Bună ziua, Domnilor! Vom continua astăzi consideraţiile pe care le-am legat data trecută de întrebarea D-lui Dollinger. Dacă mai apare o altă problemă ne vom ocupa şi de ea. Data trecută, pentru a răspunde la întrebarea D-lui Dollinger, am luat ca punct de pornire furnicile. Desigur, putem spune: albinele, viespile, furnicile, sunt specii animale înrudite; în acelaşi timp, comportamentul pe care-l observăm la unele şi la celelalte este total diferit. Aici, observaţia ne poate face să aflăm enorm de multe lucruri referitoare la economia universului. Căci cu cât studiem mai mult aceste animale şi modul lor de viaţă, cu atât mai mult eşti forţat să constaţi cu ce înţelepciune este organizată activitatea acestor animale şi tot ce reuşesc ele să întreprindă.
Data trecută v-am relatat despre modul în care îşi execută furnicile locuinţa lor, cum o asamblează sau cu ajutorul unor bucăţi de pământ, sau cu ajutorul unor aşchii mărunte de lemn mort, în descompunere sau încă dur, sau cu ajutorul unor alte materiale pe care le amestecă cu acest lemn. Îşi construiesc movila lor de pământ. În acest mușuroi există tot felul de galerii în lungul cărora ele se deplasează în întregi colonii, în procesiuni. Le vezi astfel ieşind prin găuri şi îndreptându-se spre un loc din împrejurime de unde adună ceea ce le este necesar.
Şi iată apărând o astfel de colonie de furnici; ea amenajează aici o cavitate, sapă tot felul de galerii ce conduc spre exterior (vezi schiţa nr. 14). Apoi furnicile îngrămădesc puţin pământ deasupra, fac o galerie, apoi alta, apoi a treia, etc. Galeriile sunt legate între ele. Este un adevărat labirint. Pe aici se deplasează furnicile; ele pleacă să caute în împrejurimi cele necesare pentru construcţia şi hrana lor.
Vedeţi, Domnilor, a spune că toate acestea se datorează instinctului acestor animale – da, bine, dar nu înseamnă că spui mare lucru. Căci, atunci când animalul nu are un trunchi de copac la dispoziţia sa, el construieşte un muşuroi de nisip. Dar când găseşte un trunchi de arbore corespunzător, se organizează în aşa fel încât să fie scutit de munca necesară construirii unui muşuroi. Animalul se conduce deci în funcţie de circumstanţe. Şi aici, este foarte greu să spui că animalul are un instinct general. Dacă ar fi aşa, acest instinct l-ar conduce să facă toate lucrurile conforme cu instinctul său. Or, el se reglează în funcţie de circumstanţele exterioare. Acesta este lucrul important.
 Schița nr. 14 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 9 |
La noi aşa ceva se petrece mai rar, dar de îndată ce ajungi în regiuni mai meridionale, furnicile devin, în genul lor, un adevărat flagel. Imaginaţi-vă o casă undeva; într-un anumit colţ – unde multă vreme cei ce locuiesc în casă nu observă absolut nimic –, s-au instalat nişte furnici; ele aduc tot felul de materiale din apropiere, bucăţi de pământ, aşchii de lemn, şi îşi construiesc, într-un loc unde se stă mult timp fără a se face gospodărie, un foarte mic adăpost ce trece neobservat. Şi de acolo, îşi instalează galeriile până în bucătărie, în cămara de alimente, după itinerarii foarte complicate; şi merg să caute acolo tot ceea ce le este necesar pentru a se hrăni sau pentru alte nevoi, în aşa fel încât, în aceste regiuni meridionale, se poate întâmpla ca o casă să fie traversată în toate direcţiile de aceste galerii. Desigur, nu ştii că locuieşti sub aceleaşi acoperiş cu un furnicar; şi nu observi decât atunci când descoperi din întâmplare că furnicile au atacat ceva din rezerva de alimente; numai urmărind traseul uneia din galerii poţi descoperi punctul de plecare.
Nici aici nu se poate explica mare lucru invocând instinctul, căci ai fi obligat să spui: natura a sădit în acest animal instinctul de a-şi sădi construcţia foarte precis în această casă. Este absolut necesar, într-adevăr, ca această construcţie să fie executată în aşa fel încât să se adapteze tocmai acestei case. Înţelegeţi, aceste animale nu activează exact printr-un simplu instinct, în comportamentul lor există înţelepciune.
Dar când cercetezi o furnică izolată, nimic nu te conduce la constatarea că ea ar fi deosebit de înţelaptă. Ceea ce face ea când ai separat-o de colonie, sau ce poate face, nu arată a fi deosebit de înțelept. În consecinţă, ajungi să gândeşti că nu furnica izolată are posedă rațiunea, ci furnicarul ca atare în ansamblu. Ca și stupul; el, în ansamblul lui este înţelept. Şi furnicile dintr-un furnicar nu sunt ele cele care au o minte individuală. Maniera de lucru a acestor colonii este deci extrem de interesantă.
