Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Despre lucrarea îngerilor şi a altor entități ierarhice


III. PLĂSMUIREA DESTINULUI ÎN STARE DE SOMN ŞI ÎN STARE DE VEGHE

Să studiem azi o problemă care poate constitui, într-un anumit sens, o completare la conferinţa pentru publicul larg [Nota 9] ţinută ieri. Aş dori să studiez azi mai îndeaproape cum se situează omul în acea parte a ordinii cosmice care este în legătură cu propriul său destin, cu ceea ce, în cercul nostru, obişnuim să desemnăm drept karmă. Cum are loc, propriu-zis, această plăsmuire a destinului, la om? Ca să dăm un răspuns viabil, nu unul teoretic, la această întrebare, trebuie să ne adâncim ceva mai mult în entitatea umană.

Adeseori se vorbeşte despre viaţa omului în felul următor: Viaţa umană se desfăşoară în cele două stări de conştienţă diferite, cea de veghe şi cea de somn. Dar somnul e conceput, de fapt, numai în sensul reprezentării: În timpul somnului omul se odihneşte. Concepţia naturalist-ştiinţifică presupune că la adormire activitatea conştientă încetează şi că apoi ea reîncepe, că, aşadar, şi în ceea ce priveşte organismul, somnul nu e altceva decât o încetare a activităţii omului, pentru ca acesta să se odihnească. Dar somnul nu este o simplă odihnă, trebuie să ne fie clar faptul că, mai întâi ceea ce numim corp astral, dar apoi şi eul, se află, de la adormire până la trezire, ca realităţi, în afara corpului fizic şi a celui eteric.

Ce-i drept, pe treapta de evoluţie pe care se află în prezent, în viaţa pământească, omul nu poate deveni conştient în mod nemijlocit de ceea ce fac, propriu-zis, eul şi corpul astral, în perioadele dintre adormire şi trezire. Dar ceea ce ele fac are pentru viaţa umană o importanţă cel puţin la fel de mare ca viaţa trează de peste zi. Dacă eul şi corpul astral nu pot avea conştienţa tuturor proceselor complicate care au loc în timpul somnului, aceasta se întâmplă numai din cauză că în stadiul pământesc, aşa cum este el azi, eul şi corpul astral nu au organele necesare pentru a percepe evenimentele în care ele sunt implicate. Dar aceste evenimente au loc. Şi omul trece prin ele de la adormire până la trezire, iar ele acţionează asupra vieţii de peste zi, asupra vieţii conştiente a omului.

Ne vom forma nişte reprezentări juste despre felul în care acţionează trăirile eului şi ale corpului astral asupra vieţii treze de peste zi, dacă ne îndreptăm privirile spre începutul vieţii umane. Am făcut adeseori acest lucru, în cursul altor expuneri. Am putea spune că, la început, în prima copilărie, omul se transpune în viaţa pământească dormind. Nu trebuie să vorbim aici numai de perioadele în care copilul doarme cu totul, în aşa fel încât se vede şi în mod exterior că el doarme, ci trebuie să vorbim, propriu-zis, de întreaga perioadă de care mai târziu nu ne mai putem aminti deloc, cu conştienţa obişnuită. Pentru observaţia exterioară copilul poate face impresia că e treaz, dar ceea ce are loc în conştienţă nu ia nişte forme de care omul să-şi poată aminti mai târziu. Şi toate lucrurile pe care copilul le trăieşte, dar de care omul nu-şi aminteşte mai târziu, pot fi desemnate de noi astfel: este perioada în care omul se transpune în viaţa pământească dormind.

Dar câte nu iau naştere tocmai în această stare de somn, de la începutul vieţii pământeşti umane? Trei lucruri trebuie să avem în vedere în mod cu totul deosebit, dacă vrem să înţelegem cum acţionează ceea ce omul a adus cu sine din existenţa sa prepământească, cum acţionează ceea ce el întreţese acum, într-un mod obscur şi pentru el, în obscuritatea somnului, în existenţa sa fizică; trei sunt lucrurile pe care omul trebuie să şi le însuşească într-un alt mod decât animalul. Animalele ori nu şi le însuşesc deloc, ori le aduc cu ele pe lume, într-o măsură mai mare sau mai mică.

Cele trei lucruri sunt desemnate de noi în viaţă, de obicei, în aşa fel încât ele sunt înţelese într-un mod foarte unilateral. E înţeleasă, de fapt, doar o mică parte din toate acestea. Primul lucru e învăţarea mersului. Omul vine în lumea pământească drept fiinţă care nu ştie să mergă, şi trebuie să-şi însuşească mersul. Al doilea lucru pe care omul trebuie să şi-l însuşească este vorbirea, iar al treilea e gândirea. Putem vedea exact, la copil, că uneori unul dintre ele vine înainte de celelalte, dar, dacă avem în vedere omenirea în general, putem spune: Omul învaţă să meargă, să vorbească, să gândească – în orice caz, gândirea se dezvoltă numai după ce a apărut vorbirea. De-abia din vorbire se dezvoltă, treptat, facultatea de a reţine şi sub formă de gânduri ceea ce e cuprins în cuvinte. Şi durează destul de mult timp până când se poate spune cu adevărat: Copilul gândeşte.

Dar tocmai mersul e înțeles într-un mod foarte unilateral. Căci mersul nu constă, pur şi simplu, în faptul că copilul învaţă să se ridice şi să-şi pună picioruşele într-o mişcare de pendulare, ci în faptul că el învaţă să stăpânească echilibrul, echilibrul uman în lume, aş zice: facultatea de a se situa oriunde fără să cadă: de a-şi aşeza corpul în lume, de a-şi stăpâni muşchii, membrele, în aşa fel încât centrul de greutate al corpului, indiferent că omul merge sau stă în picioare, să cadă în punctul potrivit. Dar până în ziua de azi lucrurile sunt înţelese într-un mod unilateral, fiindcă dumneavoastră trebuie să aveţi în vedere faptul că aici mai are loc un proces extrem de important: diferenţierea picioarelor şi a mâinilor.

