Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Christian Rosenkreutz și Misiunea sa


3. CINE SUNT ROSICRUCIENII?

Pentru cei care se ocupă de literatura teosofică, în jurul numelui de rosicrucian planează ceva nedefinit, neclar, ca şi cum în spatele său s-ar ascunde un mister. Mulţi consideră că această denumire a fost atribuită unor oameni care în secolul al XVIII-lea s-au îndeletnicit cu tot felul de vrăji posibile şi imposibile. În operele celor care încearcă să cerceteze rosicrucianismul din punct de vedere ştiințific şi istoric se simte o nedumerire binevoitoare atunci când se afirmă cam aşa ceva: A existat cândva un fel de confrerie care avea idealuri înalte şi idei morale progresiste. Este posibil să se mai vorbească şi despre formulele lor simbolice. În orice caz, în operele savante s-a accentuat tot mereu faptul că rosicrucienii ar fi decăzut. Dacă rosicrucienii ar fi fost vreodată aşa cum s-a spus în acele scrieri, rosicrucianismul ar fi fost absurd. În realitate, ei se numără printre cei mai valoroşi membri ai omenirii. Această afirmație nu poate fi justificată pe baza informațiilor din afara grupului respectiv. Tainele nu au fost transmise niciodată prin intermediul cărților. Dacă s-a dat vreodată ceva în vileag, aceasta s-a petrecut numai prin trădare, sau ceva de felul acesta, şi atunci acel ceva a putut trece cu uşurință drept nerozie sau superstiție. Dar o astfel de abordare nu are nimic comun cu ceea ce a fost rosicrucianismul. Câte ceva cu privire la ceea ce cuprindea rosicrucianismul poate fi totuşi găsit într-o carte care a apărut în anul 1616. Autorul se numea Johann Valentin Andreae. Cartea se intitulează Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz [Nota 25], şi prezintă evoluția unui om care a devenit rosicrucian. Ulterior, Andreae a publicat o carte din care nu se putea deduce dacă a fost vorba de ceva serios, de o glumă sau de o retractare.

În considerațiile de astăzi vom dezvălui ceea ce este îngăduit să devină public chiar în zilele noastre, din ceea ce este în realitate rosicrucianismul. În toate timpurile a existat o inițiere. Oamenii se află pe trepte diferite de evoluție. Există oameni aflați la un nivel superior, care sunt inițiaţi în cele mai profunde taine ale lumii, care ştiu ceva despre cum se formează lumile, cum a luat naştere Pământul, şi cum ating oamenii trepte de evoluție tot mai înalte. Atunci când se spune despre inițiat că este un cunoscător, lucrurile sunt privite adesea cu prea multă uşurință. Căci a şti care este adevărata taină a omului, a şti care este viitorul omului, constituie cel mai mare lucru pe care-l poate învăța cineva. Pentru că există o cunoaştere care acționează de-a dreptul ucigător asupra oamenilor nepregătiți. Dacă aceasta ar fi comunicată fără o pregătire prealabilă, omenirea s-ar prăpădi. S-ar produce o scindare a omenirii, cea mai mare parte a sa ar fi distrusă, iar această cunoaştere ar acționa favorabil doar asupra unei mici părți a omenirii. Taina nu poate fi smulsă unui inițiat de către cei nechemați; prin nici o tortură, prin nici un supliciu. Chiar dacă i-ați cere unui inițiat să o facă, el nu ar revela niciodată unui nechemat tainele ultime ale lumii. El ar înnebuni sau ar fi ucis numai de gândul că ar trebui să dezvăluie cuiva nevrednic taina. Aş vrea să vă înfățişez perspectiva întregii evoluții care depinde de această taină prin următoarea imagine: o alee care aparent se îngustează din ce în ce mai mult, deşi marea taină va fi cândva dezvăluită tuturor oamenilor.