Dar, se petrec lucruri şi mai interesante, să zicem. Există chiar o specie de furnici care procedează după cum urmează. Această furnică înalţă pe pământ, într-un anumit loc, un fel de meterez (vezi schiţa nr. 15). Este înălţat acolo. Ea trasează apoi un cerc, şi aveţi aici pământul din jur. Aici, furnica îşi sapă o gaură în pământ. Înăuntru se află furnicile. Edificiul poate căpăta şi aspectul unui vârf vulcanic. În interior se găsesc galeriile care de acolo conduc în împrejurimi.
 Schița nr. 15 |
Tabla 9 |
Aceste furnici fac apoi ceva foarte special. Ele distrug cu mandibulele lor toate ierburile şi plantele care există în jur, cu excepţia unei singure şi unice specii de iarbă. Tot ce nu este din această specie este distrus, şi se întâmplă uneori ca ele să distrugă toate plantele. În aşa fel încât la mijloc se înalţă un gen de colină, şi de jur-împrejur ai zice că pământul este acoperit cu mici dale. Căci prin faptul că furnicile distrug totul, pământul devine ceva mai compact. Acesta este deci pământ foarte compact. Avem deci un furnicar, şi în jur s-ar zice că pământul este pavat; este complet neted, asemenea asfaltului, dar mai deschis.
Furnicile pornesc apoi în împrejurimi pentru ca să caute o specie determinată de plante [ Nota 15 ], pe care apoi o cultivă. De îndată ce vântul aduce alte seminţe, imediat ele rod planta, chiar când ea încolţeşte, o aruncă în afara teritoriului pe care l-au netezit; în jur nu încolţeşte decât această unică specie de iarbă. Astfel furnica şi-a instalat un gen de proprietate funciară, şi de jur-împrejur cultivă iarba care-i convine. Şi ea nu lasă să pătrundă aici nimic altceva; ea distruge tot şi aruncă rămăşiţele. Această specie de iarbă care creşte acolo capătă o cu totul altă înfăţişare decât cea pe care o are în exteriorul zonei. Căci iarba, în afara acestui domeniu creşte, să spunem, într-un sol mai afânat. Ea prezintă atunci un aspect total diferit. Acest pământ pe care furnicile îl fac mai dur face ca atunci când această iarbă este semănată acolo de furnici, să aibă seminţe dure, tari ca piatra.
Da, Domnilor, pot fi întâlnite astfel de furnicare ce au împrejur o adevărată exploatare agricolă: furnici cultivatoare! [ Nota 16 ] Darwin [ Nota 17 ] care a observat atent acest fenomen, le numeşte astfel. Găseşti deci de jur-împrejur o adevărată cultură cu ceva asemănător unor grăunţe mici de orez, dar grăunţe foarte dure, tari ca piatra. Apoi, când totul este gata, furnicile ies, secţionează partea de sus a plantei, şi duc bucăţile astfel tăiate în locuinţa lor. Ele rămân apoi în interior un anumit timp; nu le vezi, dar ele sunt active în furnicar. Tot ce nu pot utiliza, toate firele care aderă la grăunţele atât de dure, le secţionează şi după un anumit timp ele aleargă pe aici (vezi schiţa nr. 15) aruncând din ogorul lor ceea ce nu le poate folosi, păstrând în furnicar numai seminţele dure, pe care cu mandibulele lor foarte puternice le folosesc, pe de o parte pentru hrana lor, şi pe de altă parte pentru extinderea construcţiei. Ele sunt ţărani adevăraţi: privesc dacă pot folosi cele aflate în jur. Ceea ce nu le foloseşte, aruncă în exterior. De fapt, fiinţele umane nu procedează foarte diferit. Pentru a-şi satisface propriile nevoi, aceste furnici cultivatoare sunt extraordinar de îndemânatice!
Ajungi astfel să te întrebi: în fond, ce se petrece aici? Înţelegi bine, aici a fost obţinută o specie absolut nouă de plantă! Aceste grăunţe mici de orez, tari ca piatra, aşa cum cresc ele aici, nu există nicăieri în altă parte. Numai furnicile, numai ele le produc. Şi furnicile le transformă după cum le doresc. De fapt, ce se petrece aici? Mai înainte de a aborda această întrebare, să cercetăm din nou aspectul problemei sub un alt unghi.
Revenind la viespi, descoperim, cum v-am spus, nişte animale care-şi depun ouăle în frunzele arborilor, în scoarţa arborilor, provocând prin acesta creşterea gogoşilor de ristic în care se dezvoltă, la rândul lor, tinerele viespi.
