Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Ființe spirituale din natură


XII. CUNOAȘTEREA LUMII ELEMENTARE

München, 26 august 1913 (GA 147)

Când se vorbeşte despre lumile spirituale aşa cum se vorbeşte în acest ciclu este nevoie să remarci că această cunoaştere clarvăzătoare la care poate ajunge sufletul uman nu schimbă nimic din natura şi entitatea omului atât timp cât tot ce intră în această conştienţă exista deja înainte în natura omenească. Când cunoşti un lucru nu-l creezi, înveţi numai să percepi ceea ce există deja ca realitate. Oricât de la sine înţeles ar fi acest lucru, trebuie totuşi să-l pui în lumină, pentru că trebuie să atragi atenţia asupra faptului că fiinţa umană este clădită pe temeliile ascunse ale existenţei şi nu va fi scoasă din aceste profunzimi ascunse ale existenţei decât prin cunoaşterea clarvăzătoare. De aici rezultă de fapt că adevărata fiinţă a omului nu se poate revela decât prin conştienţa clarvăzătoare. Prin nici un fel de filosofie nu poţi şti ce este propriu-zis omul, ci numai printr-o astfel de cunoaştere care se sprijină pe conştienţa clarvăzătoare. Căci pentru observaţia din lumea sensibilă şi pentru intelectul legat de ea adevărata, reala entitate a omului se află în lumile ascunse. Când această conştienţă clarvăzătoare – din al cărui punct de vedere trebuie privite lucruile de dincolo de aşa-numitul Prag – trece peste acest Prag, ei i se impun cu totul alte cerinţe decât în lumea senzorială. Şi esenţialul este ca sufletul omenesc să se poată obişnui cu faptul că există nu numai felul de a privi al percepţiei, care este corect pentru lumea senzorială.

Voi numi aici prima lume în care pătrunde sufletul omenesc devenit clarvăzător, după ce a trecut Pragul, lumea elementară. Numai cel care ar vrea să ducă obişnuinţele din lumea simţurilor în lumile superioare suprasensibile ar putea pretinde că se poate adopta o denumire uniformă pentru toate punctele de vedere din care sunt contemplate lumile superioare. Şi la sfârşitul acestui ciclu, ca şi într-o scriere care va fi prezentată aici în viitoarele zile şi care poartă titlul Pragul lumilor spirituale, voi arăta raportul care există între alegerea numelor adoptate aici – de pildă „lumea elementară“ – şi denumirile care sunt date în cărţile mele, Teosofia, Ştiinţa ocultă şi altele, pentru ca să nu se poată căuta în mod uşuratic contradicţii acolo unde nu sunt în realitate. Cerinţe cu totul noi se impun sufletului când, dincolo de Prag, pătrunde în lumea elementară. Dacă sufletul omului vrea să intre aici cu obişnuinţele proprii lumii senzoriale, ar putea avea loc două evenimente: fie în sfera conştienţei, în raza privirii, s-ar răspândi o nebulozitate sau o întunecare deplină, fie sufletul omenesc, insuficient de pregătit pentru obişnuinţele şi exigenţele lumii elementare, ar fi respins în lumea senzorială. Lumea elementară este cu totul altceva decât lumea senzorială. În cea din urmă, dacă treceţi de la o fiinţă la alta, de la un fenomen la altul, aveţi aceste fiinţe şi aceste fenomene în faţa dumneavoastră, le puteţi observa, fiindcă în faţa fiecăreia dintre ele, observându-le, vă păstraţi propria entitate conturată în sine, fiinţa dumneavoastră personală. În fiecare moment ştiţi că sunteţi acelaşi care eraţi înainte de a vă afla în faţa unei noi entităţi, a unui nou fenomen, şi niciodată nu vă puteţi pierde în ele. Sunteţi în faţa lor, sunteţi în afara lor şi ştiţi că atât timp cât circulaţi în lumea senzorială rămâneţi acelaşi. Or, acest lucru se schimbă cu totul când se pătrunde în lumea elementară. În lumea elementară trebuie, cu toată viaţa lăuntrică a sufletului tău, să te adaptezi unei fiinţe, unui fenomen, în aşa fel încât să te transformi cu viaţa ta sufletească în această fiinţă, în acest fenomen. În lumea elementară nu poţi cunoaşte ceva decât dacă devii un altul faţă de fiecare fiinţă, şi anume te identifici într-un grad înalt cu fiinţa şi cu fenomenul însuşi.

