Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Ființe spirituale din natură


III. ELIBERAREA FIINŢELOR ELEMENTARE PRIN OM

Dusseldorf, 12 aprilie 1909 (GA 110)

A existat o învăţătură care merge în urmă până la izvoarele spirituale ale existenței, învăţătură care a fost propovăduită de sfinţii Rishi în prima epocă de cultură a erei postatlanteene. Aspectul esenţial al acestei învăţături, al acestei cercetări de la începutul erei noastre postatlanteene este faptul că ea a pătruns atât de profund în toate procesele naturii încât a putut recunoaşte spiritualul activ din acestea. De fapt, noi suntem înconjurați tot timpul de evenimente spirituale şi de entități spirituale. Tot ceea ce se petrece din punct de vedere material nu este decât expresia unor realităţi spirituale, şi toate lucrurile care ne întâmpină sub formă materială sunt numai învelişul exterior al unor entități spirituale. Când în vechea învăţătură sfântă menționată adineaori se vorbea despre fenomenele care ne înconjoară, pe care le percepem în ambianța noastră, se atrăgea întotdeauna atenţia asupra unui fenomen, asupra celui mai important fenomen al naturii care îl înconjoară pe oameni pe Pământ. Pentru acea ştiință a spiritului acest fenomen era fenomenul focului. În centrul tuturor explicaţiilor referitoare la ceea ce se petrece pe Pământ se situa cercetarea spirituală a focului. Dar, dacă vrem să înţelegem această învăţătură orientală despre foc care era atât de importantă în vechile timpuri pentru întreaga cunoaştere şi, de asemenea, pentru întreaga viaţă trebuie să privim în jur şi la alte fenomene şi obiecte ale naturii, aşa cum erau considerate ele de acea învăţătură străveche, dar care pentru ştiinţa spiritului este valabilă încă şi astăzi.

Pe atunci, tot ceea ce îl înconjura pe om în lumea fizică era explicat pe baza a patru elemente. Fireşte, aceste patru elemente nu mai sunt recunoscute astăzi de ştiinţa materialistă modernă. Dumneavoastră ştiţi că aceste patru elemente se numesc: pământ, apă, aer şi foc. Dar, acolo unde înflorea ştiinţa spiritului, prin pământ nu se înţelegea ceea ce se desemnează astăzi prin cuvântul pământ. Prin pământ era desemnată o stare de existenţă materială, starea solidă. Tot ceea ce numim noi astăzi solid, în ştiinţa spiritului era numit pământos. Aşadar, fie că avem un pământ arabil solid, fie că avem o bucată de cristal de munte, o bucată de plumb sau o bucată de aur, tot ceea ce e solid era numit pământ. Tot ceea ce e lichid, nu numai apa, era numit apos sau apă. Aşadar, dacă aveţi o bucată de fier şi o aduceţi în stare de incandescenţă, astfel încât sub influenţa căldurii să se topească treptat şi să curgă, atunci pentru ştiinţa spiritului ceea ce curge aici ca fier este apă. Toate metalele, când sunt în stare fluidă, erau numite apă. Tot ceea ce numim astăzi gazos, această stare pe care o numim astăzi gazoasă, indiferent despre ce substanţă este vorba, fie oxigen, hidrogen sau alte gaze, era numit aer. Al patrulea element era focul. Ştiinţa actuală, acest lucru îl cunosc cei care îşi amintesc noţiunile fundamentale ale fizicii, nu consideră focul ceva care poate fi comparat cu pământul, cu aerul sau cu apa; fizica actuală vede în foc o stare de mişcare. Ştiinţa spiritului consideră că focul, sau căldura, nu este decât o substanţialitate şi mai fină decât aerul. Aşa cum elementul pământ sau elementul solid se transformă în element fluid, tot astfel, pentru ştiinţa spiritului elementul gazos trece treptat în stare de foc, iar focul este un element atât de fin încât impregnează toate celelalte elemente. Focul pătrunde aerul şi îl încălzeşte, la fel apa, la fel pământul. Aşadar, pe când celelalte trei elemente sunt, într-un fel, separate, vedem că elementul foc impregnează totul.

