Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

OMUL ŞI LUMEA
ACŢIUNEA SPIRITULUI ÎN NATURĂ

GA 351

CONFERINŢA a IV-a

Dornach, 20 octombrie 1923

Mai aveţi câte ceva pe suflet despre care aţi vrea să discutăm?

Întrebare: Am auzit doar despre oxigen şi azot. Dar există însă şi hidrogen. Am putea auzi ceva despre el?

Dr. Steiner: Acum, eu am menționat deja ceva despre hidrogen. Haideţi deci să pornim de la întrebarea dumneavoastră. Omul la orice vârstă are în sine ca materie principală, ca substanţă principală, albumina. El îşi are originea în albumină. Din albumină se compune în principal laptele matern. Omul poartă în sine albumina. Această albumină a procesat în ea în principal cinci substanţe: carbon, azot, hidrogen, oxigen şi sulf. Aceste substanţe le aveţi în dumneavoastră, în afară de altele care mai există de altfel în corp, şi care sunt destul de multe, şi aceste substanţe sunt deja în albumina originară, din care se formează omul.

Acuma v-am spus: Carbonul lucrează continuu în noi; carbon devin alimentele pe care le mâncăm. – Noi inspirăm acum oxigenul şi ceva azot. Carbonul se combină cu oxigenul şi formează dioxidul de carbon. Dioxidul de carbon, vă spuneam, există în aceste perle, care sunt în apa gazoasă şi în apele acidulate naturale. Acest dioxid de carbon există însă şi în noi, şi el este important prin faptul că prin respiraţie se duce în mod continuu la cap. Şi dacă n-am avea acest dioxid de carbon în cap, nu am fi capete luminate – şi asta suntem de fapt cu toţii. Nu am fi capete luminate, dacă nu am primi dioxidul de carbon la cap; nu într-o măsură aşa de mare ca de exemplu la apa acidulată, dar într-o măsură foarte mică trebuie continuu să ne împrospătăm capul nostru cu dioxid de carbon. Acum însă vă spuneam recent: Dacă suntem proşti, aceasta provine din faptul că acest carbon nu duce destul oxigen în capul nostru, deci că acolo nu vine înăuntru destul oxigen, ci carbonul se combină cu hidrogenul. Dioxidul de carbon are ceva înviorător; dar când carbonul se leagă cu hidrogenul, ei atunci, domnii mei, atunci se produce gazul metan, care se găseşte anume în caverne, în pivniţe, şi aşa mai departe, unde putrezesc lucruri; acolo se produce gazul metan. Acesta nu este deloc un gaz înviorător; acesta este un gaz care ucide, care paralizează. Şi dacă în corpul nostru este aşa o neregularitate, dacă se combină carbonul cu hidrogenul, atunci se produce gazul metan, și acesta se duce în cap. Şi atunci, dacă avem un astfel de „cap-pivniţă”, devenim proşti. Aşa că este deja foarte important dacă ducem sus în cap destul dioxid de carbon sau prea mult gaz metan, deci hidrogen; căci de ceva gaz metan avem nevoie mereu, altfel am deveni prea deştepţi ca oameni, şi dacă am deveni prea deştepţi, atunci ne-am alege cu o digestie proastă. Tocmai prin aceste proporții de amestec se reglează viaţa în modul corect. Dar hidrogenul, care este de fapt incorect în cap dacă este prezent prea mult, care în gazul metan joacă un rol de-a dreptul neplăcut, acest hidrogen este răspândit peste tot în Univers – peste tot. Astăzi chiar se poate stabili prin aşa-numita analiză spectrală, ce substanţe acţionează în Univers. Oriîncotro s-ar îndrepta spectroscopul în Cosmos, peste tot se obţine înăuntru o asemenea culoare, încât din aceasta se poate conchide: peste tot acţionează hidrogenul. Peste tot este hidrogen.

Acum acest hidrogen, este în schimb deosebit de important pentru anumite lucruri. Vă spuneam că el acţionează la cap în mod dăunător, dacă este prea mult. Deci adus în cap, hidrogenul împiedică omul să-şi dezvolte gândirea. Omul poate gândi prin faptul că nu are prea mult hidrogen în cap.

Să observăm însă acum şi celălalt capăt al gândirii. Celălalt capăt – ce este oare acesta? Da, celălalt capăt al gândirii este reproducerea, producerea de noi vieţuitoare. Acesta este celălalt capăt. Ca să spunem aşa, precum este polul Nord în raport cu polul Sud, tot aşa este şi gândirea în raport cu reproducerea.