Particularitatea sufletului tău pentru lumea elementară trebuie să fie capacitatea de metamorfoză a propriei fiinţe în entităţi străine. Trebuie să ai posibilitatea de a te metamorfoza, de a te adânci şi a deveni într-un fel însăşi acea fiinţă şi – dacă vrei să rămâi aici sănătos psihic – să poţi pierde conştienţa necesară în lumea simţurilor, conştienţa: tu eşti acela şi acela. În lumea elementară cunoşti o fiinţă doar dacă, într-un fel, devii intim cu viaţa sa sufletească. Deci, în lumea elementară nu poţi înainta – când ai trecut aici dincolo de prag – decât dacă te transformi la fiecare pas, strecurându-te în fiecare fenomen particular, în fiecare fiinţă. Ceea ce în lumea fizică ţine de sănătatea sufletească, şi anume, la păşirea în lumea senzorială, a te afirma pe tine însuţi în propria ta entitate originară este absolut imposibil în lumea elementară; acolo, acest lucru ar duce sau la întunecarea orizontului sau la o fiinţă respinsă în lumea senzorială.

Şi atunci vă puteţi uşor imagina că, pentru a exercita această facultate de tranformare, sufletul are nevoie şi de altceva decât ce are în lumea senzorială. Căci sufletul omului, aşa cum este el în lumea senzorială, este prea slab pentru a se transforma continuu, pentru a se adapta la fiecare fiinţă, când pătrunde în lumea elementară. De aceea trebuie ca forţele sale să crească, să se intensifice, iar pentru aceasta sunt necesare pregătirile descrise în Ştiinţa ocultă şi în Iniţierea [Nota 1], căci ele duc toate la a face sufletul mai puternic şi mai rezistent. Atunci el se poate adânci în celelalte entităţi fără a se pierde pe sine. Vedeţi deci cât de necesar este să cunoşti bine ceea ce se numeşte Pragul între lumea senzorială şi lumea suprasensibilă. S-a spus deja că atât timp cât omul este un om pământesc conştienţa clarvăzătoare trebuie continuu, am zice, să treacă dintr-o parte în cealaltă: să observe în afara corpului fizic, în lumea spirituală, dincolo de Prag, apoi să revină în corpul fizic şi să folosească într-un mod sănătos acele facultăţi care duc la observarea corectă a lumii fizice, a lumii simţurilor.

Să presupunem acum că o conştienţă devenită clarvăzătoare ar readuce în lumea simţurilor, retrecând Pragul, această facultate de metamorfozare pe care trebuie să o aibă pentru ceea ce există în lumea spirituală. Această facultate de metamorfozare, de care am vorbit, este o proprietate a corpului eteric omenesc care trăieşte cu precădere în lumea elementară. Să presupunem deci că un om revine din lumea spirituală în lumea simţurilor şi că el îşi menţine corpul său eteric la fel de capabil de metamorfozare cum trebuie să fie în lumea elementară. Ce s-ar întâmpla atunci? Fiecare lume îşi are legile sale proprii. Lumea simţurilor este lumea formelor delimitate; Spiritele formei guvernează lumea simţurilor. Lumea elementară este lumea mobilităţii, lumea metamorfozei, a transformării. Aşa cum trebuie să înveţi să te transformi continuu tu însuţi când vrei să trăieşti în lumea elementară, tot astfel toate fiinţele care trăiesc în lumea elementară se metamorfozează continuu. Acolo nu se găseşte nici o formă încheiată, delimitată; totul este în continuă metamorfoză. Iar tu, când vrei să vieţuieşti în lumea elementară, trebuie să participi la această existenţă care se metamorfozează continuu, trebuie să participi la ea ca suflet în afara corpului fizic. În lumea fizic-senzorială trebuie să-ţi cufunzi corpul eteric – care sub formă de corp eteric este o fiinţă a lumii elementare şi are capacitatea de metamorfozare – în corpul fizic. Tocmai datorită acestui fizic eşti o anume persoană în lumea fizic-senzorială; eşti acea sau acea persoană bine definită. Corpul fizic este acela care imprimă cuiva persoana, personalitatea, corpul fizic şi condiţiile lumii fizice în care este plasat face din cineva o persoană, fiindcă persoana cere conturarea formei. Totuşi trebuie să recunoaştem că ceea ce conştienta clarvăzătoare recunoaşte în sufletul uman există întotdeauna. Prin forţele corpului fizic, acea mobilitate a corpului eteric este doar ţinută la un loc. Atât timp cât corpul eteric pătrunde în corpul fizic, forţele sale mobile sunt ţinute la un loc, adaptate formei. Dacă corpul eteric n-ar fi vârât în corpul fizic ca într-o pungă, el ar avea tendinţa să se schimbe continuu.

