Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CONVORBIRI DESPRE NATURA ALBINELOR

GA 351

II. PERCEPŢIA LA ALBINE

Dornach, 28 noiembrie 1923

Bună ziua, Domnilor! Aveţi întrebări pe care aţi dori să mi le puneţi?

Se citeşte un articol din «Jurnalul Apicultorilor elveţieni», nr. 2 şi 3, februarie şi martie 1923; acest articol, al Pr. Dr. Buttel-Reepen, Oldenburg, este intitulat: «Albinele văd oare culori pe care noi nu le vedem?».

Dr. Steiner: Bine, vom spune câteva cuvinte despre acest articol. Aceste experienţe pe care le-au făcut Forel [ Nota 2 ], Kuhn [ Nota 3 ] şi Pohl arată cu claritate cât de puţin se reflectează în zilele noastre asupra celor ce se petrec în experienţe de acest gen. Nu-ţi poţi imagina ceva mai absurd decât interpretarea pe care o găsim în acest articol! Iată, şi eu aş putea spune aşa: am o substanţă – căci substanţe de acest gen există – care este deosebit de sensibilă la razele ultraviolete, adică la culorile de dincolo de bleu şi de violet, de exemplu această platino-cianură de bariu care este citată în articol. Ea străluceşte chiar când maschez toate celelalte culori ale spectrului. Bine, acopăr roşul, oranjul, galbenul, verdele, albastrul, indigoul şi chiar violetul. Nu-i aşa, să reluăm: am roşul, oranjul, galbenul, verdele, albastrul, indigoul şi violetul. Acum fac o mască adică maschez toate aceste culori din spectru. Apoi, am aici (vezi schiţa 3) ceea ce se numeşte razele ultraviolete, pe care omul nu le poate vedea. Dacă pun acolo platino-cianura de bariu, care este un praf alb, şi dacă închid storurile, ea începe să strălucească. În această cameră în care am făcut întuneric, nu vedem nimic; acum lăsăm să intre razele spectrului şi le mascăm, nelăsând în consecinţă să pătrundă decât razele ultraviolete. Dacă acum pun în cameră platino-cianură de bariu, ce se întâmplă? Atunci această substanţă începe să „vadă”.

schița 3 tabla 3 Tabla 3
Schița nr. 3 [mărește imaginea]

Nu facem altceva dacă vom face experienţa cu furnici. În loc să folosesc platino-cianură de bariu, folosesc furnicile. Furnicile merg pe zahăr – asta mă face să spun: ele văd. Dar ele nu au mai multă nevoie să-l vadă, întocmai cum platino-cianura de bariu nu are nevoie să vadă pentru ca să înceapă să strălucească. Nu pot să afirm decât că, în momentul în care am undeva o substanţă, se exercită un efect asupra furnicilor. Nu am dreptul să merg mai departe. Aceşti savanţi gândesc cât se poate de puţin şi afirmă lucruri ce sunt pură imaginaţie.

Singurul lucru care s-ar putea pretinde este acesta (şi el este dovedit, în termenii articolului, prin faptul că dacă se pune lac pe ochii furnicilor, nu apare nici un efect): un efect s-a produs, mai mult sau mai puţin, asupra acestor insecte prin intermediul organelor de simţ. Aici, este de altfel caracteristic că ceea ce acest savant a observat la albine, extinde şi asupra furnicilor şi viespilor. Se vede cu câtă superficialitate se desfăşoară aceste experienţe.