Rosicrucianismul este un mod de iniliere. El a fost întemeiat de Christian Rosenkreutz. Există diferite căi de inițiere. Una a fost învățată de hinduşi de la vechii Rishi; aceasta este calea orientală yoga. Apoi a existat calea creştin-gnostică, iar cea de-a treia este calea rosicruciană [Nota 26]. Toate trei căile conduc la culmea iniţierii. Dar în mod obişnuit nu se ia în considerare cât de fundamental diferite de cele ale europeanului sunt predispoziţiile spirituale şi fizice ale indianului. Chiar prin particularităţile corpului său europeanului i-ar fi imposibil să meargă pe calea indiană. În afară de aceasta, nu se ţine seama nici de influenţa condiţiilor exterioare, cu marea lor diversitate. Puteţi să observaţi că în India şi în general în ţările calde anumite boli – ca holera sau variola – au o cu totul altă desfăşurare decât în zonele reci ale globului. Mediul înconjurător este complet diferit şi influenţează în mod corespunzător toate învelişurile omului. De aceea este ciudată părerea că pentru un european ar fi realizabilă instruirea yoga. Este de fapt o eroare. În schimb nu s-a ştiut că, începând din secolul al XIV-lea, rosicrucienii au păşit pe o altă cale de iniţiere.

Calea rosicruciană nu este nicidecum necreştină. Pentru mulţi dintre cei care se află ancoraţi cu ardoare şi temeinicie în creştinism, calea creştin-gnostică este cea corectă, şi ei ating pe această cale culmea cea mai înaltă. Dar numărul oamenilor de acest fel este în scădere. Rosicrucianismul are în vedere cele mai adânci taine ale creştinismului, dar aduce pe deasupra posibilitatea de a îndepărta toate îndoielile care le sunt induse oamenilor prin concepţii populare sau mai puţin populare. Nimeni nu este ferit astăzi de cele mai amare îndoieli, care îl asaltează din toate părţile. Prin instruirea creştină omul nu ar putea înfrunta în mod corespunzător aceste îndoieli, nu s-ar putea feri şi nu ar şti să se apere de ele. Nu trebuie să luaţi acest afirmaţii în mod exterior. Dacă cineva s-ar gândi să spună, de exemplu: Eu nu-l citesc pe Haeckel, ci mă izolez în concepţia mea creştină despre lume, nu ar rezolva nimic în felul acesta. În lumea în care trăim, omul este saturat de civilizație. Atunci când utilizăm trenurile sau sursele de lumină recent descoperite, ne folosim de legile naturii. Oricât de tare s-ar izola omul, prin fiecare locomotivă, prin fiecare sursă de lumină artificială, i se comunică gândurile care roiesc în ambianţa sa spirituală. Dacă cineva ar rămâne doar la citirea Bibliei, trupul său astral, trupul său sufletesc ar fi înconjurat noaptea de toate senzaţiile sufleteşti distrugătoare posibile. Nu vă daţi seama de ce aţi devenit nervoşi. Cel care cunoaşte gândurile ce se revarsă inconştient, o ştie. Nu este vorba numai de ştiinţa materialistă ca atare, ci despre întreaga atmosferă spirituală în care trăim. În secolul al XII-lea încă mai domnea ardoarea religioasă, Biserica era spirituală şi reprezenta centrul, din punct de vedere exterior. Omul care lucrase din greu se refugia în casa Puterilor spirituale, şi îşi găsea acolo liniştea. Astăzi lucrurile s-au schimbat. Instruirea rosicruciană ia în considerare aceşti factori actuali, ea ţine seama de tot ceea ce i se întâmplă omului modern.

Ce este aşadar educaţia rosicruciană? În cadrul ei veţi face cunoştinţă cu idealuri înalte. Cine vrea să parcurgă această instruire trebuie să se adreseze celui care posedă cunoaşterea corespunzătoare. Deja de la primii paşi pe care îi face, discipolul va înţelege despre ce este vorba. Prin instruirea rosicruciană se produce o transformare completă a omului. Omul poate deveni cetăţean al lumii superioare numai dobândind capacităţi ale acesteia.