Lucrurile pot să se prezinte şi altfel. Există omizi care arată cam aşa (schiţează – Tabla 9). Cunoaşteţi cu toţii aceste omizi care au corpul acoperit cu un strat des de păr; ele sunt păroase. Acestei omizi i se poate întâmpla următorul lucru. Apar una sau mai multe viespi de o anumită specie [ Nota 18 ], care-şi depun ouăle, pur şi simplu, pe această omidă. Când aceste ouă au ajuns la maturitate, larvele ies din găoace. Se ştie că larvele sunt prima formă sub care apar atât albinele cât şi celelalte insecte din această specie.
La furnici este la fel. Ştiţi că atunci când distrugi un furnicar, găseşti în el ceea ce se numeşte: ouă de furnici, de culoare albă, ce se dau ca hrană unor păsări cântătoare. Dar aceste ouă de furnici nu sunt ouă veritabile, ci sunt pupele. Ouăle sunt mici şi din ele au ieşit mai întâi larvele. Pupele sunt numite eronat ouă de furnici.
Se petrece ceva foarte ciudat după ce viespea şi-a depus ouăle în omidă. V-am mai vorbit despre asta. Larvele care ies sunt foarte vorace; sunt nenumărate în această omidă. Ele sunt vorace, îşi extrag hrana din corpul omizii. Şi se întâmplă ceva foarte special – v-am povestit deja [ Nota 19 ]: dacă una dintre aceste larve ar încerca să devoreze stomacul omizii, larvele de viespe din interior ar pieri. Dacă un organ, ca de exemplu ochiul, sau ceea ce serveşte omizii ca inimă sau ca organ digestiv, ar fi atacat, viaţa s-ar opri. Aceste mici larve de viespe au inteligenţa de a nu se atinge sau de a nu devora ceea ce îi este necesar omizii pentru a-şi menţine viaţa, ci atacă sau devorează numai organele care nu suferă prea mult că sunt distruse. Animalul nu moare, cel mult se îmbolnăveşte. Dar larva de viespe poate continua să se hrănească.
Deci o organizare foarte înţeleaptă vrea ca larvele de viespe să nu devoreze nimic din ceea ce ar putea face ca omida să dispară. Poate aţi văzut cum ies din adăpostul lor aceste larve, după ce au ajuns la maturitate. Ele ies din corpul omizii, iar întreaga omidă a fost de fapt doica ce a hrănit cu prpriul său corp toate aceste ouă. Ele ies acum, continuă să se dezvolte la exterior pentru a deveni viespi şi de această dată îşi adună hrana din flori. Apoi, când au ajuns la maturitatea necesară, îşi depun ouăle, la rândul lor, în omizi de aceeaşi specie.
Acum puteţi spune: o prodigioasă inteligenţă acţionează în toate acestea! Şi de fapt, v-am spus deja: când observi aceste lucruri treci dintr-o uluire în alta. Chiar aşa, uimirea pune stăpânire pe tine şi ajungi astfel să te întrebi: cum se înlănţuie elementele acestui ansamblu? Să pătrundem acum mai în adâncul lucrurilor. Mai întâi ne spunem: aici sunt florile care ies din pământ şi se dezvoltă. Şi dincolo, omizile. Iată că apar aceste insecte care se îndoapă cu flori şi omizi, apoi se reproduc. Acelaşi proces reîncepe fără încetare. Şi nouă oamenilor, ni s-ar părea la început că întreagă această lume a insectelor ar putea foarte bine să nu existe. Desigur, dacă privim albinele ne spunem: ele ne furnizează mierea, şi de aceea apicultura este utilă. Perfect, dar asta înseamnă să vezi lucrurile dintr-un punct de vedere uman. Şi dacă albinele sunt nişte hoaţe care fură mierea florilor, şi dacă noi, oamenii, folosim această miere pentru a ne hrăni sau chiar ca medicament atunci toate acestea sunt foarte profitabile pentru noi; dar din punctul de vedere al florilor totul ar putea apărea ca şi când ar fi vorba despre un jaf pur şi simplu, şi că noi oamenii am lua parte la acest jaf. Întrebarea este deci următoarea: punctul de vedere al florilor ar putea fi cel care s-ar exprima aşa: există acolo, în lumea exterioară, jefuitori – albine, viespi, furnici –, aceşti jefuitori ne fură sucul nostru, dar noi am fi mai prospere dacă ni l-ar lăsa?