Dar trebuie să mai adăugăm: atunci când se merge mai departe pe aici (la dreapta schiţei) se ajunge la razele ultraviolete. Aici avem roşul, oranjul, galbenul, verdele, albastrul, şi acolo indigoul şi violetul. Acolo avem razele infraroşii şi dincolo ultravioletele. Deci, avem la dreapta razele ultraviolete, iar aceste raze au particularitatea – o spune însuşi autorul articolului – de a exercita o puternică acţiune chimică. Ceea ce se aşează în câmpul razelor ultraviolete este deci puternic atacat printr-o acţiune de ordin chimic. Rezultă de aici că, dacă plasez o furnică în câmpul acestor raze, ea este imediat atacată prin aceste fenomene de ordin chimic. Ea se resimte. Este absolut exact: ea simte asta, în special în ochii ei. Dacă o expui la raze ultraviolete ea simte ceva ca un gâdilat – întocmai cum asupra platino-cianurii de bariu se exercită o acţiune atunci când o supui unui fenomen de ordin chimic. Este absolut asemănător. În cazul în care nu las să pătrundă în cameră decât razele ultraviolete, furnica îşi dă imediat seama că acolo se petrece ceva. Dacă există acolo în special ouă sau larve de furnici, ele se modifică profund; dacă le lăsăm acolo, ele vor pieri. De aceea furnicile îşi salvează ouăle. Deci, în consecinţă, în acest articol este vorba despre o acţiune de ordin chimic. Este foarte exact ceea ce am afirmat recent: albinele sunt dotate cu un fel de gust-miros, ceva intermediar între gust şi miros. Aceasta resimt albinele – iar furnicile în acelaşi fel.

Aceşti  domni înţeleg atât de puţin despre ce este vorba încât ignoră, de exemplu, că atunci când fiinţa umană percepe culorile, în ochii ei se produc uşoare modificări de ordin chimic numai atunci când percepe razele violete. La om, în percepţia culorilor, există deja o orientare spre fenomenele chimice. În tot ce s-a analizat aici legat de albine, este vorba despre modificări de natură chimică, de ordin intern, ce se produc în momentul în care insectele sunt expuse razelor ultraviolete.

Vedeţi dumneavoastră, albinele percep, fără nici o consecinţă, tot ceea ce se află în câmpul lui negru, alb, galben, gri – griul nu este decât un alb mai închis –, şi a lui gri-albastru. În toate aceste culori nu există ultraviolet. Aceste efecte chimice pe care le resimte atât de puternic albina, atunci când este expusă la ultraviolet, sunt absente în aceste culori. Dacă ea iese din acest câmp, ea simte sub efectul razelor ultraviolete ceva ce-i este străin; nu are ce să facă. Ceea ce este important aici, este că albina posedă un fel de gust-miros. Noi oamenii distingem precis mirosul de gust. Gustul este prin excelenţă simţul nostru „chimic”. El se bazează pe fenomene de ordin chimic. Albina posedă un simţ intermediar între miros şi gust.

Aceasta nu contrazice faptul că atunci când se zugrăveşte faţa interioară a cutiei în care trăieşte, ea distinge culorile; căci ştiţi bine că fiecare culoare are efecte chimice şi calorice diferite. Dacă, de exemplu, veţi zugrăvi o suprafaţă cu roşu, şi dacă albina se apropie de acest roşu, ea va simţi căldura. Cum ar putea să nu ştie ea că lucrurile s-ar petrece altfel dacă, de exemplu, ar intra în câmpul albastrului! În apropierea albastrului temperatura scade. Albina simte această căldură a roşului şi acest frig al albastrului. Este deci evident că ea deosebeşte culorile. Dar nu avem dreptul să deducem de aici că albina vede cu ochii ei aşa cum vede omul cu ai săi. Ar fi evident total absurd.

Tot aşa se petrec lucrurile cu multe deducţii pe care le fac oamenii. V-am spus o dată la ce duc toate aceste experienţe. V-am spus: există o plantă denumită Drosera [ Nota 4 ], ale cărei frunze se contractă atunci când sunt atinse. Întocmai cum dumneavoastră faceţi din mână un pumn atunci când cineva vrea să vă atingă, să vă lovească, tot astfel Drosera aşteaptă când o insectă se apropie, şi apoi se închide. Oamenii zic atunci: această plantă are deci un suflet ca şi fiinţa umană. Ea percepe apropierea insectei, se închide, şi aşa mai departe. La acestea răspund întotdeauna: există un dispozitiv făcut în aşa fel încât atunci când se apropie un animal şi atinge într-un loc acest dispozitiv, acesta se închide brusc şi animalul e capturat. El este denumit „cursa de şoareci”. Şi dacă se atribuie un suflet Droserei, atunci să gândim la fel şi despre cursa de şoareci. Dacă se spune că albinele văd pentru că ele reacţionează atunci când sunt expuse razelor ultraviolete, atunci trebuie să spunem şi despre platino-cianura de bariu că vede.