Instruirea secretă rosicruciană are şapte părţi componente. În primul rând, adevăratul studiu. În al doilea rând, însuşirea Imaginației. În al treilea rând, deprinderea scrierii oculte. În al patrulea rând, descoperirea pietrei filosofale. În al cincilea rând, cunoaşterea omului însuşi, a Universului în mic, a microcosmosului. În al şaselea rând, cunoaşterea macrocosmosului, şi în al şaptelea, cunoaşterea a ceea ce este fericirea divină. Adesea apar abateri în această succesiune, astfel încât un Maestru spiritual poate alege, în funcţie de individualitatea discipolului, de exemplu ca ceea ce se află pe locul al cincilea, să devină treapta a patra.

Vă veţi întreba: Mai există şi astăzi un rosicrucianism veritabil? – Da, există, şi el va dobândi abia în viitor cea mai importantă semnificaţie a sa. Fraţii rosicrucieni au şi anumite semne de recunoaştere. Prea puţini dintre ei se arată în public, o parte acţionează în deplină izolare. Cine îi caută, îi găseşte. Iar cel care nu îi găseşte, poate considera că pentru el încă nu a venit timpul să-i găsească. Dar întâlnirea va avea loc în mod inevitabil. Adesea ea se petrece ca din întâmplare. S-ar putea, de exemplu, să fiţi nevoiţi să rămâneţi trei ore într-o sală de aşteptare, din cauza înzăpezirii unui sector de cale ferată. Un străin se apropie, aparent întâmplător, de dumneavoastră. L-aţi găsit în el pe Maestrul dumneavoastră spiritual. Acesta este doar o posibilitate, pe care o amintesc aici.

În primul rând: adevăratul studiu. Ce se înțelege prin aceasta? Sunteţi conduşi în lumi pe care omul obişnuit nici nu le bănuieşte. Este nevoie să ne putem orienta corespunzător în aceste lumi. Un visător, care nu are un sprijin solid în gândirea sa, nu este potrivit pentru această cale. Este necesară gândirea cea mai sigură. Omul trebuie să privească în jur, trebuie să se străduiască să perceapă ce este în jurul său cu o privire sănătoasă, dar, de asemenea, trebuie să fie în stare să-şi închidă simţurile. Prin aceasta vă spun ceva ce nu este apreciat de oricine, nici chiar de cei mai mari filosofi. Eduard von Hartmann de exemplu, a afirmat în repetate rânduri: în orice gând a mai rămas ceva din impresiile simţurilor, fie o impresie sonoră, fie una cromatică. – Dar afirmaţia că nu este posibilă o gândire care să nu conțină nimic senzorial, este de o incredibilă cutezanţă. Calea spre o astfel de gândire, eliberată de senzorial, este prezentată acum în literatura spiritual-ştiinţifică şi în conferinţe.

Cei care se dovedesc apţi, sunt îndreptați mai adânc în cunoaştere. Dar partea elementară a acestei cunoaşteri este accesibilă unei mari părţi a omenirii. Studiul care ne îndepărtează de perceperea senzorială a lumii, şi care este oferit astăzi oamenilor, constă într-o educare a gândirii. Aceasta nu are nimic comun cu ceea ce ne înconjoară ca senzorialitate. Cine vrea să pătrundă mai adânc, trebuie să-şi conducă spiritul înspre un antrenament intensificat al gândirii. Am încercat să dau îndrumări pentru o astfel de gândire eliberată de senzorial în două lucrări, Filosofia libertăţii şi Adevărşi ştiinţă. Cine va începe să aprofundeze aceste cărţi, va observa cum se înşiră un gând după altul, conform unei anumite necesităţi a succesiunii de idei. Toţi cei care năzuiesc să ajungă mai sus, primesc astfel un instrument care să le permită o creştere spirituală corectă.