Vechea ştiință a spiritului şi, împreună cu ea, noua ştiință a spiritului, spun: Mai există şi o altă deosebire, o deosebire considerabilă, între ceea ce numim noi pământ, apă, aer şi ceea ce numim foc sau căldură. – Cum putem percepe elementul pământ sau elementul solid? Noi percepem elementul solid prin faptul că îl atingem şi el opune o rezistență. La fel stau lucrurile şi cu elementul apă. Acesta cedează, ce-i drept, mai uşor, rezistența nu este atât de mare, totuşi noi percepem apa ca pe ceva exterior nouă, care opune o rezistență. Şi aşa stau lucrurile şi cu elementul aer. Noi percepem elementul aer tot în mod exterior. Altfel stau lucrurile cu căldura. Trebuie să evidențiem aici un aspect, pe care concepția actuală despre lume nu îl consideră important, dar pe care trebuie să-l considerăm astfel, dacă vrem să pătrundem adevăratele enigme ale existenței. Şi anume, faptul că noi putem percepe căldura şi fără s-o atingem în mod exterior. Acesta este esențialul: Noi putem percepe căldura când atingem un corp care are un anumit grad de căldură; putem percepe căldura la fel cum percepem celelalte trei elemente, dar simțim căldura şi în propriile noastre stări interioare. De aceea, întreaga ştiință din vechime a evidențiat, începând cu indienii, următorul lucru: pământul, apa, aerul sunt elemente percepute numai în lumea exterioară; căldura e primul element care poate fi perceput şi în mod interior. Căldura sau focul are, ca să spunem aşa, două laturi: o latură exterioară, care ni se prezintă când percepem căldura în mod exterior, o latură interioară, când ne simțim noi înşine într-o anumită stare de căldură. Omul îşi simte starea interioară, simte că îi e cald, simte că îi e frig; în schimb, nu se preocupă în mod conştient prea mult de stările gazoasă, lichidă, solidă, care sunt prezente în el, aşadar, de ceea ce este prezent în el ca aer, apă, pământ. Am putea spune că omul începe să se simtă pe sine în elementul căldură. Elementul căldură are o latură interioară şi o latură exterioară. De aceea, vechea ştiință a spiritului şi, împreună cu ea, noua ştiință a spiritului spun: Căldura sau focul este acea stare în care elementul material începe să devină element sufletesc. De aceea, noi putem vorbi, în adevăratul sens al cuvântului, de un foc exterior, pe care îl percepem la fel cum percepem celelalte elemente, şi de un foc interior, focul sufletesc din interiorul nostru.

Pentru ştiinţa spiritului focul a format întotdeauna puntea de legătură dintre elementul material exterior şi elementul sufletesc, care poate fi perceput de om numai pe cale interioară. Oamenii puneau focul sau căldura în centrul întregii cercetări a naturii, căci putem spune că focul este poarta prin care pătrundem din exterior spre interior. Într-adevăr, focul este un fel de uşă în faţa căreia putem sta; o vedem din exterior, o deschidem, şi o putem vedea şi din interior. Aşa este focul printre fenomenele naturii. Pipăim un obiect exterior şi cunoaştem focul, care se revarsă din exterior la fel ca celelalte trei elemente; percepem căldura interioară şi o simțim ca pe ceva care ţine de noi înşine. Stăm în cadrul uşii, păşim înăuntru, în domeniul sufletesc. Aşa se exprima ştiinţa despre foc. Dar tocmai de aceea oamenii au văzut în elementul foc ceva în care elementul sufletesc şi elementul material se întrepătrund.

Ceea ce vom aşeza acum în faţa sufletului nostru este cu adevărat o lecție elementară a primei înţelepciuni umane. Învăţătorii au spus aproximativ următorul lucru: Priveşte un obiect care arde, care este consumat de foc! Tu vezi în acest obiect care arde două lucruri. Unul era numit, în aceste timpuri vechi, şi ar mai putea fi numit şi astăzi aşa, fum, iar celălalt era numit lumină. Aceste două fenomene ale naturii apar în faţa noastră când un obiect este consumat de foc: lumină, pe de o parte, fum, pe de altă parte. Cercetătorul ocult vedea focul stând la mijloc între lumină şi fum. Învățătorul spunea: Într-un fel, din flăcără se naşte, pe de o parte, lumina, pe de altă parte, fumul.

