aceasta se întâmplă noaptea, atunci se produce mult gaz de mlaştină. Doar la aceia care sunt într-adevăr proşti, se produce gaz de mlaştină şi când sunt treji. Deci trebuie întotdeauna ca dioxidul de carbon să meargă în sus. Dar dioxidul de carbon singur nu face nimic: trebuie ca din plămân mucusul să meargă în cap. Ba chiar iese afară prin nări în formă de cristale, tot aşa precum la ficat şi bilă. Acum, acesta lucru o să vă fie clar prin descrierea pe care v-am făcut-o miercuri.
Aşa cum ficatul este în relație cu Soarele, tot aşa plămânul este în relație cu Luna. Priviţi o dată Luna. Luna este cu totul altfel decât Soarele. Dacă priviţi Soarele, el este rotund, dar de fapt îşi răspândeşte razele în toate părţile. Soarele străluceşte în toate părţile; se împrăștie în toate părţile, aşa cum bila merge în trupul omenesc în toate părţile. Soarele în răspândirea lui, în curgerea lui în toate direcțiile se poate compara cu împrăștierea bilei. Dar Luna, domnii mei, dacă vă uitați la Lună ea are întotdeauna o formă complet definită. Luna este complet solidă. Şi ea în interiorul ei este de asemenea astfel încât ceea ce constituie substanţa, materialul Lunii cristalizează, tot aşa cum sunt cristalizate şi formele aerului nostru expirat, care iese pe nas. Aici înăuntru are efect acţiunea Lunii, așa cum în ficat şi bilă are efect acţiunea Soarelui. În plămân acţionează forțele Lunii, şi Luna determină această secreţie a mucusului.
Acum putem spune: Dacă mergem în regiunile calde, aici acţionează Soarele. El face ca totul să se topească; oamenii primesc mult foc. Focul, el nu e necesar să trăiască numai în accese de mânie, ci el trăieşte şi în lucrurile frumoase şi în frumoasa înţelepciune a zelului. Oamenii primesc mult foc. Dacă mergem în regiunile reci, aici în regiunile reci, unde Soarele nu are forța să acţioneze, unde mai ales Luna străluceşte în nopțile reci, în frigul glacial, plămânul care se măreşte corespunzător, este foarte puternic supus la efort: aici este produs mult mucus. Iar cel care nu este obişnuit, răceşte, secretă prea multă mucozitate.
Vedeţi, domnii mei, acum aveţi şi cauza bolilor de plămân. Plămânul trebuie să secrete o anumită cantitate de mucus, aşa cum ficatul trebuie să secrete o anumită cantitate de bilă. Dar aşa cum ficatul se ruinează dacă secretă prea multă bilă, tot aşa se ruinează şi plămânul dacă secretă o cantitate prea mare de mucus. Acesta este cazul la bolile de plămân. Plămânul este zguduit de ceea ce trăieşte şi stimulat să secrete prea mult mucus. Gândiţi-vă că în loc să trăiţi într-un aer moderat de umed, într-un aer doar puţin umed, trăiţi într-un aer foarte umed: atunci plămânul trebuie să se trudească foarte tare. Dar când plămânul depune eforturi mari, atunci secretă mucus. Şi atunci plămânul, prin faptul că respirând prea mult aer umed, trebuie să se forţeze prea tare, începe să se îmbolnăvească. Şi omul scuipă dacă se îmbolnăveşte de plămân; încet, încet, el îşi scuipă tot plămânul afară, daca este prea bolnav.
Plămânului i se poate veni în ajutor prin prepararea unui anumit medicament. Nu este voie să se folosească nicio rădăcină, ci trebuie folosite numai frunzele plantelor pentru a face din ele un anumit medicament. Este deci, de exemplu, cazul anumitor feluri de plante. Dacă se extrage sucul în mod corespunzător, şi se prepară anumite medicamente, i se poate veni plămânului în ajutor, când acesta este prea activ. Căci astfel de medicamente au particularitatea că preiau activitatea plămânului; atunci plămânul se solicită ceva mai puţin. Deci intenția vindecării implică cel mai mult să îmi pun întrebarea: Plămânul secretă așadar prea mult mucus; acesta este un semn că el depune prea mult efort. Bine, ce fac eu? Îmi caut o plantă care are un suc ce poate prelua activitatea plămânului.
Sau observ că ficatul secretă prea multă bilă: îmi caut o plantă care poate prelua activitatea ficatului. Există de exemplu o plantă, care se numeşte Cichorium intybus, cicoarea. Dacă se extrage sucul din rădăcina acestei plante și se prepară un medicament, şi se administrează omului, atunci acesta preia activitatea ficatului, şi atunci se poate observa că omul ce-i drept la început nu secretă mai puţină bilă, şi de asemenea la început momentele lui de mânie sufletească nu scad, dar că ficatul lui puțin câte puțin se fortifică din nou şi intervine treptat o ameliorare.
