Lucrurile despre care vom discuta astăzi se referă la o temă care ne va face cunoştinţă cu nişte entităţi care există şi astăzi – ele există printre noi, dacă ne considerăm entităţi spirituale –, dar a căror descriere a jucat deocamdată un rol mai mic în consideraţiile noastre de până acum. În toate expunerile noastre teosofice am situat în centrul viziunii noastre omul, ca microcosmos. Dar, pentru a înţelege omul, pentru a-i cunoaşte evoluţia, trebuie să ne întoarcem foarte adesea privirea de la el şi să ne-o îndreptăm spre alte entităţi, spre nişte entităţi spirituale, superioare, care au jucat odinioară un asemenea rol în evoluţia planetei noastre Pământ cum este cel pe care îl joacă astăzi omul pe Pământ. Am văzut că Pământul, înainte de a intra în stadiul actual, se afla în stadiul pe care ne-am obişnuit să-l numim vechea Lună, şi ne-a devenit clar faptul că anumite entităţi spirituale, care aveau nişte facultăţi superioare faţă de cele pe care le are omul astăzi, nişte facultăţi pe care omul le va avea abia în nişte stadii viitoare ale Pământului, se aflau atunci, pe Lună, pe treapta de om, în alte condiţii. Aceste entităţi sunt spiritele numite Îngeri sau Angeloi, Spiritele luminii amurgului. Şi, la fel, aşa-numiţii Arhangheli sau Arhangheloi sau Spirite ale focului, care se află astăzi cu două trepte mai sus decât omul, şi-au parcurs treapta lor de om pe vechiul Soare, aşa cum Asuraşii, Spiritele personalităţii, Arhaii, care stau astăzi, în privinţa unor însuşiri bune sau rele, cu mult deasupra omului, au parcurs această treaptă pe vechiul Saturn. Astfel, pe parcursul timpului, noi am observat mai exact o întreagă serie de asemenea entităţi, care au participat la întreaga evoluţie a Pământului şi a întregii noastre vieţi şi existenţe. Noi am făcut cunoştinţă cu o serie de asemenea entităţi, spre care trebuie să ne ridicăm, într-o anumită privinţă, privirea. Cel care contemplă pe baza clarvederii asemenea entităţi descoperă o deosebire importantă între aceste entităţi şi om.
Dacă vrem să împărțim omul, în sensul unei structurări mai fine a naturii sale, îl putem descompune în ceea ce numim corporalitatea propriu-zisă, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Apoi distingem de această corporalitate sufletul, pe care îl putem împărți în sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei, iar ca al treilea element al entităţii umane distingem spiritul, care se află astăzi abia la începutul dezvoltării sale. Omul îl va duce pe culmile desăvârşirii în nişte stadii viitoare ale evoluţiei. Aceste trei părţi ale entităţii sale, corporalitatea, partea sufletească şi partea spirituală, constituie, în linii mari, entitatea tripartită a omului.
Dacă ne ridicăm privirea de la om spre acele entităţi superioare despre care am vorbit adineaori, trebuie să spunem: Ele se deosebesc de om, într-un anumit fel, prin faptul că nu au mai dezvoltat corporalitatea mai grosieră, mergând în jos. De aceea, la ele nu putem vedea corporalitatea mai grosieră, care este perceptibilă pentru simţuri. Când contemplăm fiinţele lunare Pitri, adică pe Ingeri, cum îi numeşte esoterismul creştin, care şi-au parcurs pe Lună treapta lor de om, pe baza acestei deosebiri despre care am vorbit rezultă că noi nu avem voie să le atribuim o corporalitate atât de grosieră cum este aceea pe care o are omul. În schimb, ei au dezvoltat deja componentele superioare, pe care omul le va dezvolta abia în viitor, astfel încât am putea spune: Spre deosebire de om, la ei găsim realizat faptul că sunt suflet şi spirit, în opoziţie cu omul, care este o entitate tripartită: spirit, suflet şi trup. Astfel, noi ne-am ocupat în Cosmos mai ales de acele entităţi care sunt oameni propriu-zişi, care au spirit, suflet şi trup, şi de nişte entițăţi care se află deasupra omului şi au spirit şi suflet.
Dar pentru cercetătorul ocult mai există, în realitate, şi alte entităţi, care, mai ales pentru faza actuală de evoluţie a omului, sunt foarte ascunse, dar care joacă, totuşi, un rol important în evoluţia Cosmosului. Și anume, există şi nişte entităţi la care cercetătorul care sondează lumea cu ajutorul privirii clarvăzătoare nu poate descoperi ceea ce ne-am obişnuit să desemnăm la om drept „spirit”, ci care sunt alcătuite, în esenţă, din corp şi suflet. Din consideraţiile noastre de până acum, cunoaşteţi o întreagă grupă de asemenea entităţi; acestea sunt animalele. Ele au corp şi suflet. Dar noi ştim că animalele se leagă, în sus, cu sufletele-grup sau Eurile-grup corespunzătoare, şi că acestea sunt deja de natură spirituală. Astfel, animalul individual care stă în faţa noastră în lumea fizică ni se prezintă, ce-i drept, ca o fiinţă care are numai corp şi suflet, dar ea se continuă, ca să spunem aşa, în sus, în lumile superioare, şi se conexează la spiritualitate. V-am prezentat adesea comparaţia pe care o putem face cu privire la aceste Euri-grup ale animalelor: Dacă aici ar exista un perete şi eu mi-aş vârî cele zece degete ale mele prin zece orificii ale peretelui şi dumneavoastră nu m-aţi vedea pe mine, ci numai cele zece degete ale mele, atunci, pe bună dreptate, aţi trage concluzia că această mişcare a degetelor mele trebuie să vină de la o fiinţă care se află în spatele peretelui. Aşa stau lucrurile şi cu animalele şi cu Eurile-grup. Aceste Euri¬grup există, şi animalul trece încetul cu încetul, treptat, în ele. Diversele animale care au aceeaşi formă aparţin acestor Euri-grup ale lor. Aşadar, numai dacă vorbim de partea animalului care constituie animalul individual aici, pe planul fizic, putem spune că animalele au corp şi suflet. Noi facem atunci abstracţie de partea care urmează după elementul astral.