Dacă oamenii ar face efortul să gândească, ar putea descoperi lucruri foarte ciudate; platino-cianura de bariu este într-adevăr un corp extrem de interesant. Platino-cianura de bariu se compune printre altele şi din bariu. Acesta este un metal alb ce aparţine grupei metalelor alcalino-pământoase. Este interesant să se ştie că aceste metale au de asemenea un anumit rol în viaţa fiinţei umane. Într-adevăr, albumina pe care o consumăm n-ar putea să acţioneze corect în corpul nostru dacă pancreasul nostru n-ar conţine metale de acest gen. Prezenţa lor este necesară. Avem deci în bariu un corp ce se află în relaţie cu evoluţia mai mult sau mai puţin agreabilă a digestiei.

Platina este un metal deosebit de preţios, ştiţi, un metal deosebit de dur şi greu. Aceste metale preţioase, toate, au această proprietate de a fi în relaţie cu modul în care noi ne simţim.

Şi acum amintiţi-vă încă ceva. Vedeţi, în acest produs mai există şi cianură. Ea este un fel de acid prusic. Ori, v-am spus că atunci când muşchii lucrează, se produce acid prusic Această platino-cianură de bariu este deci analogă cu ceea ce produce omul constant în organismul său. Şi aceasta vă dă posibilitatea să înţelegeţi că omul însuși este deosebit de sensibil în corpul său – nu în ochii săi – la ceea ce se petrece în lumina ultravioletă, adică în componentele chimice ale luminii. Ne putem face o părere despre aceste fenomene, dacă vom fi atenţi la aceste fapte.

Dar ştiinţa spirituală este singura în măsură să perceapă această acţiune a platino-cianurii de bariu care, atunci când este atacată, face să apară un gen de senzaţie. Această senzaţie este cel mai puternic marcată la albină. Albinele simt prezenţa culorilor cu o deosebită intensitate şi nu văd culorile strălucind decât foarte puţin atunci când se prezintă în faţa lor o fiinţă vie luminiscentă. De aceea am spus: în general, albina trăieşte într-o lumină crepusculară. Dar când apare noua regină, ea străluceşte pentru lucrătoare, aşa cum strălucesc pentru noi licuricii în luna iunie. Acestea se petrec în legătură cu cei trei ochi mici ai albinei. Ceilalţi, mai mari, au o anumită percepţie a luminii, dar o percepere crepusculară. Şi când ai mascat toate celelalte culori, animalul simte prezenţa culorii care are o acţiune chimică, ultravioletul, sau a aceleia care nu are această acţiune, infraroşul.

La sfârşitul articolului din „Jurnalul apicultorilor” se spune că se va vorbi ulterior despre razele infraroşii. Desigur, când albinele intră în câmpul infraroşului, ele se comportă total diferit pentru că aici nu mai există acţiune chimică. Faptele constatate în cursul acestor experienţe sunt exacte; dar trebuie bine înţeles faptul că nu putem scoate din ele deducţiile pe care le fac Forel şi Kuhn. Desfăşurarea experienţei este urmărită fără să se gândească. Oamenii spun: demonstraţia este de necombătut. Da, bineînţeles, pentru cel care atribuie un suflet cursei de şoareci! Dar pentru cel care ştie până unde poate să meargă, până unde poate gândi pentru a urmări exact derularea faptelor, demonstraţia nu e deloc de necombătut.

