Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

OMUL ŞI LUMEA
ACŢIUNEA SPIRITULUI ÎN NATURĂ

GA 351

CONFERINŢA a VII-a

Dornach, 31 octombrie 1923

Bună dimineaţa! V-a venit vreo idee?

Întrebare: Dl. Doctor a vorbit despre faptul că pot izbucni maladii endemice şi cum ar fi ele eventual de combătut. Acum a izbucnit o epidemie, paralizia infantilă, care a cuprins şi adulţi. Ar putea spune dl. Doctor ceva în acest sens?

Este dăunător pentru om dacă are plante în cameră?

Dr. Steiner: În ceea ce priveşte întrebarea despre plantele din cameră, vedeţi dumneavoastră, lucrurile stau aşa: În mare, în natură este absolut valabil că plantele dau din ele însele oxigen, pe care omul apoi îl inspiră, şi că omul însuşi expiră dioxidul de carbon. Aşadar ceea ce îi trebuie plantei expiră omul; ceea ce îi trebuie omului emană planta. Aceasta este, în mare, corect. Acum, dacă omul are plante în cameră trebuie să mai ia în seamă şi următoare. Dacă omul are plante în cameră peste zi, atunci se petrece aproximativ procesul despre care am vorbit. Dacă are plante în cameră noaptea, atunci este aşa că plantele într-adevăr au nevoie noaptea și de ceva oxigen. În timpul nopţii planta se comportă puțin altfel; ea nu are nevoie de oxigen în aceeaşi măsură ca omul, dar are nevoie de oxigen. Aşadar tocmai atunci când este întuneric, ea are pretenţia la ceea ce în rest îi dă omului. Acuma desigur că nu este aşa încât omul trebuie să se lipsească complet de oxigen, dar el primeşte prea puţin şi asta are efect toxic. Lucrurile sunt valabile în general pentru existenţa naturală. Firește că este iarăși aşa: Fiecare fiinţă are ceva în sine, care are nevoie de ceva de care au nevoie şi celelalte ființe. Aşa este la plante, dacă le observăm riguros. Dacă plantele pe care le are omul în cameră s-ar scoate afară în timpul nopţii, atunci când doarme omul, această toxicitate nu ar interveni. Aceasta în privinţa acestei întrebări.

Acuma, în privinţa paraliziei infantile care apare atât de puternic acum şi în Elveţia, în ziua de azi este realmente încă dificil să vorbeşti despre această boală, din motivul că în forma în care apare ea acum, apare de fapt doar de puțin timp şi trebuie aşteptat și văzut ce simptome deosebite mai adoptă. Am avut şi noi în clinica de la Stuttgart [ Nota 1 ], de exemplu, un caz grav de paralizie infantilă; totuşi, după imaginea pe care o putem avea deja în ziua de azi – putem judeca întotdeauna numai în funcţie de cazurile apărute –, conform cazurilor care ne sunt cunoscute, care au apărut la noi, se poate spune în ziua de azi că paralizia infantilă, ca şi punctul ei de plecare, gripa, care duce la atâtea maladii ulterioare, este şi ea un lucru extraordinar de complicat. Şi se pare că ea poate fi combătută numai dacă se tratează întregul corp. Chiar recent a fost vorba aici, în cercurile medicale, despre cum trebuie combătută paralizia infantilă. Există în ziua de azi un interes puternic în acest sens, tocmai pentru că paralizia infantilă se răspândeşte cu fiecare săptămână tot mai mult. Este numită „paralizie infantilă” pentru că apare cel mai frecvent la copii. Dar a apărut de curând un caz în care un tânăr medic – şi mai eşti deloc copil atunci când eşti un tânăr medic – care, cred, sâmbătă mai era încă bine-sănătos, s-a îmbolnăvit duminică de paralizie infantilă, şi luni a murit. Aşadar în anumite circumstanţe paralizia infantilă îl cuprinde pe om într-un mod extraordinar de rapid, şi, de fapt, am putea fi îngrijoraţi că ea s-ar putea dezvolta într-o epidemie foarte gravă.

Acum, ea este în mod absolut cert în corelație, ca şi gripa însăşi, cu evenimentele dificile ale timpului nostru. Este aşa: De când am reuşit, la Stuttgart, în Institutul nostru biologic să dovedim acţiunile celor mai mici particule de substanţe [ Nota 2 ], de atunci trebuie vorbit cu totul altfel despre aceste lucruri; şi exact în public ar trebui să se vorbească altfel decât de obicei.