Dar există alte entităţi, nişte entităţi care au şi ele tot numai corp şi suflet, dar care nu sunt vizibile pentru observaţia fizică. În diferitele teorii teosofice, ele sunt numite adesea „spirite elementare”, dar e foarte nepotrivit să le numim spirite elementare, deoarece ele sunt, de fapt, nişte fiinţe care nu au deloc spirit, sunt entităţi fără „spirit”, pe care ar fi mai bine, aşadar, să le numim fiinţe elementare. Vom vedea pe parcursul expunerii de astăzi de ce corpul lor nu este vizibil. Deocamdată, înainte de a da mai mult decât un fel de definiţie a acestor entităţi, vrem să spunem că ele sunt, am putea spune, nişte fiinţe alcătuite din corp şi suflet situate sub nivelul omului. Fireşte, în epoca noastră raţionalistă, existenţa acestor entităţi este tăgăduită, căci, în faza actuală a evoluţiei sale, omul nu le poate percepe. Cel care vrea să le perceapă trebuie să-şi fi dezvoltat, până la un anumit grad, conştienţa clarvăzătoare. Dar ceea ce nu este perceptibil nu înseamnă că nu este activ în lumea noastră. Cu siguranţă, activitatea acestor entităţi, care au corp şi suflet, intervine în lumea noastră. Ceea ce fac ele poate fi perceput foarte bine, doar ele însele nu sunt perceptibile.
Se pune problema să ne facem o reprezentare despre asemenea fiinţe elementare, în măsura în care ne-o putem face fără a le contempla noi înşine. Aceste fiinţe elementare sunt conţinute în tot felul de forme din spaţiul spiritual care ne-a primit pe toţi, şi ele sunt numite şi „spirite ale naturii”. Li se dau, în general, cele mai diferite nume. Dar aceste nume nu sunt importante. Ceea ce ar fi necesar este să ne formăm o anumită reprezentare despre ele. Aici începe deja în mod real ceva care face apel la sentimentele dumneavoastră teosofice, căci aş vrea să vă descriu o dată într-un mod absolut deschis cum se prezintă asemenea entităţi în faţa privirii clarvăzătoare.
Există diferite entităţi, care sunt prezente în cele mai diferite locuri ale Pământului. Astfel, de exemplu, le puteţi vedea mai ales când ajungeţi în adâncuri ale Pământului care nu au fost atinse niciodată, care nu au fost străbătute niciodată de fiinţe vii, unde nu au crescut niciodată plante vii, aşadar, de exemplu, în locuri dintr-o mină care au fost dintotdeauna de natură minerală. Dacă înlăturați stratul metalic sau mineral al pământului, găsiţi aici nişte entităţi care se fac remarcate, în primă instanţă, într-un mod ciudat, ca şi cum ceva s-ar preface în pulbere. Vedem că ele erau ghemuite unele într-altele într-o cantitate imensă şi, când dăm la o parte pământul, ele se desfac oarecum brusc unele de altele. Și esenţial este faptul că ele nu numai că se desfac unele de altele, că zboară în toate părţile, ci că devin mai mari în ceea ce priveşte propria lor corporalitate. Desigur, chiar dacă şi-au atins dimensiunea lor cea mai mare, ele rămân întotdeauna mai mici decât omul. Omul instruit de astăzi nu cunoaşte aceste entităţi. Dar nişte oameni care şi-au mai păstrat un anumit simţ natural, adică o anumită forţă clarvăzătoare, pe care au avut-o odinioară toţi oamenii şi pe care trebuiau să o piardă odată cu dobândirea conştienţei obiective exterioare, asemenea oameni v-ar putea relata foarte bine despre aceste fiinţe, şi ei au dat acestor fiinţe cele mai diferite nume, spiriduşi, gnomi şi aşa mai departe. Aceste entităţi se deosebesc de om prin faptul că ele nu sunt vizibile, la fel ca omul, în corporalitatea lor, şi se deosebesc într-un mod şi mai esenţial prin faptul că la ele nu s-ar putea face niciodată apel la o responsabilitate morală. Aşadar, ele nu au ceea ce numim la om responsabilitate morală. Ele fac ceea ce fac oarecum automat. Dar, în această privinţă, ceea ce fac ele nu diferă deloc de ceea ce face, de exemplu, intelectul uman, inteligenţa umană. Ele au chiar în gradul cel mai înalt ceea ce numim „isteţime”, şi cel care intră în contact cu ele poate simţi mostre bune ale isteţimii lor, căci îi pot juca omului tot felul de feste, aşa cum poate observa uneori orice miner care şi-a mai păstrat ceva dintr-un simţ natural sănătos, şi anume, minerul care lucrează în minele cu zăcământ metalifer, nu minerul din minele de cărbuni.
Aceste entităţi pot fi cercetate cu mijloacele ocultismului în ceea ce priveşte structura lor, la fel ca omul. Dacă cercetăm omul în această privinţă, el ne prezintă, ca partea componentă cea mai de jos, corpul fizic, apoi corpul eteric, corpul astral şi Eul. Iar ceea ce se dezvoltă, încetul cu încetul, prin munca Eului, din părţile inferioare numim Sine spirituală sau Manas, Spirit al vieţii sau Budhi şi Om-spirit sau Atma. Ceea ce intră în considerare în mod esenţial pentru treapta actuală a omenirii sunt cele patru părţi componente: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul, astfel încât noi spunem că Eul este componenta cea mai de sus, iar corpul fizic este componenta cea mai de jos. Facem o mare greşeală dacă vrem să ne fixăm într-un mod absolut abstract ideea că acest corp fizic uman nu ar avea nimic de-a face cu Eul uman. În corpul fizic uman avem instrumentul Eului uman. Am văzut că corpul uman este o formaţiune foarte complicată. Aşadar, noi am spus că Eul îşi are instrumentul său fizic în sistemul sangvin, corpul astral în sistemul nervos, corpul eteric, în sistemul glandular, iar corpul fizic în organele fizice, care acţionează într-un mod pur mecanic, astfel încât trebuie să ne imaginăm că orice trăire umană interioară care are loc în corpul astral îşi are expresia ei materială în sistemul nervos, tot ceea ce se petrece în corpul eteric îşi are expresia materială în sistemul glandular, şi aşa mai departe. Astfel, corpul fizic formează pentru noi o copie a entităţii cvadripartite a omului.