În viaţă, nu se obişnuieşte să se urmărească exact derularea lucrurilor. Când oamenii găsesc undeva un fapt mărunt, ei fac, cum se spune, un munte dintr-un muşuroi de cârtiţe. Şi deseori aşa stau lucrurile cu savanţii noştri. Când au în faţa lor un anumit fapt, în loc să se oprească acolo cu deducţiile lor, ei îşi continuă raţionamentele. Prin aceasta ajung la ceva abracadabrant, şi fac un munte dintr-un muşuroi. Când ştiinţa actuală pretinde ceva – ea nu o face decât pentru că deţine puterea, toate jurnalele fiind în mâinile ei – nu se contrazice, în general, ceea ce avansează ea. Dar în cele din urmă nu se va ajunge să se câştige ceva prin asta.

Puteţi, cred, lua la rând toţi apicultorii, şi veţi vedea că cei mai pricepuţi nu sunt decât foarte puţin interesaţi de descoperirile lui Forel şi Kuhn, căci apicultorul este un practician, şi ceea ce trebuie făcut, face instinctiv.

Merită desigur mai mult să ai aceste cunoştinţe instinctive. Am remarcat adesea un lucru: se poate întâmpla ca apicultorul să se aşeze în fotoliul său duminică seara, când afară ninge, şi să citească unul din aceste articole, fiindcă, firesc, îl interesează. Dar el nu poate face mare lucru cu acest articol, pentru că nu poţi întreprinde nimic cu el.

Dar desigur că aveţi şi alte lucruri foarte interesante să întrebaţi.

Dl.  Müller: Voiam să mai spun ceva despre regină. Am vorbit deja despre pontă. Dar avem şi regine nefecundate, de exemplu, pe vreme rea, iar din ouăle lor se nasc trântori, care sunt fără valoare. Tot aşa, când regina nu mai este acolo şi când nu mai sunt ouă noi în stup, o lucrătoare este crescută în scopul de a deveni regină; şi aceasta depune ouă, dar ouă nefecundate care dau trântori, fără mare valoare.

Şi aş mai dori să spun ceva despre roire. Roiul primar nu are încă o nouă regină. Noua regină doarme încă în leagănul ei. Numai albinele bătrâne pleacă împreună cu regina. Dacă pot captura regina, pot să repun toate albinele în stup.

Legat de văzul albinelor, aş vrea să spun: când lucrăm în stup şi este prea multă lumină în el – pentru apicultor este foarte puţină – albinele se irită enorm. Referitor la agresivitatea albinelor în momentul roirii, este cunoscut că roiul primar este destul de iritat, roiul secundar este mai puţin. Părerea noastră este că albinele tinere înţeapă mai puţin, nu folosesc încă acul lor.

Există regiuni unde oamenii nu recoltează mierea mai înainte de a se fi făcut o slujbă de către preotul cultului. Ziua de 8 august este o „zi a mierii”.

Se mai poate întâmpla ca roiul să zboare, ca regina să se aşeze undeva, şi s-ar putea crede că regina va muri; dar nu se întâmplă aşa, chiar aşa.

Dr. Steiner: Tot ceea ce am spus a arătat că vechea regină părăseşte colonia atunci când apare regina tânără, când această regină tânără apare în faţa albinelor strălucind ca un licurici. Dacă roiul a ieşit şi dacă vechea regină este capturată, se poate, cum aţi spus, să se repună albinele în stup, şi ele continuă să lucreze liniştit. Nu se poate spune că n-ar fi exact faptul că ar fi plecat colonia datorită puternicei impresii luminoase provocate de tânăra regină asupra celor trei ochi minusculi ai albinelor. Faptul că albinele reîncep să lucreze nu schimbă datele problemei. Trebuie ca şi aici să nu se renunţe la logică. Vă voi da un exemplu luat din viaţa obişnuită. Presupuneţi că sunteţi cu toţii funcţionari la un patron; într-o zi consideraţi că trebuie să faceţi grevă, deoarece comportarea conducerii nu e corespunzătoare. Hotărâţi greva. Aş spune, Domnilor, că dumneavoastră „roiţi”.