Animalele îşi folosesc cele patru membre în acelaşi fel – cel puţin de regulă, dacă apar devieri de la aceasta, lucrurile pot fi explicate foarte bine –, omul diferenţiază. Pentru a-şi stabili echilibrul, pentru a merge, el are nevoie de picioarele sale, pe când braţele şi mâinile sunt nişte mijloace de exprimare de-a dreptul minunate pentru viaţa sa sufletească, şi ele devin purtătoarele muncii desfăşurate de el în lume. Tocmai în această diferenţiere, dintre laba picioarului şi mâini, dintre braţe şi picioare, zace ceea ce ţine de procesul desemnat de obicei, într-un mod unilateral, drept învăţarea mersului. Cu aceasta am ajuns la ceea ce ne arată, în cadrul lumii fizice, ce anume îşi însuşeşte omul de-abia în cursul vieţii pământeşti.

Al doilea lucru pe care omul şi-l însuşeşte, prin încercări repetate – ca la învăţarea mersului şi a situării în poziţie verticală, la căutarea echilibrului, la diferenţierea dintre mâini şi picioare –, încercând prin imitare, este vorbirea. Şi am putea spune: Vorbirea nu e cu totul independentă de mers, dar mai ales de folosirea mâinii diferenţiate. Fiindcă se ştie că vorbirea are legătură cu dezvoltarea unui organ anume din creier, a circumvoluţiunii din partea stângă a tâmplei. Dar aşa stau lucrurile numai la oamenii care săvârşesc cele mai importante activităţi din viaţă mai ales cu mâna dreaptă. La stângaci, organul vorbirii e situat pe cealaltă parte, pe partea dreaptă. De aici putem să vedem deja că ceea ce se exprimă în actul vorbirii are legătură cu căutarea echilibrului.

Iar din vorbire se dezvoltă apoi gândirea. Cel care s-a născut mut poate fi ajutat să-şi cucerească gândirea numai pe cale artificială. La toţi oamenii care nu s-au născut muţi gândirea se dezvoltă din vorbire.

Dar se poate trece cu vederea această particularitate a omului, pe care am caracterizat-o adineaori în câteva cuvinte, când se urmăreşte trecerea omului, mai târziu în viaţă, de la starea de veghe la cea de somn. Atunci corpul fizic şi corpul eteric stau, din punct de vedere fizic, în pat, iar eul şi corpul astral s-au despărţit, în esenţă, de corpurile fizic şi eteric. Dacă ne apropiem, însă, cu mijloacele ştiinţei spiritului, de corpul astral al omului, aşa cum este el despărţit, de la adormire până la trezire, de corpurile fizic şi eteric, vom constata că acest corp astral conţine, într-o măsură esenţială, forţele care au legătură cu învăţarea vorbirii, la om. Este extrem de interesant să observăm adormirea şi trezirea omului, când el, copil fiind, învaţă să vorbească şi este interesant, chiar, să observăm la un om oarecare, la un adult, care de-abia acum învaţă să vorbească, faptul că corpul astral participă într-o măsură extrem de mare tocmai la procesul de învățare a vorbirii. Fiindcă în perioada în care omul e angajat în procesul de învăţare a vorbirii, dar şi mai târziu, când el se serveşte de vorbire, în cursul zilei, corpul astral poartă cu sine spiritual-sufletescul care trăieşte în cuvinte, în vorbire, ducându-l cu el afară din corpul fizic şi corpul eteric.

Dacă puteţi urmări cum vorbeşte omul, cum îşi formează cuvintele, cum dă cuvintelor sale timbrul lor specific, dacă puteţi urmări felul cum pune el în cuvinte forța convingerii sufletului său, cum îşi pune în cuvintele sale sufletul, ceea ce el vieţuieşte, atunci veți putea urmări şi mai departe cum, la adormire, corpul astral scoate afară din corpul fizic şi din corpul astral acest spiritual¬sufletesc şi, în stare de somn, conține, tocmai ca pe un fel de ecou, vibrația în lumea spiritual-sufletească a spiritual-sufletescului vorbirii. Dumneavoastră puteţi urmări şi la corpul astral aflat în stare de somn formele cuvintelor, nuanțele sunetelor, forţa de convingere pe care omul e în stare s-o pună în cuvinte. Nu avem aici, bineînţeles, nicio forţă de vibrație care se transmite aerului; prin aceasta nu ia naştere nicio sonoritate vocală fizică a vorbirii. Dar ceea ce iese din gura omului, pe valurile cuvintelor, drept spiritual-sufletesc şi este auzit de urechea umană, ceea ce se transmite drept fapt sufletesc pe curentul vorbirii, e dus afară, în lumea spirituală, de către corpul astral, drept spiritual-sufletesc, atunci când omul doarme. Numai că vedem mai clar acest lucru când copilul, sau şi omul adult, fac eforturi, când învață o limbă stăină, să-şi însuşească limba respectivă. Dar pe parcursul întregii vieți are loc acest lucru: spiritual-sufletescul a ceea ce vorbim în timpul zilei, noaptea e dus afară, în lumea spirituală, de către corpul astral. Aşa că noi putem spune: Noaptea, mai ales nuanța afectivă a celor spuse e dusă afară din om de către corpul astral. Aceasta este o particularitate a corpului astral.

Dar să observăm acum felul în care se comportă eul de la adormire până la trezire. Eul e legat, într-un mod natural, aş zice, de membre. La fel cum corpul astral e legat de piept şi vorbirea vine din piept, exact aşa eul e legat de tot ceea ce omul face cu membrele sale, de tot ceea ce el face de la trezire până la adormire, mergând dintr-un loc într-altul, desfăşurând cu braţele şi cu mâinile sale o activitate sau alta. La fel cum, în timpul somnului, corpul astral se revarsă în fiecare cuvânt şi sufletescul cuvântului iese afară, eul e legat de orice mişcare pe care noi o facem, când, fiind treji, ne ducem într-un loc sau altul din lume. Eul are legătură cu orice mişcare a mâinilor, cu orice gest de a apuca un obiect. Dar, în timp ce în cazul corpului astral, pentru că vorbirea este ceva atât de sufletesc, noi luăm mai puţin în seamă sufletescul propriu-zis, suntem mai puţin atenți la faptul că în vorbire se revarsă, în mod sufletesc, ceva cu totul deosebit, atunci când studiem legătura dintre eu şi membre suntem învățaţi să nu mai luăm seama deloc la faptul că de acesta se leagă o realitate sufletesc-spirituală. Noi concepem mersul, gestul de a apuca cu mâinile, drept ceva care se petrece, aş zice, exclusiv în sensul unui fel de mecanism fizic, aşa cum e conceput azi organismul uman. Dar lucrurile nu stau aşa.