Noi trebuie să ne aşezăm odată clar în faţa ochilor un fapt foarte simplu, dar foarte important, în legătură cu lumina care ia naştere din foc. E foarte probabil ca foarte mulţi oameni, dacă i-am întreba: Vedeți lumina? să răspundă: Sigur că vedem lumina! – Dar acest răspuns e cât se poate de eronat, căci, în realitate, niciun och: fizic nu vede lumina. Vedem prin lumină obiectele solide, lichide gazoase, dar nu vedem lumina însăşi. Imaginați-vă întreg spaţiul cosmic luminat, şi sursele de lumină undeva în spatele dumneavoastră, unde nu le puteţi vedea, şi cufundaţi-vă privirea în spaţiul cosmic, care este luminat. Aţi vedea lumina? În general nu aţi vedea nimic. Aţi vedea ceva abia atunci când în spaţiul luminat ar intra un obiect oarecare. Nu vedem lumina, ci, prin lumină, vedem doar ceva solid, lichid, gazos. Aşadar, în realitate, noi nu vedem cu ochii fizici lumina fizică. Acest lucru stă cu claritate în faţa ochiului spiritual. De aceea, ştiinţa spiritului spune: Lumina face totul vizibil, dar ea însăşi este invizibilă. Şi aceasta este o afirmaţie importantă: Lumina nu este perceptibilă. Nu o putem percepe cu simţurile exterioare. Putem percepe elementul solid, elementul lichid, elementul gazos, mai putem percepe în mod exterior, ca ultim element, şi căldura sau focul; noi începem să percepem acest element şi în mod interior. Lumina însă nu poate fi percepută în mod exterior. Dacă credeţi că atunci când priviţi Soarele vedeţi lumina, vă înşelaţi. Vedeţi un corp în flăcări, o substanţă care arde, din care emană lumina. Dacă aţi verifica, aţi înţelege că ceea ce percepeţi este ceva gazos, lichid sau solid. Nu vedeţi lumina, ci ceea ce arde. Aşadar, când ne ridicăm – aşa spune ştiinţa spiritului – de la elementul pământ, trecând prin elementele apă, aer, până la foc, şi apoi până la lumină, păşim din domeniul celor perceptibile, vizibile în mod exterior, în domeniul celor invizibile, în domeniul eteric-spiritual. Sau, cum se mai poate spune: Focul se află la graniţa dintre lumea materială, perceptibilă în mod exterior, şi lumea eteric-spirituală, care nu este perceptibilă în mod exterior. Aşadar, ce face un corp consumat de flăcără, adică, de foc? Ce se petrece când arde ceva? Vedem luând naştere, pe de o parte, lumina. Primul element neperceptibil pe cale exterioară care intervine în lumea spirituală, care nu mai este, ca să spunem aşa, pur exterior-material, îl dă căldura, dacă este atât de puternică încât să devină o sursă de lumină. Căldura predă ceva invizibilului, predă ceva sferei care nu mai poate fi percepută pe cale exterioară, dar ea trebuie să plătească acest lucru prin fum. Din ceva care era înainte luminos şi transparent ea trebuie să lase să se formeze ceva opac, fumul. Şi astfel vedem cum, în realitate, căldura sau focul se diferenţiază, se separă. Se separă, într-o direcţie, în lumină, şi prin aceasta deschide o cale spre lumea suprasensibilă. Deoarece trimite ceva, ca lumină, în sus, în lumea suprasensibilă, trebuie să trimită, în schimb, ceva în jos, în lumea materială, în lumea lucrurilor opace, dar vizibile. În lume nu ia naştere nimic în mod unilateral. Tot ceea ce ia naştere are două laturi: dacă prin căldură ia naştere lumina, în cealaltă direcţie ia naştere materia opacă, întunecată. Aceasta este o străveche învățătură spiritual-ştiinţifică despre lumină.

Procesul, aşa cum l-am descris noi, este numai latura exterioară, este numai procesul fizic-material. Dar la baza procesului fizic-material stă şi altceva, esenţial diferit. Dacă percepeţi numai căldura, aşadar ceva care încă nu luminează, ceea ce percepeţi este, într-o anumită privinţă, căldura însăşi, elementul fizic-exterior, dar în sânul ei este prezent un element spiritual. Ei bine, când căldura devine atât de puternică încât ia naştere lumină şi se formează fum, atunci ceva din spiritualul care era prezent în căldură trebuie să treacă în fum. Şi acest element spiritual care era prezent în căldură şi care trece în fum, în stare gazoasă, aşadar, în ceva care se află sub nivelul căldurii, este ferecat prin vrajă în fum, în ceea ce apare ca materie opacă. Entităţile spirituale care sunt prezente în căldură trebuie să consimtă, ca să spunem aşa, trebuie să se lase ferecate prin vrajă în ceva care se condensează, în ceva care se transformă în fum. Şi astfel, de tot ceea ce se detaşează din căldură ca materie întunecată, ca o materializare, este legată o ferecare prin vrajă a unor entităţi spirituale. Să ne imaginăm, ceea ce astăzi este posibil, că lichefiem aerul. Aerul nu este nimic altceva decât căldură condensată, el a luat naştere din căldură, prin faptul că s-a format fumul. În fum a fost ferecat prin vrajă ceva din spiritual care ar vrea să fie, de fapt, prezent în foc. Unele entităţi spirituale, pe care le numim şi fiinţe elementare, sunt ferecate prin vrajă în tot ce este aer, şi ele sunt ferecate şi mai strâns, devin captive, ca să spunem aşa, într-o existenţă inferioară, atunci când aerul este lichefiat. Pornind de aici, ştiinţa spiritului vede, în principiu, în ceea ce este perceptibil pe cale exterioară, ceva care a provenit dintr-o stare originară, din starea de foc sau de căldură, în aşa fel încât mai întâi a apărut aerul sau fumul sau gazul, prin faptul că la început căldura s-a condensat până la starea de gaz, apoi gazul s-a condensat până la starea de lichid, lichidul până la starea de solid. Priviţi, spune cercetătorul ocultist, un obiect solid. El era odinioară lichid, abia pe parcursul evoluţiei a devenit solid; lichidul era odinioară gazos, iar elementul gazos s-a detaşat, ca fum, din foc. Dar de această condensare, de această transformare în gaz şi în solid, este legată întotdeauna o ferecare prin vrajă a unor entităţi spirituale.