Trece câtva timp, şi va veni ziua în care nu veţi mai putea merge la băcănie să faceţi târguieli. Turbaţi de furie şi sunteţi constrânşi să vă întoarceţi la lucru. Ei bine, aş mai putea spune: deci nu este adevărat că direcţiunea nu s-ar fi comportat corespunzător?! Mai bine înţelegeţi că dacă veţi lua regina bătrână roiului care a ieşit, şi dacă veţi repune roiul în stup, acesta este, natural, forţat, pentru că nu o mai are pe vechea regină – acest lucru e simţit – să suporte noua regină, să înghită hapul. Aceasta nu este o dovadă că cele ce v-am spus sunt inexacte; important aici este să se vadă toate acestea în adevărata lor lumină.

Apoi aţi vorbit despre un prim roi, când de fapt încă nu există o tânără regină. Aţi observat vreodată un asemenea roi chiar atunci când oul tinerei regine nu este încă acolo?

Dl. Müller: Nouă zile mai înainte ca regina să fi ieşit din alveolă.

Dr. Steiner: La început tânăra regină este în alveolă sub formă de ou. După 16 zile, este o regină adultă şi părăseşte alveola. Dar cu nouă zile mai înainte, ea se află deja în alveolă sub formă de ou sau de larvă. Ceea ce este remarcabil aici constă în faptul că oul este cel care străluceşte cu cea mai mare intensitate. El încetează progresiv să strălucească, şi tânăra regină mai străluceşte încă un timp. Dar, sub formă de ou sau de larvă ea străluceşte cu cea mai mare intensitate. Este deci perfect aplicabil să existe acolo roiuri care părăsesc stupul: ele se compun din albinele cele mai sensibile, şi ele pleacă. Explicaţia este că nu se produce nimic mai înainte ca tânăra regină să fie prezentă. Ce înseamnă de fapt tânăra regină? Ea e prezentă cu condiţia ca oul să fie acolo.

Dacă regina rămâne fecioară, ea nu produce lucrătoare, ci numai trântori, şi în plus, după cum a spus Dl. Müller, trântori care n-au valoare. Este perfect exact. Deci nu se poate face nimic cu ouăle unei albine fecioare, a unei albine trântor. Va trebui deci să se vegheze ca albinele să-şi poată executa zborul lor nupţial în lumina Soarelui.

Vedeţi iarăşi rolul considerabil pe care-l are elementul chimic. Căci tot ceea ce se petrece aici este o consecinţă a celor ce influenţează aparatul genital al albinei. Or acesta este de natură chimică. Când regina zboară atât de sus, efectul produs nu este legat, natural, de lumină, ci de elementele de natură chimică prezente în acţiunea luminii. Tocmai prin aceasta înţelegeţi cât de sensibilă este albina la tot ce este de natură chimică.

Aţi spus apoi că lucrând în stup ai nevoie de lumină şi aceasta tulbură albinele. Ei bine, încercaţi să vă reprezentaţi următoarele: lumina exercită asupra albinei efecte de ordin chimic, pe care ea le resimte cu o intensitate considerabilă. Dumneavoastră veniţi cu lumina proprie, luminaţi brusc stupul: aceasta are asupra albinei efectul pe care l-ar avea asupra dumneavoastră un curent puternic de aer, ca şi când un curent violent de aer ar trece prin încăperea în care v-aţi aşezat. Albina simte lumina; ea nu simte că locul se luminează, ea simte o cutremurare, ea este scuturată ca un sac de nuci. Şi aproape că s-ar putea spune – cu toate că n-am asistat la aceasta -: când apicultorul aduce multă lumină în stup, albinele devin teribil de nervoase, agitate interior, ele pătrund în câmpul efectelor chimice ale luminii şi încep să zboare de sus în jos, de jos în sus, aproape ca nişte pui de rândunele. Ele dansează din dreapta şi din stânga. Înţelegeţi bine că albinele n-ar avea un comportament atât de nervos dacă ar vedea lumina. Ele s-ar duce să se ascundă într-un colţ, pentru ca să scape de efectele ei.