Aşa deci ajută cineva un om, prin aceea că ştie, de exemplu, că sucul din frunzele – nu din rădăcinile – anumitor tipuri de varză pot prelua anumite activități ale plămânului, iar sucul din rădăcina de Cichoricum intybus – ea creşte şi aici, afară, o veţi recunoaşte după florile albastre – este deosebit de benefic pentru ficat.
Aşa că putem spune: În zonele calde, apa se topeşte; căldura, căldura Soarelui dizolvă totul. – Când Soarele este mai puţin activ, când puterea Soarelui scade, sau este slabă pe parcursul întregului an, ca în regiunile nordice, atunci cu atât mai puternică devine Luna. Când razele directe ale Soarelui nu acţionează, atunci acţionează aceste remarcabile raze de Soare care sunt reflectate de Lună. Ele însă produc aceste forme cristaline şi flori de gheaţă. Aceasta este foarte frumos. Deci putem spune: Dacă aici avem Pământul (vezi desenul – tabla 5), atunci avem aici zona caldă. În zona caldă acţionează cu precădere razele Soarelui.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 5 |
– Oh, este foarte frumos cum acţionează razele Soarelui aici! Aceste raze de Soare stimulează activitatea ficatului. Ficatul trimite bila peste tot, și bila se răspândeşte în tot corpul. Și când bila se răspândește, de exemplu, în penele păsărilor sau în aripile păsării colibri, atunci ele capătă acele culori frumoase. De aceea sclipesc păsările colibri în zonele calde, fiindcă bila lor este secretată foarte repede şi se duce foarte repede în pene.
În regiunile reci nu este aşa, aici Soarele are puţină forță. Aici în schimb lumina reflectată a Soarelui, lumina Lunii este deosebit de activă, şi această lumină face ca zăpada să se formeze în cristale, ca ghiața să dea florile de gheaţă. La noi lucrul acesta se întâmplă doar iarna, când Soarele pierde din forță. Dar în regiunile cu gheaţă eternă, la Polul Nord sau pe munţii înalţi – pentru că nici acolo Soarele nu are putere, fiindcă Soarele îşi poate dezvolta puterea doar în aerul dens – acolo se alcătuiesc aceste frumoase forme de gheaţă.
Căpătăm o impresie minunată când privim așa în natură! Căpătăm impresia că, peste tot unde Soarele luminează înăuntru, apare viaţa, viaţa care se dizolvă şi se evaporă, viaţa care se răspândeşte. Peste tot unde Luna lucrează înăuntru, apar forme, figuri. Aceasta este deja o impresie puternică pe care o capeţi. Şi aceste lucruri le poți pătrunde cu privirea numai dacă poți intra în spiritual. Este într-adevăr aşa, că se poate spune: În plămân, unde omul în fond produce mucus, aici lucrează și forțele Lunii. Şi ele acţionează astfel încât nu au nevoie de lumina directă a Soarelui, ci folosesc lumina Soarelui reflectată. Atunci când, din cauză că aici în Nord sunt în special active forțele Lunii, Soarele se retrage, atunci se întâmplă încă ceva; atunci aerul devine astfel încât ceva care este mereu aici în Pământ, iese afară. Şi anume înăuntru în Pământ este peste tot magnetism şi electricitate. Pământul este plin tot de magnetism şi electricitate. Că în Pământ este peste tot magnetism şi electricitate puteţi vedea din aceasta: Dacă aveţi o staţie de telegraf (se desenează), dacă este de exemplu în Dornach, atunci aveţi una, să spunem, în Basel; atunci puteţi telegrafia; dar se poate telegrafia numai dacă între ele există un fir metalic. Firele trebuie să meargă prin aer; doar atunci se poate telegrafia. Dar nu este suficient dacă puneţi un aparat de telegrafiat aici şi unul în Basel şi trageţi un fir! Puteţi încerca oricât să telegrafiați apăsând tastele: aveți legatura către Basel, dar trebuie să faceți şi o legătură înapoi, trebuie să fie un circuit închis. Şi dacă faceţi aceasta, atunci puteţi telegrafia, atunci ajung acolo semnalele. Ştiţi doar – aceasta o spun doar ca să fie complet -: aici este înfăşurată o bandă de înregistrare, şi dacă un vârf apasă pe această hârtie, ia naştere fie un punct, fie o linie, dacă se apasă mai mult, şi din puncte şi linii este alcătuit alfabetul telegrafic, a • -, b - • • •, c - • - •. Dar aceasta este remarcabil: Nu este nevoie de al doilea fir, dacă din aparat se leagă un fir la pământ, şi aici se pune o placă de cupru, iar acolo încă o placă; firul puteţi să-l dați atunci deoparte căci atunci este o legătură acolo. De ce? Fiindcă Pământul însuşi are electricitate şi de la o placă la alta este condusă electricitatea. Pământul însuşi înlocuieşte firul prin propria lui materie. Pământul este adică plin de electricitate. Dar dacă Soarele străluceşte pe Pământ, ca la ecuator, în zonele calde, atunci această electricitate când vrea să vină în aer este imediat distrusă. Lumina Soarelui este o forţă care anulează electricitatea. Dar acolo unde acţiunea Soarelui este slabă, acolo electricitatea iese afară în aer, şi ea se vede, așa cum este ea deasupra Pământului. Vedeţi dumneavoastră, domnii mei, aurora boreală este puterea electrică a Pământului care se revarsă sub influenţa puterilor Lunii. De aceea este aurora boreală foarte rară în regiunile noastre; dar ea este frcventă, aproape mereu, acolo în regiunile nordice.