Aşadar, când ne uităm în ambianţa noastră, când privim pietrele dure, curenţii de apă care se revarsă, apa care se evaporă ridicându-se sub formă de ceaţă, aerul, când privim tot ce este solid, lichid, gazos şi focul, noi nu avem, de fapt, nimic altceva decât foc. Totul este foc, dar foc condensat. Aur, argint, cupru, toate sunt foc condensat. Totul era odinioară foc, totul s-a născut din foc – dar în toate aceste lucruri condensate este prezent întotdeauna un element spiritual, care este închis ca prin vrajă în ele!

Oare cum reuşesc entităţile divin-spirituale, care se află în jurul nostru, să facă să ia naştere, aşa cum stau lucrurile pe planeta noastră, o stare solidă, să facă să ia naştere o stare lichidă, o stare gazoasă? Ele îşi trimit în jos spiritele elementare, care trăiesc în foc, le închid în aer, apă şi pământ. Acestea sunt solii, solii elementari ai fiinţelor spirituale creatoare, plăsmuitoare. Mai întâi, aceste spirite elementare trăiesc în foc. În foc, ele se simt bine, la figurat vorbind, şi acum sunt condamnate, ca să spunem aşa, să trăiască sub vrajă. Noi privim în jur şi ne spunem: Aceste entităţi, cărora le datorăm tot ceea ce se află de jur împrejurul nostru, au fost obligate să coboare din elementul foc; ele sunt ferecate prin vrajă în lucruri.

Oare noi, oamenii, putem să facem ceva pentru aceste spirite elementare? Aceasta este marea întrebare pe care şi-au pus-o sfinţii Rishi. Putem să facem ceva pentru a elibera ceea ce a fost ferecat prin vrajă? Da, putem să facem ceva! Ceea ce facem noi, ca oameni, aici, în lumea fizică, nu este altceva decât expresia exterioară a unor procese spirituale. Tot ceea ce facem noi îşi are în acelaşi timp semnificaţia sa în lumea spirituală. Să presupunem următorul lucru: un om are în faţă ceva, un cristal de munte sau o bucată de aur sau altceva asemănător. Ce se întâmplă când un om priveşte un obiect exterior cu ochiul său sensibil? Are loc un joc reciproc permanent între spiritul elementar ferecat prin vrajă şi om. Există o legătură între ceea ce este închis în materie şi om. Să presupunem că omul doar se uită la obiectul respectiv, astfel încât el doar observă ceea ce se apropie de ochi; atunci ceva din aceste fiinţe elementare pătrunde în om. Ceva din fiinţele elementare ferecate prin vrajă pătrunde în permanenţă, de dimineaţa până seara, în om. Când percepeţi ceva, o ceată întreagă de entităţi elementare, care erau ferecate prin vrajă şi sunt tot timpul ferecate prin vrajă, prin procesele de condensare din lume, pătrunde în permanenţă în dumneavoastră. Să presupunem că omul care priveşte nişte obiecte nu ar avea deloc înclinaţia de a reflecta la ele, de a face ca în sufletul său să trăiască ceva din spiritul lucrurilor. El se simte bine, trece, pur şi simplu, prin lume, dar nu prelucrează nimic din punct de vedere spiritual, nici cu ajutorul unor idei, nici pe baza unor sentimente, în niciun fel; el rămâne, ca să spunem aşa, un simplu spectator la ceea ce îl întâmpină din punct de vedere material în lume. Atunci aceste spirite elementare pătrund în el şi se instalează acolo; se află în el, dar nu au câştigat nimic în procesul cosmic în afară de faptul că au urcat din lumea exterioară în om. Dar să presupunem că e vorba de un om care prelucrează din punct de vedere spiritual impresiile lumii exterioare, care, cu ajutorul ideilor, al noţiunilor sale, îşi face nişte reprezentări despre temeiurile spirituale ale lumii, aşadar, un om care nu se uită, pur şi simplu, la o bucată de metal, ci meditează asupra naturii acesteia, simte frumuseţea obiectului, îşi spiritualizează impresia. Ce face un asemenea om? El eliberează, prin propriul său proces spiritual, fiinţa elementară care se îndreaptă din lumea exterioară spre el; o ridică pe treapta pe care se afla ea înainte, eliberează fiinţa elementară din starea de vrajă. Astfel, prin propria noastră spiritualizare, noi putem elibera acele entităţi care sunt ferecate prin vrajă în aer, în apă şi în pământ, aşadar, fie le putem închide în interiorul nostru, fără a le schimba, fie, dacă ne spiritualizăm noi înşine tot mai mult, le putem elibera, le putem mântui, pentru ca ele să se reîntoarcă în elementul lor. Pe parcursul întregii sale vieţi pe Pământ, omul lasă să se strecoare în el din lumea exterioară nişte spirite elementare. Dacă omul doar se uită la lucruri, el lasă, pur şi simplu, ca aceste spirite să pătrundă în el şi nu le transformă; dacă încearcă să prelucreze lucrurile lumii exterioare în spiritul său cu ajutorul unor idei, noţiuni, sentimente ale frumosului, şi aşa mai departe, el mântuie şi eliberează aceste fiinţe spirituale elementare.