În acest domeniu trebuie să înţelegem bine că efectele provocate asupra omului nu sunt aceleaşi ca asupra animalelor. Altfel, s-ar face antropomorfism şi s-ar ajunge să se spună: pentru că omul vede în acest fel, animalul vede în acelaşi fel. Nu avem dreptul să vorbim astfel a priori. Imaginaţi-vă că sunteţi în bucătărie unde plita maşinii e puţin încălzită. Pisicii îi place să stea pe ea, se face colac şi doarme; are ochii închişi. Dacă există sub un bufet un şoarece, pe care nu-l poate vedea, pentru că doarme, pisica, fără să deschidă ochii, sare brusc pe podea, se năpusteşte pe şoarece cu o precizie perfectă, şi chiar mai înainte ca dumneavoastră să fi priceput ce se petrece, pisica apare cu şoarecele în bot.

Nu veţi spune că pisica a văzut şoarecele, ea avusese ochii închişi, dormea. Oamenii pretind că pisica a simţit şoarecele pentru că ea are auzul foarte fin. Aceasta ar însemna, cu alte cuvinte: când pisica doarme, ea aude mai bine. Este o afirmaţie foarte contestabilă: văzul şi auzul sunt într-adevăr simţuri care nu au un mare rol decât în starea de veghe, contrar cu ceea ce se petrece în somn cu mirosul. Acest ultim simţ se datorează fenomenelor de natură chimică. Fenomene de natură chimică se produc în nas şi în tot creierul. Dar mai este ceva: atunci când auzim ceva, suntem oare în stare să sărim imediat în picioare cu perfectă siguranţă? Desigur că nu. Auzul nu este în măsură să ne permită o orientare atât de rapidă. Deci nu se poate vorbi aici, la pisică, despre auz. Dar ceea ce are pisica, este un simţ al mirosului deosebit de subtil, al cărui sediu sunt mustăţile sale. În fiecare fir de mustaţă există un canal, şi în acest canal o substanţă care este supusă unei transformări chimice datorită prezenţei şoarecelui. Când nu există şoareci, această substanţă are o anumită compoziţie chimică. Dacă există prin împrejurimi un şoarece – chiar foarte departe – pisica percepe prezenţa lui datorită acţiunii chimice exercitate asupra mustăţilor sale. După cum v-am mai spus o dată [ Nota 5 ], există oameni care, dacă locuiesc la etajul 3 şi dacă există în pivniţă o substanţă, de exemplu sarazin, al cărui miros îl pot simţi, ei se pot îmbolnăvi din această cauză. Faptul că mirosul poate să acţioneze aşa, este uşor să te convingi; altfel n-ar exista câini poliţişti. La câine, nu vederea este de mare importanţă, ci mirosul. În regnul animal, precizia comportamentului nu se datorează vederii, ci efectelor de ordin chimic, ceea ce se manifestă la maximum cu razele ultraviolete.

Dacă vreţi să-i acordați o favoare deosebită unui câine poliţist, ar fi un lucru bun când mergeți cu el să ţineţi un felinar opac, şi veţi ţine astfel constant câinele în câmpul razelor ultraviolete. Atunci va găsi mult mai sigur, pentru că fenomenele de ordin chimic, ce-şi au sediul tot în perii olfactivi, se vor afirma şi mai puternic.

Astfel, tot ceea ce puteţi cunoaşte despre animale conduce aici, că de îndată ce se abordează regnul animal trebuie să se facă abstracţie de simţurile sale legate cu conştienţa şi să se coboare la nivelul mirosului şi gustului, adică la simţurile în care intervin fenomenele chimice.