Noi am arătat, pur şi simplu, la Stuttgart, că atunci când luăm o substanţă oarecare şi o diluăm, o diluăm foarte mult, obţinem cu această substanţă diluată un efect. Se pune o cantitate foarte mică de substanţă într-un pahar cu apă: o diluăm aşadar astfel încât să fie o parte din substanţă în nouă părţi de apă; aşadar ea este diluată de zece ori. Apoi luăm din ceea ce avem acum – care mai conține doar o zecime din substanţa originară –, din nou o parte; pe aceasta o tratăm tot aşa, astfel încât o punem într-un pahar şi o lăsăm să se extindă tot în raportul de 1:10. Acum am diluat deja substanţa de 10 ori 10, prima dată în raportul de 1:10, a doua oară atunci când am diluat cantitatea de picături într-o diluţie de 10 ori 10, care dă aşadar două zerouri, 1:100. Dacă o diluaţi acum pe aceasta în continuare, dacă așadar luaţi din nou o asemenea cantitate şi o aduceţi în nouă părţi de apă, va trebui să mai adăugaţi încă un zero; atunci aveţi 1:1000. Acum mai există doar o miime de substanţă înăuntru. În felul acesta noi am adus la Stuttgart diluţia până la unu la un trilion – care are 18 zerouri; atât de mult, şi chiar mai mult, am diluat.

Aşadar vă puteţi închipui că aici nu se mai află decât o urmă din substanţa iniţială, şi că de fapt nu se mai pune deloc problema câtă substanţă iniţială se mai află înăuntru, ci cum acţionează această substanţă ca diluţie. Substanţa diluată acţionează cu totul altfel. Astfel de diluţii au fost făcute aşadar la Stuttgart. Pe acestea nu le poate imita cineva așa de uşor. Cel mult valuta germană se va putea dilua în felul acesta, dar în rest cu greu va putea imita cineva aceasta. – Noi am făcut aceasta cu cele mai diferite substanţe. Apoi am procedat aşa mai departe, că am luat ghivece mici de flori şi am turnat în ele ceea ce am obţinut. Aşadar mai întâi apă obişnuită, soluţia obişnuită, apoi pe aceea în care era o zecime substanţă, apoi cea cu o sutime de substanţă, apoi pe cea cu o miime, apoi cea cu o zecime de miime, o sutime de miime, şi aşa mai departe, până la o trilionime. Aşadar acestea au fost făcute. Apoi am pus în ghivece seminţe, boabe de grâu. Bobul de grâu creşte (se desenează – tabla 10) şi creşte în diluţie mai bine decât fără diluţie! Şi așa merge mai departe. Vedeţi dumneavoastră, cu cât ajungeam la diluţie mai mare, cu atât creşterea era mai rapidă: una, două, trei, patru, cinci, ş.a.m.d., până când am ajuns la diluţia a douăsprezecea. La diluţia a douăsprezecea creşterea a dat iarăși înapoi, a devenit mai mică. Apoi a urcat iarăşi şi apoi a scăzut din nou.

plansa Tabla 10
[măreşte imaginea]

Aşadar în felul acesta obţinem efectul cantităţilor infime de substanţă. Efectul cantităţilor infime de substanţă – vedeţi dumneavoastră, aceasta este foarte ciudat –, este ritmic! Dacă diluăm, obţinem în cele din urmă, la o anumită diluţie, creşterea cea mai puternică, apoi iarăși scade, apoi urcă din nou; aceasta merge ritmic. Astfel încât se vede: Atunci când planta creşte din pământ, asupra ei acţionează ceva, în funcţie de cât este de împovărată cu substanţe, ceva care acţionează ritmic în mediul înconjurător. Acolo înăuntru acţionează, ca să spun așa, mediul înconjurător al pământului; acest lucru se vede foarte limpede.

Acum, dacă vă este clar că cele mai mici cantităţi de substanţă au un efect, nu veţi mai avea îndoieli să recunoaşteţi de asemenea, că în astfel de timpuri ca acelea de acum, în care atât de mulţi oameni ingerează alimente nepotrivite şi apoi putrezesc drept cadavre în pământ, că aceasta acţionează altfel! Desigur că aceasta este într-o diluţie foarte mare pentru întreg Pământul, dar chiar de aceea acţionează altfel decât atunci când oamenii trăiesc sănătos. Şi aceasta este din nou conţinută în hrana care creşte din Pământ. Oamenii le mănâncă și pe acestea. Astfel încât se poate spune: Este ceva care se generează și prin circumstanțele epocii. Desigur că oamenii nu-şi clarifică aceasta prin ştiinţa materialistă grosieră, pentru că ei îşi spun: Păi ce importanţă să aibă pentru întreg Pământul ceea ce se pune în Pământ ca trup omenesc? – Este foarte diluat, desigur, ceea ce vine din om în acest proces, dar acţionează.