Să presupunem că un suflet devenit clarvăzător ar păstra în corpul eteric, când revine iar în lumea senzorială, tendinţa de a se schimba, de a se metamorfoza. Atunci acest corp eteric, cu tendinţa sa spre mobilitate, devine mai relaxat, mai liber în corpul fizic. Sufletul uman intră în contradicţie cu cerinţele lumii fizice – care vor să-l contureze pe om ca personalitate definită – atunci când, prin forţele corpului său eteric, care vrea să se mişte liber, trece în mod incorect Pragul din lumea suprasenzorială în lumea fizică şi tinde să devină altceva în fiecare moment, ceva ce poate fi în contradicţie cu tiparul fix al corpului fizic. Să dăm doar un exemplu: cu corpul său fizic, cineva ar putea fi un funcţionar de bancă european, dar, pentru că corpul său eteric a adus în lumea senzorială tendinţa de a se elibera de corpul fizic, el îşi poate închipui că ar fi împăratul Chinei. Sau, pentru a da un alt exernplu, să zicem că cineva este preşedinte al Societăţii teosofice şi, dacă corpul eteric devine mai relaxat, îşi poate imagina că ar sta în faţa directorului Globusului. Acest exemplu ne arată că trebuie să ţinem seama în modul cel mai strict de Pragul care desparte clar lumea senzorială de cea suprasenzorială; trebuie să cunoşti cerinţele fiecărei lumi şi să te supui lor; iar sufletul trebuie să se comporte diferit după domeniul în care se află – de partea aceasta a Pragului, sau de partea cealaltă a lui. Trebuie repetat mereu şi mereu că de acest lucru se leagă faptul că atunci când treci Pragul nu ai voie să aduci, într-un mod ilegitim, obişnuiniele lumii suprasenzoriale în lumea senzorială. Aş putea spune că trebuie să ştii să te comporţi corect în cele două lumi, că nu ai voie să duci modul de observare corespunzător unei lumi în cealaltă.

Trebuie deci să-ţi dai mai întâi seama că facultatea de metamorfoză este facultatea de bază pentru vieţuirea de sine, simţirea de sine a sufletului în lumea elementară. Însă sufletul omenesc n-ar putea niciodată să trăiască mult timp în această facultate de metamorfoză; corpul eteric ar putea să se menţină în starea de metamorfozare în lumea elementară tot atât de puţin cât ar putea omul să fie în stare de veghe în lumea fizică. Dar omul poate percepe această lume fizică doar când este treaz; când doarme nu o mai percepe. Cu toate acestea, el trebuie să facă să se succeadă starea de veghe şi cea de somn. Ceva analog este necesar în lumea elementară. Aşa cum, în lumea fizică, omul nu poate să fie tot timpul în stare de veghe, aşa cum viaţa trebuie să treacă de la veghe la somn, ca mersul unei pendule, tot astfel se întâmplă şi cu viaţa corpului eteric în lumea elementară. Trebuie să ai aici, aş spune, un pol opus, o contraacţiune la facultatea de metamorfozare care conduce la perceperea în lumea spirituală. Ceea ce face pe cineva capabil de metamorfozare pentru lumea spirituală este viaţa de reprezentare a omului, este capacitatea de a face mobilă reprezentarea, gândirea, încât, prin această gândire, devenită mobilă, te poţi adânci în fiinţe şi fenomene.

În ceea ce priveşte cealaltă stare, cea care se poate compara cu somnul în lumea senzorială, aici voinţa umană este cea care trebuie să fie dezvoltată şi întărită. Astfel, pentru facultatea de metamorfozare trebuie cultivată gândirea sau reprezentarea, pentru cealaltă stare trebuie cultivată voinţa.