Oare ce se întâmplă cu aceste fiinţe elementare care au pătruns, ca să spunem aşa, din lucruri în oameni? Ele se află, în primă instanţă, în om. Spiritele eliberate trebuie să rămână şi ele mai întâi în om, dar numai până la moartea fizică a acestuia. Când omul păşeşte prin poarta morţii, apare o deosebire între acele fiinţe elementare care, pur şi simplu, au intrat în om şi pe care el nu le-a ajutat să se ridice din nou până la un element superior, şi acele fiinţe elementare pe care omul, prin propria lui spiritualizare, le-a recondus spre elementul lor anterior. Fiinţele elementare pe care omul nu le-a transformat nu au câştigat, în primă instanţă, absolut nimic prin faptul că au trecut din lucruri în om; dar celelalte au câştigat posibilitatea ca, odată cu moartea omului respectiv, să se poată întoarce în lumea lor originară. În timpul vieţii sale, omul este un punct de trecere pentru aceste entităţi elementare. După ce omul a trecut prin lumea spirituală şi se naşte într-o nouă încarnare, la reîncarnarea sa, când trece prin poarta naşterii, toate fiinţele elementare pe care nu le-a eliberat mai înainte se reîntorc în lumea fizică; dar omul nu le aduce cu sine înapoi, atunci când coboară, pe cele pe care le-a eliberat, căci ele s-au reîntors la elementul lor originar.

Astfel, prin evoluţia lui, prin modul în care se comportă faţă de natura exterioară, omul are în propriile sale mâini posibilitatea fie de a elibera, fie de a încătuşa de Pământ şi mai mult decât până acum fiinţele elementare care au fost ferecate prin vrajă, în mod necesar, pentru a putea lua naştere existenţa noastră pământească. Aşadar, ce face un om care priveşte un obiect exterior oarecare şi, prin faptul că îl examinează, eliberează din acest obiect spiritul elementar? În timp ce mai înainte din foc s-a format, ca să spunem aşa, fum, omul formează din fum, pe cale spirituală, focul; numai că el dă drumul acestui foc abia după moartea sa. Ei bine, gândiţi-vă ce infinit de profunde şi ce infinit de spirituale sunt toate vechile ritualuri de jertfă, dacă le priviţi în lumina sfintei ştiinţe a spiritului din vremurile originare. Imaginați-vă preotul stând la altarul de jertfă în acele vremuri în care religia era bazată pe o cunoaştere reală a legilor spirituale, imaginaţi-vă cum preotul aprinde flăcăra, cum se înalţă fumul şi cum înălţarea fumului este transformată în mod real în jertfă, adică este însoţită de rugăciuni. Ce se petrece, în principiu, cu o asemenea jertfă? Preotul stă la altar, acolo unde se produce fumul. Acolo unde ia naştere din căldură elementul solid este ferecat prin vrajă un spirit, dar, în acelaşi timp, prin faptul că omul însoţeşte întregul proces prin rugăciuni, acest spirit este primit în oameni ca spirit, astfel încât după moarte el se poate înălța din nou în lumea superioară. Ce le spunea atunci reprezentantul vechii înţelepciuni celor care puteau înțelege un asemenea proces? El le spunea: Dacă priveşti lumea exterioară în aşa fel încât procesul tău spiritual să nu rămână la fum, ci să fie o înălțare a spiritualului până la elementul foc, eliberezi după moarte spiritul ferecat prin vrajă în fum. – Iar omul care înţelegea acest lucru despre spiritul ferecat prin vrajă în fum şi care trecuse în oameni, spunea: Dacă laşi spiritul aşa cum era el în fum, acesta trebuie să se reîncarneze odată cu tine, el nu se poate întoarce după moartea ta în lumea spirituală; dar dacă l-ai eliberat, dacă l-ai condus înapoi la elementul foc, după moartea ta el se va înălța în lumea spirituală şi nu trebuie să se întoarcă pe Pământ odată cu naşterea ta.

Şi acum aveţi acele fraze profunde din Bhagavad Gita care au fost prezentate în conferinţa anterioară. Aici nu e vorba deloc de Eul uman, e vorba de acele entităţi ale naturii, de acele spirite elementare care pătrund în om din lumea exterioară. Se spune: Priveşte focul, priveşte fumul! Ceea ce transformă omul în foc prin procesele sale spirituale sunt nişte spirite pe care el le eliberează după moartea sa. Spiritele pe care omul le lasă aşa cum se găsesc în fum trebuie să rămână unite cu el după moartea sa şi trebuie să se reîncarneze când el se va naşte din nou. – Destinul spiritelor elementare ni se înfățişează, în primul rând, în felul următor: prin înţelepciunea pe care omul o dezvoltă în sine, el eliberează în permanenţă la moartea sa nişte spirite elementare; dacă e lipsit de înțelepciune, dacă rămâne agăţat în sens pur material de aparenţa sensibilă, el obligă spiritele elementare să rămână fixate de el şi le constrânge să revină împreună cu el în această lume, să se nască mereu şi mereu odată cu el.