Vedeţi dumneavoastră, domnii mei, atunci este bine dacă vorbim o dată despre întreaga plantă. Condițiile de sănătate ale oamenilor depind întru totul de creşterea plantelor, şi de aceea trebuie să cunoaştem ce anume colaborează de fapt la creşterea plantelor.

Tocmai această problemă cu paralizia infantilă m-a preocupat extrem de mult, şi a rezultat că de fapt trebuie tratat întregul om. Au și reieșit deja puncte de sprijin pentru tot felul de remedii, exact pentru paralizia infantilă. Aceasta probabil este de o mare importanţă, deoarece paralizia infantilă ar putea juca în viitor un rol cu adevărat dureros. Este desigur o problemă care preocupă profund, şi eu am fost preocupat tocmai cu aceasta. Va trebui probabil să fie realizat un medicament care constă din băi cu sodă, arseniat de fier şi încă dintr-o substanţă anume, care este preluată din creierul mic, din partea posterioară a creierului animalelor. Aşadar va trebui să fie un remediu foarte complicat exact pentru o asemenea paralizie infantilă. Vedeţi dumneavoastră, aici, la o astfel de boală care vine din cauze foarte ascunse, este vorba că ea va trebui să fie vindecată tot într-un mod complicat. Lucrurile sunt de fapt foarte actuale în ziua de azi, şi este bine dacă vă clarificaţi cum se produce întreaga creştere a plantelor.

desen
plansa Tabla 11

[măreşte imaginea]

Aici creşte, aşadar, planta din sol. Vreau să o reprezint astăzi aşa cum corespunde exact întrebării pe care a pus-o domnul Dollinger (vezi desenul). Din germen creşte rădăcina. Să luăm la început un copac; apoi putem trece la planta obişnuită. Dacă luăm un copac, aici creşte trunchiul. Da, domnii mei, vedeţi dumneavoastră, deja creşterea acestui trunchi este ceva extraordinar de ciudat. Acest trunchi care creşte aici, este format de fapt numai prin aceea că lasă să meargă seva din pământ în sus, iar această sevă care urcă – aşadar ceea ce am desenat aici roşu –, această sevă ascendentă trage cu sine toate sărurile posibile şi constituenții pământului; prin aceasta este trunchiul solid. Dacă priviți aşadar lemnul din trunchiul unui copac, aveţi o sevă ascendentă, şi această sevă duce cu sine în plante particulele solide de pulbere ale Pământului, tot felul de săruri, aşadar să spunem carbonat de sodiu, componenți care conțin săruri de fier. Toate acestea sunt antrenate acum, şi prin aceasta este lemnul solid în sine. Astfel, esenţialul este că aici urcă seva.

Ce e petrece aici de fapt? Vedeţi dumneavoastră, când aici urcă solidul, pământosul, devine lichid, şi avem aici element pământos-fluid ascendent. Aici urcă o astfel de substanţă groasă, pământoasă-fluidă. Lichidul se evaporă apoi şi pământosul rămâne. Ceea ce rămâne în urmă pământos este lemnul. Dacă seva urcă aici, ea nu se formează aici (se indică pe desen), ci această sevă, care urcă în lemn – să o numim seva lemnului –, este de fapt conţinută în întreg Pământul, astfel încât în această privinţă Pământul este o singură mare vietate. Această sevă a lemnului, care apoi urcă în copac, există în fond, după cum am spus, în întreg Pământul; numai că în Pământ această sevă este de fapt ceva cu totul deosebit. Ea devine ceea ce reprezintă în copac, abia în copac. În Pământ, ea este seva vivifiantă a Pământului propriu-zis. Pământul este cu adevărat o vietate. Şi ceea ce urcă apoi în copac, este în întreg Pământul; prin aceasta trăieşte Pământul. În copac, această sevă îşi pierde vitalitatea, ea devine un agent chimic, acolo ea mai are numai forţe chimice.

Aşadar atunci când priviţi un copac trebuie să vă spuneţi: Pământosul-fluid din copac a devenit chimic, iar în Pământul însuşi, acolo jos, el era încă viu. Aşadar seva lemnului a murit parţial urcând în copac.