Examinţi corpul fizic uman, aşa cum îl aveţi în faţa dumneavoastră, şi examinaţi tot ceea ce înseamnă acest corp fizic uman, ca instrument al Eului înzestrat cu gândire, cu inteligenţă. Vă puteţi lămuri cel mai bine despre ce este vorba aici dacă vă gândiţi la faptul că Eul însuşi rămâne acelaşi de la o încarnare la alta, dar instrumentul este construit din nou la fiecare încarnare. Ei bine, ceea ce are omul ca organizare materială mai fină, superioară organizării animalului, aşadar, înainte de toate, acea organizare care revelează inteligenţa umană, a luat naştere prin faptul că Eul a învăţat lent şi treptat, pe parcursul unor perioade lungi de timp, să lucreze la corpul său astral. Căci noi ştim, desigur, că la orice om corpul astral constă din două părţi, o parte pe care a primit-o din Cosmos, la care Eul încă nu a făcut nimic, şi o altă parte, pe care Eul a transformat-o deja. În orice om aceste două părţi ale corpului astral s-au dezvoltat până la un anumit punct. În sistemul nervos superior, mai ales în creier, care este construit din nou la fiecare încarnare, aveţi expresia materială exterioară a ceea ce a transformat omul prin Eul său la propriul corp astral, chiar dacă în cea mai mare parte în mod inconştient. Faptul că omul are un creier anterior mult mai elaborat şi mai dezvoltat decât animalele se bazează pe faptul că acest creier anterior este expresia, manifestarea corpului astral modelat şi transformat de către Eu. Dar corpul astral este, totuşi, cel care îşi are expresia sa exterioară şi în sistemul nervilor. Vom putea înţelege uşor faptul că, în momentul în care o parte a organismului nostru e transformată, apare în mod necesar omodificare a restului organismului. De ce nu poate merge omul pe patru picioare? De ce şi-a transformat el membrele anterioare în organe ale muncii? Pentru că a lucrat la corpul său astral, şi acest fapt a dus la transformarea necesară a membrelor sale anterioare în organe ale muncii; astfel, şi forma creierului este un rezultat al acestei munci interioare. Exteriorul este întotdeauna o revelare a interiorului. Tot ceea ce vedem în corpul fizic în faza sa actuală de dezvoltare este un rezultat specific al evoluţiei spirituale.
Vă veţi da seama că tot ceea ce există în domeniul material, până la formă, este un rezultat a ceea ce stă, ca element activ, în spatele acestui domeniu material. Aşadar, când avem în faţa noastră nişte entităţi cum sunt cele pe care le-am descris adineaori, cărora le lipseşte posibilitatea de a-şi transforma corpul astral – căci le lipseşte spiritualitatea, la corpul lor astral nu lucrează niciun Eu –, acest corp astral, care este, totuşi, suma trăirilor sufleteşti pe care le poate avea un corp astral, trebuie să se exprime într-o formă materială. Această formă materială, pe care o are o asemenea entitate care nu este pătrunsă de căldura unui Eu, nu poate fi vizibilă în lumea fizică în faza noastră de evoluţie, şi nu este vizibilă pentru că ea se află cu un grad mai jos decât materia noastră vizibilă. Înţelegeţi bine despre ce este vorba.
Dacă vreţi să vă clarificaţi ce anume reprezintă corpul dumneavoastră fizic, spuneţi: Noi putem vedea corpul fizic. – Corpul eteric nu-l puteţi vedea, pentru că el se află, cu substanţialitatea sa, cu o treaptă mai sus. Nu puteţi vedea nici corpul astral, pentru că el, la rândul său, se află cu o treaptă mai sus decât corpul eteric. Dar nu există numai substanţialitate situată mai sus, ci şi substanţialitate situată sub nivelul materiei fizice, şi nici aceasta nu poate fi văzută, căci din întreaga materie poate fi văzută numai o parte de mijloc, tocmai aceea care constituie materia fizică, pe care o vedem cu ochii fizici. Şi, exact aşa cum domeniul substanţial se continuă în sus cu baza fizică a etericului, a astralului, tot astfel se continuă şi în jos şi devine şi aici invizibil. Şi acum, după ce ne-am aşezat în faţa ochilor structura omului, ne putem reprezenta şi structura acestor entităţi de o altă natură.