Aţi spus că albinele tinere nu înţeapă. Este perfect explicabil că tânăra albină n-ar avea încă complet dezvoltată întreaga organizare internă a organului vulnerant. Ea apare mai târziu. Nu este nimic deosebit în acest lucru, şi acesta nu contrazice cele ce le-am spus.

Dl. Müller: pune o întrebare legată de hrănirea artificială. Spune că ia 4 litri de apă, 5 kg de zahăr, adaugă cimbrişor, infuzie de muşeţel şi un vârf de cuţit de sare. Ce efect poate avea acest amestec?

Dr. Steiner: Despre aceasta suntem în măsură să vă dăm lămuriri importante; într-adevăr, tocmai pe aceste principii ce sunt aplicate instinctiv de apicultori se bazează, parţial, fabricarea medicamentelor noastre. Nu pentru toate, ci pentru un anumit număr.

Dacă hrăniţi albinele cu zahăr, să spunem mai întâi că ar fi o eroare grosolană, căci prin natură hrana albinelor nu este zahărul, ci nectarul, polenul.

Dl. Müller: Trebuie, de exemplu, să scoatem mierea şi să golim fagurii cu ouă, altfel albinele au dezinterie. Şi astfel de multe ori se întâmplă ca albinele să nu mai aibă decât 2-3 kg de miere, asta nu ajunge.

Dr. Steiner: În general, albinele nu sunt obişnuite să mănânce zahăr, ci să-şi găsească hrana în nectar. Un lucru deosebit constă în faptul că iarna albina transformă întreaga hrană pe care o primeşte într-un fel de miere. Hrana este transformată de fiinţa care o absoarbe. Albina este capabilă, iarna, să transforme în miere, pe parcursul digestiei, hrana pe care o primeşte. Şi vă puteţi foarte bine reprezenta că acesta este un proces ce necesită o putere activă cu mult mai mare decât dacă albina s-ar hrăni cu miere. În ultimul caz ea nu are nevoie să folosească puterile necesare transformării zahărului în miere.

Care vor fi albinele capabile să transforme, în cantitate, zahărul în miere? Vor fi albinele robuste şi numai ele, cele mai producătoare. Acest lucru nu poate fi obţinut de la albinele slabe, de aceea ele nu fac mare lucru.

Am spus mai înainte: atunci când adăugăm ceai de muşeţel, scutiţi albina de parte din munca pe care trebuie s-o înfăptuiască în organismul ei. Când amestecaţi zahărul în ceaiul de muşeţel, muşeţelul este în plantă acel component care produce în ea nectarul. Căci substanţele conţinute în ceaiul de muşeţel nu există numai în muşeţel, ci în oricare plantă ce conţine nectar. Muşeţelul, conţine natural această substanţă într-o cantitate mai mare, şi pentru aceasta nu poate fi folosit ca plantă meliferă. Dar fiecare plantă conţine o mare cantitate de amidon. Amidonul are în permanenţă tendinţa de a se transforma în zahăr. În plantă, substanţa muşeţelului acţionează asupra amidonului în aşa fel încât ea tinde să facă din el nectar. Dacă prin urmare daţi animalului ceai de muşeţel, îl ajutaţi să elaboreze mierea, faceţi ca zahărul să devină analog mierii.

Noi facem acelaşi lucru cu medicamentele noastre. Luaţi un metal oarecare; nu-l puteţi administra aşa fiinţei umane, pentru că îl elimină pe parcursul digestiei; el trebuie să fie amestecate cu altceva, în scopul de a fi mai uşor asimilat. Acelaşi lucru se petrece şi cu muşeţelul pe care îl adăugaţi zahărului.

Pentru acelaşi motiv trebuie adăugată sarea, pentru că aceasta face ca lucrurile nedigerabile să fie digerabile. Noi punem instinctiv sare în supa noastră și în celelalte, pentru că sarea are proprietatea de a se extinde rapid în organism și de a face alimentele să fie digerabile.