Ne vom înţelege asupra acestui punct dacă vom ţine seama că în lumea fizic-senzorială omul este o Sine, un Eu. În măsura în care omul este treaz prin faptul că corpul fizic-senzorial face ceea ce este necesar, el se simte o Sine, un Eu. Când omul se cufundă în corpul fizic senzorial, corpul fizic-senzorial este cel care îi conferă forţele ce îl fac să se simtă ca o Sine, ca un Eu. Nu se întâmplă tot aşa în lumea elementară. Aici omul trebuie să facă el însuşi, până la o anumită treaptă, ceea ce în lumea fizic-senzorială face corpul fizic. În lumea elementară nu poţi dezvolta nici un sentiment de sine dacă nu îţi concentrezi voinţa, dacă nu te vrei pe tine însuţi. Asta cere, evident, să renunţi la comoditatea omenească, această comoditate atât de înrădăcinată în noi. Pentru lumea elementară este necesar să te vrei pe tine însuţi; şi aşa cum somnul şi veghea se succed în lumea fizică, tot astfel, în lumea elementară, starea de a te simţi metamorfozat în fiinţe trebuie să alterneze cu o voinţă întărită a sentimentului de sine. Asa cum în lumea fizică eşti obosit de munca zilnică încât ţi se închid ochii, pe scurt, cazi în somn, există şi în lumea elementară momente, pentru corpul eteric, în care acesta resimte: nu pot să mă metamorfozez continuu, acum trebuie să exclud orice altă fiinţă şi fenomen din jurul meu. Trebuie să le resping pe toate din sfera privirii mele şi să mă vreau pe mine, Sinea mea, să trăiesc în întregime în mine şi să nu ştiu nimic de celelalte entităţi si fenomene din lumea elementară. În lumea fizică, această voinţă de a fi tu însuţi cu excluderea celorlalte entităţi şi procese ar corespunde somnului.

Ar fi totuşi o eroare să-ţi imaginezi că alternanţa capacităţii de metamorfozare cu sentimentul întărit al Eului în lumea elementară s-ar asemăna oarecum cu legile naturale care reglează veghea şi somnul în lumea fizică. Pentru conştienţa clarvăzătoare – şi acest lucru este perceptibil pentru ea – totul este intenţionat; nu se trece de la sine, precum de la veghe la somn, ci, după ce ai trăit un timp mai mult sau mai puţin îndelungat în metamorfozare, trăieşti nevoia de a vieţui din nou în tine şi a dezvolta oarecum celălalt pol al lumii elementare. Astfel, în lumea elementară, facultatea de metamorfoză şi viaţa în sine, cu sentimentul de sine întărit, alternează într-un mod mult mai intenţionat decât veghea şi somnul în lumea fizică. Da, în anumite condiţii se poate întâmpla chiar ca, printr-o elasticitate a acestei conştienţe, să existe simultan ambele stări, adică – aş spune – pe de o parte să poţi să te metamorfozezi şi, pe de altă parte, să reţii anumite părţi ale sufletului şi să rămâi în tine. Ceea ce în lumea fizică nu este în avantajul vieţii sufletului, anume să fii treaz şi să dormi în acelaşi timp, poţi să o faci în lumea elementară. Vedem astfel că în această lume elementară o asemenea oscilaţie a vieţii sufletului este la fel de necesară ca cea a veghei şi a somnului în lumea fizică.

Trebuie să observăm în continuare că dacă gândirea se poate dezvolta până la facultatea de metamorfozare, deci se adaptează în lumea elementară, această gândire care este sănătoasă şi justă pentru lumea fizic-senzorială este de nefolosit pentru lumea elementară. Căci, de fapt, ce este această gândire în lumea fizică? Să vedem ce este ea. Vieţuim în sufletul nostru gânduri. Ştii despre aceste gânduri că le formezi, le dai naştere, le legi sau le separi lăuntric. Simţi că lăuntric eşti stăpânul acestor gânduri. Aceste gânduri se comportă oarecum pasiv, se lasă legate şi separate, se lasă a fi formate şi iar respinse. În lumea elementară, această viaţă a gândirii trebuie să se ridice la o treaptă superioară. În lumea elementară nu te poţi găsi în faţa unor astfel de gânduri pasive, ca în lumea fizic-senzorială. Când sufletul clarvăzător se familiarizează cu lumea elementară, gândurile nu mai sunt lucruri pe care le stăpâneşti, ci fiinţe vii. Presupuneii că nu v-aţi putea produce, lega, separa gândurile, ci că fiecare din ele ar începe să-şi ducă în conştienţa dumneavoastră viaţa proprie, o viaţă fiinţială. Conştienţa dumneavoastră se adânceşte în ceva în care nu mai găsiţi gânduri aşa cum sunt ele în lumea fizică, ci acolo gândurile sunt entităţi vii. Pentru a vă atenţiona în ce măsură, în lumea elementară, modul de a gândi trebuie schimbat, nu pot face altceva decât să recurg la această imagine grotescă dar foarte expresivă. Imaginaţi-vă că vă adânciţi capul într-un muşuroi de furnici, că gândirea încetează să existe şi că în cap aveţi furnici în loc de gânduri. Aşa sunt gândurile când vă adânciţi sufletul în lumea elementară, ele se re-leagă şi se despart între ele, îşi duc viaţa proprie. Şi, în adevăr, sufletul are nevoie de o forţă mai mare pentru ca conştienţa sa să se confrunte cu fiinţele-gând vii decât cu gândurile pasive din lumea fizică, cu care poţi să faci ce vrei, care pot fi chiar plăcute, dacă nu se asociază şi se separă doar inteligent, uneori chiar absurd. Gândurile lumii fizice sunt răbdătoare; ele se supun la tot ce îi place sufletului. Cu totul altfel este când sufletul se adânceşte, ca să spunem aşa, în lumea elementară. Aici gândurile trăiesc o viaţă independentă. Aici viaţa sufletului trebuie să se afirme şi să se menţină în faţa unei vieţi active, nu pasive, a gândurilor, o viaţă de gândire dinamică. În lumea fizic-senzorială poţi să gândeşti ceva cu totul absurd; de regulă, asta nu îţi face rău. În lumea elementară se poate foarte bine întâmpla ca, dacă cineva gândeşte stupidităţi, fiinţele independente care rezultă de aici să-l facă să sufere şi să îi determine o durere reală.