Acum putem observa la vieţuitoare ceva cu totul interesant. La vieţuitoare se întâmplă astfel, că ele îşi schimbă întregul mod de reproducere, dacă hidrogenul joacă un alt rol decât de obicei, decât cel obişnuit în cazul lor. Există anumiţi şerpi; aceşti şerpi depun ouă, iar din ouă ies iarăși noi şerpi. Ce se întâmplă de fapt, când un şarpe depune un ou, şi din ou iese afară un alt şarpe? Oul trebuie depus undeva – lucrul acesta îl face şi şarpele, instinctul animal acţionează foarte bine –, unde să poată avea căldura necesară. Faptul că oul are nevoie de căldură pentru ca animalul să poată ieși din el, asta vedeţi şi la oul de pasăre. Oul de pasăre este depus; dar nu s-ar ajunge la apariţia unei alte păsări, dacă pasărea adultă nu s-ar aşeza deasupra lui şi nu l-ar cloci. Această căldură, care se revarsă din pasărea adultă, este necesară ca din ou să iasă afară o nouă pasăre. Deci oul nu are nevoie numai de ceea ce se află în el, ci el are nevoie de căldura care vine din întregul univers. Nu este suficient ca oul să fie doar pur şi simplu depus, ci el are nevoie de căldura care vine din întregul univers, în această căldură este conţinută forța de a împinge afară din ou noua fiinţă. Aşa se întâmplă şi la şerpi. Ouăle sunt depuse. Prin acţiunea căldurii Soarelui este scoasă afară din ou fiinţa noului şarpe.

Povestea, pe care v-am spus-o, se întâmplă la anumiţi şerpi, dar numai dacă ei trăiesc foarte reglementar. Nu se întâmplă la toţi şerpii aşa, ci este cazul numai unei anumite specii de şarpe, ceea ce vă povestesc eu. Dacă un astfel de şarpe este unul foarte cuviincios, el îşi depune ouăle, şi dacă ele sunt clocite, din ele ies noi şerpi. Ce înseamnă că şarpele este unul cuviincios? Acum, la oameni înseamnă deja foarte mult, dacă se spune că cineva este un om cuviincios; dar la şarpe, aceasta înseamnă ceva mai puţin. Pentru buna sa cuviinţă șarpele are în primul rând nevoie foarte mult de ceea ce pentru oameni este câteodată foarte dificil: o nouă haină, adică o nouă piele. Deci un şarpe este într-adevăr unul cuviincios numai dacă năpârlește în fiecare an, îşi leapădă vechea piele şi îi creşte alta nouă pe suprafaţa corpului. Deci şarpele nu are voie să hoinărească în aceleaşi zdrenţe vechi de anul trecut, ci trebuie să aibă în fiecare an o nouă piele. Deci putem face deosebirea între şerpii cuviincioşi şi cei necuviincioşi. Astfel de şerpi necuviincioşi sunt aceia care hoinăresc în vechile zdrenţe de anul trecut.

Acum veţi spune: Există deci aşa ceva? Natura face ca şarpele să primească o nouă haină? Nouă ne-ar fi foarte plăcut, dacă natură ne-ar da o nouă haină. Dar omul este o fiinţa mult mai valoroasă decât şarpele. De aceea i s-a lăsat libertatea să-şi dea singur o nouă haină.  … (Lacună.) Aceşti şerpi pot fi închişi într-o incintă, şi dacă sunt închişi şi sunt privați de cantitatea de apă care le este necesară, nu li se lasă să le parvină destulă umezeală, atunci intervine particularitatea că şarpele devine deodată necuviincios: îşi păstrează vechea haină! Şi aşa se poate provoca în mod artificial – natura nu ne face nouă favoarea –, ca anumiţi şerpi să devină necuviincioşi şi să-şi păstreze haina de anul trecut.

Da, domnii mei, însă acesta nu este singurul lucru, faptul că şarpele îşi păstrează haina lui veche şi ponosită; ci şi faptul că dacă aceşti şerpi se aduc în situaţia de a se împerechea, atunci ei nu mai depun ouă, ci aduc pe lume şerpişori vii! Deci astfel de şerpi, cărora li se ia posibilitatea de a avea atâta apă încât să poată năpârli, care sunt deci siliţi să devină şerpi necuviincioşi, să-şi poarte hainele vechi şi ponosite, din această cauză aceşti şerpi încep acum să nască pui vii, deci adevăraţi mici şerpi, în loc să depună ouă.