În al doilea rând: însuşirea Imaginaţiei. Aici, reprezentarea se deosebeşte de gândirea obişnuită. Reflectaţi la expresia lui Goethe: „Tot ceea ce este trecător, e doar un simbol”. Când vedeţi un om cu faţa zâmbitoare sau cu chipul mâhnit, nu spuneţi că pe chipul lui se formează o cută, sau că o lacrimă i se rostogoleşte pe obraz, ci veţi spune că primul aspect este expresia unui suflet vesel, iar cel de-al doilea al unui suflet trist. Exteriorul vă face accesibil lăuntricul, exteriorul constituie un simbol, o alegorie pentru exprimarea sufletului. Oricine va accepta acest lucru în cazul omului. Orice om cunoaşte diferenţa dintre aspectul fizic al capului unui om şi ceea ce exprimă chipul său. Geologul descrie Pământul, fără să fie preocupat de altceva decât de structura pur fizică a acestuia. Oamenii nu-şi dau seama că trupul Pământului este corpul unei fiinţe, şi că anumite plante sunt expresia voioşiei Spiritului Pământului, iar altele expresia tristeţii lui. Goethe a ştiut să ne spună câte ceva despre aceasta, el ştia să vadă Pământul ca pe un trup, şi ştia ce Spirit îl pătrunde. În Faust, el îl face ca Spiritul Pământului să spună:

În val de viaţă, în viscol de fapte
Sui, cobor în vânt,
Prin toate mă cern!
Leagăn şi mormânt,
Un ocean etern,
O pânză-n schimbare,
O viaţă-dogoare,
La războiul vremii-n vuiet mă frământ
Și dumnezeirii-i ţes un viu veşmânt.

(Faust – Noapte, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Editura Univers, 1982.)

Tot ceea ce se află pe Pământ este un simbol pentru ceea ce se petrece în interiorul Pământului. Oamenii se plimbă încolo şi încoace pe trupul Pământului. Din trupul meu – aşa poate spune Pământul – creşte ceea ce îi dă omului pâinea. În acel loc al Evangheliei după Ioan, în care se spune: „Cine mănâncă pâinea mea, mă calcă în picioare” (Ioan, 13,18), este exprimat unul din cele mai profunde misterii întru înţelegerea lumii.

Ne însuşim conştienţa imaginativă prin faptul că vedem un simbol în orice lucru. Dar pentru aceasta, trebuie să fi învăţat mai înainte gândirea logică. În instruirea rosicruciană, nu va alege nimeni un alt simbol. Fiecare va resimţi în toate un simbol al veşnicului. Va trebui să înveşmântez aici într-un dialog ceea ce se ascunde în spatele unei alegorii care a fost predată mai întâi în templele medievale şi apoi în şcolile rosicruciene. Maestrul spunea discipolului: Priveşte planta, cum îşi înfige rădăcina în sol, şi cum îşi îndreaptă spre lumina Soarelui receptaculul, sediul organelor sale de reproducere. Raza Soarelui sărută cu castitate receptaculul floral şi în felul acesta ia naştere o nouă fiinţă. Raza Soarelui este numită şi Sfânta lance a iubirii. Chiar şi Darwin spunea: Rădăcina plantei poate fi comparată cu capul omului. – Omul este o plantă inversată. Organele sale de reproducere sunt îndreptate în mod pudic spre centrul Pământului. Animalul se află între om şi plantă. Cele trei regnuri ale naturii sunt desemnate figurativ printr-o cruce.

desen

Platon spunea: Sufletul lumii este răstignit pe crucea trupului lumii.

Maestrul rosicrucian îi cerea discipolului: Compară deci materia carnală cu materia vegetală castă – va veni însă o vreme când omul va fi curăţat de pofte şi pasiuni şi se va maturiza pe o treaptă superioară, luminând în întâmpinarea Soarelui spiritual, tot atât de pur şi de lipsit de pofte ca şi planta cea pură. Prin acest ideal el îşi va purifica trupul în aşa măsură, încât fecundarea se va desfăşura într-un mod cast şi pur. Acest ideal este reprezentat în instruirea medievală prin Sfântul Graal [Nota 27]. Potirul este un simbol sfânt pentru ceea ce va trebui să fie senzorialitatea umană, atunci când va ajunge să fie identică cu ceea ce este potirul receptaculului floral. Atunci ea va fi sărutată de porumbelul alb – potirul este înfăţişat cu un porumbel alb deasupra lui.