Vedem astfel în ce măsură obişnuinţele vieţii sufletului trebuie să se schimbe când treci Pragul lumii sensibile către lumea suprasensibilă. Dacă ai dori, cu obişnuinţele proprii gândurilor vii ale lumii elementare, să treci Pragul în lumea fizic-senzorială şi nu ai dezvolta gândirea sănătoasă, cu gânduri pasive, ci ai vrea să păstrezi ceea ce corespunde lumii elementare, atunci gândurile ar fugi continuu şi ai alerga după ele; ai fi sclavul propriilor gânduri.

Când, cu sufletul clarvăzător, te dărui în întregime lumii elementare şi dezvolţi facultatea de metamorfozare, atunci te cufunzi, metamorfozându-te, în ceea ce priveşte viaţa interioară, după cum te afli în faţa unei fiinţe sau a alteia. Ce se vieţuieşte atunci când te adânceşti astfel? Vedeţi dumneavoastră, adâncindu-te astfel, metamorfozându-te într-o fiinţă sau alta, vieţuieşti ceea ce s-ar putea numi simpatii şi antipatii care urcă din profunzimile sufletului şi se comportă ca vieţuiri ale sufletului devenit clarvăzător. Sunt simpatii sau antipatii foarte precise cele pe care le resimţi când te metamorfozezi într-o fiinţă sau alta. Trecând din metamorfoză în metamorfoză, resimţi continuu alte simpatii şi antipatii. Şi aşa cum în lumea fizic-senzorială caracterizezi fiinţele şi lucrurile, le descrii, le recunoşti şi le percepi în mod general prin faptul că ochii văd culorile lor şi urechile aud sonorităţile lor, conform cu aceasta, dacă ai descrie lumile spirituale, le-ai descrie în anumite simpatii şi antipatii. Totuşi trebuie să deosebeşti două lucruri: mai întâi, după obiceiurile lumii fizic-senzoriale deosebeşti grade de simpatii şi de antipatii, simpatii şi antipatii mai puternice sau mai slabe. Nu tot aşa este în lumea elementară; aici simpatiile şi antipatiile nu se deosebesc numai după gradul lor, ci după calitatea lor, astfel încât există diferite simpatii şi antipatii. Aşa cum galbenul este diferit de roşu, calitativ diferit, tot astfel numeroasele simpatii şi antipatii pe care le vieţuieşti în lumea elementară sunt calitativ diferite şi nu numai una este mai puternică şi alta mai slabă. Ai descrie greşit dacă, pornind de la obişnuinţele din lumea fizic-senzorială, ai spune, cufundându-te într-o fiinţă, că simţi o simpatie mai mare, iar la cufundarea în alta vieţuieşti o simpatie mai mică. Nu, simpatiile sunt diferite!