Vedeţi dumneavoastră, aceasta este o poveste cu totul remarcabilă; căci ce se întâmplă de fapt aici? I-am sustras şarpelui apa. Apa conţine mai cu seamă hidrogen; conţine oxigen, dar mai ales hidrogen, căci apa se compune din oxigen şi hidrogen. Da, domnii mei, când îi luăm şarpelui apa, sustrăgându-i posibilitatea de a-şi crea o nouă piele, îi sustragem în acelaşi timp şi posibilitatea ca la procreare să formeze înăuntrul lui coaja de ou. Animalul nu mai poate crea învelişul rigid, dacă nu are hidrogenul. Nu poate crea rigiditatea în el, nu poate forma nicio coajă de ou înăuntru, iar în afară nicio piele. Și urmarea este că micuţul şarpe trebuie să se târască afară fără coajă. Şarpele trebuie să-şi folosească propria căldură, pentru a-şi îngriji mai întâi puiul.

Este deosebit de important să se ştie acest lucru despre un astfel de şarpe. Căci acum se ştie: La viețuitoare, pe cât de dăunator este la un capăt, la cap, să li se ia oxigenul, tot atât de dăunător este pentru reproducere dacă i se ia hidrogenul. Şi acum vedem, de ce peste tot în lume, oriunde ne-am uita – şi putem să ne uităm în orice direcţie – există hidrogen. De ce există hidrogen peste tot în lume? Da, domnii mei, în întreaga lume există hidrogen din motivul că lumea întreagă ar trebui să fie imediat nimicită, dacă nu ar exista hidrogen. În toate, unde există reproducere, trebuie să acţioneze şi hidrogenul. Acuma lumea este distrusă continuu. Vedeţi, lumea pretutindeni continuu își schimbă starea și trece în moarte. Rocile se macină, totul se transformă în praf. Fiinţele vii putrezesc, tot felul de procese de fermentaţie, care sunt şi procese de putrefacţie, se produc în lume. Noi trăim de fapt prin faptul că în noi încontinuu fermentează ceva. Şi numai prin faptul că ceva fermentează, poate lua naştere ceva superior. Aşa este cazul chiar şi la vin; dacă sucul de struguri nu ar fermenta, deci ceea ce putrezeşte nu ar fi trimis afară, nu s-ar putea ridica din el vinul, care pentru mulţi este ceva atât de dorit, de înviorător. Aşa este de fapt în întreaga lume. Ceea ce face ca din putreziciune să se ridice ceea ce dă viaţă, este tocmai hidrogenul.

Dar acum aţi putea avea o obiecţie. Puteţi spune: Acum tu ne spui că hidrogenul este acela care însuflețește. În gazul metan însă, este tocmai hidrogenul, şi aici el nu însuflețește, aici el ucide. – Da, de ce? Vedeţi dumneavoastră, domnii mei, dacă hidrogenul se formează în întunecime, şi acesta este cazul gazului de mină sau gazului metan, atunci el acţionează în mod dăunător, când se dezvoltă izolat de lumină, ca și în creierele noastre. Dacă însă hidrogenul se dezvoltă la lumină, aşa cum este el răspândit în întreaga lume în lumină, atunci el este cel care însuflețește; aici stârnește noua viaţă din putreziciune, din ceea ce fermentează. Căci hidrogenul, cum este el peste tot, este de fapt acelaşi lucru pe care îl avem la chibriturile nostre, când le aprindem: fosfor. Desigur, în chimie hidrogenul este o cu totul altă substanţă decât fosforul; dar aceasta numai întrucât chimia nu poate merge atât de departe încât să transforme fosforul în hidrogen! Însă dacă chimia ar putea avansa mai departe decât este ea astăzi, ar putea transforma fosforul în hidrogen. Aşa că putem spune: Ce este deci hidrogenul, care este răspândit peste tot în lume? – Hidrogenul, care este răspândit în întinderea lumii, acesta este fosforul cosmic. Peste tot unde ne uităm, peste tot este fosfor. Şi cu aceasta v-am descris ceea ce este prezent peste tot în întinderea lumii: fosfor. Astfel încât acum am luat cunoștință într-adevăr de ceva nemaipomenit de important: am cunoscut hidrogenul în grandioasa lui acţiune plină de însemnătate în Cosmos.

Acum să privim lucrurile din cealaltă parte. Eu v-am spus: dioxidul de carbon se află la celălalt capăt. – Acum, domnii mei, să privim foarte exact la ceea ce v-am spus. Imaginați-vă că aici ar fi Pământul (se desenează), de jur împrejur ar fi peste tot hidrogen, adică de fapt fosfor. Deci peste tot în Cosmos împrejurul Pământului avem hidrogen, adică de fapt fosfor – de fapt, peste tot foc mic arzând. Acum să ne uităm însă la Pământul însuşi. Să mergem din Cosmos pe Pământ. Aici găsiţi peste tot, ceea ce este numit calcar. Dar nu este prezent numai calcarul, ci peste tot în pământ este prezent și ceva dintr-o substanţă pe care o cunoaşteţi foarte bine. Exact aşa cum v-am arătat acum, că pretutindeni împrejurul Pământului este răspândit hidrogen, adică fosfor – deci peste tot este răspândit fosforul –, tot aşa este acolo şi acel lucru pe care îl putem privi acum foarte bine.