Această spiritualizare a lumii, perceperea ambianţei omului în asemenea imagini, ne înalţă până la contemplarea imaginilor astrale. Din fire şi simţire se formează conştienţa imaginativă.

În al treilea rând: deprinderea scrierii oculte. Scrierea ocultă constă în reproducerea curenţilor lăuntrici ai naturii. Un astfel de semn este simbolul vârtejului. Dacă aţi putea vedea întreaga nebuloasă a lui Orion, aţi percepe-o ca înfăşurarea a două cifre de şase una în alta. Vedeţi astfel în nebuloasă o lume care se distruge, şi o lume care se naşte. Aşa este pretutindeni. Când planta rodeşte, nimic din vechea plantă nu trece în cea nouă. Nimic altceva nu face să se formeze o nouă plantă, decât forţele. Şi în acest caz aţi vedea doar spirala, înfăşurându-se şi desfăşurându-se. Tot aşa aţi putea vedea cum o cultură veche se înfăşoară în ea însăşi, iar cea nouă se desfăşoară în afară. Acest proces ne poate ajuta să înţelegem un astfel de semn.

desen

Cu opt sute de ani înainte de naşterea lui Christos, Soarele intra în semnul Berbecului, sau al Mielului. În fiecare primăvară acest punct se deplasează câte puţin [Nota 28]. Acum, punctul vernal se află în constelaţia Peştilor. În vechime, oamenii credeau că Berbecul le aduce deplina mântuire, noua putere a primăverii. Chiar şi pe Mântuitor l-au pus în legătură cu aceasta. În prima perioadă a creştinismului, simbolul său era crucea cu mielul. Mai înainte ca Soarele să se afle primăvara în constelaţia Berbecului, el s-a aflat în constelaţia Taurului. Pe atunci, egiptenii îl venerau pe Apis, iar perşii pe taurul lui Mythras. După potop, Soarele s-a aflat în constelaţia Racului. Racul a primit acest semn ocult:

desen

Există multe astfel de linii, dar şi diverse culori. Şi învăţarea acestor semne ne face să pătrundem înlăuntrul forţelor şi puterilor naturii. Prin scrierea ocultă, se învață cultivarea voinţei.

În al patrulea rând: descoperirea pietrei filosofale. În secolul al XVIII-lea, aceasta constituia o taină. Cineva a dezvăluit pe atunci ceva în această privinţă, spunând: Este ceva cunoscut de oricine. Piatra filosofală este totodată lucrul cel mai nobil pe care îl poate dobândi omul, este ceea ce poate face omul din organismul său, pentru a ajunge la o dezvoltare superioară.

Aş dori să vă amintesc aici o parabolă din filosofia vedanta. Cândva, oamenii au vrut să verifice dacă omul poate trăi şi fără ochi. După un an, cel supus încercării a spus: da, am trăit, dar am fost orb. – Apoi el a încercat să trăiască fără urechi. Şi după un an, a spus: da, am trăit şi fără urechi, dar am fost surd. – I-a fost luat şi glasul, şi a trăit ca mut. Apoi urma să i se ia şi respiraţia, dar asta nu s-a mai putut: fără respiraţie nu putea trăi. Respiraţia ne aduce aerul vital. „Şi Dumnezeu i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi el s-a făcut astfel un suflet viu”. Cu fiecare respiraţie inspirăm oxigen şi eliminăm dioxid de carbon. În cazul plantei, circuitul este invers. Planta îşi construieşte trupul din carbon. De aici vine faptul că noi mai găsim încă plante încastrate în cărbune, şi după milenii. Omul are în sine carbonul, el inspiră oxigen şi produce dioxid de carbon, care este îndepărtat. Asta face şi animalul. Însă şcoala rosicruciană predă o configurare deosebită a procesului respirator, prin care omul învaţă procesul ce se desfăşoară în plante. În felul acesta, omul va fi în stare să transforme carbonul în sine, şi va putea schimba el însuşi sângele albastru care vine de la organe, în sânge roşu. El va prelua în sine natura plantei, şi va face cândva ceea ce face planta astăzi. Rosicrucianul spune: Astăzi, trupul tău este alcătuit din carne. Cândva, tu îl vei clădi prin respiraţia ta. În tine va apărea natura plantei, dar tu nu vei dormi ca ea, ci vei acţiona clarvăzător.