Dacă nu ar fi şi altceva, atunci nu s-ar dezvolta niciodată nici o plantă, ci s-ar forma doar mlaştini, care mor în partea de sus şi în care se desfăşoară procese chimice. Dar ceea ce se formează din seva lemnului, trunchiul, ajunge afară în aer – şi aerul este întotdeauna amestecat cu umezeală – el ajunge în aerul umed, în umezeală, în elementul apos-aeros. Seva lemnului – împreună cu ceea ce produce ea – ajunge aşadar, din pământos-lichid, în lichid-aeros. Iar în lichid-aeros viaţa se formează din nou, astfel încât trunchiul se acoperă de jur-împrejur cu ceea ce apoi trăieşte în frunzişul verde (se desenează), şi în cele din urmă în floare şi în tot ceea ce este aici, afară. Acestea sunt din nou trezite la viaţă.  În frunziş, în frunză, în floare şi în mugur, trăieşte din nou seva vieţii; seva lemnului este sevă vitală pe cale de a muri. În trunchi, viaţa moare încontinuu, în frunză ea se reînnoieşte. Astfel încât trebuie să spunem: Noi avem sevă a lemnului, care urcă în sus; apoi avem sevă a vieții. – Ce face deci aceasta? Vedeţi dumneavoastră, seva vieții circulă jur împrejur şi produce pretutindeni frunzele. De aceea puteţi şi observa astfel de spirale, în care sunt ordonate frunzele. Seva vieţii, aşadar, circulă propriu-zis în cerc de jur-împrejur. Şi ea provine din elementul lichid-aeros, în care ajunge planta, atunci când a răsărit din pământos-lichid.

Vedeţi dumneavoastră, domnii mei, faptul că trunchiul, trunchiul de lemn este mort şi că la plantă trăieşte numai ceea ce se dezvoltă aici, de jur-împrejur, îl puteţi dovedi într-un mod foarte simplu, anume în felul următor: Gândiţi-vă că vă apropiaţi de un copac; aveţi aici trunchiul de lemn, apoi aveţi aici scoarţa, şi în scoarţă, aici înăuntru cresc frunzele (se desenează). Acum merg aici şi tai scoarţa – prin acesta este înlăturată şi frunza –, dar dincoace las frunzele împreună cu scoarţa. Şi povestea se vădeşte a fi aşa, că aici copacul rămâne viu, proaspăt, şi acolo el începe să moară. Lemnul singur cu seva lui de lemn nu poate menţine copacul viu. Aici trebuie ca din afară să curgă înăuntru ceea ce vine împreună cu frunzele; aceasta conţine din nou viaţa. Vedem în felul acesta: Ce-i drept, Pământul poate scoate copacul în afară, dar ar trebui să-l lase să moară, dacă el nu ar căpăta viaţa din afară, de la aerul umed; căci înăuntrul copacului seva lemnului nu este decât un agent chimic, nu este un agent de viaţă. Viaţa care circulă de jur-împrejur îi constituie viaţa. Şi, de fapt, se poate spune: Atunci când primăvara urcă seva lemnului, copacul se reînnoieşte în Pământ. Atunci când primăvara seva vieții circulă împrejut din nou, copacul devine în fiecare an din nou viu. Pământul acţionează asupra sevei lemnului, pământos-lichidul; lichid-aerosul acţionează asupra sevei vieţii.

Dar cu aceasta nu s-a terminat, ci acum, în timp ce se întâmplă aceasta, între scoarţa care mai este încă străbătută de seva vieţii şi lemn se formează un nou strat vegetal; aici nu mai pot spune deloc că se formează o sevă. Dincoace pot spune: seva lemnului, seva vieții; dar aici nu mai pot spune că se formează o sevă, pentru că ceea ce se formează aici este foarte dens. Se numeşte cambiu. Acesta se formează între scoarţa care încă ţine de frunze, şi lemn. Aşadar dacă tai partea aceasta de aici (se desenează), atunci aici, înăuntru, nu se formează cambiu. Dar planta are nevoie și de cambiu într-un anumit mod. Seva lemnului se formează în pământos-fluid, seva vieţii se formează în fluid-aeros, şi cambiul se formează în aerul cald, în caloric-aeros sau în element aeros cald. Planta dezvoltă căldură prin aceea că primeşte viaţa din afară. Această căldură și-o trimite în propriul ei interior, şi din această căldură se formează aici, înăuntru, cambiul. Sau, dacă încă nu se formează cambiul – planta are nevoie de cambiu, veţi auzi imediat pentru ce –, dar mai înainte să se formeze acest cambiu, se formează deja ceva mai dens: acesta este latexul vegetal interior. În căldura sa planta formează spre interior și latexul vegetal, care, dacă este nevoie, este un remediu important. Aşadar seva lemnului trage planta în sus; frunzele vivifiază planta; apoi însă frunzele producând căldură formează din nou latexul, care la rândul său acţionează înapoi asupra cambiului. Şi la plantele vechi, la plantele foarte vechi, acest latex care a coborât spre Pământ, s-a făcut transparent. Pe când Pământul era mai puţin solid, pe când mai era încă umed-fluid, el s-a făcut transparent, și acolo el a devenit chihlimbar. Aşadar dumneavoastră vedeţi, dacă luaţi o bucăţică de chihlimbar, aceasta este ceea ce la o plantă străveche a Pământului, din frunză s-a scurs afară și s-a coagulat ca sângele, în jos, înspre Pământ: este răşină. Toate acestea curg iarăși în jos, pe acestea planta le dă din nou Pământului: răşina, chihlimbarul. Şi când le reține planta însăşi, devin tocmai cambiu. Prin seva lemnului, planta se află în legătură cu Pământul; seva vieţii aduce planta în legătură cu ceea ce circulă de jur-împrejurul Pământului, cu împrejurimile aeros-umede ale Pământului. Dar cambiul aduce planta în legătură cu stelele, cu ceea ce se află sus. Şi aici este aşa, că în acest cambiu ia deja naştere forma plantei următoare. Aceasta trece în sămânţă şi în felul acesta se naşte următoarea plantă; astfel încât stelele produc următoarea plantă pe calea ocolită a cambiului. Aşadar planta nu este produsă doar din sămânţă – adică desigur că ea este produsă din sămânţă, dar sămânţa trebuie să aibă mai întâi influența cambiului, adică influența întregului cer.