Ştiţi că atunci când soţiile dumneavoastră sau în general cineva vrea să se spele, atunci se pune în apă ceea ce este denumit sodă. Ştiţi acest lucru. Ştiţi poate de asemenea, că aceeaşi substanţă, soda – ea arată salină, este chiar o sare –, este folosită de altfel în modurile cele mai diferite. Dacă mergeţi de exemplu într-o fabrică de săpunuri, ştiţi că materia primă cea mai importantă care se foloseşte este soda; de exemplu la fabricarea sticlei, la prelucrarea geamurilor, ea este una dintre materiile prime cele mai importante; dacă sunt albituri de spălat, dumneavoastră ştiţi, că în apă se pune sodă. Tot aşa se albesc rufele dacă se tratează cu sodă; ele devin mai luminoase, devin înrudite mai mult cu lumina, datorită sodei. Acuma există încă multe alte lucruri unde este folosită soda. Dacă mergeţi de exemplu în fabricile unde se produc culori, veţi vedea peste tot că este folosită soda. Mai ales pentru producerea culorii albastre este necesară soda. Albastrul berlinez poate fi produs numai prin faptul că se foloseşte soda. Apoi există o substanţă, care este şi ea furnizată corpului omenesc, şi care, aşa cum creşte ea în natură, ar fi foarte dăunătoare corpului omenesc, dacă ar fi administrată corpului uman fără să fie tratată întâi într-un anumit mod: aceasta este tutunul. Tutunul trebuie mai întâi să fie tratat. Trebuie să i se ia anumite lucruri, care altfel ar ataca prea puternic corpul omenesc. Tutunul se tratează la rândul său cu sodă. Vedeţi deci că această sodă, pe care o cunoaşteţi ca adaos la apa de spălat, are de fapt în industria din toată lumea o mare importanţă. Dar ea are şi în aşa-numita industrie cosmetică o mare importanţă. Soda este de fapt peste tot prezentă, dar în cantităţi mici.

Acum, domnii mei, ce este de fapt această remarcabilă făptură, soda? Există un metal alb, argintiu, care este denumit sodiu, şi dacă acest sodiu se combină cu dioxidul de carbon – acum avem din nou dioxidul de carbon, pe care îl avem în capul nostru –, atunci se produce soda. Deci sodiul şi dioxidul de carbon compun împreună soda. Sodiul, acest metal – este ceva curios: este un substantiv de genul neutru (în lb. Germ. – n.t.), nu este un domn sau o doamnă –, este un copil remarcabil în natură; el păstrează dioxidul de carbon, îl poartă în sine. Peste tot, unde există sodă în natură, acolo este depozitat dioxid de carbon şi este salin, așa cum este el în sodă. Acolo este ascuns, păstrat înăuntru dioxidul de carbon.

Acum, aici prin această întindere, prin această rază galbenă (vezi desenul) v-am reprezentat fosforul cosmic în hidrogen; soda trebuie să v-o reprezint acum ca un cerc albicios prin Pământul însuşi. Fireşte că ea nu este peste tot, dar în cantităţi mici ea este răspândită aproape pe toată suprafaţa Pământului, această sodă.

desen
tabla 6 Tabla 6

[mărește imaginea]