Aici este iarăși așa un un punct, de unde ştiinţa nu mai poate înainta. Bineînţeles că această ştiinţă ştie astăzi că Pământul este plin de electricitate. Această ştiinţă examinează mereu şi aurora boreală. Dar când citiţi în cărţi ce este de fapt această auroră boreală, lumea crede mereu că este ceva care se revarsă din lume pe Pământ. Dar aceasta este un nonsens, nu se revarsă înăuntru, ci tocmai că se revarsă în afară! Ceea ce ştiinţa face cu aurora boreală este interesant fiindcă este acelaşi lucru ca atunci când cineva îşi confundă datoriile cu capitalul. Chiar aşa este. În viaţa omului contează când cineva îşi confundă datoriile cu averea; nu-i așa? Dar ştiinţa poate face lucrul acesta nepedepsită, ea poate vedea aurora boreală ca pe ceva care se revarsă înăuntru, în timp ce aurora boreală este în realitate ceva care se revarsă din Pământ în afară. Dar în regiunile calde, ea este imediat luată în primire de razele Soarelui şi este anulată. În regiunile nordice, acolo este lumina Lunii activă cu precădere atunci când străluceşte; și când nu străluceşte rămâne activă în efectul ulterior, şi atunci devine vizibilă aurora boreală, electricitatea care se revarsă. Acum, această auroră boreală este acolo deosebit de puternică, fiindcă forţele Lunii sunt deosebit de puternice. De fapt peste tot este ceva auroră boreală, numai că nu se vede fiindcă este slabă. În regiunile noastre aurora boreală, adică electricitatea ce se revarsă în afară, este de asemenea slabă. Dar în telegrafia fără fir, este atât de puternică, încât acţionează. Acelaşi lucru care acţionează în telegrafia fără fir, este şi ceea ce se vede în aurora boreală. Aici aveţi temeiul. Electricitatea împreună cu lumina Lunii face florile de gheaţă şi cristalele de zăpadă. Trebuie să studiaţi aurora boreală şi lumina Lunii, dacă vreţi să studiaţi cristalele de ghiață, florile de gheaţă şi cristalele de zăpadă. La noi, fiindcă iarna puterea Soarelui este slabă, şi prin aceasta puterea Lunii obține supremaţia şi electricitatea este mai puţin anulată, se formează zăpada în cristale așa frumoase. Luna împreună cu electricitatea sunt cele care plăsmuiesc frumoasele cristale, care cauzează florile de gheaţă.