Acesta este un punct de vedere pe care omul în general îl presupune ca a fi cel al florilor. Şi deseori veţi putea chiar auzi ignoranţi care se lamentează: vai! săracele flori! Vai! săracele omizi! Aceşti înfiorători paraziţi se hrănesc din substanţele lor şi fac tot ce pot ca să le-o fure! Or realitatea e complet alta. Într-adevăr, atunci când te apropii de o floare şi vezi aşezată pe ea o insectă, de exemplu o albină care suge sucul florii sau al salcâmului, trebuie să-ţi spui: ce ar deveni planta dacă albina sau viespea, sau altă insectă n-ar suge astfel sucul ei? Ce s-ar întâmpla? Evident, este mult mai greu să răspunzi la această întrebare decât să recurgi la această poveste a hoţiei, dar pentru asta trebuie să-ţi adânceşti privirea în întreaga economie a naturii. Şi aici nu-ţi vei putea face nici o opinie dacă nu eşti în stare de o viziune retrospectivă asupra stadiilor anterioare ale evoluţiei Pământului.
Pământul, într-adevăr, nu a fost mereu aşa cum este el acum. Dacă el ar fi fost întotdeauna aşa cum îl cunoaştem, cu calcarul său mort, cu cuarţul său mort, gnaisul său, micaşistul mort, etc., apoi aici, răsărite din seminţe, asemenea cu cele de azi, plantele, acolo animalele, etc., dacă întregul Pământ ar fi fost întotdeauna aşa, întreg ansamblul pe care îl cunoaştem n-ar fi putut exista, în nici un fel! Oamenii care-şi iau drept punct de pornire a ştiinţei lucrurilor aşa cum există ele azi se înşeală total; construcţia nu rezistă. Cel care caută secretele, legile Pământului acolo unde le caută ştiinţa de astăzi, acela este exact ca un locuitor de pe Marte care ar coborî pe Pământ şi neavând nici o înţelegere a omului viu s-ar mulţumi numai să meargă într-o cameră mortuară pentru a cerceta morţii. Nu-i aşa, el nu ar putea găsi aceşti morţi dacă ei n-ar fi fost mai înainte vii! Locuitorul de pe Marte care n-ar fi văzut încă fiinţa umană vie şi n-ar fi văzut decât morţi, ar trebui mai întâi să fie condus spre oamenii vii. Apoi el şi-ar putea spune: bine, acum înţeleg faptul că morţii au această formă; mai înainte n-am înţeles, pentru că nu cunoscusem fiinţa vie care a existat anterior. Tot astfel, dacă vrei să cunoşti legile evoluţiei Pământului, trebuie să te întorci la stadiile anterioare. Pământul actual a avut într-adevăr, într-un stadiu anterior, o cu totul altă configuraţie. L-am numit mereu „Lună”, şi în cartea mea Ştiinţa ocultă el poartă acest nume, pentru că Luna actuală este un vestigiu al acestui vechi Pământ. Pământul s-a transformat, la origini a fost total diferit.
A existat un timp în care condiţiile ce domneau pe Pământ erau în aşa fel încât plantele noastre şi insectele noastre nu existau. Înţelegeţi, exista atunci, să spunem, acel Pământ care ce poate fi comparat cu Pământul de astăzi; apoi, crescând pe acest Pământ, formaţiuni analoge plantelor, dar care se transformau continuu, adoptau mereu alte forme, asemenea norilor. Existau acolo, în anturajul Pământului, nori ca aceştia: (schiţează – Tabla 9). Dar ei nu erau nişte nori ca ai noştri, care sunt morţi, cel puţin aparent morţi; erau nişte nori vii, aşa cum este vie planta de astăzi. Dacă v-aţi reprezenta norii de astăzi prinzând viaţă şi devenind verzi, aţi dobândi o reprezentare a lumii vegetale din acel timp îndepărtat.
În această privinţă mulţi dintre oamenii noştri de ştiinţă ating culmile comicului. De curând aţi putut citi în presă o informaţie de un caraghioslâc ieşit din comun. Iată că s-a mai făcut încă o descoperire ştiinţifică, absolut în stilul de astăzi. Este ceva extrem de hazliu. S-a confirmat într-adevăr că laptele, preparat într-un anumit mod, este un bun remediu contra scorbutului, care este o boală foarte rea.
Ei bine, cum procedează un savant de astăzi? V-am mai atras atenţia asupra acestui lucru: el analizează laptele. El găseşte atunci că în lapte există cutare şi cutare componenţi chimici. V-am mai atras atenţia că cu aceşti componenţi chimici pot fi hrăniţi şi şoareci; dar dacă li se dau numai aceştia, şoarecii mor în câteva zile. Acest lucru l-au constatat elevii Profesorului Bunge, şi ei şi-au zis: deci în lapte există, ca şi în miere, o substanţă vitală, vitamina! Este exact la fel ca atunci când v-am spus că se zicea: când eşti sărac, acest lucru decurge din faptul că nu eşti bogat. La fel se spune: înăuntru există vitamină.