Exact aşa cum putem s-o folosim în industrie la toate, la albitul rufelor, la fabricarea sticlei, s.a.m.d., tot aşa foloseşte natura această soda într-o foarte mare măsură. Vrem să aflăm deci, ce poate face natura cu această sodă. Natura este într-adevăr mai deşteaptă decât omul. Omul se crede grozav de deştept, când poate spune: Eu obţin soda, şi îmi fac din ea sticlă, săpun, culori. Îmi tratez tutunul, îmi înălbesc şi îmi spăl rufele cu sodă – pe toate acestea eu le-am inventat, îşi spune omul, sunt grozav de deştept. – Da, dar natura este mult mai deşteaptă! Tocmai acesta este lucrul care trebuie spus mereu: Natura este cu mult, mult mai deşteaptă. Ia gândiţi-vă, ce se află de fapt peste tot, când folosim soda. Să începem cu fabricarea săpunului. Cu săpunul ne curăţim, altfel am arăta mereu negri precum cărbunarul. Deci săpunul favorizează curăţenia; dar o favorizează doar prin faptul că înăuntrul lui este sodă. Pentru fabricarea sticlei e nevoie de sodă. Sticla este transparent de curată. Pentru ca să se obţină o sticlă transparent de curată, e nevoie de sodă. Mai departe: Ne spălăm albiturile cu sodă. Le spălăm, le facem curate, de strălucesc precum lumina. Folosim soda pentru a înălbi. A înălbi înseamnă a face luminos. Peste tot folosim soda, acolo unde într-un fel trebuie să se producă lumină, să iasă lumina din întuneric şi să devină activă. Acum ştiţi doar, că la lumină iau naştere culorile [ Nota 1 ]. Lucrul acesta vi l-am spus în cele mai diferite moduri. De sodă avem apoi nevoie în fabricile de culori. Şi este curios, peste tot unde este folosită soda, trebuie să ia naştere şi ceva lumină. La tratarea tutunului: Omul are nevoie de lumină pentru a trăi; dacă el ar primi doar tutunul întunecos, el nu ar avea niciun stimulent, ci dimpotrivă, ceva distrugător. Soda se află peste tot acolo unde ea a depozitat sodiu şi dioxid de carbon, iar dioxidul de carbon se degajă, pentru ca noi să putem aduce în lume puțin din lumină. Lucrul acesta îl face natura într-o măsură încă cu mult mai mare; ea este chiar cu mult mai deșteaptă decât omul. Omul bâjbâie doar, şi treptat, treptat, a ajuns să-și dea seama că pe lume poate fi folosită soda. Dar natura este aşa, că ea foloseşte soda în cel mai remarcabil mod. Ea are sodă peste tot, acolo unde v-am desenat cu alb. Şi deci se întâmplă aşa, că peste tot unde soda, carbonatul de sodiu, vine în contact cu fosforul cosmic dimprejur, se iveşte iarăşi ceva viu. Altfel totul ar deveni mort. Aşa că din acţiunea conjugată a sodei Pământului şi a hidrogenului, adică a fosforului cosmic, la drept vorbind se plăsmuieşte totul din nou în mod continuu.

Acum aveţi însă o însemnătate grandioasă a hidrogenului. Faptul că hidrogenul există peste tot, este extrem de folositor în Cosmos; dar este folositor doar dacă în acelaşi timp în Pământ există sodă. Căci prin această conlucrare este împiedicată moartea din toate. Hidrogenul, adică fosforul, acţionează mereu împreună cu soda, şi prin aceasta moartea este împiedicată. Se creează încontinuu viaţă nouă. Altfel am putea respira doar aer mort şi am și muri cu toţii. Da, mai există oare ceva care ne-ar putea dovedi mai mult aceasta? Noi spunem că tot ceea ce este viaţă se iveşte de fapt din întrunirea, din conlucrarea adecvată a hidrogenului, adică a fosforului cu soda, deci a carbonatului de sodiu. Acum se ajunge la ceva cu totul însemnat. Dumneavoastră ştiţi că omul însuşi ia naştere ca om fizic din împreunarea ovulului feminin, care se compune în mod esenţial din albumină, cu sperma masculină. Ne întrebăm acum din ce se compune în principal această spermă masculină. Vedeţi dumneavoastră, această spermă masculină se compune acum iarăşi din sodă, care este înăuntru, şi din fosfor cosmic, hidrogen. Deci dacă ne uităm în lume, tot ceea ce este viaţă ia naştere prin intermediul hidrogenului şi prin intermediul sodei. Dacă ne uităm la mica zămislire, noua viaţă pe Pământ ia naştere prin ceea ce este în sămânţa masculină ca sodă şi fosfor. Amândouă substanţele le puteţi găsi în sămânţa masculină. Omul îşi scoate afară într-un fel puţin din ceea ce acţionează în lume, ceva sodă din Pământ, ceva fosfor, hidrogen, din Cosmos, şi din ele formează sămânţa masculină care determină procrearea. Aşa că se poate vedea în mic, şi anume la procreare, şi în mare afară peste tot, cât hidrogenul pe de o parte şi dioxidul de carbon cu sodiul, adică soda, pe de altă parte, își combină jocul pentru un rol. Vedeţi dumneavoastră, domnii mei, natura întrebuinţează soda într-un mod încă şi mai plin de înţelepciune decât omul. Fiindcă am văzut că soda trebuie să fie peste tot unde acţionează lumina, unde ia naştere lumină, unde este generată lumină. Dacă se întrebuinţează hidrogenul în întuneric, ia naştere gazul metan; acolo el ucide. Dacă însă hidrogenul se tratează cu lumină, atunci el nu ucide, atunci el creează. Deci, natura tratează hidrogenul, fosforul, cu sodă. Ea face deci la scară mare, ceea ce facem noi la înălbire, la spălare: ea îi aduce hidrogenului lumină şi prin aceasta ia naştere viul. Este într-adevăr uimitor, când priveşti afară în lume şi vezi cum peste tot datorită hidrogenului iluminat ia naştere noua fiinţă din cea veche, care altfel s-ar cufunda în moarte; şi când priveşti apoi cea mai mică răsărire de viaţă şi găseşti acelaşi lucru – abia atunci ia naştere de fapt, printr-o astfel de observare, o adevărată ştiinţă!