Am văzut că, dacă privim omul începând de jos, el are ca primă parte corpul fizic, apoi corpul eteric, corpul astral şi, ca a patra parte, Eul. Aceste entităţi, pe care le vom numi de acum înainte fiinţe elementare, sunt entităţi cărora le lipseşte Eul, şi de aceea le lipseşte şi responsabilitatea. În schimb, ele au dezvoltat un principiu sub nivelul corpului fizic. Îl puteţi numi principiul „minus unu”. Aşadar, la ele sunt dezvoltate principiile trei, doi, unu şi minus unu. Dar putem merge şi mai departe. Nu există numai entităţi care încep cu corpul astral şi care au dezvoltat, pe lângă aceasta, şi principiul minus unu, ci există şi entităţi care încep cu doi, care au numai principiul corpului eteric, apoi principiul corpului fizic, apoi principiul minus unu şi, în plus, şi principiul minus doi. Şi, în sfârşit, avem nişte entităţi la care principiul cel mai înalt este ceea ce la om constituie principiul cel mai de jos; ele încep cu principiul unu, apoi au principiul minus unu, principiul minus doi şi principiul minus trei. Ne putem face o reprezentare şi mai clară în legătură cu întrebarea de ce aceste entităţi nu sunt vizibile. Căci aţi putea obiecta: Dacă ele au un corp fizic, ar trebui, totuşi, să fie vizibile. – Dacă nu ar exista părţile componente superioare ale omului, dacă omul ar avea numai un corp fizic, acesta ar arăta cu totul altfel. Când omul moare, corpul fizic este lăsat singur; atunci el se fărâmiţează, se descompune, se pulverizează în tot felul de atomi. Aceasta este forma lui naturală. El se prezintă aşa cum îl puteţi cunoaşte astăzi doar datorită faptului că este pătruns de sus de către Eu, corpul astral şi corpul eteric. Desigur, entităţile pe care le numim gnomi sau spiriduşi au un corp fizic, dar le lipseşte Eul, corpul astral şi corpul eteric. Numim gnomi acele entităţi la care cea mai înaltă parte componentă este corpul fizic. Ele au trei principii care se află sub nivelul corpului fizic, ceea ce face ca corpul lor fizic să fie mult mai puţin vizibil decât corpul fizic al omului. Forţele situate sub planul fizic ale acestor entităţi fac ca nici principiul corpului fizic să nu poată fi niciodată vizibil pentru ochii obişnuiţi. Dacă ar fi să aibă o materie apropiată de cea fizică, ele ar putea-o avea numai sub o presiune puternică, aşa cum se întâmplă când materia exterioară le presează. Atunci corporalitatea lor este atât de comprimată, încât ele se ghemuiesc într-un număr mare unele într-altele şi se dezvoltă într-un mod atât de respingător, aşa cum am descris adineaori. În general, dacă înlăturaţi presiunea exercitată asupra lor, procesul care intervine în cazul acestor entităţi este un proces de descompunere care se petrece cu o rapiditate extraordinară. Acelaşi proces pe care îl puteţi percepe la oameni după moarte se petrece la ele cu o rapiditate extraordinară când daţi la o parte pământul. De aceea, ele nu pot fi vizibile niciodată, chiar dacă au un corp fizic. Pentru cel a cărui privire poate răzbate prin acest pământ fizic, ele au un corp fizic mic. Acest corp fizic, pe care ele îl au conform principiului forţei, are în sine ceva care, fireşte, în structura sa, în organizarea sa, este asemănător cu instrumentul uman al gândirii, cu instrumentul uman al inteligenţei. De aceea, cei care zugrăvesc, pe baza unui anumit simţ al naturii, nişte gnomi nu degeaba zugrăvesc tocmai capetele într-un mod deosebit de caracteristic. Toate simbolurile care sunt desenate aici au un fel de realitate. La aceşti gnomi găsiţi un soi de inteligenţă care acţionează de-a dreptul automat. În realitate, e ca şi cum v-aţi imagina creierul dumneavoastră scos în afară şi că el nu ar fi pătruns de părţile componente superioare; în cazul acesta, el nu ar acţiona nici la dumneavoastră în sensul evoluţiei superioare, ci împotriva evoluţiei superioare. De aceea avem în faţa noastră aceste entităţi pe care le numim gnomi. Atunci vom putea proiecta lumină şi asupra fiinţelor care se află la un nivel mai jos decât omul.
Trebuie să ne facem mai întâi o idee, pentru că acest lucru are legătură cu misiunea care ne revine, despre felul în care au luat naştere pe parcursul evoluţiei asemenea entităţi. Această problemă nu are legătură numai cu evoluţia trecută, ci, cu siguranţă, şi cu evoluţia viitoare. Acesta este esenţialul. Pentru a cunoaşte despre ce este vorba, vom examina evoluţia omului. Ştim cum păşeşte omul din încarnare în încarnare. Ştim că el introduce în fiecare nouă încarnare roadele încarnărilor trecute. În acest fel, omul colaborează el însuşi, pentru fiecare nouă încarnare, atât la crearea formei sale, cât şi a facultăţilor sale, precum şi a destinului său. Ceea ce a imprimat lumii exterioare ca acţiuni ale sale se răsfrânge asupra lui ca destin; ceea ce a imprimat în vieţile sale trecute în sine însuşi se răsfrânge asupra lui ca facultăţi şi talente. Astfel, el colaborează atât la crearea destinului său exterior, cât şi la crearea organizării sale interioare. Să ne întrebăm: De unde vine oare ceea ce ne aduce pe o treaptă mai desăvârşită? – Căci, în această privinţă, fiecare om actual de nivel mediu se află pe o treaptă superioară faţă de nişte stări mai timpurii ale omenirii. Ceea ce ne face să atingem grade tot mai înalte de desăvârşire este ceea ce ne-am însuşit noi înşine în trecerea din încarnare în încarnare. Nu degeaba percepem lumea, nu degeaba vedem cu ochii noştri, nu degeaba auzim cu urechile noastre, ci în fiecare încarnare ne asimilăm anumite roade ale vieţii. Le luăm cu noi după moarte, şi ceea ce este activ în ele formează forţele germinative care colaborează la procesele de construcţie şi deconstrucţie în încarnarea următoare.