Vedeţi dumneavoastră, acest lucru este deja ceva minunat: Dacă luăm în mână o sămânţă de plantă, acest grăuncior de praf, mica sămânţă modestă, lipsită de pretenţii, a putut lua naştere numai prin aceea că acest cambiu – de data aceasta nu în elementul fluid, ci în ceva mai dens – copiază întreaga plantă. Şi această formă, care ia naştere aici, înăuntrul cambiului – o nouă formă vegetală –, transferă seminţei forţa, şi din aceasta are apoi sămânţa forța de a face să crească în sus o nouă plantă sub influenţa Pământului.

Aşadar dumneavoastră vedeţi, domnii mei, că prin simpla speculare, dacă punem pur şi simplu sămânţa la microscop, nu rezultă nimic. Aici trebuie să ne fie limpede cum întregul este în corelație cu seva lemnului, seva vieţii şi cambiul. De aceea şi este seva lemnoasă un suc relativ subţire; el este de fapt calculat în aşa fel încât în el să se poată forma uşor efecte chimice. Seva vitală a plantei este deja mult mai groasă, ea separă doar şi latexul. Dacă veţi îngroșa puţin latexul, puteţi face figuri minunate din el. Aşadar seva vieții are ceva îngroșat faţă de seva de lemn, care se conformează deja mai mult formei plantei. Şi apoi ea conferă întreaga formă cambiului. Acesta este şi mai dens, este deja de-a dreptul vâscos, mai este doar atât de moale cât să poată prelua formele care îi sunt date de stele.

Aşa stau lucrurile la copac, dar şi la planta obişnuită. Dacă aici este Pământul şi aici avem rădăcinuţa, mlădiţa creşte în sus; dar acum nu se depun la fel substanţele solide, nu devine lemn – rămâne aşa cum este tulpina unei plante –, nu ajunge așa departe; apoi la ea se formează la fel frunzele împrejur, spiralat, şi apoi se formează la fel în interior cambiul, şi cambiul ia din nou totul cu sine înapoi spre Pământ. Astfel încât la o plantă anuală procesul, întregul proces se desfăşoară mult mai repede. La copac se separă numai părţile componente solide, şi nu este folosit la fel totul. Dar acelaşi proces are loc şi la planta întru totul obişnuită, numai că nu ajunge atât de departe ca la copac. La copac este în general un proces destul de complicat. Dacă priviţi de sus trunchiul, aveţi mai întâi măduva înăuntru – aceasta este aşadar ceva care dă direcţia; apoi se formează în jurul măduvei ceea ce sunt depunerile lemnoase. Dacă acum se înaintează către toamnă, vine latexul din cealaltă parte şi aglutinează lemnul. Acum avem lemnul gumat dintr-un an. În anul următor se petrece iarăși acelaşi lucru cu ceea ce urcă în plantă, doar că acum trebuie să meargă mai mult la un alt loc, este din nou gumat toamna, şi prin aceea că este mereu gumat mai departe, iau naştere inelele anuale. Aşadar vedeţi că toate lucrurile devin foarte explicabile numai dacă putem înţelege corect procesele interne, numai dacă ştim că aici există trei tipuri de substanţe; sevă de lemn, sevă de viață şi cambiu. Seva de lemn este cea mai fluidă, ea este de fapt un agent chimic. Seva de viață vivifiază; aceasta este aşadar, dacă pot să mă exprim aşa, un viu. Şi ceea ce se petrece în cambiu – da, aici de fapt se conturează din stele întreaga plantă! Într-adevăr aşa este, domnii mei! Aici seva de lemn merge în sus, şi moare; aici apare din nou viaţa, şi acum vine efectul stelelor: aici apare aceasta, încât din cambiul care deja a devenit gros, vâscos, prin influența stelară este trasată noua plantă. Astfel încât în cambiu avem într-adevăr un desen, o sculptură a noii plante; aceasta este sculptată acolo înăuntru. Acolo se modelează de către stele, din întregul spaţiu cosmic, ceea ce este apoi întreaga formă a plantei. Aici, vedeţi dumneavoastră, intrăm din viaţă în spirit. Căci ceea ce se modelează aici, este modelat din spiritul cosmic. Acest fapt este foarte interesant, domnii mei: Pământul conferă viaţa sa mai întâi plantei, planta moare, împrejurimea de aer împreună cu lumina ei dă plantei din nou viaţa, şi spiritul cosmic dă înăuntru noua formă a plantei: Aceasta se păstrează apoi în sămânță şi creşte după aceea în acelaşi mod. Astfel încât în planta care se înalță vedem o cale, modul cum se clădeşte întreaga lume vegetală din Pământ, trecând prin moarte, la spiritul viu.