Dar nu numai de foc şi de ceea ce are legătură cu focul sunt legate entităţile elementare. În toate fenomenele care au loc din punct de vedere sensibil-exterior trăiesc nişte entităţi elementare care sunt solii entităţilor divin-spirituale superioare. De exemplu, în lume nu ar fi putut avea loc niciodată conlucrarea acelor forţe care au făcut să ia naştere ziua şi noaptea dacă asemenea entităţi elementare nu ar fi lucrat în cete mari pentru ca planetele să se poată rostogoli prin Univers în mod corespunzător, în aşa fel încât să ia naştere această alternanţă dintre zi şi noapte. Tot ceea ce se petrece este provocat de cete de entităţi spirituale inferioare şi superioare ale ierarhiilor spirituale. Noi am ajuns la entităţile de pe treapta cea mai de jos, la soli. Când din noapte ia naştere ziua şi din zi ia naştere noaptea, în această trecere trăiesc şi nişte entităţi elementare. Şi situaţia este de aşa natură încât omul stă într-o legătură intimă şi cu entităţile regnurilor elementare care trebuie să facă să ia naştere ziua şi noaptea. Dacă omul e indolent, leneş, dacă se lasă în voia lucrurilor, el acţionează asupra acestor entităţi elementare care au de-a face cu ziua şi noaptea altfel decât dacă e activ, harnic, sârguincios, productiv. Şi anume, când omul e indolent, el se uneşte cu anumite fiinţe elementare ca şi atunci când e harnic, dar într-un mod absolut specific. Acele fiinţe din a doua categorie de fiinţe elementare, menţionată acum, care îşi desfăşoară viaţa în timpul zilei, care rostogolesc, ca să spunem aşa, ziua, sunt prezente şi ele aici în elementul lor superior. Dar, aşa cum fiinţele elementare ale primei categorii, categoria fiinţelor focului, sunt captive în aer, apă şi în pământ, tot astfel, anumite fiinţe elementare sunt captive în întuneric, şi noi nu am putea deosebi ziua de noapte dacă aceste fiinţe elementare nu ar fi întemnițate, ca să spunem aşa, în noapte. Omul se poate bucura de zi datorită faptului că entităţile divin-spirituale au alungat fiinţele elementare şi le-au încătuşat în timpul nopţii. Dacă omul este indolent, aceste entităţi elementare se strecoară neîncetat în el, iar el le lasă aşa cum sunt. Prin lenea lui, omul lasă neschimbate entităţile elementare care sunt încătuşate în timpul nopţii de întuneric; când omul e harnic, sârguincios, când face ceva, el conduce pe cale spirituală aceste fiinţe elementare care pătrund în el, le conduce înapoi, în zi. Aşadar, el descătuşează în permanenţă aceste fiinţe ale naturii din ceea de-a doua categorie. Pe parcursul întregii vieţi, noi purtăm în interiorul nostru toate fiinţele elementare, pe cele care au pătruns în noi în timp ce eram indolenţi şi pe cele care au pătruns în timp ce eram harnici. Când trecem prin poarta morţii, fiinţele pe care le-am condus înapoi spre zi pot merge iar în lumea spirituală; fiinţele pe care le-am lăsat în noapte prin indolenţa noastră rămân înlănţuite de noi, şi le aducem înapoi la o nouă încarnare. Fiinţele elementare exterioare pe care le lăsăm să se strecoare în noi prin pura amăgire a simţurilor, entităţile nocturne pe care le lăsăm să se strecoare în noi prin lene şi indolenţă vor reveni odată cu reîncarnarea noastră. Şi acum avem al doilea moment din Bhagavad Gita. Din nou, prin cuvintele respective nu se atrage atenţia asupra Eului uman, ci asupra acestui gen de fiinţe elementare: Priveşte ziua şi noaptea! Ceea ce eliberezi tu însuți prin faptul că, prin hărnicia ta, faci dintr-o fiinţă a nopţii o fiinţă a zilei, ceea ce iese din zi când mori intră în lumea superioară; fiinţele pe care le iei cu tine ca fiinţe ale nopţii le condamni să se nască din nou odată cu tine.