Acesta este deci unul din lucrurile de avut în vedere. Celălalt este faptul că nu trebuie să duci în lumea elementară comportamentul faţă de simpatii şi antipatii care este firesc în lumea fizic-senzorială. În adevăr, în lumea fizic-senzorială te simţi atras de simpatii şi respins de antipatii; mergi către fiinţele simpatice, vrei să fii cu ele, şi alungi lucrurile şi fiinţele antipatice; nu vrei să ai de-a face cu ele. În lumea elementară, cu simpatiile şi antipatiile nu se poate întâmpla – dacă pot să mă exprim grotesc – ca simpatiile să fie simpatice şi antipatiile antipatice; asta nu trebuie să se întâmple în lumea elementară. Ar fi ca şi cum ai spune în lumea fizic-senzorială: nu suport decât albastrul şi verdele şi nu-mi plac roşul şi galbenul, fug de ele. Pentru ca în lumea elementară o fiinţă să fie antipatică, asta înseamnă că ea are o anumită însuşire a acestei lumi elementare pe care trebuie să o califici ca antipatică. Şi trebuie să te comporţi faţă de acest caracter antipatic aşa cum în lumea fizică te comporţi faţă de albastru şi de roşu şi  nu pentru că una din culori îţi este mai simpatică şi cealaltă mai antipatică. Aşa cum în lumea fizic-senzorială întâmpini toate culorile cu un anumit sânge rece, fiindcă ele exprimă ceea ce sunt lucrurile – ar trebui să fii un nevrotic sau un taur să nu suporţi culoarea roşie sau să ataci –, tot aşa trebuie, cu un calm total, să poţi observa simpatiile şi antipatiile în lumea elementară ca fiind proprietăţi inerente acestei lumi. Pentru aceasta trebuie ca acel comportament al sufletului, propriu lumii fizic-senzoriale, care se simte atras de simpatie şi respins de antipatie să devină aici cu totul diferit. În lumea elementară, acea dispoziţie sufletească, acea dispoziţie afectivă care corespunde simpatiilor şi antipatiilor din lumea senzorială trebuie schimbată prin ceea ce se poate numi calmul sufletesc, pacea spiritului [Nota 2]. Tocmai cu acest calm, cu această pace a sufletului poţi să te adânceşti în entităţile de aici şi, identificându-te cu ele, metamorfozându-te, simţi urcând din profunzimile propriului suflet însuşirile acelor fiinţe sub formă de simpatii şi antipatii. Numai când reuşeşti aşa ceva, când sufletul se poate comporta astfel faţă de simpatii şi de antipatii, numai atunci acest suflet este în stare să facă să apară plastic în faţa lui, în vieţuirile lui, sentimentul de a se simţi simpatic sau antipatic în lucrurile lumii elementare. Asta înseamnă că nu simţi doar trăirea în simpatie şi antipatie, ci ai într-adevăr vieţuirea ta însăţi, metamorfozându-te într-o altă fiintă, pe care o vezi izbucnind ca un tablou colorat sau alt tablou colorat, ca o sonoritate sau alta a lumii elementare. Rolul pe care îl joacă simpatia sau antipatia în ce priveşte vieţuirea sufletească în lumea spirituală îl puteţi găsi în Teosofia, dacă citiţi cu o anumită înţelegere intimă capitolul care tratează despre lumea sufletelor. Veţi vedea acolo că lumea sufletelor este construită chiar din simpatii şi antipatii.

După descrierea mea, aţi putut să vedeţi că ceea ce cineva cunoaşte drept facultate de a gândi în lumea fizic-senzorială este de fapt doar copia fantomatică exterioară, provocată prin corpul fizic, a acelei gândiri care străluceşte în adâncurile oculte şi care poate fi numită o fiinţă vie. Îndată ce ne mişcăm cu corpul nostru eteric în lumea elementară, gândurile devin, aş spune, mai concrete, mai vii, mai independente, mai adevărate în esenţa lor. Ceea ce în lumea fizic-sensibilă se resimte ca facultate de a gândi se comportă faţă de acest element mai adevărat al gândirii ca umbra proiectată pe un perete în raport cu obiectele de la care ea provine. De fapt, este umbra vieţii elementare a gândurilor proiectată în lumea fizic-senzorială prin intermediul corpului fizic. Când gândim în lumea fizic-senzorială, gândim oarecum în umbrele fiinţelor-gânduri. Cunoaşterea suprasenzorială clarvăzătoare lasă aici o deschidere asupra naturii reale a gândirii. Nici o filosofie, nici o ştiinţă exterioară, oricât de perspicace ar fi, nu poate indica ceva corect privitor la această natură adevărată a gândirii; o poate face numai cunoaşterea pe care ne-o revelă conştienţa clarvăzătoare.