Acum ne întoarcem la exemplul nostru cu şarpele. Dacă lăsăm şerpii în voia naturii lor – această specie de şerpi despre care am vorbit –, da, atunci în apa pe care o absoarbe şarpele pentru a-şi forma o nouă piele, este această sodă. Iar puiul îşi capătă pielea datorită apei asimilate, tot aşa cum şi şarpele adult şi-a căpătat-o pe a sa, pielea tare, care nu este alcătuită numai din sodă, dar la care puterea sodei este necesară. Deci nu atât absorbția apei este importantă, cât absorbția sodei conținută peste tot în apă. Așa că această sodă, pe care şarpele o absoarbe odată cu apa, mai întâi îmbracă şarpele într-o nouă haină. Şarpele poate întru câtva să formeze substanţe la exterior, capătă o nouă haină, şi în afară de aceasta poate la reproducere să formeze în interiorul său coaja tare a oului – ea nu este cu totul tare, este încă puţin moale. … (Lacună.) Omul, când bea vin, poate deveni necuviincios. Când i se ia şarpelui apa, el poate deveni necuviincios. Este deci diferit în natură. Dacă şarpele nu primeşte sodă, atunci nu produce coaja de ou, atunci puiul trebuie să se dezvolte fără coaja de ou, trebuie să fie clocit în interiorul şarpelui însuşi, iese afară ca pui viu. Acest lucru este ceva cu totul remarcabil. Presupuneţi că un şarpe viu se târăşte afară din şarpele adult; atunci în şarpe s-a petrecut ceva, care este acţiunea hidrogenului sau a fosforului asupra sodei. Aceasta s-a petrecut în şarpe. Şarpele a trebuit atunci să folosească vechea sodă pe care o mai avea în corp; a trebuit să o sacrifice pentru a da naştere puiului. Dacă se continuă povestea un timp mai îndelungat, se poate astfel determina ca şerpii să devină necuviincioşi; şi dacă au născut pui vii odată sau de două ori, atunci devin sterpi, nu mai nasc deloc, fiindcă trebuie să-şi ia toată soda din corpul lor. Şerpii se epuizează, dacă nu li se lasă să le vină în apă noua sodă dizolvată.

Cum este însă dacă şerpii rămân cuviincioşi şi îşi leapădă vechea haină? Atunci oul este depus, iar ceea ce altminteri micul şarpe viu își extrăgea din soda depozitată în corpul mamei, din fosfor, din hidrogen, îşi extrage acum din Cosmos. Şi dumneavoastră puteţi vedea: dacă ia naştere un animal viu într-un astfel de şarpe, atunci se îmbină în interior soda, hidrogenul şi fosforul; dacă ia naştere un ou, atunci hidrogenul, fosforul şi soda se îmbină la exterior, din Cosmos. Atunci la acest animal aveţi continuu înaintea ochilor faptul că în lumea largă se petrece acelaşi lucru care se petrece în interiorul omului la reproducere. Întreaga lume este reproducere. Căci la acest şarpe, care atunci când i se ia apa necesară pentru năpârlire naşte pui vii, vedem că atunci când naşte foloseşte ceea ce este în interiorul trupului său – hidrogenul, fosforul din interior, şi soda din interior. Și când depune ouă foloseşte hidrogenul, fosforul din exterior şi soda din exterior. Acesta este cea mai puternică dovadă, când examinăm aşa ceva, că natura din jurul nostru nu este ceva mort, ci ceva tot atât de viu ca şi noi înşine. Tocmai la astfel de dovezi trebuie să ne uităm. Nu trebuie să privim mașinal la ceea ce ia naștere acolo în mod cu totul remarcabil, atunci când un astfel de şarpe, care nu poate năpârli din cauza privării de apa, deci în principal din cauza privării de sodă, începe deodată să nască pui vii, nu trebuie să privim în mod necugetat la aşa ceva, ci acest lucru trebuie pus în legătură cu puterile întregului Univers. Este un lucru de extremă însemnătate.