Şi veţi bănui ce se poate spune mai departe. Ce se poate spune despre fenomenele pe care tocmai le-am discutat se poate spune şi despre nişte fenomene mai cuprinzătoare ale naturii, de exemplu, despre ceea ce face să ia naştere luna noastră de 28 de zile, despre alternanţa dintre Luna în creştere şi Luna în descreştere. A fost nevoie să participe o întreagă ceată de fiinţe elementare pentru a pune Luna în mişcare astfel încât să poată lua naştere această perioadă lunară, în aşa fel încât pe Pământul nostru vizibil să se poată desfăşura în mod real tot ceea ce are legătură cu această alternanţă a fazelor lunare. Şi pentru aceasta a fost nevoie, iarăşi, ca anumite entităţi să fie ferecate prin vrajă, să fie condamnate, să fie încătuşate de către entităţile superioare. Privirea clarvăzătoare observă că atunci când Luna este în creştere nişte entităţi spirituale trec dintr-un regn inferior într-un regn supraordonat. Dar, pentru ca să fie ordine, alte entităţi spirituale elementare trebuie să fie, la rândul lor, ferecate prin vrajă aici, jos, în nişte regnuri subordonate. Aceste entităţi elementare ale unui al treilea regn se află şi ele într-o relaţie cu omul. Când omul e senin, când e mulţumit cu lumea, când înțelege lumea îmbrăţişând toate lucrurile cu o inimă deschisă, el eliberează neîncetat entităţile care sunt încătuşate de Luna în descreştere. Entităţile pătrund în el şi, datorită liniştii sale sufleteşti, datorită mulţumiriii sale interioare, datorită sentimentelor sale armonioase faţă de lume şi datorită concepţiei sale armonioase despre lume, ele sunt eliberate neîncetat. Entităţile care intră în om când e mâhnit, când e posac, când nu e mulţumit de nimic, când e prost dispus din orice rămân în starea în care se aflau, ferecate prin vrajă de Luna în descreştere. Există oameni care, prin faptul că au ajuns la sentimente armonioase faţă de lume, prin faptul că au inimi senine, acţionează eliberator asupra unui mare număr de fiinţe elementare care au luat naştere aşa cum am descris. Dacă are sentimente armonioase faţă de lume, dacă este împăcat interior cu lumea, omul este un eliberator al unor fiinţe spirituale elementare. Prin starea lui posacă, prin indispoziţia lui, prin mâhnirea lui, el încătuşează nişte fiinţe elementare care ar putea fi eliberate. Vedeţi deci că dispoziţia sufletească a omului nu are importanţă numai pentru el, seninătatea sau mâhnirea omului emană din entitatea lui, având un efect de eliberare sau de încătuşare. Ceea ce face omul prin dispozițiile sale sufleteşti trece în spiritual în toate direcţiile. Aici avem al treilea moment al acelei învăţături importante din Bhagavad Gita: Priveşte! Când un om acţionează prin dispoziţia lui sufletească în aşa fel încât eliberează nişte spirite, aşa cum se întâmplă când Luna este în creştere, în momentul în care omul trece prin poarta morţii aceste spirite eliberate se pot întoarce în lumea superioară. Când omul, prin indispoziţia lui, prin ipohondria lui, cheamă să intre în el spiritele din jurul său şi le lasă aşa cum sunt, aşa cum era necesar să fie ele prezente pentru a putea fi pus în mişcare sistemul ordonat al Lunii, aceste spirite rămân înlănţuite de el şi trebuie să se nască iar când omul păşeşte într-o nouă existenţă. Astfel, avem o a treia treaptă de spirite elementare, care fie sunt eliberate, se întorc în patria lor, odată cu moartea omului, fie trebuie să se nască din nou în această lume odată cu omul respectiv.

Şi, în sfârşit, avem o a patra categorie de spirite elementare. Sunt acele spirite care au colaborat la stabilirea circuitului anual al Soarelui, pentru ca Soarele verii să poată acţiona aici, jos, pe Pământ, trezind la viaţă şi fecundând, pentru ca ceea ce înfloreşte şi creşte de primăvara până toamna să poată înflori şi prospera din nou. Pentru aceasta a fost necesar ca anumite spirite să fie încătuşate în iarnă, să fie ferecate prin vrajă în timpul perioadei Soarelui de iarnă. Şi omul acţionează tot aşa cum am descris mai înainte când am vorbit despre celelalte categorii de entităţi spirituale ale regnului elementar. Imaginați-vă un om care, când intră în perioada iernii, îşi spune: Nopţile devin mai lungi, zilele mai scurte, ajungem în partea circuitului anual al Soarelui în care, ca să spunem aşa, Soarele nu îşi mai trimite pe Pământ forţele sale fecundatoare. Pământul exterior moare, dar eu mă simt cu atât mai îndatorat să înviu în sens spiritual odată cu acest Pământ pe cale de a muri. Acum eu trebuie să preiau tot mai mult în mine spiritul. – Imaginați-vă un om care, în preajma Crăciunului, se transpune într-o dispoziţie de sărbătoare tot mai evlavioasă, un om care învață să înțeleagă sărbătoarea Crăciunului în sensul că lumea sensibil-exterioară este cel mai mult pe cale de a muri, în schimb, spiritul trebuie să trăiască în modul cel mai intens; omul trăieşte cu această dispoziţie din perioada Crăciunului până la Paşte, el îşi aminteşte că de reînvierea celor exterioare este legată moartea spirituală, el trăieşte sărbătoarea Paştelui cu înțelegere. Un asemenea om nu are o religie pur exterioară, ci o înțelegere religioasă a proceselor din natură, a spiritului care domneşte în natură, şi prin acest fel de evlavie, prin această spiritualitate a sa, el eliberează a patra categorie de entităţi elementare, care ies şi intră mereu în om, entităţi elementare care sunt legate de circuitul Soarelui. Iar dacă e vorba de un om lipsit de evlavie în acest sens, care neagă spiritul sau nu-l simte, care se cufundă în haosul materialist, spiritele elementare de pe această treaptă a patra intră în el şi rămân aşa cum sunt. Iar la moartea omului aceste spirite elementare de pe treapta a patra, la rândul lor, fie sunt eliberate şi se întorc în elementul lor, fie rămân înlănțuite de om şi trebuie să apară iar când el păşeşte spre o nouă încarnare. Astfel, când omul se uneşte cu spiritele iernii fără a le transforma în spirite ale verii, fără a le elibera prin spiritualitatea sa, el va condamna aceste spirite să se nască din nou, pe când altfel nu s-ar naşte din nou, nu ar trebui să se reîntoarcă odată cu el.