S-a făcut deci o importantă descoperire: în lapte există tot felul de substanţe care poartă nume foarte savante. Şi laptele, preparat într-un anumit mod, este un remediu contra scorbutului. Apoi, s-a urmărit după metode foarte savante dacă aceste substanţe date singure bolnavilor atinşi de scorbut i-ar vindeca. Nimic nu i-a vindecat, nici unul dintre aceşti compuşi! Dar când aceşti compuşi sunt reuniţi în laptele special preparat, atunci ei pot vindeca scorbutul. Luat individual, nici unul nu vindecă; numai ansamblul este cel care vindecă.
Dar ce rămâne, se întreabă savantul, când scoţi din lapte toţi aceşti componenţi, ce rămâne? Căci acum el îi elimină pe toţi. El nu vrea să admită faptul că aceşti componenţi ar fi într-un trup eteric. Şi elimină pe toţi prin ipoteză, şi ce rămâne? Răspuns: vitamina! Vitamina, care trebuie deci să vindece scorbutul, nu se află în nici unul din aceşti compuşi. Dar atunci unde este ea? Şi iată găselniţa: ea se află în apa laptelui, pentru că nu se află în rest. Aceasta este cea care vindecă scorbutul, apa!
Toate acestea sunt necrezut de comice, dar astfel s-au prezentat lucrurile în mod savant. Căci dacă apa este cea care conţine vitamina, toată această ştiinţă ar putea ajunge la punctul în care ar trebui să admită că norii cerului sunt vii. Ar trebui într-adevăr să ridicăm ochii spre înălţimi şi să spunem: în apă, există oriunde vitamine. Astfel am fi regăsit Pământul aşa cum a fost el în trecut. Numai că astăzi lucrurile nu mai stau aşa.
Exista deci în acea vreme, aş zice, un gen de viaţă vegetală, un înveliş vegetal viu. Iar acest înveliş vegetal viu era peste tot fecundat din atmosfera înconjurătoare. Nu existau acolo nici animale cu forme net desenate, nici viespi care să se aşeze pe plante, dar din împrejurimi nu venea decât o substanţă dotată cu viaţă animală (schiţează – Tabla 9). Astfel Pământul nostru a cunoscut un stadiu ce poate fi descris cam aşa: el era înconjurat de nori purtători de viaţă vegetală; de aceşti nori se apropiau alţi nori care-i fecundau şi care erau de natură animală. Din spaţiu cosmic venea animalitatea, iar de la Pământ se înălţa viaţa vegetală.
Totul s-a transformat. Plantele de atunci au devenit florile noastre de azi cu contururi bine delimitate, care ies din pământ şi nu mai formează nori mari. Dar le-a rămas ceva: ele vor să primească o influenţă provenind din anturajul lor. Iată un trandafir care creşte (schiţează – Tabla 10). Iată o frunză, apoi altă frunză, apoi a treia. Apare acum o viespe. Aceasta roade o bucăţică din frunză, o transportă la cuibul său ca material de construcţie sau ca hrană pentru micuţii ei. După cum am spus, trandafirii noştri nu mai sunt nori, ei au devenit formaţiuni cu contururi net delimitate. Dar ceva totuşi a rămas în frunzele şi florile trandafirului: este ceea ce în trecut vieţuia în el şi era unit animalităţii venită din împrejurimea întreagă! Acest element se află acolo în trandafir. În fiecare frunză de trandafir există ceva ce nu poate să nu fie fecundat într-un fel de întregul mediu ambiant.
 [mărește imaginea] |
Tabla 10 |
Şi vedeţi, Domnilor, aceste flori au nevoie cu orice preţ de o anumită substanţă ce are de asemenea un mare rol în organismul uman. Când examinaţi atent corpul uman, găsiţi în el cele mai diverse substanţe. Toate aceste substanţe se transformă continuu. Dar oriunde în corp ele se transformă în final în ceva conţinut mereu de corp în anumite cantităţi. Corpul uman are nevoie de acest ceva. Acesta este acidul formic.
Dacă strângeţi furnici dintr-un furnicar şi dacă le striviţi, veţi obţine un suc. Acest suc conţine acid formic şi puţin alcool. Acest suc este în furnici. Dar dumneavoastră îl aveţi şi în corpul dumneavoastră, repartizat foarte fin. Ceea ce mâncaţi în timpul vieţii se transformă mereu – nu în exclusivitate, există şi alte lucruri, natural, dar în cantităţi foarte mici – în acid formic. Acest acid umple întregul dumneavoastră corp. Şi în cazul în care sunteţi bolnavi şi dacă nu aveţi destul acid formic în corp, corpul se află într-o situaţie foarte gravă. Căci el devine atunci – revin acum la întrebarea D-lui Müller dându-i răspuns – gutos sau reumatic. Se produce prea mult acid uric şi insuficient acid formic.