Fiecare mişcare a degetelor făcută în timpul zilei, fiecare pas cu care ne apropiem de un loc oarecare conține şi o realitate spiritual-sufletească, la fel cum şi cuvântul conţine o realitate spiritual-sufletească. Iar ceea ce are legătură cu membrele noastre, cu mişcările noastre, e scos de către eu, la adormire, din corpul nostru fizic şi din cel eteric şi e dus în lumea spirituală, dar acum legat în mod clar de o realitate spiritual-sufletească deosebită: şi anume, de faptul că în orice moment al perioadei dintre adormire şi trezire eul este, în mod inconştient, mulţumit sau nemulţumit. Veți înţelege imediat mai bine ceea ce am spus acum, dacă voi explica, mulțumit, dacă e să mă explic limpede, dar cam trivial, că picioarele s-au mişcat într-o direcție sau alta şi au făcut ceva, că braţele au făcut un lucru sau altul. Nu e luat afară în timpul somnului doar ecoul mişcărilor efectuate cu picioarele şi cu braţele, ci şi sentimentul de mulţumire sau de nemulțumire. El e legat, de la adomire până la trezire, de vieţuirea eului. De fapt, tu n-ar fi trebuit să te duci acolo. Sau: De fapt, a fost foarte bine că te-ai dus acolo. De fapt, a fost bine că ai făcut asta şi asta cu mâinile tale. De fapt, a fost rău că ai făcut asta şi asta. Aceasta este realitatea spiritual-sufletească pe care eul o adaugă la ceea ce el ia afară din membrele omului, când el e cufundat în somn.

Şi de ce este aşa? Este aşa din cauză că, la om, corpul astral, când e transpus, între adormire şi trezire, în lumea spirituală, are sarcina, dată de ordinea cosmică, să intre într-un contact intim cu entitățile care în cartea mea Ştiinţa ocultă sunt descrise ca făcând parte din ierarhia arhanghelilor. Fiindcă arhanghelii se simt înrudiţi cu ceea ce omul ia cu el, drept ecou al vorbirii. Acesta e lucrul de care arhanghelii au nevoie, acesta e lucrul pe care ei vor să-l viețuiască.

Aş putea spune: Exact la fel cum noi, oamenii, avem nevoie în viaţa pămânească fizică să respirăm, deci, să avem în jurul nostru oxigen, şi de aceea resimţim oxigenul ca pe ceva binefăcător, arhanghelii, care au legătură cu interiorul Pământului, simt nevoia ca sufletele umane, atunci când dorm, să le aducă în întâmpinare ecoul a ceea ce zace în vorbirea lor. Aceasta este caracteristica deosebită a vorbirii umane, că ea este înrudită, prin mijlocirea stării de somn, cu ierarhia arhanghelilor. Vă veţi aminti, dacă vă veţi rechema în memorie acest lucru, ceea ce v-am spus cu diferite ocazii, în nişte cicluri de conferințe mai vechi [Nota 10]: că, de fapt, arhanghelii sunt geniile, îndrumătorii, conducătorii limbilor popoarelor. Aici este cauza. Arhanghelii sunt conducătorii limbilor popoarelor, pentru că eu vorbesc la figurat, dar aşa este – ei inspiră de-a dreptul ceea ce omul le aduce în întâmpinare, din vorbire, când adoarme. Dar rezultă imediat o neputinţă a omului, dacă, în timp ce doarme, el nu scoate afară, cu vorbirea sa, ceea ce e bine să scoată.

Este un lucru care poate fi observat mai ales în cadrul civilizației actuale. În ea există foarte puțin din ceea ce numim idealism, şi cuvintele umane au luat, treptat, nişte sensuri care se referă numai la lucrurile fizic-materiale exterioare. Desemnarea unor idealuri – ceea ce presupune credinţă în spiritual, doar idealurile sunt ceva spiritual – dispare tot mai mult. În starea de veghe, oamenii nu dezvoltă în ei avântul, entuziasmul interior faţă de idealism. De aceea, ei nu mai vorbesc decât despre lucruri care există în lumea fizică. Şi cuvintele desemnează tot mai mult lucruri care există în lumea fizică.

În epoca noastră până şi oamenii care cred cu fanatism în spirit, resping, totuşi, spiritul. Ei fac tot felul de experimente spiritiste, lăsând să se manifeste spiritul, fiindcă vor să creadă în spirit numai dacă acesta poate deveni material. Dar nu e spirit ceea ce apare în irizări de lumină materiale etc. Spiritismul e forma extremă a materialismului. Asemenea oameni caută să nege spiritul prin faptul că recunosc drept spirit numai ceea ce intră în lumea materială.

Aşadar, noi trăim într-o epocă în care cuvintele nu se desprind din suflet cu un elan ideal. Şi aceasta, într-o măsură din ce în ce mai mică. Dar, dacă acest elan ideal nu există, dacă, altfel spus, omul aflat în stare de veghe nu e în stare să vorbească, pe lângă lucrurile fizice, şi despre idealurile sale, să se îndrepte, aş zice, spre ceea ce ține de ideal, spre ceea ce se află deasupra lumii fizice, spre ceea ce dă vieţii nişte ţeluri situate deasupra vieţii fizice şi dincolo de ea, dacă omul nu dezvoltă, în vorbirea lui cotidiană, cuvinte care desemnează nişte idealuri, dacă vorbirea însăşi nu e scăldată în idealism – atunci omul găseşte numai cu foarte mare greutate, în timp ce doarme, acea legătură cu arhanghelii, care-i este, de fapt, necesară, şi atunci în viaţa de somn nu se creează nicio ordine în privința a ceea ce trebuie să se petreacă între sufletul uman şi ierarhia arhanghelilor. Dacă aşa stau lucrurile, dacă omul a căzut pradă materialismului, dacă el nu mai manifestă niciun fel de idealism în vorbirea sa, dacă cuvintele au devenit treptat de aşa natură că omul nu mai vorbeşte decât foarte puţin de idealuri, atunci viaţa pământească se desfăşoară în aşa fel încât omul pierde în fiecare noaptea ocazia, dacă pot spune aşa, de a intra în legătură cu arhanghelii... Şi atunci îi vine greu să fie unit atât de intim cu lumea spirituală încât să poată trăi în mod viguros, suficient de viguros, viaţa de după moarte, viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Omul îşi slăbeşte puterile pentru viaţa dintre moarte şi o nouă naştere prin faptul că vorbirea sa nu conţine niciun pic de idealism.