Priveşte focul şi fumul! Dacă te uneşti cu lumea exterioară în aşa fel încât procesul tău spiritual-sufletesc să fie asemănător cu procesul care are loc când iau naştere focul şi fumul, în aşa fel încât tu însuți să spiritualizezi lucrurile prin procesul tău de cunoaştere şi de simţire, ajuţi anumite spirite elementare să se înalțe. Dacă te uneşti cu ziua, eliberezi, la rândul lor, spiritele corespunzătoare ale zilei. Priveşte lumina, priveşte ziua, priveşte Luna în creştere, priveşte jumătatea anului dominată de Soare! Dacă acţionezi în aşa fel încât să conduci spiritele elementare înapoi spre lumină, spre zi, spre Luna în creştere, spre perioada verii din ciclul anual, eliberezi aceste spirite elementare care îți sunt atât de necesare; ele se înalță, odată cu moartea ta, în lumea spirituală. Dacă te uneşti cu fumul, dacă doar priveşti la obiectul solid, dacă te uneşti cu noaptea şi cu lenea, dacă te uneşti prin mâhnirea ta cu spiritul Lunii în descreştere, dacă prin faptul că eşti lipsit de Dumnezeu sau lipsit de spirit te uneşti cu spiritele care sunt încătuşate în perioada Soarelui de iarnă, condamni aceste spirite elementare să se nască din nou odată cu tine.

Abia acum ştim despre ce e vorba în acest pasaj din Bhagavad Gita. Cel care crede că ar fi vorba de om nu înţelege Bhagavad Gita; dar cel care ştie că orice viaţă umană este un joc continuu între om şi nişte spirite care trăiesc ferecate prin vrajă în ambianţa noastră şi care trebuie să fie desferecate din vrajă, acela vede fie o înălțare, fie o revenire în întrupare a uneia dintre cele patru grupe de fiinţe elementare. În acest pasaj din Bhagavad Gita ni s-a păstrat taina acestui gen de ierarhie de pe treapta cea mai de jos. Desigur, când trebuie să scoatem la lumină din înţelepciunea originară a lumii ceea ce ni s-a păstrat în marile documente ale religiei, observăm ce lucruri măreţe se află în aceste documente ale religiei şi ne dăm seama ce greşit le interpretează cei care le înţeleg superficial sau nu vor să le înţeleagă în profunzimea lor. Ne comportăm just faţă de ele numai dacă ne spunem: Nu există o înţelepciune destul de înaltă pentru a descoperi tainele care zac ascunse în ele. Abia atunci aceste documente se pătrund de suflul vrăjit al unei simţiri cu adevărat evlavioase, abia atunci devin ele în adevăratul sens al cuvântului ceea ce trebuie să devină: ele devin un mijloc de purificare şi înnobilare a evoluţiei umane. Ele ne conduc adesea în nişte abisuri extraordinare ale înțelepciunii umane. Şi abia ceea ce se poate revărsa de acum înainte din izvoarele şcolilor oculte şi din Misterii în întreaga omenire va permite să apară în adevărata lor măreţie şi în adevărata lor lumină aceste reflexe – căci ele sunt, totuşi, doar nişte reflexe – ale înțelepciunii cosmice originare.

Trebuia să arătăm, cu ajutorul unui exemplu relativ dificil, că în cadrul înţelepciunii cosmice originare oamenii erau conştienţi de conlucrarea tuturor acelor spirite care ne înconjoară, care sunt prezente peste tot, care intră şi ies din om; ei mai erau conştienţi, de asemenea, de faptul că acţiunile omului reprezintă un joc reciproc între lumea spirituală şi propria lui lume interioară. Enigma omului devine importantă pentru noi abia atunci când ne dăm seama că tot ceea ce facem, chiar dispoziţia noastră, se răsfrânge asupra întregului Cosmos, că această mică lume a noastră are o importanţă cu efecte infinit de vaste asupra întregii evoluţii din macrocosmos. Creşterea simţului responsabilităţii este lucrul cel mai frumos şi cel mai important pe care îl putem cuceri cu ajutorul ştiinţei spiritului. El ne învață să înțelegem cu adevărat viaţa, să dăm deplină valoare aceastei vieţi, cu care trebuie să ne integrăm în curentul evolutiv într-un mod plin de sens.