Furnicile au deci în ele ceea ce este necesar şi corpului uman. Dar acidul formic este, în mod foarte general, ceva de care are nevoie întreaga natură. Nu veţi găsi o scoarţă de copac care să nu conţină puţin acid formic. În arborele întreg, ca şi în corpul uman, acest acid există peste tot. În fiecare frunză, oriunde trebuie să existe. Dar nu trebuie numai ca acest acid formic să fie acolo; există acolo şi o substanţă înrudită acestui acid, tocmai ceea ce posedă viespile, şi ceea ce posedă albinele, şi care devine veninul albinei. Toate aceste insecte poartă în ele o anumită substanţă care este toxică. Când o albină ne înţeapă, rezultă o inflamaţie; dacă este o viespe, poate uneori să fie foarte rău. Aceste poveşti despre înţepăturile de viespe pot să te înfioreze. În această privinţă Brehm [ Nota 20 ] descrie o scenă foarte interesantă, arătând ce farsă urâtă pot juca uneori aceste insecte oamenilor şi animalelor.
Iată povestea: un văcar, băiat tânăr, avea într-un izlaz un număr de vaci, iar acest izlaz avea câteva cuiburi de insecte. Câinele ciobănesc alerga prin toate părţile. Brusc acest câine parcă înnebuneşte, începe să gonească în toate părţile ca un animal nebun, fără să poţi înţelege ce i se întâmplă. Aleargă în cea mai mare viteză spre pârâul din apropiere, se precipită în el şi nu se opreşte din scuturături. Văcarul, îngrozit, vine în ajutorul câinelui său, dar de pe malul pârâului. Din nenorocire, se aşează pe un cuib de insecte, aşa cum făcuse fără îndoială şi câinele său, şi iată că insectele îl înţeapă: începe să alerge ca un nebun, şi în cele din urmă se aruncă şi el în apa râului. Pentru că nici câinele, nici văcarul nu mai sunt acolo, în turmă începe să se instaleze dezordinea. Vacile care calcă un cuib al acestor insecte sunt înţepate la rândul lor şi se comportă ca nişte nebune. Şi în final, o mare parte a turmei se află în apă, animalele sunt ca nebune!
Astfel, aceste înţepături de albină pot juca o festă foarte urâtă. În definitiv, aceste animale au ceva veninos în ele. Şi de fapt, când o furnică vă muşcă, rezultă tot o mică inflamaţie, căci ea face să curgă în rană acid formic. Dar acest acid există în diluţie corespunzătoare în tot ceea ce este viu.
Şi dacă nu ar exista nici furnici, nici albine, nici viespi, care sunt pe drept cuvânt preparatoarele acestor veninuri, ce s-ar întâmpla? Acelaşi lucru ce s-ar întâmpla cu perpetuarea rasei umane dacă aţi decapita brusc toţi bărbaţii, nelăsând să supravieţuiască pe Pământ decât femeile. Atunci omenirea nu s-ar mai putea perpetua, pentru că n-ar mai exista sămânţă bărbătească. Aceste insecte îşi au de fapt sămânţa lor, dar în orice caz ceea ce rezultă din aceste veninuri este necesar vieţii lor; căci aceste veninuri sunt o rămăşiţă din ceea ce a existat în sfera care înconjura vechea Lună. În trecut, a coborât asupra plantelor, provenind din spaţiul cosmic, venin de albină, venin de viespe, acid formic în particule foarte fine. Astăzi există ceea ce a mai rămas din el. Deci, dacă veţi vedea o albină aşezată pe un salcâm sau pe o floare, să nu spuneţi: dar insecta nu face nimic altceva decât să fure ceva florii! ci să spuneţi: în timp ce micuţa albină se aşează acolo şi suge, floarea se simte atât de bine încât face să curgă un suc spre locul de unde aspiră albina. Acest lucru este deosebit de interesant, Domnilor! Când albina suge, floarea face să curgă acolo sucul. Şi în timp ce albina îi ia ceva florii, în acest suc curge, prin intermediul albinei care-l transmite florii, veninul. Şi atunci când viespea înţeapă, veninul viespii curge acolo unde ea a înţepat. Şi în special în timp ce furnica atacă chiar trunchiurile arborilor lipsiţi de viaţă, în aceste trunchiuri se scurge acid formic. Astfel, atunci când apare o furnică, sucul florii se aliază sucului furnicii. Acest lucru este necesar. Căci dacă nu s-ar întâmpla aşa, dacă n-ar exista aceste albine, aceste viespi şi aceste furnici care vizitează continuu această lume a florilor şi o atacă cu mandibulele lor, atunci acidul formic şi veninurile necesare nu s-ar scurge în aceste flori, iar florile în câtva timp ar dispărea.