Seva de lemn: Pământ: agent chimic      Tabla 11
Seva vieții: mediul înconjurător al Pământului: viu
Cambiu: stele: spirit

Acum se fac la Stuttgart şi alte încercări. Aceste lucruri de aici sunt extrem de instructive. În loc să se cerceteze doar creşterea – care este oricum și importantă, îndeosebi atunci când se ajunge la diluţiile înalte de unu la un trilion, ceea ce este va să zică foarte interesant –, se mai pot face următoarele. Se iau metale sau combinaţii metalice foarte diluate, diluate în modul descris, să zicem, de exemplu, se iau combinaţii ale cuprului foarte diluate, astfel încât să le avem într-o soluţie. Acum punem aceasta într-un ghiveci. Aici este pământ înăuntru. În acest pământ se pune întru câtva ca un fel de îngrăşământ, cuprul. Alături punem un ghiveci care are pământ simplu, acelaşi pământ, dar care nu a fost fertilizat prin cupru. Trebuie să fie acelaşi pământ, dar care nu are cupru. Apoi luăm la rândul lor aceleaşi plante – plantele trebuie să fie pe cât posibil egale ca nivel în creștere –, aşadar punem o plantă în pământul întru câtva fertilizat cu cupru, şi cealaltă plantă o punem în pământul în care nu este conţinut îngrăşământ pe bază de cupru. Şi rezultă ciudăţenia, tocmai atunci când am diluat foarte mult cuprul, că frunzele capătă crețuri aici pe margini – celelalte nu capătă crețuri, dacă aveau frunze netede, dacă nu aveau deja din capul locului crețuri. Trebuie luat acelaşi pământ, pentru că în multe locuri pămantul conține deja cupru. Trebuie luat același pământ – o dată tratat cu cupru – şi trebuie luate aceleaşi plante, ca să le putem compara cu exactitate.

Acum luăm o a treia plantă, punem într-un a treilea vas tot acelaşi pământ, dar în loc de cupru punem acum înăuntru plumb. Atunci frunzelor nu le vine câtuşi de puţin să se încreţească, ci se usucă la vârf şi cad, aşadar se vestejesc la capăt şi cad, dacă punem plumb. Acum aveţi dintr-o dată o imagine cu totul remarcabilă. Aceste cercetări sunt făcute la Stuttgart şi ele arată foarte frumos aceste lucruri, când avem toate ghivecele unul lângă celălalt şi vedem cum acţionează substanţele Pământului asupra plantelor.

Pe viitor nu vă veţi mai mira dacă vedeţi pe undeva forme de plante cu frunze încreţite. Dacă săpaţi acolo în pământ, veţi găsi urme de cupru. Sau dacă aveţi frunze care se încreţesc uşor la margini şi se usucă, veţi săpa în pământ, veţi găsi uşoare urme de plumb. Priviţi de exemplu cunoscuta plantă care se numeşte coada calului (Equisetum arvense), cu care se lustruiesc vasele. Această plantă creşte la rândul ei tocmai în astfel de locuri, unde solul conţine siliciu; de acolo primesc ele aceste tulpini rigide, silicioase. În felul acesta puteţi înţelege formele plantelor pornind de la sol.