Ei bine, pot interveni diferite lucruri. Braţul balanţei poate înclina într-o direcţie sau alta. Situaţia ideală ar fi, totuşi, ca omul să-şi foloseasacă viaţa în fiecare încarnare într-un mod judicios, în aşa fel încât să nu lase neexperimentat şi netrăit nimic din ceea ce poate experimenta, nimic din ceea ce poate trăi şi poate purta roade pentru încarnările următoare, ci să ia cu sine tot ceea ce a asimilat mai înainte. Dar, de regulă, nu se întâmplă aşa. Omul degenerează într-o direcţie sau alta. Fie nu îşi foloseşte viaţa în mod temeinic pentru a extrage tot ceea ce ar trebui să extragă pentru el; atunci anumite forţe rămân neutilizate şi el aduce cu sine în noua încarnare mai puţin decât ar fi putut aduce. Fie pătrunde prea adânc în organizarea sa, intră prea puternic în încarnare, se uneşte prea strâns cu corporalitatea sa. Există două tipuri de oameni: unii ar vrea să trăiască cu totul în spirit, ei nu coboară complet până în corporalitatea lor. Oamenii obişnuiţi îi numesc fantaşti, visători, şi aşa mai departe. Şi există alţi oameni, care coboară prea adânc în corporalitatea lor; ei nu doar folosesc ceea ce trebuie să fie extras din încarnare, ci se unesc strâns cu încarnarea lor. Le este agreabil, le place să se unească strâns cu încarnarea lor. Ei nu păstrează ceea ce trece din încarnare în încarnare. Ei lasă ca roadele să se cufunde în ceea ce, totuşi, nu ar trebui să fie decât instrumentul pentru sâmburele fiinţial veşnic al omului.
Eu am atras odată atenţia asupra faptului că există un mit, o legendă importantă, care ne aşază în faţa sufletului o imagine şi ne arată ce anume pot trăi acei oameni care coboară prea adânc în partea trecătoare şi efemeră a unei încarnări. Dacă gândim lucrurile până la capăt, ne putem aşeza în faţa sufletului următorul fapt: ne putem imagina un om care spune: Ah, mă interesează să transport totul în sâmburele meu fiinţial într-o altă încarnare. Eu vreau să mă unesc strâns cu această încarnare, care îmi place, care este bună pentru mine, şi nu-mi pasă deloc ce-o fi mai târziu. – Ce s-ar întâmpla dacă această mentalitate s-ar dezvolta în mod radical? Atunci s-ar forma un om care ar sta pe marginea drumului, pe lângă el ar trece unul dintre marii conducători care indică oamenilor calea. Dar el nu vrea să ştie nimic despre viitor, respinge un asemenea învăţător, un asemenea conducător al omenirii: Nu vreau să ştiu nimic de tine, tu, care vrei să-mi conduci sâmburele fiinţial în încarnările viitoare, până când omenirea va deveni desăvârşită. Eu vreau să mă unesc strâns cu forma actuală, cu forma pe care o am acum! – Un asemenea om, care respinge un astfel de conducător al omenirii, va reapărea în aceeaşi formă. Şi dacă în sufletul lui va exista aceeaşi mentalitate ca înainte, el îi va respinge şi în încarnarea următoare pe conducătorii omenirii, şi va reapărea mereu în aceeaşi formă. Si atunci când alli oameni, care i-au ascultat pe marii conducători ai omenirii, care şi-au păstrat sufletul cu sâmburele fiinlial veşnic, vor reapărea într-o rasă evoluată, cel care nu a vrut să ştie de marele învăţător, cel care îi respinge pe marii conducători ai omenirii va reapărea mereu în sânul aceleiaşi rase, pentru că el îşi poate dezvolta numai acea unică formă. Aceasta este ideea mai profundă despre Ahasverus, cel care trebuie să reapară mereu în aceeaşi formă, pentru că el a respins mâna celui mai mare dintre conducători, mâna lui Christos. Astfel, omul are posibilitatea fie să se unească prea strâns cu natura unei încarnări şi să-i respingă pe conducătorii omenirii, fie să se transforme, evoluând spre nişte rase superioare, spre o desăvârşire tot mai înaltă. Rasele nu ar deveni decadente, nu s-ar ruina, dacă nu ar exista suflete care nu pot avansa şi nu vor să avanseze spre o formă de rasă superioară. Priviți rasele care s-au păstrat din vremuri mai vechi: ele sunt prezente, pur şi simplu, pentru că aici unele suflete nu s-au putut ridica mai sus. Nu pot vorbi astăzi mai mult despre ce se înţelege prin faptul că omul „se uneşte strâns cu rasa”. Pe parcursul evoluției pământeşti au luat naştere şi au ajuns în declin o întreagă serie de rase. Gândiți-vă la vremurile atlanteene. Atlanteenii au evoluat parcurgând rasele; rasele s-au stins, dar sufletele umane au trecut în alte rase, superioare. Dar cei care vor să rămână pe loc, cei care vor să se unească strâns cu rasa, pot ajunge în situația de a coborî şi de a se dizolva în materie „prin propria lor greutate”. Există şaisprezece posibilităli de a se uni strâns cu rasa. Ele sunt numite „cele şaisprezece căi ale distrugerii". Dar, dacă merge înainte, omul se poate ridica pe trepte din ce în ce mai înalte.
Vedem, într-adevăr, că omul se poate uni atât de strâns cu o încarnare încât să rămână, ca să spunem aşa, în urma evoluției. Când revine într-o nouă încarnare, ceilalți frați ai săi sufleteşti se află pe o treaptă mai înaltă. Dar el trebuie să se mulțumească cu o încarnare inferioară, cu ceea ce i-a rămas de la o rasă decadentă. Acest fapt nu trebuie să sperie pe nimeni. Astăzi, lucrurile nu stau pentru nimeni în aşa fel încât omul să nu mai poată recupera ceva şi prin aceasta să fie obligat să iasă din cadrul evoluției. Dar trebuie să ne aşezăm, totuşi, această posibilitate în fața sufletului.