Înspre acest ideal se îndreaptă omul, acela de a-şi clădi trupul din carbon – cărbunele obişnuit este piatra filosofală. Când trupul omului va fi devenit stelar, el nu va fi cărbune negru, ci carbon transparent, limpede ca apa. Acestea nu sunt numai procese chimice, ci sunt idealuri înalte. Spre această stare se îndreaptă rosicrucianul, în mod gradat, iar mai târziu întreaga omenire se va înălţa până acolo.

În al cincilea rând: cunoaşterea omului ca microcosmos. Lumea este dispersată în tot restul naturii, iar omul este un extract al acesteia. Tot ceea ce se află în lume constituie literele, iar omul este cuvântul format din ele. La începutul secolului al XIX-lea, Oken şi Schelling au prezentat idei fundamentale, cât se poate de corecte, în această privinţă. Ei au încercat să-şi explice ce ființă corespunde unui anumit organ. Oken a procedat întrucâtva grotesc, atunci când a declarat că limba este o sepie. Goethe spunea: ochiul este format din lumină, şi pentru lumină. Vom cunoaşte adevărata natură a luminii abia când vom descoperi în om ceea ce corespunde luminii.

Maestrul îi dă discipolului un fir conducător, acela de a se concentra asupra unui punct, asupra unui organ din spatele bazei nasului, şi el învață să cunoască natura conştienţei de vis a omului, pe lângă conştienţa clară actuală. Şi omul învață să cunoască întreaga lume, dacă se cufundă în splină, ficat şi alte organe. Dacă prin această cufundare lăuntrică – exagerarea este periculoasă – el şi-a extins conştienţa, atunci va creşte împreună cu întreaga lume.

În al şaselea rând: cunoaşterea macrocosmosului. Cine a cunoscut cele de pe treptele anterioare, va recunoaşte şi creatorul din spatele tuturor făpturilor create.

În al şaptelea rând: cunoaşterea fericirii divine. Pe treapta a şaptea, omul atinge o stare care scoate la suprafaţă, din profunzimile sufletului, sentimentul întregului şi sentimentul fericirii, la care este îndreptăţit abia pe această treaptă. Doar prin cunoaşterea macrocosmosului învață să se transpună în acest sentiment universal. Fericirea divină este o transpunere clară a sinelui în fiecare lucru în parte. Omul învață aici ce anume se află în spatele naturii sufletului. Cineva mi-a spus odată: Eu nu am crezut vreodată că piatra ar simţi ceva când este lovită. – Spiritul regnului mineral resimte spargerea în bucăţi a pietrei drept cea mai înaltă încântare, drept sentiment de fericire. Dacă nouă ni se pare că un bloc de marmură ar trebui să resimtă spargerea sa ca o tortură, pentru spiritul stâncii este cea mai înaltă fericire. Aţi putea întreba: De ce aceste lucruri nu ne sunt împărtăşite? Cineva îmi spunea cândva că aceasta ar putea fi de cel mai mare folos omenirii. Eu i-am replicat: oamenii ar vrea să tragă avantaje egoiste din aceasta, iar această taină nu trebuie pusă decât în slujba altruistă a omenirii.

Această taină era ştiută de rosicrucieni, iar cei care trec acum prin lume şi se află în slujba progresului uman împărtăşesc ceea ce serveşte acestui progres, şi ei ştiu cum se poate înfăptui „nunta chimică” [Nota 29].