Acum puteţi însă înţelege şi ce importanţă are atunci când cantităţi foarte mici dintr-o oarecare substanţă sunt amestecate în sol. Firește, cimitirul este undeva afară, dar pământul este în întregime, pretutindeni străbătut de seva de lemn, şi micile cantităţi trec peste tot direct în sol. Şi dacă ai făcut o dată experimentul cum acţionează aceste mici cantităţi despre care v-am povestit, atunci îți spui: Da, acelea care chiar s-au volatilizat în cantităţi mici în sol, și pe acelea le mâncăm noi! Ele sunt atât de puternice, încât trăiesc în forma plantelor. Şi ce se petrece în acest caz mai departe? Gândiţi-vă, deci am obţinut aici o formă vegetală ce vine dintr-un sol care conţine plumb. Oamenii spun că în ziua de azi nu se formează plumb. Dar în sol se formează tocmai plumb atunci când introducem în acest sol ceva viu intrat în putrefacție. Se formează chiar simplu în sol plumb. Acolo creşte în afară planta – am putea spune chiar: creşte o plantă cu plumb. – Frumos. Dacă mâncați această plantă cu plumb, atunci ea are un cu totul alt efect decât dacă mâncaţi o plantă care nu este plantă cu plumb. Atunci când mâncăm o plantă cu plumb, aceasta acţionează în aşa fel încât creierul nostru mic, care este aici în spate în cap, devine mai uscat decât este de obicei. El devine mai uscat.

Acum aveţi o legătură între sol şi creierul mic. Pot exista aşadar plante care prin simpla alcătuire a solului, prin ceea ce se introduce undeva în pământ şi se împrăștie apoi pe undeva, usucă puțin creierul mic. Acum, domnii mei, în clipa în care nu mai avem creierul mic în deplină putere, devenim neîndemânatici. Dacă i se întâmplă ceva creierului mic, devenim neîndemânatici, nu mai putem mişca picioarele şi braţele așa cum trebuie; şi dacă aceasta apoi devine ceva mai puternică, ne paralizează membrele.

 Vedeţi dumneavoastră, domnii mei, aceasta este calea de la sol la paralizia omenească. Omul mănâncă dintr-o plantă, şi dacă aceasta are la marginea frunzelor ceva pe cale de a muri, dacă ea a devenit aşa cum v-am descris eu dumneavoastră, creierul său mic se va usca puțin. În viaţa obişnuită, acest lucru nu se observă imediat, dar omul nu se mai poate orienta corect atunci; dacă acest lucru devine mai puternic, apare paralizia. Acum este iar aşa, că cel mai la început, atunci când omul nu se poate orienta, când apare acest lucru în cap, faptul că omul nu se poate orienta – care porneşte de la uscarea creierului mic –, aceasta prinde la început toţi acei muşchi care sunt aprovizionaţi acolo sus, în cap, de o mică glandă, de aşa-numita glandă pineală, epifiza, şi în special partea implicată în văz. Dacă se întâmplă aceasta, omul face doar gripă. Dacă paralizia merge mai departe, gripa se dezvoltă pâna la omul paralizat în întregime. Astfel încât în toate fenomenele de paralizie se află ceva corelat intim cu solul Pământului. Şi din aceasta dumneavoastră vedeţi că trebuie să ne luăm cunoştinţele într-adevăr din multe părţi, ca să înfăptuim ceva însănătoşitor pentru om. Într-adevăr, nu este suficient să faci tot felul de discursuri că trebuie să fie aşa şi aşa! Căci dacă nu se ştie prin ce se ajunge la moartea organismului, atunci se pot face instituții oricât de bune: oamenii nu vor mai fi însă competenți. Căci tot ceea ce acţionează în plantă şi trece de la plantă la om, este iarăși şi în om de o mare importanţă.

Vedeţi dumneavoastră, seva lemnului corespunde de fapt în om obișnuitei citoplasme incolore, mucusului. Seva lemnului din plantă este la om mucusul vital. Seva vitală a plantei, care îşi parcurge circuitul pornind din frunze, corespunde sângelui omenesc. Şi cambiul plantelor corespunde în om laptelui şi chilului. Când femeia ajunge să alăpteze, ea dezvoltă mai puternic chil în piept prin anumite glande. Aici aveţi din nou ceea ce este cel mai puternic influenţat de către stele la om: chilul. Dar acest chil este în mod cu totul special necesar pentru formarea creierului. Ca să spun așa, creierul este, în fond, chil durificat în om. Când avem deci astfel de frunze, care mor, ele nu produc un cambiu cum trebuie, pentru că nu mai au puterea să reacţioneze cu căldura potrivită. Ele lasă căldura să acţioneze în afară prin părţile pe cale de a muri, nu mai reacţionează corect. Noi mâncăm plante cu un cambiu care nu s-a dezvoltat cum trebuie: ele nu dezvoltă chilul în noi așa cum trebuie; femeile nu dezvoltă cum trebuie laptele matern, copiii primesc deja un lapte asupra căruia stelele nu acţionează deosebit de puternic, copiii nu se pot dezvolta bine. De aceea apare această paralizie, firește, în special la copii. Dar ea poate apărea şi la cei mari, deoarece omul trebuie să rămână întreaga viaţă influenţat de lumea stelară, aşa cum v-am expus deja.