A şti cum stau lucrurile aici, este deja o cunoaştere pentru viaţă. Cine ştie ce se întâmplă când vorbirea nu conţine niciun dram de idealism, acela va dobândi, în cele din urmă, forţa de a face din nou tot ce-i stă în puteri pentru ca în vorbirea umană să pătrundă şi idealismul. Deja în cursul vieţii pământeşti putem observa că nu va ajunge să aibă forţă deplină acela care nu poate să soarbă din fiinţa arhanghelului forţa necesară, în starea dintre adormire şi trezire. Putem spune, de-a dreptul, despre ceea ce vorbirea trebuie să facă în timpul somnului cu noi, ca oameni: ca să primim în mod just acest lucru, pentru viață, trebuie să ne străduim cu adevărat să avem în cuvinte un asemenea idealism încât în ele să nu se reverse doar comunicările necesare înţelegerii în problemele vieţii cotidiene, ci şi nişte realităţi spirituale, sub forma idealismului.

Dar toate acestea ies şi mai mult în evidenţă dacă vom observa acum starea eului din perioadele de somn. În starea de somn eul ia cu el afară mulţumirea şi nemulțumirea lăsate de ceea ce au făcut membrele. Exact aşa cum, prin ecourile vorbirii, corpul astral e dus spre ierarhia arhanghelilor, în stările de somn eul e dus, prin ceea ce el scoate afară, sub forma activităţilor zilnice desfăşurate cu brațele şi cu picioarele, spre ierarhia Începătoriilor, arhailor, a forţelor originare. Din sfera Începătoriilor ne vine apoi forţa de a pătrunde, în primul rând, corpul fizic în mod just, în aşa fel încât noi nu doar să voim binele, ci să şi putem stăpâni, până la un anumit punct, pornirile corpului fizic, într-o asemenea măsură încât corpul nostru fizic să nu ne frâneze la realizarea a ceea ce noi ne propunem, în libertatea gândului, ca datorie sau ca ţel. În gândire noi suntem liberi. Dar forţa de a aplica în viaţă libertatea o primim numai dacă ducem afară, în somn, legătura justă cu arhaii, cu forţele originare.

Cum putem face aceasta? Idealismul pune corpul nostru astral în legătura justă cu arhanghelii. Ce pune eul nostru în legătura justă cu forţele originre? Chiar dacă noi, în primă instanţă, rămânem inconştienți în timpul nopţii, ființa din ierarhia forţelor originare are conştienţa deplină a situaţiei, ea preia ceea ce în noi rămâne inconştient şi îl dezvoltă, transformându-l într-un gând clar al stării de mulţumire sau nemulţumire lăsate de faptele săvârşite în timpul zilei. Dar ce ne pune în legătura justă cu forţele originare, aşa cum idealismul în vorbire ne pune în legătură cu arhanghelii?

Nu există nimic altceva care să ne pună eul în legătura justă cu forţele originare, în timpul somnului, decât o iubire de oameni reală, veritabilă, adevărată, o iubire de oameni lipsită de prejudecăţi, o iubire de oameni generală, cu interes just faţă de fiecare dintre semenii noştri, cu care viaţa ne pune în contact, nu simpatie şi antipatie, care îşi au cauza în ceva ce noi nu vrem să învingem în interiorul nostru. O iubire de oameni veritabilă, adevărată, în timpul stării de veghe, ne duce în mod just, în perioadele dintre adormire şi trezire, în sânul forţelor originare, al arhailor. Şi în timp ce eul odihneşte în sânul arhailor, se plăsmuieşte karma, destinul. Aici ia naştere judecata: Eu sunt nemulţumit de ceea ce am făcut cu mâinile şi cu picioarele mele. Şi din ceea ce rezultă drept stare de mulţumire sau de nemulţumire se formează acum ceva care este valabil nu numai pentru perioada imediat următoare după moarte, ci este valabil pentru viaţa pământească următoare; se formează forţa de plăsmuire justă a destinului, în aşa fel încât să poată fi compensate cu adevărat lucrurile pe care noi le-am simţit într-o viaţă pământească, în timpul somnului, în eu, în legătură cu forţele originare.

Dacă veţi reflecta la acest lucru, veţi vedea exact legătura deosebită care există între eu şi destin sau karmă. În timp ce la corpul astral vedem cum omul, dacă este un idealist, le dăruieşte arhanghelilor, ca pe o jertfă, vorbirea, astfel încât apoi, între moarte şi o nouă naştere, aceştia îl pot călăuzi în mod just, vedem cum eul urzeşte la plăsmuirea destinului. Karma este elaborată în colaborare cu forţele originare. Iar forţele originare au, la rândul lor, puterea de a conferi ceea ce nouă ne este necesar nu numai pentru a parcurge perioada dintre moarte şi o nouă naştere, ci şi pentru a sosi în lumea pământească, la coborârea următoare, cu o asemenea forţă încât, în primii ani ai copilăriei, să învăţăm, acum cu ceea ce am moştenit din vieţile pământeşti trecute, să mergem într-un fel sau altul, să ne găsim poziţia de echilibru, să facem diferenţierea dintre laba piciorului şi mâini, dintre braţe şi picioare.

E foarte interesant să vedem cum copilul, când trece de la târâtul pe jos la mersul în două picioare, când îşi cucereşte, mai întâi, echilibrul, e interesant să vedem în acest efort ecoul, efectul felului în care, în ultima viaţă pământească, eul a stabilit, printr-o iubire de oameni cuprinzătoare, legătura justă dintre somn şi forţele originare. Acest lucru se exprimă în procesul de învățare a mersului. El poate fi urmărit în toate detaliile. Când un copil cade mereu, putem vedea cauza în faptul că într-o viaţă precedentă el a manifestat nişte resentimente de ură faţă de oameni. Atunci el numai s-a apropiat de forţele originare, dar n-a găsit legătura justă cu ele, şi efectul se exprimă acum tocmai în felul său de a învăţa să meargă, în faptul că mereu îşi pierde echilibrul şi cade. Cine şi-ar însuşi un mod de a privi asemenea lucruri, cine şi-ar propune, de exemplu: Vreau să devin un bun educator prin faptul că observ în mod just felul cum copiii învaţă să meargă, cine ar putea face aşa ceva, acela ar vedea cu adevărat, prin observarea unui copil care învaţă să meargă, extrem de multe lucruri dintre acelea pe care un educator, un învăţător trebuie să le compenseze din punct de vedere karmic, din cauză că acel copil a adus cu sine în această viaţă prea puţină iubire de oameni, sau că a adus suficient de multă iubire de oameni, dar a aplicat-o în mod greşit.