Să presupunem cazul extrem: un om se uneşte cât mai strâns posibil cu ceea ce constituie natura unei încarnări. El nu poate face acest lucru imediat, pentru că nu e destul de puternic ca s-o facă dintr-odată, dar într-o perioadă de şaisprezece încarnări el ar putea face acest lucru, ar putea merge pe cele şaisprezece căi greşite. Să presupunem că ar putea s-o facă într-o încarnare; atunci ar ajunge la următorul lucru. Pământul, cu sufletele lui, nu aşteaptă, el merge mai departe. Dar, pentru că aspectul material este întotdeauna o expresie a unui aspect sufletesc, un asemenea om ajunge în cele din urmă pe o treaptă pe care el nu mai găseşte nicio posibilitate de a primi un corp adecvat pentru sine, căci, într-adevăr, e posibil să nu mai existe niciun fel de corpuri pentru asemenea suflete care s-au unit prea strâns cu corporalitatea. Astfel, asemenea suflete pierd posibilitatea de a se mai încarna, şi nu mai găsesc nicio altă ocazie. Imaginați-vă ce pierd asemenea suflete, chiar dacă numai în nişte cazuri de excepție e posibil să existe suflete care să încline atât de mult spre rău încât să nu mai poată găsi nicio posibilitate de a se încarna, căci nu ar mai exista niciun fel de corpuri care să fie destul de inferioare, potrivite pentru ei. Ele nu vor avea atunci nici altceva care să fie expresia evoluţiei normale. Să presupunem că o asemenea entitate ar rămâne pe Pământ. Nici atunci când Pământul s-ar transforma în Jupiter – deoarece un stadiu ulterior nu e niciodată altceva decât rezultatul stadiului anterior –, nici atunci nu s-ar găsi corpuri potrivite pentru ea, căci asemenea entităţi ar fi prea evoluate pentru corpurile care vor fi prezente pentru regnurile subordonate ale naturii, iar pentru corpurile pe care le vor avea oamenii, aceste entități ar fi prea inferioare. Atunci, ele ar fi nevoite să-şi creeze o existenţă fără corp, ar trebui să se despartă, în realitate, de mersul evoluției omenirii. Ele ar merita acest lucru, pentru că nu şi-au folosit viața. Lumea există în jurul lor. Ele nu au folosit lumea ambiantă pentru a-şi îmbogăți prin intermediul simţurilor sâmburele fiinţial interior şi pentru a se perfecţiona continuu. Ele nu avansează împreună cu evoluţia lumii, rămân pe o anumită treaptă. Asemenea entităţi, care rămân pe o anumită treaptă, apar apoi, în perioade ulterioare, având aproximativ caracterul perioadei anterioare; căci ele s-au unit strâns cu acest caracter. Dar nu apar în formele şi figurile perioadei ulterioare, ci ca spirite subordonate ale naturii, aşa cum le-am descris, mai înainte. Neamul omenesc va furniza în a doua jumătate a evoluţiei jupiteriene o serie întreagă de asemenea spirite noi ale naturii, căci pe treapta Jupiter omul îşi va fi dezvoltat a cincea parte constitutivă a entităţii sale, Manasul. Oamenii care nu au folosit pe Pământ ocazia de a-şi dezvolta a cincea parte constitutivă apar în evoluţia lor pe Jupiter ca Spirite ale naturii cu patru părţi constitutive fundamentale, cu partea a patra drept cea mai înaltă parte constitutivă. Pe când omul are pe Jupiter principiile cinci, patru, trei, doi, ele au, drept constituţie care nu poate dobândi formă exterioară, principiile patru, trei, doi, unu. Acesta ar fi destinul acelor oameni care nu şi-au dezvoltat treptat, prin folosirea vieţii pământeşti, părţile lor constitutive superioare. Ele ar fi, ca să spunem aşa, nişte Spirite ale naturii care ar acţiona în mod invizibil în cadrul unui stadiu ulterior al evoluţiei. Spiritelor naturii din zilele noastre le-a mers tot aşa în nişte perioade anterioare ale evoluţiei, numai că, fireşte, caracterul diferitelor perioade de evoluţie se schimbă în permanenţă. Spiritele naturii de pe Jupiter care provin din oameni vor avea o anumită responsabilitate morală, deoarece o au şi aici, pe Pământ, şi prin aceasta se vor deosebi de fiinţele naturii prezente în stadiul de evoluţie al existenţei pământeşti.
Să ne amintim încă o dată ce am spus, prin ce se deosebeşte Jupiter de Pământul nostru. Am arătat care este esenţa Pământului, am arătat că el este planeta Iubirii, în opoziţie cu esenţa Lunii, pe care am numit-o planeta Înţelepciunii. Aşa cum aici, pe Pământ, se dezvoltă, încetul cu încetul, iubirea, aşa s-a dezvoltat pe Lună înţelepciunea, pe care noi o găsim pretutindeni în jurul nostru. Iubirea a apărut în formele ei cele mai rudimentare în era lemuriană şi se transformă, ajungând pe trepte tot mai înalte, până la forma spirituală cea mai înaltă de iubire. În timpul existenţei jupiteriene, locuitorii de pe Jupiter vor contempla iubirea aşa cum contemplă oamenii de pe Pământ înţelepciunea. Când omul de pe Pământ priveşte înţelepciunea care îl înconjoară, de exemplu, un os al coapsei, şi când vede construcţia minunată, felul în care se îmbină aici coloană cu coloană, el trebuie să-şi spună: Omul nu este încă în stare să realizeze, nici cu cea mai mare artă inginerească, ceea ce a realizat înţelepciunea cosmică într-o bucată de os al coapsei. Întreaga planetă Pământ este înţelepciune astfel cristalizată, care s-a dezvoltat pe Lună. Exact aşa se formează aici, pe Pământ, încetul cu încetul, iubirea. Exact aşa cum noi admirăm aici în jurul nostru înţelepciunea care ne întâmpină în orice floare, aşa va simţi locuitorul de pe Jupiter iubirea care adie spre el, care se revarsă din toate fiinţele; aşa cum nouă ne vorbeşte înţelepciunea care a fost integrată în mod tainic în Pământ în timpul vechii existenţe lunare.