Tot aşa este şi cu voinţa. Voinţa trebuie întărită fiindcă în lumea elementară nu este atât de comod să dispui de ea ca în lumea senzorială, unde sentimentul Eului este dat de forţele corpului fizic. În lumea elementară trebuie tu însuţi să vrei acest sentiment al Eului, trebuie să faci experienţa a ceea ce înseamnă să umpli conştienţa cu acest conţinut: Eu mă vreau. Trebuie să resimţi că este un lucru dintre cele mai importante ca atunci când nu eşti destul de puternic, nu pentru a gândi, ci pentru a vrea realmente: Eu mă vreau –, să te simţi căzând în leşin. Dacă nu ai ajunge să te menţii tu însuţi în lumea elementară, ai cădea în această lume ca într-un fel de leşin. Se pătrunde adevărata natură a voinţei – pe care nici ştiinţa exterioară şi nici o filosofie exterioară nu o poate discerne – doar prin conştienţa clarvăzătoare. Ceea ce noi numim voinţă în lumea fizic-senzorială este o umbră a acelei voinţe fiinţiale puternice care se dezvoltă astfel încât menţine Sinea dreaptă din liberul arbitru, nu susţinută prin forţe exterioare. Totul devine ceva mai arbitrar – aşa putem spune – în această lume elementară când intrăm în ea.

Când ai părăsit corpul fizic şi ai ca mediu ambiant lumea elementară, atunci, înainte de orice, se trezeşte, prin natura originară a corpului eteric, tendinţa de metamorfozare. Vrei să te adânceşti în entităţi. Dar, aşa cum în timpul stării de veghe din timpul zilei se creează nevoia de somn, tot astfel în lumea elementară se trezeşte nevoia de a fi în tine însuţi şi de a respinge în ce te-ai putea metamorfoza. Apoi, iar, când în lumea elementară te-ai simţit un anumit timp în tine însuţi, şi când ai dezvoltat puternic voinţa: Eu mă vreau, survine ceva ce s-ar putea numi cumplitul sentiment de a fi singur, de a fi părăsit, care suscită dorinţa de a ieşi din această stare, de a te vrea pe tine însuţi şi a te dărui din nou capacitătii de metamorfozare. În somnul fizic te repauzezi şi forţele au grijă să te trezeşti, fără să fi făcut ceva pentru asta. În lumea elementară, când te-ai adâncit în starea de somn, care corespunde lui „a nu te vrea decât pe tine însuţi“, sentimentul de a fi părăsit cere să te dărui din nou facultăţii de metamorfozare, adică vrei să te trezeşti. Toate acestea vă indică cât de deosebite sunt condiţiile vieţuirii de sine şi a simţirii de sine în lumea elementară de cele din lumea fizic-senzorială. Şi puteţi cântări cât de necesar este să fii totdeauna atent ca conştienţa clarvăzătoare – care trece şi se întoarce de la o lume la cealaltă – să se adapteze corect cerinţelor lumii în care intră, să nu ducă cu ea obişnuinţele de la o lume la alta, atunci când trece Pragul. Întărirea, învigorarea vieţii sufletului fac parte deci din aceste pregătiri, indicate adesea de mine, pentru vieiuirea lumilor suprasensibile. Întărirea şi învigorarea vieţii sufletului.

Şi, dintre toate lucrurile, trebuie mai întâi întărite acele vieţuiri ale sufletului ce ar putea fi desemnate drept calităţi de înaltă moralitate care se relevă în fermitatea caracterului, siguranţa interioară şi calmul. Înainte de toate trebuie educate în suflet curajul interior şi fermitatea caracterului, fiindcă prin slăbiciunea caracterului se slăbeşte toată viaţa sufletească şi atunci pătrunzi în lumea elementară cu o viaţă a sufletului slabă. Or, acest lucru nu trebuie să se întâmple dacă vrei să trăieşti într-un mod just şi adevărat în lumea elementară. De aceea, cel care ia în serios viaţa în lumile superioare nu trebuie niciodată să neglijeze a insista asupra faptului că forţele care trebuie să întărească viaţa sufletului, pentru ca el să intre corect în lumile superioare, sunt forţele sufleteşti morale. Şi erorile cele mai deplorabile sunt cele care ar face ca omenirea să creadă că clarvederea poate fi dobândită fără să ţii cont de întărirea vieţii morale. Şi mereu trebuie de accentuat că ceea ce am caracterizat în Iniţierea (Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?) ca fiind formarea florilor de lotus, care la aspirantul la clarvedere parcă se cristalizează în corpul spiritual al omului, deci că această formare a florilor de lotus se poate produce şi cu neglijarea mijloacelor de întărire morală, dar n-ar trebui să fie asa.