Vedeţi, omul apreciază aceste substanţe denumite obişnuit substanţe vitale. Dar pe drept cuvânt, numai substanţele asemenea acidului formic sunt veritabile substanţe vitale. Dacă veţi considera mătrăguna, în această plantă există o otravă. Este o substanţă dăunătoare. Dar ce face mătrăguna? Ea colectează spiritul din lumea înconjurătoare. Otrăvurile sunt colectoare de spirit. Tocmai de aceea ele sunt şi remedii. Şi în realitate, florile sunt din ce în ce mai bolnave, iar aceste mici albine, aceste viespi şi aceste furnici sunt ca nişte mici medici care aduc continuu acidul formic de care ele au nevoie şi care le vindecă boala, pentru ca totul să reintre astfel în normal. Aţi înţeles: albinele, viespile şi furnicile nu sunt numai nişte hoaţe, ele aduc în acelaşi timp florilor ceea ce le permite să trăiască.
Şi tot aşa stau lucrurile, până la urmă, şi cu omizile (schiţează). Ele ar muri şi ar ajunge să dispară. Ei bine, poate vă spuneţi, răul n-ar fi prea mare; specia omizilor va dispărea şi atâta tot. Dar cu aceste omizi se hrănesc, la rândul lor, păsările, şi aşa mai departe. Întreaga natură e pusă sub semnul raporturilor interne de acest gen. Atunci când vedem, de exemplu, cum furnicile impregnează totul cu acidul lor formic, acolo privirea noastră se îndreaptă spre economia naturii. Este ceva grandios. Peste tot se produce ceva care este absolut necesar conservării vieţii şi a Universului.
Iată, avem aici un arbore. Acest arbore are o scoarţă. Scoarţa se descompune dacă tai arborele. Acolo există scoarţă putrezită (schiţează – Tabla 10). Ne spunem: să lăsăm asta să se descompună pe îndelete. Privim liniştiţi la toate acestea şi lăsăm acolo, în pădure, ca toate resturile să se descompună. Câte frunze şi deşeuri putrezesc în pădure într-un an! Lăsăm toate acestea să putrezească. Dar în Univers, lucrurile sunt altfel organizate. Oriunde în împrejurimi există aceste furnicare. Acidul formic provenind de la aceste furnici pătrunde în solul pădurii.
Când aveţi pământul unei păduri şi un furnicar, acest lucru îl putem compara cu situaţia în care aţi avea un pahar plin cu apă: puneţi în acest pahar o picătură dintr-o substanţă oarecare, şi această substanţă se răspândeşte imediat în apa paharului. Dacă puneţi în el sare, imediat toată apa devine sărată (schiţează). Atunci când acolo există un furnicar, acidul formic se răspândeşte în acelaşi mod în întregul sol al pădurii, în materiile în descompunere, iar întregul sol al pădurii, care era pe cale să moară, se impregnează cu acest acid formic. Astfel că acidul formic pătrunde nu numai în interiorul plantelor şi al omizilor actuale, încă în viaţă, sau în plus, veninul albinei sau al viespii, când albina se aşează pe floare şi când floarea aspiră ceea ce primeşte de la albină, ci pătrunde şi în solul pe cale de a muri.
Toate acestea nu pot fi cunoscute decât graţie ştiinţei spirituale. Căci cealaltă ştiinţă nu se preocupă decât de ceea ce ia albina de la floare. Dar albinele nu s-ar fi putut aşeza pe flori timp de milenii dacă nu le-ar fi cultivat rănindu-le cu mandibulele lor.
Şi tot aşa se petrece şi cu materia inertă în pădure. Reprezentaţi-vă acest lucru: ştiinţa care se limitează la fizic, ca cea de astăzi, admite că într-o zi pământul va ajunge complet mort. Şi de fapt, el ar trebui să ajungă astfel, căci ar trebui să se ajungă într-o zi la situaţia în care tot ce s-a descompus invadează şi în care pământul va muri. Dar acest lucru nu se va întâmpla, pentru că oriunde se descompune pământul, el se impregnează în acelaşi timp cu ceea ce îi dau albinele, viespile şi furnicile. Sigur, albinele nu îl dau decât florilor vii; viespile, şi ele, aproape exclusiv acestor flori. Dar ceea ce dau furnicile sub formă de acid formic, dăruiesc în acelaşi timp şi celor moarte şi descompuse, şi prin asta întru câtva incită la viaţă aceste materii moarte, contribuind astfel ca pământul să rămână viu în tot ceea ce are ca descompus.