Aici vedeţi cum o concepţie materialistă se opreşte la aspectele fizice. Concepţia materialistă spune că organismul uman se ridică pe verticală ca o maşină, învaţă să meargă etc. Dar de orice fenomen fizic e legat ceva spiritual şi cine vede procesul în totalitatea lui, acela ajunge să-şi dea seama că în felul cum un copil învaţă să meargă se manifestă nişte influenţe din viaţa pământească precedentă. Adică, învățarea mersului este felul cum omul învaţă să-şi stăpânească, atunci când intră într-o nouă viaţă pe Pământ, corpul fizic. Şi pentru acela care poate avea o privire de ansamblu asupra întregului proces, învăţarea mersului nu se epuizează în faptul că omul învaţă să-şi ridice picioarele în poziţie verticală şi îşi verticalizează tot corpul, lucrurile merg atât de departe încât acum încep nişte procese interne ale omului şi acesta devine, lăuntric, stăpân peste activitatea sa glandulară etc. Fiindcă, după ce copilul a învăţat să meargă, dar deja, mai înainte, estenţial nu este doar mersul, ci şi faptul că, dacă are un temperament flegmatic sau coleric sau un exces de afecte, de un fel sau altul, el învaţă sau nu să-şi controleze activitatea glandulară. Iar acest lucru, la rândul lui, are legătură cu ceea ce, în timpul somnului, s-a dovedit a fi, venind din vieţile pământeşti anterioare, sub forma iubirii de oameni cuprinzătoare sau a neiubirii de oameni cuprinzătoare, drept raportul său cu forţele originare.

Cine gândeşte în mod materialist îşi spune: Când doarme, omul se odihneşte. Dar el nu doar se odihneşte. Dacă, atunci când e treaz, omul manifestă idealismul corect, în somn el îi duce corpului astral posibilitatea de a se avânta până la ierarhia arhanghelilor, adică, de a intra în timpul somnului într-o asemenea relaţie cu lumea spirituală, încât perioada dintre moarte şi o nouă naştere să poată fi trăită aşa cum trebuie. Dacă nu trăim cum trebuie această perioadă, vom aduce cu noi în viaţa pământească, bineînțeles, şi nişte deficienţe. Dar de felul cum omul se transpune într-o relaţie justă cu forţele originare, cu arhaii, depinde felul în care îşi va construi apoi viaţa următoare. Vedem, deci, că o iubire de oameni cuprinzătoare are o forţă cu adevărat creatoare. De ce depinde faptul că un om este puternic şi viguros într-o viață, în aşa fel încât el îşi poate pune corpul fizic în slujba sufletului, încât îşi poate stăpâni corpul fizic? Acest lucru depinde de faptul că el a manifestat în viaţa anterioară iubire de oameni, adică ceva de natură pur sufletească.

Vă amintiţi ce v-am spus în alte conferinţe [Nota 11], prezentate mai demult: Sufletul uneia dintre vieţile pământeşti se manifestă în fizicul vieţii pământeşti următoare, iar spiritualul uneia dintre vieţile pământeşti – în sufletul vieţi pământeşti următoare. Aşa se leagă între ele lucrurile pe care le-am spus adineaori.

Nu se poate afirma doar aşa, în genral, că există ceva de felul unui destin, al unei karme. Se poate spune cu adevărat: Vedem cum omul lucrează la plăsmuirea karmei sale. El o ţese în timpul somnului, dar culege roadele de care are nevoie pentru ţesătură în timpul stării de veghe. Fiindcă ceea ce el ţese sunt firele pe care trebuie să le formeze din iubirea de oameni cuprinzătore; sau firele care se rup mereu, care plăsmuiesc o karma rea pentru viaţa următoare, cele făcute din ură faţă de oameni. Căci pentru karmă intră în considerare, drept forţe creatoare, în primul rând iubirea de oameni şi ura faţă de oameni.

Dar problema trebuie privită în mod just. Este un fel comod de a concepe karma acela de a spune: Eu sunt bolnav – ei bine, aceasta e karma mea. M-a lovit o nenorocire – e karma mea. Eu nu vreau să spun că aşa ceva, drept formă de înțelepciune de viaţă, e deosebit de liniştitor, dar este, în orice caz, o concepţie teoretică foarte comodă aceea care dă toată vina, în mod fatalist, pe karmă. Dar nu e deloc just să gândim aşa. Fiindcă, ia presupuneţi că dumneavoastră nu studiaţi viaţa pământească de acum, ci pe o a treia, din viitor, atunci în cea de a treia viaţă pământească următoare veţi putea privi înapoi, la cea de acum, şi veţi spune: E karma mea. Dar ceea ce este karma dumneavoastră trimite înapoi la viaţa pământească actuală; ea s-a format acum. Vreau să spun că există în permanenţă karmă în curs de formare.

Nu trebuie să împingem totul înapoi, în trecut. Trebuie să ne fie clar că un mod just de a ne raporta la karmă ne face să spunem: O boală care apare acum la mine nu trebuie să fie neapărat consecinţa unor deficienţe sufleteşti anterioare, ci o boală poate să apară de-abia acum, fără niciun fel de antecedente. Karma rămâne, totuşi, valabilă. Dacă în viaţa pământească de acum mă loveşte o boală, o nenorocire, va veni momentul compensării sau se poate ca această nenorocire, această boală să fie compensarea. Aşadar, când vorbim de karmă, trebuie să ţinem seama întotdeauna şi de viitor. Relaţia noastră cu karmă constă în faptul că noi rămânem de nezdruncinat în admiterea dreptăţii cosmice generale, în faptul că noi ştim: Toate se compensează, dar nu rupând, pur şi simplu, şirul vieţilor pământeşti prin cea actuală şi atribuind totul trecutului.

Se situează într-un mod plin de viaţă în desfăşurarea karmică a evenimentelor vieţii acela care ştie: Compensaţia există. Dar esenţialul, în modul de a înţelege karma, este dispoziţia sufletească care se naşte din el. Şi dispoziţia sufletească ce trebuie să se nască din acest mod de a înţelege karma este aceea care ne face să ne spunem, în cazul în care ceva, o nenorocire, să zicem, vine să compenseze o deficienţă sufletească din trecut: Dacă n-ar fi venit acum această nenorocire, tu ai fi rămas cu deficienţa respectivă. Dacă priveşti în adâncurile sufletului tău, trebuie să-ţi spui: E drept că a venit această nenorocire, fiindcă prin ea a fost stinsă, a fost eliminată din mine o deficienţă sufletească.