Aceste flori de lotus trebuie să fie acolo când omul vrea să aibă facultatea de metamorfozare; căci această facultate constă în faptul că florile de lotus îşi pun în mişcare petalele lor departe de om, cuprind lumea spirituală, adaptându-se ei. Pentru privirea clarvăzătoare, ceea ce se dezvoltă drept capacitate de metamorfoză se exprimă în dezvoltarea florilor de lotus, iar formarea unui puternic sentiment al Eului este o întărire interioară pe care am putea-o numi o coloană vertebrală elementară. Ambele trebuie dezvoltate corespunzător: florile de lotus pentru a te putea metamorfoza, iar ceva analog unei coloane vertebrale din lumea fizică, o coloană vertebrală elementară, pentru a-ţi putea dezvolta în lumea elementară un Eu întărit. Aşa cum a fost menţionat ieri, şi anume că dezvoltarea spirituală poate tot atât de bine să ducă în lumea spirituală la virtuţi înalte, iar dacă este canalizată spre lumea simţurilor poate duce la viciile cele mai degradante, tot aşa se întâmplă şi cu florile de lotus şi coloana vertebrală elementară. Se poate chiar, prin anumite procedee, să trezeşti florile de lotus şi să trezeşti şi această coloană vertebrală elementară fără să cauţi întărirea morală, dar nici un clarvăzător conştient nu va recomanda acest lucru. Căci nu este vorba pur şi simplu de a obţine pentru lucrurile superioare un lucru sau altul, ci să iei în seamă tot ce este necesar.

În momentul în care treci Pragul lumii spirituale te apropii de entităţile luciferice şi ahrimanice, despre care am vorbit deja, în cu totul alt mod decât în lumea fizic-senzorială. Şi îndată ce ai trecut Pragul, adică îndată ce ai florile de lotus şi coloana vertebrală elementară, vieţuieşti faptul ciudat că vezi apropiindu-se puterile luciferice. Ele au tendinţa să cuprindă petalele florilor de lotus. Ele îşi alungesc tentaculele către florile noastre de lotus şi trebuie să te fi dezvoltat corect pentru a putea folosi aceste flori de lotus ca să sesizezi fenomenele spirituale şi să nu laşi ca puterile luciferice să pună stăpânire pe ele. Or, acest lucru nu este posibil decât dacă ajungi în lumea spirituală cu forţe morale întărite.

Am arătat deja că în lumea fizic-senzorială forţele ahrimanice se apropie de sufletul uman mai curând din exterior iar cele luciferice mai curând din interior. În lumea spirituală este invers: entităţile luciferice vin din afară şi vor să pună stăpânire pe florile de lotus, iar entităţile ahrimanice vin dinăuntru, se instalează puternic în coloana vertebrală elementară. Or, când ai atins lumea spirituală fără moralitatea necesară, se pecetluieşte o alianţă bizară între puterile ahrimanice şi cele luciferice. Când ai pătruns aici cu ambiţie, vanitate, cu dorinţa de putere şi cu înfumurare, Ahriman şi Lucifer reuşesc să facă o alianţă. Pentru a explica ce fac ei atunci, mă voi sluji de o imagine, dar aceasta are realmente loc: Ahriman şi Lucifer încheie o alianţă, şi Lucifer împreună cu Ahriman leagă petalele florilor de lotus la coloana vertebrală elementară. Toate aceste petale ale florilor de lotus sunt legate împreună cu coloana vertebrală elementară, omul însuşi devine încorsetat, înlănţuit în el însuşi prin florile de lotus dezvoltate de el şi prin coloana sa vertebrală elementară. Rezultă de aici un grad de egoism şi de atracţie pentru eroare cu totul de neimaginat când omul rămâne în lumea fizică. Aceasta poate avea deci loc când conştienţa clarvăzătoare nu este formată cum trebuie: Ahriman şi Lucifer se aliază şi unesc petalele de lotus cu coloana vertebrală elementară. Omul este înlănţuit în el însuşi prin propriile sale facultăţi elementare sau eterice. Toate acestea trebuie ştiute atunci când vrei să pătrunzi în adevărata lume spirituală.