În aceste lucruri ştiinţele naturii trebuie și metoda de vindecare să lucreze împreună. Acestea trebuie să colaboreze pretutindeni. Dar nu ne putem închide în vreo ştiinţă individuală. În ziua de azi există pretutindeni oameni care se preocupă doar de animale; alţii numai cu oamenii, aceştia sunt antropologii. Apoi iarăşi alţii cu o parte din om: cu simţurile bolnave, cu ficatul bolnav, cu inima bolnavă; deci aceşti oameni se specializează asupra interiorului. Apoi, iarăşi, botaniştii studiază doar plantele, mineralogii pietrele, geologii întregul sol. În felul acesta se realizează ceva foarte comod pentru ştiinţă. Omul are mai puţin de învăţat dacă devine doar geolog sau are de învăţat doar despre pietre. Da, dar o astfel de ştiinţă nu foloseşte la nimic! Nu are nici un rost o astfel de ştiinţă; dacă vrei să faci ceva cu omul când este bolnav, trebuie să iei întreaga natură laolaltă. Nu are nici un folos să înţelegi o simplă geologie sau o simplă botanică, sau o simplă chimie. Chimia trebuie să poată fi urmărită până în activitatea sevei lemnului! Este într-adevăr aşa. Studenţii au născocit o vorbă – după cum ştiţi, la universitate există profesori deplini şi profesori agregați –, şi studenţii au născocit vorba: profesorii deplini nu ştiu nimic agregat şi profesorii agregați nu ştiu nimic deplin. – Dar aceasta o putem extinde mult mai departe în ziua de azi: Geologul nu ştie nimic despre plantă, despre animal, despre om; antropologul nu ştie nimic despre animal, despre plantă, despre Pământ. Nici unul nu ştie de fapt cum sunt corelate între ele lucrurile de care se ocupă. Exact așa cum s-a specializat omul în muncă, se specializează şi în cunoaştere. Şi aici este mult mai dăunător. Ţi se face părul măciucă dacă nu există decât geologi, botanişti ş.a.m.d., căci în felul acesta întreaga cunoaştere este îmbucătățită, şi nu se înfăptuiește nimic aşa cum trebuie. Aceasta s-a petrecut ca să le fie oamenilor mai comod. Oamenii spun deja în ziua de azi: Nu poţi fi un om care să ştie totul. – Da, dar tocmai dacă nu vrei să fii un om care să poată lua întreaga cunoaştere laolaltă, atunci de asemenea trebuie să-ţi și spui totodată: Trebuie să renunţi de fapt la o cunoaştere utilă. Noi trăim deja într-un timp în care lucrurile au luat, în fond, o înfăţişare îngrozitoare. Este ca şi cum un om care are de a face cu ceasurile vrea să înveţe în acest sens doar pilirea metalelor. Atunci trebuie să rezulte că, la urma-urmelor, unul cunoaşte pilirea metalelor, altul sudura lor ş.a.m.d., nu-i aşa? Şi atunci ar veni din nou unul care cunoaşte asamblarea ceasului, dar nu ştie la rândul său cum se prelucrează metalele în parte. Acum, nu-i aşa?: la maşinării asta mai merge, deşi desigur că nici acolo nu merge fără să forțezi oamenii. Dar în domeniul medical, de exemplu, nu se ajunge la absolut nimic dacă nu se poate lua laolaltă întreaga cunoaştere, până la cunoaşterea Pământului. Căci înăuntrul trunchiului de lemn trăieşte ceea ce poate fi dus în sus, din Pământ, aşadar din obiectul geologiei, până la seva de lemn. Apoi, acesta moare. Trebuie cunoscută şi meteorologia, aerul, căci din mediul înconjurător al frunzelor este adus ceea ce generează din nou viaţa. Şi trebuie ştiută şi astronomia dacă vrem să înţelegem structurarea cambiului. Iarăși, trebuie cunoscut ce anume intră în om odată cu cambiul, atunci când îl consumăm: chilul, care se transformă devenind creier; astfel încât atunci când omul primeşte un cambiu deteriorat, ca adult obţine un creier deteriorat. Şi în felul acesta se produc bolile din ceea ce se află în interiorul Pământului.

Aceasta este de spus asupra acestui lucru, de unde vin astfel de boli aparent inexplicabile. Ele îşi au temeiul în sol.