Cine ar vrea ca o asemenea nenorocire, care vine să compenseze o deficienţă sau o greşeală sufletească anterioră, să nu se întâmple, acela nu se situează pe poziţia unei demnităţi umane depline. El spune cam aşa: Ah, îmi e indiferent dacă rămân cu deficienţa sau că-mi cuceresc o anumită calitate! – Concepe nenorocirea în mod just numai acela care spune: Dacă mi s-a întâmplat pentru compensarea unui defect din trecut, e bine că mi s-a întâmplat. Fiindcă prin nenorocire eu voi simţi deficienţa pe care am avut-o şi care poate că s-a exprimat sub forma unei fapte greşite. Prin aceasta eu elimin deficienţa, slăbiciunea, devin din nou puternic.

Şi dacă, în cadrul karmei, ca prim pas vine o nenorocire, dispoziţia justă este aceea care ne face să spunem: Dacă omului i s-ar întâmpla numai ceea ce el îşi doreşte, atunci tocmai o asemenea viaţă l-ar face să devină foarte slab. Ce-i drept, într-una sau două din vieţile noastre pământeşti noi am trăi foarte comod şi tihnit, fiindcă spre noi ar veni mereu numai lucruri pe care ni le dorim, dar ceea ce este ţesut de către eu, în colaborare cu forţele originare, cu arhaii, drept karmă, va lua o asemenea formă, încât în viaţa pământească următoare va putea să aibă loc compensarea justă.

Adevărurile antroposofice nu trebuie să fie unele pur teoretice, prin care ajungem să cunoaştem ceva; toate sunt de aşa natură, încât pătrund în dispoziţia sufletească, în constituţia sufletului. Iar un om la care ele nu intră cu totul în constituţia sufletului nu le-a înţeles deplin, ci doar drept adevăruri teoretice. Fiindcă o înţelegere justă a karmei, a destinului, îl face pe om, ce-i drept, când el stă faţă în faţă cu viaţa, să aibă chiar o receptivitate mai fină ca de obicei la fericire şi nefericire – el vieţuieşte intens fericirea şi nefericirea –, dar el găseşte şi posibilitatea de a se transpune în sufletul său, faţă de lumea spirituală, am putea spune, în acea dispoziţie care nu provine dintr-o confesiune religioasă, ci din perceperea vie a ceea ce fac eul şi corpul astral în timp ce sunt sustrase vieţii de peste zi. Din recunoaşterea acestui lucru el ajunge la dispoziţia care-l face să aibă neîncetat încredere în dreptatea cosmică. A înţelege karma înseamnă a contempla în mod just dreptatea cosmică. Nu înseamnă a deveni flegmatic faţă de fericire şi nefericire, faţă de bucurie şi durere, ci înseamnă a pune bucuria şi durerea, fericirea şi nefericirea la locul din viaţă potrivit.

Acum noi putem spune: Când îl privim pe om, în timpul vieţii de zi, vedem, de fapt, numai eul şi corpul astral lucrând asupra corpului fizic, şi atunci noi ştim ceva despre felul în care ele lucrează asupra corpului fizic, dar nu şi despre activitatea desfăşurată de spiritual-sufletesc în eu şi în corpul astral. Când vorbesc cu un om, eu iau seama la cuvintele pe care el mi le spune şi, dacă sunt materialist, îmi explic totul în felul următor: plămânii, laringele etc. sunt în activitate, aerul e pus în vibraţie, vibraţiile se izbesc de urechea mea etc. Dacă, însă, privesc lucrurile în mod just, văd vibrând în ceea ce se formează drept cuvinte, drept vorbire, corpul său astral. Dar eu găsesc apoi unit cu acest corp astral înrudirea omului respectiv cu lumea divin-spirituală. Şi îmi spun: Dacă în timpul stării de veghe de peste zi corpul astral se află în corpul fizic, atunci înseamnă că el se ascunde în vorbire şi în alte activităţi asemănătoare. În timpul nopţii el ia parte la viaţa ierarhiilor superioare. Şi cam la fel este şi cu eul.

Putem spune, deci: Când omul doarme, el nu doar se odihneşte în vederea vieţii de zi cu zi, ci el lucrează în lumea spirituală, la fel cum cu corpul său fizic lucrează şi vorbeşte aici, în lumea fizică. Şi dacă materialismul neagă faptul că în timpul somnului eul şi corpul astral există ca ceva real, el trebuie să admită că nu e în stare să înţeleagă lumea în totalitatea ei. Fiindcă ce este pentru materialism lumea morală? Lumea morală este pentru el ceea ce omul îşi propune în gânduri, fără a avea nimic de-a face cu forţele creatoare ale lumii. Pentru acela care poate privi în mod real în intimitatea vieţii umane, ordinea morală cosmică este elementul în care omul trăieşte când doarme, la fel de intens cum în stare de veghe trăieşte în aer şi lumină.

Mai există un aspect, care trebuie luat în seamă în mod deosebit. Când murim, noi luăm afară vorbirea – acelaşi lucru se poate spune şi despre karmă –, noi murim şi pe tot parcursul vieţii am fost legaţi într-un mod just sau mai mult sau mai puţin just cu lumea arhanghelilor. Această situaţie s-a repetat mereu, în fiecare perioadă de somn. Noi scoatem afară, în lumea spirituală, prin poarta morţii, ceea ce arhanghelii ne-au dat în timpul somnului. Şi atunci noi ne putem transpune în mod just în lumea spirituală, care este Logosul, care este constituită din elemente cosmice, care-şi are copia sa în cuvintele vorbirii, atunci noi ne putem transpune în lumea spirituală, în perioadele dintre moarte şi o nouă naştere.