Deci, v-am mai spus, vă amintiţi doar: dacă cineva are prea puţină activitate lunară, dacă produce prea mult gaz metan în cap, el devine un prostovan, un cap-sec. Şi atunci el dezvoltă prea puţină putere lunară în el însuşi. Ce trebuie deci să aibă omul în capul său? Omul trebuie ca tot ceea ce vine de la Lună, dioxidul de carbon din respiraţie, mucusul din plămân, să le aibă în cap, deci o forță care vrea să producă încontinuu cristale acolo în cap. Zăpadă, domnii mei, ar vrea încontinuu să se formeze în capul nostru; numai că noi o dizolvăm mereu. Dar ea vrea să se formeze. Gândiţi-vă, domnii mei, că aveţi de fapt în creierele dumneavoastră un organ cu totul remarcabil. Şi anume, aşa cum domnul Seefeld i-a arătat domnului Burle aceste forme frumoase de cristal, aceasta l-a interesat, şi atunci el s-a gândit: Trebuie să fie interesant ceea ce este aici de fapt ca o corelație. – Da, atunci domnul Burle a fotografiat aceste cristale în el însuși! Este ca şi cum cineva face o fotografie foarte rapidă și ceea ce se produce, imediat dispare iar, atunci când se expiră pe nări. Dacă cineva ar putea fotografia repede ceea ce se petrece în capul domnului Burle, sau în capetele tuturor, atunci s-ar obţine aceleaşi fotografii. S-ar forma astfel de bucăţele de cristale de zăpadă, de flori de gheaţă ca pe geam; ele ar putea fi fotografiate în captetele dumneavoastră eterice, şi ar fi la fel! Capul dumneavoastră este un lucru cu totul remarcabil. Dacă aţi avea un astfel de aparat de fotografiat, cum nu există încă – fotografia ar trebui să se facă îngrozitor de repede, pentru că se dizolvă întotdeauna imediat –, aţi găsi: Iată că noi arătam în creierul nostru ca o bucăţică foarte frumoasă de zăpadă sau ca o minunată floare de gheaţă pe geam! – Ele trebuie să dispară imediat, altfel ne-ar înţepa, aceste cristale ascuţite, nu am gândi cu ele. Aşadar, când privim zăpada sau florile de gheaţă de pe fereastră, ne putem spune: Dumnezeule, acesta este acelaşi lucru care se petrece în capul nostru! – numai că aceasta se dizolvă rapid tot mereu. Întreaga natură gândeşte! Și iarna, când este frig, tocmai de aceea începe ea să gândească. Vara îi este prea cald să gândească. Atunci ea lasă Soarele să o împrăştie în toate părțile şi să o transforme în alimente şi aşa mai departe. Dar iarna, când este frig, se plăsmuiesc gândurile în zăpadă, în gheaţă. Dacă acolo afară nu ar fi gânduri, nici noi nu am avea nici unul în capul nostru. Așadar vedeţi, este cu adevărat minunată această corespondenţă cu natura de afară iarnă, când natura devine aşa deşteaptă, încât ea face vizibil în exterior ceea ce se petrece mereu în capul nostru ca deşteptăciune a noastră. Putem vedea pretutindeni în natură ceea ce se petrece în noi înşine. Trebuie doar să o tâlcuim în mod corect.
Acuma însă, toate acestea au o mare însemnătate și din punct de vedere practic. Gândiţi-vă deci, domnii mei, că cineva se alege, să zicem, cu un anumit fel de boală de cap, fiindcă secretă prea puţin mucus. Prin aceasta se poate căpăta o boală de cap. Dacă cineva secretă prea puţin mucus, şi i se dă ca remediut fier combinat cu acid silicic, atunci acest fier silicic preia și el la rândul său activitatea de secreţie a mucozităţii şi îi împinge mucozitatea în cap, şi prin aceasta se poate produce vindecarea. Vedeţi dumneavoastră, aceasta este diferenţa dintre medicina antroposofică şi cealaltă medicină, care întotdeauna doar face probe. În antroposofie se învaţă că un om care are o anumită boală de cap, este prea slab pentru a crea cristale în capul său, aceste neîncetate apariţii şi dispariţii de flori de gheaţă. Atunci, el trebuie să fie ajutat. Aceasta se poate face prin acid silicic. Dacă vă urcați pe munţii înalţi şi vedeţi acolo frumosul cuarţ, acesta este acid silicic. El este un cristal minunat. El are tendinţa să creeze aceste cristale. Dacă trataţi acest cuarţ în mod corespunzător, obţineţi acest preparat din acid silicic, atât de eficient şi între remediile noastre. Şi acest preparat din acid silicic este eficient pentru toate bolile care pornesc de la capul uman. Dacă omul nu formează cristale din interior, atunci trebuie să i se vină în ajutor din afară prin astfel de cristale frumoase, care au în sine această cristalizare frumos alcătuită. Dar dacă omul stă în camera sa în faţa ferestrei plină de flori de gheaţă precum viţelul la poarta nouă, aşa cum face ştiinţa actuală, da, atunci stă omul și cu ştiinţa tot așa în faţa capului uman; atunci el nu poate face nimic, fiindcă nu ştie nimic despre asta. Toate aceste lucruri vă arată cum trebuie adâncită ştiinţa printr-o cunoaştere reală a omului.
Aceasta merg atunci până în arta educaţiei, pentru că trebuie să se ştie mai întâi: Dacă oamenii sunt învățați, să zicem, chiar literele, atunci este o activitate lunară aşa de puternică încât, dacă este făcută prea intens, dacă este făcută incorect, distruge total puterea de cristalizare a capului eteric. Omul poate, şi este într-adevăr aşa, prin mult învăţat să devină mai prost, și anume atunci când nu învaţă în modul corect. Este chiar așa. Dar pentru ca aceasta să se înţeleagă, data viitoare vom mai avea ceva de discutat. Este necesar să se ştie toate acestea.