Cu adevărat deci putem spune: admirăm spiritul care este prezent în toate acestea. Dar dacă privim lucrurile mai de aproape, înţelegem că toate acestea au o mare importanţă.
Să privim acum la aceste furnici cultivatoare care-şi formează ogoarele lor şi transferă plantele pentru a deveni altele decât cele din starea naturală. Fiinţa umană nu s-ar putea hrăni cu ceea ce produc aceste plante. Căci dacă ar consuma aceste mici grăunţe de orez dure ca piatra, ar contracta în primul rând boli ciudate; ar exista într-adevăr în ea un exces de acid formic. Apoi şi-ar sparge dinţii şi ar da mult de lucru dentiştilor. După care ar pieri lamentabil pentru că a consumat aceste grăunţe de orez dure ca piatra, pe care le obţin furnicile în modul menţionat.
Dar furnicile, furnicarul mai exact, îşi spune; dacă ne-am mulţumi să căutăm în întreaga natură, şi dacă nu vom extrage din plante decât ceea ce se află peste tot, vom înmagazina în noi prea puţin acid formic, şi în consecinţă nu vom putea reda pământului decât foarte puţin din acest acid. Să alegem deci numai plantele pe care le putem cultiva în aşa fel încât totul în ele să fie compact şi dur ca piatra şi din care să extragem mult acid formic. Astfel, aceste furnici care practică agricultura, o fac pentru a extrage maximul de acid formic. Aceste furnici sunt, la rândul lor, cele care dau pământului cel mai mult din acest acid. Astfel se înlănţuie lucrurile.
Vedeţi deci prin aceasta că veninurile, chiar dacă provoacă inflamaţii sau alte efecte analoge, sunt în acelaşi timp remedii care acţionează în permanenţă pentru a împiedica deteriorarea. Şi putem spune: precis, albina este, sub acest raport, de o extraordinară importanţă pentru ca florile să se menţină sănătoase; căci există o profundă afinitate între flori şi albine.
Şi această conservare a vieţii arată că de fiecare dată când insectele se răspândesc astfel în pământ, pământul la rândul lui se încarcă cu venin, aş zice. Acesta este aspectul spiritual al lucrurilor. Dacă îţi pui întrebarea: care sunt relaţiile de ordin spiritual între fapte, voi continua să răspund că întotdeauna lucrurile se prezintă aşa sau aşa; eu citez chiar faptele, şi pornind de la fapte dumneavoastră veţi putea judeca dacă acestea au sau nu un sens. Căci faptele se desfăşoară tocmai într-un mod care-ţi permite să vezi că peste tot, în toate, există un sens. Numai că oamenii care se intitulează astăzi savanţi nu vă vorbesc despre acest aspect al lucrurilor, care joacă totuşi un anumit rol în menţinerea vieţii. În regiunile noastre, nu se ţine prea mult cont de asta, dar cu cât înaintezi mai înspre sud, poţi auzi ţăranii, oamenii simpli, spunând cu o ştiinţă instinctivă: aceste furnicare nu trebuie distruse, căci ele contribuie la a împiedica putregaiul să devină vătămător. Şi cei foarte pricepuţi din aceste regiuni mai spun încă ceva. Când te plimbi cu ei prin pădure, în special într-o pădure în care s-a tăiat sau în care arborii tineri încep să crească, aceşti oameni – la ei nu creierul este inteligent, ci nasul; deci poţi fi inteligent şi cu nasul –, aceşti oameni deci, traversează această porţiune tăiată în care arborii tineri îi vor înlocui pe cei bătrâni, ajung într-un anumit loc şi spun: ei bine, această plantaţie va reuşi perfect, aici nu miroase putregaiul ca în altă parte, trebuie că există în apropiere un furnicar care-şi arată utilitatea. Aceşti oameni simt asta; ei sunt inteligenţi cu ajutorul nasului, şi din această inteligenţă provin multe din aspectele ştiinţei populare atât de folositoare.
Din nenorocire, civilizaţia modernă n-a dezvoltat decât cultura cerebrală, iar aceste fapte care revelează instinctul au fost înlăturate. În acelaşi timp însă, instinctul nu mai este astăzi decât un cuvânt. Aceste animale, tocmai când se asociază în stupi, în furnicare, ştiu profund toate acestea. Şi la origine, există un fel de miros. Şi după cum am spus, în multe aspecte ale acestei ştiinţe instinctive găsim inteligenţa nasului.
Vom continua studiul nostru săptămâna viitoare. Astăzi am vrut să vă spun numai că: albinele, viespile, furnicile nu sunt numai nişte hoaţe care păgubesc cu ceva natura, ci ele îi dau şi posibilitatea de a continua să trăiască şi să prospere.