Dar nu e chiar aşa de simplu. Când trecem prin moarte, noi nu mai avem corp fizic. Şi ceea ce arhanghelii ne-au dat în fiecare stare de somn nu e suficient pentru ca noi să lucrăm, să valorificăm, între moarte şi o nouă naştere, cele primite. Dar, când ne trezim, ca oameni pământesc-fizici, noi trebuie să ne cufundăm iar în corpul fizic. Arhanghelii nu ne pot ajuta aici deloc, ci e necesar să intervină, să colaboreze, nişte ierarhii şi mai înalte: fiinţele pe care în Ştinţa ocultă le-am numit Exusiai şi Kyriotetes. Aceste spirite trebuie să introducă în pornirile şi poftele corpului fizic, care altfel ne opune rezistenţă, ceea ce noi ne-am cucerit, mai întâi în unire cu arhanghelii, prin spiritualitatea vorbirii. Şi atunci se aprinde o flacără, drept glas al conştiinţei. Dar atunci când ceea ce noi introducem din somn în corp se aprinde, drept glas al conştiinţei, în acest glas al conştiinţei acţionează ceea ce e dat în ierarhia spritelor Exusiai şi Kyriotetes, drept ierarhie mai înaltă decât cea a arhanghelilor.

Dacă privim, deci, în jur, în lumea fizică şi constatăm că un om sau altul şi-a dezvoltat atât de mult conştiinţa, încât în corpul său fizic pătrund nişte porniri mai bune, nişte instincte mai bune, atunci înseamnă că asupra lui au lucrat în mod just, ca urmare a idealismului vorbirii sale, entităţile Kyriotetes şi Exusiai.

Iar când, printr-o iubire de oameni cuprinzătoare, omul ajunge să aibă legătura justă cu arhaii, cu forţele originare, atunci el îşi elaborează karma, aşa cum se integrează ea corpului în următoarea viaţă pământească, când copilul învaţă să-şi stabilească echilibrul, când mâinile lui devin îndemânatice, când el învaţă să-şi stăpânească sistemul glandular etc., în cea mai fragedă pruncie, când noi ne transpunem în viaţa pământească dormind. Fiindcă noi ne-am cucerit capacitatea de a lucra între moarte şi o nouă naştere, în unire, ca să zicem aşa, cu forţele originare, cu arhaii. Dar pentru ca omul să aibă aici, pe Pământ, într-un mod just, o simţire subtilă, o conştienţă ageră a propriilor sale fapte, e necesar ca ierarhia pe care în Ştinţa ocultă am numit-o Dynamis, să lucreze în colaborare cu arhaii, deci iarăşi nişte entităţi ale unei ierarhii superioare.

Când omului îi lipseşte iubirea de oameni generală, când îi lipseşte un interes adevărat faţă de oamenii din jurul său, el nu găseşte contactul just cu arhaii. Şi îşi distruge astfel posibilitatea de a-şi urzi în mod just karma viitoarei sale vieţi pământeşti şi e necesar să vină alte vieţi pământeşti, în cursul cărora el va putea să repare dificienţa. Dar în această viaţă pământească el are dezavantajul că primeşte într-o măsură din ce în ce mai mică forţa de a duce afară, în corpul fizic, judecăţile care se formează, starea de mulţumire sau de nemulţumire cu ceea ce fac picioarele şi mâinile. Fiindcă acest lucru nu-l putem face noi înşine, ci trebuie să ne unim în mod just, printr-o iubire de oameni intensificată, cu spiritele Dynamis; şi ele vor introduce apoi în mod just în corpul nostru fizic forţa care va săvârşi ceea ce e just. Fiindcă altfel clacăm, chiar dacă ne dăm seama ce ar fi bine să facem.

Noi putem deveni liberi în gânduri. Dar pentru a şi şti să folosim în mod just libertatea în viaţa fizică, trebuie să stabilim echilibrul just între starea de veghe şi cea de somn, fiindcă nu trebuie să ne unim în mod just doar cu forţele originare, ci şi cu Dynamis.

Cea mai înaltă ierarhie, serafimii, heruvimii, Tronurile, vor să ducă faptele noastre afară, în lume. Exusiai, Dynamis, Kyriotetes introduc în fiinţa noastră corporală din somn, ca forţă morală, ceea ce noi cuprindem sub formă de gânduri. Iar serafimii, heruvimii şi Tronurile o scot iar afară, în lume, astfel încât propriile noastre forţe morale devin forţe cosmice creatoare.

Când Pământul va trece, odată şi odată, în stadiul jupiterian şi, la această transformare, forţele noastre morale îşi vor îndeplini funcţiile lor adevărate, Serafimii, Heruvimii şi Tronurile se vor ocupa de aceasta, bineînţeles, numai dacă noi le vom oferi bazele necesare. Dacă, prin faptul că devenim din ce în ce mai slabi, noi le dăm nişte forţe ale distrugerii, atunci vom contribui la distrugerea Pământului, nu la construirea lui Jupiter.

Vedeţi, deci, că antroposofia clasifică lumea spirituală nu numai ca să avem nişte nume pentru diferitele trepte, ci noi putem intra, încetul cu încetul, în mod real, în marele tot al lumii, putem ajunge să avem o privire de ansamblu asupra legăturii dintre om şi lumea spirituală. Şi acesta e lucrul care le va da din nou oamenilor puterea de a duce o viaţă constructivă, când ei vor găsi, în felul acesta, calea de a înţelege legătura lor cu lumea spirituală, când ei nu vor mai crede că somnul există numai ca odihnă, ci îşi vor cuceri convingerea: Somnul există pentru ca oamenii să-şi creeze, prin efectele a ceea ce fac în viaţa fizică, o legătură justă cu lumea spirituală.

Da, este adevărat, omul poate să nege lumea spiritual-morală, fiindcă în stadiul pământesc el doarme în privinţa ei, nu-şi dă seama că ea există. Dar o ştiinţă adevărată trebuie să arate ce pierde omul prin faptul că ignoră existenţa ei. E1 pierde ceea ce se prelungeşte până în viaţa pământească drept existenţă cerească. Omului îi e dat somnul pentru ca el să-şi poată lua cu adevărat din lumea spirituală forţa de care are nevoie, tocmai pentru viaţa sa fizică.

Încercaţi să priviţi din acest punct de vedere legătura dintre ceea ce am încercat să vă prezint azi sub o formă schiţată şi cartea mea Filosofia libertății. Veţi constata atunci: eu am subliniat în modul cel mai clar că nu este esenţial să se susţină teoretic că voinţa trebuie să fie liberă, că esenţialul este ca gândul să fie liber. Gândul trebuie să stăpânească tocmai voinţa, la cel ce vrea să fie un om liber. Dar pentru ca voinţa să nu pună în calea gândului liber o pierdică imposibil de învins, omul trebuie să-şi pună în ordine viaţa în mod corespunzător. Gândul putem să-l facem să fie liber, aşa cum suntem acum, ca oameni, în lumea fizică. Dar simţirea şi voinţa le putem elibera numai dacă ne cucerim, pentru simţire, relaţia justă cu arhanghelii, pentru voinţă, relaţia justă cu arhaii.