Aşa păşeşte Pământul, din treaptă în treaptă, mai departe. Pământul este Cosmosul iubirii. Fiecare stadiu planetar îşi are misiunea lui specială, şi noi înţelegem misiunea unei epoci numai dacă ne pătrundem cu cunoaşterea acestui fapt. Aşa cum pe Pământul nostru domneşte înţelepciunea universală, pe Jupiter va domni iubirea. Şi, aşa cum forţele distrugătoare care au intrat în domeniul înțelepciunii provin de la fiinţele vechii Luni care au rămas în urmă, tot astfel pe Jupiter vor fi prezente forţele care distrug iubirea, care vor fi infiltrate în ţesătura generală sub forma figurilor respingătoare ale fiinţelor pământeşti rămase în urmă, care, ca spirite ale naturii, vor avea pretenţii la iubire cu iubire egoistă. Ele vor reprezenta în timpul existenţei pe Jupiter puteri foarte mari, pustiitoare. Rămânerea în urmă a oamenilor individuali creează puteri distrugătoare ale naturii. Vedem că lumea este urzită atât din partea ei folositoare, cât şi din partea ei dăunătoare. Astfel, noi am întrețesut în procesul cosmic un element moral:
| Corp fizic și pe deasupra | dedesubt | |
| Gnomi | 1 | 3 |
| Ondine | 2 | 2 |
| Silfide | 3 | 1 |
| Salamandre | 4 | 0 |
Toate spiritele naturii care sunt formate, aşa cum indică schema noastră, în sensul că au o parte constitutivă de la om şi trei părţi constitutive sub nivelul omului sunt cele pe care le desemnăm cu numele de „gnomi”; cele pe care le numim „ondine” au două părţi constitutive de la om şi două părţi constitutive sub nivelul omului, iar „silfidele” au trei părţi constitutive de la om şi o parte constitutivă sub nivelul omului. Toate sunt rămase în urmă din perioade planetare mai vechi. Ele nu au ajuns să primească un spirit, care astăzi la om este deja în curs de dezvoltare. Ele se află sub nivelul omului, sunt „subspirituale” şi sunt formate numai din corp şi suflet. Ele sunt entităţi bipartite şi le numim gnomi, ondine şi silfide. Acum mă veţi întreba, când auziţi numele de „salamandre”: De unde vin oare acestea?
Gnomii, ondinele, silfidele sunt fiinţe rămase în urmă din perioade mai vechi ale Pământului. Salamandrele au luat naştere, într-un anumit fel, prin faptul că ele au dezvoltat, parţial, dar numai parţial, cel de-al patrulea principiu, dar nu au ajuns atât de departe încât să poată lua o formă umană. Vă puteţi întreba de unde vin salamandrele? Vă voi lămuri acest lucru în încheiere. Căci, dacă înțelegeţi această a patra categorie de entităţi, veţi înţelege multe dintre tainele naturii înconjurătoare.
Dacă mergem în trecut şi urmărim omul în evoluţia lui, ajungem la forme tot mai spirituale. Ştim, desigur, că diferitele specii de animale s-au desprins treptat, ca fraţi rămaşi în urmă în cadrul evoluţiei progresive a omului, care au rămas pe nişte trepte anterioare. Omul a ajuns atât de departe prin faptul că el a apărut cu fiinţa lui fizică cel mai târziu. Celelalte fiinţe au devenit aşa cum sunt pentru că nu au putut aştepta, pentru că au intrat mai devreme în încarnarea fizică. Animale au suflete-grup; fireşte, aceste suflete-grup există numai pe plan astral, dar ele răzbat până în lumea fizică. Ceea ce a conferit Luna evoluţiei noastre, înţelepciunea, este răspândit în modul cel mai cuprinzător prin intermediul sufletelor-grup în formele animale. Omul nu are voie să creadă că numai el posedă înţelepciunea. El creează pe baza înțelepciunii civilizaţia şi cultura, dar înţelepciunea este prezentă pe întreaga planetă Pământ. Un om, care este mândru de omenire, poate spune: Cât de departe am ajuns cu înţelepciunea. Noile descoperiri sunt o mărturie în acest sens. – Aşa cum li se şi spune astăzi elevilor la şcoală, totul a fost creat de înţelepciunea omului! Printre lucrurile enumerate veţi găsi şi hârtia. Desigur, hârtia este o cucerire a înţelepciunii umane, dar viespile au putut face hârtia cu mult mai înainte! Cuibul de viespe este construit din absolut aceeaşi materie ca hârtia autentică. El este alcătuit la fel ca hârtia făcută de om, numai că printr-un proces vital. Puteţi parcurge întreaga natură şi veţi găsi peste tot urzind înţelepciunea. Cu cât timp înaintea omului a descoperit specia viespilor hârtia! Nu viespea individuală face acest lucru, ci sufletul-grup.
Astfel, vedem că ceea ce înseamnă înţelepciune umană este întreţesut şi întipărit tuturor fiinţelor pământeşti. Am putea parcurge Pământul bucată cu bucată şi, într-adevăr, am găsi peste tot această înţelepciune. Dar relaţia animalului cu sufletul-grup corespunzător este numai într-o anumită măsură ceea ce ar trebui ea să fie, propriu-zis, din punct de vedere cosmic. Care este relaţia sufletului-grup cu animalul individual?