Acuma, omul nu depune ouă din care ies noi oameni, ci omul trebuie să fie născut ca pui viu; deja animalele superioare trebuie să fie născute ca pui vii. Așadar pe ce se bazează propriu-zis această dezvoltare superioară? Vedeţi dumneavoastră, această dezvoltare superioară se bazează pe faptul că ceea ce este conţinut afară în lume, în fiinţe, în animalele superioare şi în om intră înăuntru, că omul asimilează în sine forțele lumii. Ceea ce este afară, este la fiinţele superioare şi înăuntru.

Dar la animalele total inferioare, cum este atunci? Da, vedeţi dumneavoastră, domnii mei, aceasta este eterna controversă în ştiinţă, cum s-au ivit pe lume cele dintâi organisme vii. Oamenii vorbesc despre Generatio aequivoca; prin generaţie spontanee (abiogeneză), se spune. Da, dar apoi învăţaţii îşi spun iarăşi: trebuie cândva să se fi ivit cele dintâi organisme vii. – Dar când învăţaţii cugetă acum din ce substanţe au rezultat aceste prime organisme vii, nu sunt acolo nici un fel de substanţe. Dar aceasta nu datorită naturii, ci numai datorită faptului că aceşti învăţaţi nu cunosc substanţele. Și anume ei nu ştiu ce este cu adevărat hidrogenul, care se găseşte peste tot: că acesta este un fosfor, acelaşi care este conținut şi în sămânţa masculină şi tocmai cel care dă seminţei masculine acel miros particular, care este fosforic. Dacă se aduce în contact sămânţa masculină cu anumite plante, se produce tocmai acelaşi efect, ca atunci când se pune în contact soda cu anumite plante, efectul de înălbire şi celelalte asemănătoare. Toate acestea sunt conținute în învăţăturile vechi alchimiste, care astăzi, fireşte, nu trebuie să mai iasă la iveală; căci noi nu vrem ceea ce este vechi. Toate acestea au fost cercetate. Și astăzi ele se pot cunoaşte iarăşi prin adevărata ştiinţă antroposofică. Şi acel lucru care presupune existența în sămânţa masculină a sodei, fosforului sau hidrogenului, se poate dezvolta afară în marea natură. Așa că acum nu avem nevoie să ne punem întrebarea: Cum au apărut înainte cele dintâi organisme vii? – Pe când Pământul nu avea încă vieţuitoarele superioare, au apărut vieţuitoarele inferioare tocmai prin conlucrarea fosforului cu soda Pământului. Şi atunci avem generaţia spontanee, Generatio aequivoca.

Vedeţi deci, este nevoie doar să se studieze lucrurile până la capăt, şi atunci se dezleagă anumite aşa-zise enigme ale lumii, care altminteri nu se dezleagă. Firește, dacă cineva întreabă: Cum vin carbonul, oxigenul, hidrogenul şi azotul în contact astfel încât să ia naştere o fiinţă vie? – el nu poate veni cu chimia de astăzi, căci aceasta nu-i arată că dacă pe de o parte acţionează fosforul şi pe de cealaltă parte soda, dioxidul de carbon cu natriul, atunci ia naştere această fiinţă vie. Chestiunea este tocmai că în această poveste delicată nu se poate pătrunde cu instrumentele grosolane pe care le au laboratoarele noastre. Dar astfel de fenomene trebuie văzute corect. Dacă avem deci un astfel de şarpe, care depune pur şi simplu ouă, şi abia din ou ies şerpi vii, atunci înăuntru acţionează încă marea natură, fosforul şi soda din marea natură. Dacă se izolează şarpele de marea natură, dacă el este adus într-un mediu unde are prea puţină apă pentru a năpârli şi a crea învelişul de ou în interiorul său, atunci şarpele acţionează el însuşi ca o mică natură, ca cel ce a luat de la marea natură şi poartă în sine ca moştenire; atunci el acţionează într-o anumită privinţă ca o ființă superioară.

Vedeţi dumneavoastră, în aceasta constă de exemplu dezvoltarea omului în lume, în faptul că el într-un anume fel se separă de natură. Umanitatea se izolează; mai întâi de toate se separă prin cultură. Şi progresul nu ar apărea, dacă omul nu s-ar separa într-un anumit mod. Căci într-o anumită privinţă şarpele devine o fiinţă superioară, atunci când prin privarea de apă învaţă dea naștere la pui vii. Întreaga evoluţie a omenirii se bazează pe faptul că oamenii s-au separat tot mai mult de natură, și acum nu doar nasc urmaşi vii, ci îşi dezvoltă şi toate celelalte forţe separat de natură, şi prin aceasta vine din om tot ceea ce înainte venea din natură.