Dar tocmai de aceea lucrurile stau aşa: Lăsăm ceea ce trăieşte în vorbire să iasă afară, noaptea, împreună cu spiritual-sufletescul. Lăsăm să iasă afară şi ceea ce trăieşte în membrele noastre. Corpul astral şi eul ies afară. Corpul eteric rămâne cu corpul fizic. Gândirea, care e legată de corpul eteric, ajunge până în corpul eteric. Dar în conştienţa obişnuită noi nu ştim nimic de faptul că de la adormire până la trezire corpul eteric gândeşte, pentru că suntem afară. Nu e deloc adevărat că în stare de somn noi nu gândim; noi gândim de la adormire până la trezire. Gândurile se derulează neîncetat în corpul nostru eteric, numai că omul nu ştie absolut nimic despre acest lucru. El începe să ştie din nou ceva numai când se cufundă în corp; atunci gândurile redevin vii pentru conştienţa sa. Omul poate fi liber în gânduri datorită faptului că gândurile sunt legate astfel cu viaţa pământească fizică, prin corpul eteric. Fiindcă el a fost transpus pe Pământ ca să devină liber. Forţa libertăţii şi-o poate lua numai din lumea spirituală, forţa de a fi liber în simţire, forţa de a fi liber în voinţă.

Aici e legătura cu faptul că omul îşi păstrează pe parcursul întregii vieţi pământeşti corpul eteric, baza propriu-zisă a gândirii sale. În timpul vieţii pământeşti corpul eteric nu iese afară, într-o lume cosmică. Corpul astral şi eul ies afară. De-abia când survine moartea iese afară şi corpul eteric. Începe apoi retrospectiva asupra vieţii încheiate, care durează una, două, trei zile, timp în care omul îşi vede, în ansamblu, întreaga viaţă, cam aşa cum am descris ieri [Nota 12] în legătură cu imaginaţia, prima treaptă a cunoaşterii suprasensibile. După moarte se întâmplă, în orice caz, acest lucru: omul priveşte înapoi, la viaţa sa pământească. Cosmosul a luat în el, a aspirat în el corpul eteric. Acesta s-a dilatat din ce în ce mai mult, până când, în cele din urmă, s-a risipit cu totul în Cosmos. Şi atunci noi, eul şi corpul nostru astral, suntem primiţi din nou în sânul ierarhiilor superioare. Şi de-abia când ni se dă iarăşi un corp eteric, putem coborî spre a duce o nouă viaţă pământească, de-abia atunci ne putem continua munca asupra noastră, ca să devenim oameni liberi. Fiindcă viaţa pământească are ţelul de a face din om un om liber. Pe Pământ lui îi poate fi dăruit ceea ce există în gândirea pură drept bază a libertăţii. Dar tocmai de aceea corpul eteric rămâne unit, pe tot parcursul vieţii pământeşti, cu corpul fizic, iar la moarte el se dizolvă în lucrurile în care nu se poate învăţa libertatea. Libertatea se învaţă în timpul vieţii pământeşti; şi dumneavoastră ştiţi că nici acest lucru nu este posibil în timpul anumitor epoci ale vieţii pământeşti.

Putem înţelege astfel că libertatea este într-o legătură absolut justă cu karma, fiindcă libertatea are de-a face cu ceea ce rămâne culcat în pat, cu ceea ce rămâne legat de noi şi în timpul somnului, cu ceea ce nu se separă de noi. Karma este ţinută de către eu între adormire şi trezire. Karma este ţinută separat de ceea ce, în om, conţine libertatea. Karma nici nu participă la activitatea de urzire a gândurilor libere sau nelibere, karma participă la urzirea simţirii şi a voinţei. Din adâncurile naturii umane, din simţirea cufundată în visare, şi din voinţa care doarme, se înalţă karma. În ea noi putem turna, adică îi putem opune ceea ce trăieşte în libertatea gândurilor, în gândirea pură, în impulsurile etice, morale, aşa cum le-am descris în Filosofia libertății; acestea trebuie să existe în gândirea pură.

Aşa se îmbină toate între ele. Şi ar fi atât de necesar ca oamenii să devină tot mai atenţi la faptul că, cu cât înaintăm în antroposofie, cu atât mai mult detaliile se îmbină între ele. Bineînţeles, dacă un om se aproapie de ceva care reprezintă un domeniu sau altul, el poate găsi contradicţie după contradicţie. Şi nici nu se poate altfel, fiindcă pentru a înţelege că lucrurile stau aşa cum au fost ele descrise într-un anumit domeniu trebuie să priveşti acel domeniu în contextul întregului. Altfel judecăm la fel ca unul care emite judecăţi asupra unei singure planete şi nu poate înţelege de ce ea se mişcă într-un fel sau altul: trebuie să privim sistemul planetar în întregime.

Aşa că, dacă vrem să ştim ceva despre lume şi viaţă, trebuie să ne cucerim o privire de ansamblu asupra întregului, asupra faptelor fizice, sufleteşti şi spirituale şi asupra detaliilor lumilor faptice.

Acestea sunt lucrurile pe care am dorit să vi le expun azi, când s-a ivit posibilitatea să fim iar împreună în cadrul ramurii. Am dorit să contribui puţin la crearea dispoziţiei pe care omul trebuie s-o aibă faţă de karma, adică faţă de dreptatea cosmică, atunci când el se transpune aşa cum trebuie în antroposofie. Fiindcă esenţialul sunt sentimentele pe care le introducem în lume, nu simpla înţelegere a aspectelor teoretice. Fie ca dumneavoastră să reuşiţi tot mai mult să nu faceţi din ceea ce vă dă antroposofia doar un conţinut al gândirii, ci un conţinut al sufletului, sau, cum bine se spune, un conţinut al inimii. Şi cu cât antroposofia devine un conţinut al inimii celor ce vor s-o înţeleagă, cu atât va putea fi introdusă mai mult în viaţa culturală şi spirituală genereală. Şi de acest lucru e mare nevoie, fiindcă altfel, cu vechile tradiţii, cu vechile practici, omenirea nu va putea să progreseze. Încercaţi tot mai mult să găsiţi calea antroposofică ce merge de la cap la inimă. Şi atunci antroposofia va găsi adăpost bun în inimile dumneavoastră.