Imaginaţi-vă sufletul-grup al unei specii de insecte. Când moare o insectă, pentru sufletul-grup aceasta nu înseamnă nimic mai mult decât ceea ce înseamnă pentru dumneavoastră când vă cade un fir de păr sau când vi se taie o unghie. Animalele care se formează mereu sunt numai părţi noi ale sufletului-grup animal, care le înlocuiesc pe cele vechi. Astfel, puteţi urmări şirul animalelor până sus, şi veţi vedea că ceea ce se află pe planul fizic apare ca un nor care se formează şi se destramă mereu. Existenţa fizică se metamorfozează, şi spiritul-grup doar înnoieşte ceea ce i se anexează în partea de jos. Acest lucru merge până pe o anumită treaptă. Apoi intervine ceva nou. La animalele superioare – şi acest fenomen se observă tot mai mult, pe măsură ce vă apropiaţi de animalele superioare – intervine ceva care nu mai seamănă prea bine cu ceea ce v-am descris adineaori. Să examinăm, de exemplu, maimuţele. Maimuţa coboară mai mult din spiritul-grup în forma individuală care se află jos; şi, în timp ce de obicei la animalele inferioare totul se întoarce în spiritul-grup, maimuţa, pentru că a devenit mai complicată, reţine ceva în organizarea ei fizică. Aici s-a revărsat prea mult din spiritul-grup, care nu se mai poate întoarce înapoi. Spiritul-grup progresează. El acţionează în aşa fel încât la animalele inferioare creează o fiinţă; apoi absoarbe întreaga fiinţă înapoi, dă naştere unei fiinţe noi, o absoarbe din nou, şi aşa mai departe. La leu, lucrurile stau tot în acest fel. Dar, dacă examinaţi, de exemplu, o maimuţă, sufletul-grup dă naştere maimuţei, însă maimuţa scoate din sufletul-grup ceva care nu se poate întoarce înapoi. În timp ce în cazul leului, când acesta moare, fizicul se descompune şi partea sufletească se întoarce înapoi în spiritul-grup, în cazul maimuţei, ceea ce desprinde ea din spiritul¬grup nu se mai poate întoarce înapoi. La om, Eul este de aşa natură încât trece din încarnare în încarnare şi este capabil să se dezvolte, pentru că el poate trece prin noi încarnări. La maimuţă nu întâlniți acest lucru. Dar maimuţele nici nu se pot întoarce înapoi. Maimuţa acţionează atât de ciudat asupra inimii simple pentru că, în realitate, ea este o fiinţă desprinsă de spiritul-grup; ea nu se mai poate întoarce la spiritul-grup, dar nici nu se poate reîncarna ea însăşi. Marsupialele sunt un alt tip de animale, care se desprind întru câtva de spiritul-grup. Ei bine, ceea ce rămâne în urmă din aceste aşa-numite suflete animale individuale, dar care nici nu se poate reîncarna, constituie adevărata origine a unei a patra categorii de spirite elementare. Ele sunt părţi desprise ale unor animale care nu se mai pot întoarce la spiritul-grup, pentru că ele au sărit peste punctul normal din cadrul evoluţiei. De la numeroase animale rămân în urmă asemenea entităţi cu natură de Eu, şi acestea sunt salamandrele. Este forma cea mai înaltă de spirite ale naturii, căci ea are natură de Eu.
Prin aceasta v-am introdus. în natura unei serii de entităţi pe care le vom cunoaşte mai exact. Acum am făcut cunoştinţă numai cu natura lor, cu motivul existenţei şi cu contextul lor. Dar ele acţionează în lumea noastră, şi manifestările lor pot fi percepute. Astăzi ne vom forma încă o noţiune despre aceste aşa-numite spirite elementare. Salamandrele apar şi astăzi – avem voie, desigur, să afirmăm acest lucru – într-un mod ciudat, atunci când anumite fiinţe umane inferioare, dar care se încarnează, bineînţeles, în continuare, lasă în urmă o parte din fiinţa lor măruntă. Aceste elemente rămase în urmă ale unor oameni inferiori, aşadar, aceste elemente parţial desprinse, care au rămas ca un fel de spirite ale naturii şi ne împânzesc existenţa, sunt elemente deosebit de dăunătoare în sânul evoluţiei noastre. Și multe lucruri care împânzesc spaţiul nostru spiritual, perceptibile omului într-un mod ciudat – lucruri despre care nici nu aţi visat că există –, ajung foarte frecvent să-şi facă simţite manifestările. Toate aceste entităţi spirituale sunt parţial înrudite cu omul, şi ele intervin în evoluţia umană, chiar dacă de cele mai multe ori într-un mod perturbant. Unele fenomene dăunătoare din cadrul civilizaţiei şi culturii care par astăzi fireşti vor deveni explicabile pentru oameni numai după ce ei vor afla cu ce forţe perturbante, care vor să ţină lumea pe loc, avem de-a face. Influențele se vor manifesta în unele fenomene de decadenţă ale culturii noastre. Societatea noastră teosofică a luat naştere pentru că cei care ştiu să interpreteze semnele timpului au văzut acest lucru, pentru că numai cunoaşterea va avea un efect de însănătoşire asupra lumii. Cel care trăieşte în lume fără a cunoaşte ce se petrece lasă să acţioneze asupra lui aceste lucruri şi adesea îşi face tot felul de reprezentări fantasmagorice despre ele. Numai cel care cercetează activitatea acestor entităţi va fi în stare să recunoască într-o măsură suficientă utilitatea mişcării teosofice şi va înțelege caracterul profund spiritual şi însănătoşitor al ei. Ea vrea să-i elibereze pe oameni de entităţile care i-ar opri din mersul înainte al civilizaţiei şi culturii. Altfel civilizaţia şi cultura noastră s-ar ruina complet. Vom putea trăi în viitorul imediat unele fenomene înspăimântătoare ale civilizaţiei şi culturii; şi trăim, de asemenea, faptul că cei care nu o pot scoate la capăt îi numesc visători şi fantaşti pe cei care spun pe nume unor asemenea fenomene ale civilizaţiei şi culturii. Lumea va fi marcată tot mai mult de faptul că cei care cunosc realitatea spirituală, adevărată, vor fi numiţi visători şi fantaşti, în timp ce adevăraţii visători şi fantaşti sunt cei care declară că realitatea spirituală este o nerozie. Dar adevăratul progres al civilizaţiei şi culturii noastre constă în faptul că omul pătrunde cu cunoaştere şi înțelege ceea ce sunt puterile ostile. Și cunoaşterea adevereşte, pe baza curentului spiritual teosofic, cuvintele pe care Conducătorul vieţii creştine le-a rostit faţă de ai Săi: „Veți cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi!” [Nota 1] Dar numai un adevăr care cuprinde realitatea completă şi adevărată poate fi un adevăr care îl va face şi pe om complet şi absolut liber.