Da, domnii mei, pas cu pas vine din oameni ceea ce venea înainte din natură. Pentru aceasta pot să vă dau diferite exemple. Vreau să vă menţionez doar unul: Noi scriem astăzi pe hârtie. Această hârtie nici măcar nu este aşa de veche. Știţi că mai înainte trebuia să se scrie pe cu totul alte lucruri. Şi hârtia de astăzi este făcută în esenţă din deșeuri de pânză de in. De aceea, după cum a apărut ea, în acelaşi timp cu praful de puşcă, a fost numită hârtie din zdrențe de pânză de in. Omului i-a venit deci relativ târziu ideea să producă din înţelepciunea sa pasta de hârtie. Dar în natură este ceva, care există de mult timp ca pastă de hârtie: este aceea din care îşi face viespea cuibul! Aceasta este veritabilă pastă de hârtie. Este necesar să fie numai puţin prelucrat şi înălbit cuibul de viespe, şi s-ar obţine pastă de hârtie din el. Viespile sunt realmente cele mai dibace producătoare de hârtie ale naturii. Aşa că se poate spune: Cu mii şi mii de ani în urmă micile, minusculele viespi au descoperit fabricarea hârtiei! – Atunci fabricarea hârtiei s-a petrecut afară, în marea natură. Mai târziu omul a făcut-o din sine. În acest caz cu fabricarea hârtiei aveţi cam acelaşi fenomen ca la şerpii care nasc pui vii; dacă izolaţi şarpele de lumea exterioară, lipsindu-l de apă, atunci el naşte pui vii, apare pe o treaptă de generație ceva mai înaltă. Dacă izolaţi omul din ce în ce mai mult creându-i cultura sa, atunci el produce hârtia, pe care o producea înainte natura, tot aşa cum şarpele creează şerpi vii din el însuşi. Din natură produceau viespile cu mii şi mii de ani în urmă hârtia; din interiorul său produce omul cu raţiunea sa hârtia. Da, raţiunea a intrat înăuntrul omului, tot aşa cum la şarpe a intrat înăuntru puterea de a naşte pui vii.

Şi aşa este acum şi la sămânţa masculină. Acolo se găseşte sodă, cum am spus, şi acest hidrogen, fosfor. Dacă examinăm nervii care pornesc de la creier, atunci cele mai importante substanţe în aceşti nervi sunt iarăşi soda şi fosforul. Numai că sunt altfel legate între ele decât la sămânţă, întru câtva sunt întărite împreună. Nu este absolut deloc miraculos că din oameni ia naștere şi aşa ceva, care așadar sunt gânduri. Prin faptul că omul a asimilat ceea ce altminteri există doar în sămânţă, el prelucrează în sistemul nervos soda şi fosforul. Aşa cum afară în univers pretutindeni este conținut fosfor şi hidrogen, aşa este sodă şi fosfor în această sferă de creier uman. Dar acum puteţi vedea şi de ce avem nevoie de dioxidul de carbon în cap. Soda îşi schimbă locul încontinuu. Dioxidul de carbon se separă de natriu, şi în cele din urmă am avea un craniu foarte rigid datorită natriului – acesta este un metal argintiu –, dacă nu ne-ar pişca încontinuu dioxidul de carbon şi nu s-ar produce soda în noi. Deci în sodiu absorbim dioxidul de carbon, pentru ca în capul nostru soda să fie corect repartizată. Iar din ceea ce este peste tot în jurul nostru, absorbim prin păr, prin piele fosfor, hidrogen. Numai că nu trebuie să lăsăm hidrogenul să vină în sus prea mult din interior în gazul metan, ci din exterior. Acest cap uman este cu adevărat un fel de ou; exact aşa cum oul care este depus, îşi absoarbe din Pământ soda şi din aer hidrogenul, tot aşa îşi absoarbe capul uman de jos din Pământul său soda, şi de afară își capătă hidrogenul, fosforul, dacă nu-l poate obţine şi pe el din interior. Atunci acestea acţionează împreună şi creează în interior o substanţă care poate fi mijlocitorul gândurilor, adică creează gândurile.

Așa se descoperă cum omul se află înăuntrul fenomenelor naturale. Numai că aceste fenomene trebuie observate la locul potrivit. Dacă învăţatul le ia apa şerpilor, şi apoi se holbează cum ies afară puii vii, în loc să depună ouă, atunci el nu descoperă nimic. Dar dacă el ştie ce a a adus el de fapt acolo înăuntru în laboratorul său, atunci el poate dezlega misterele lumii.

Despre aceasta vom vorbi mai departe miercurea viitoare.