Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Isis Maria Sophia


I. SOPHIA, SPIRITUL SFÂNT, MARIA ŞI MARIA MAGDALENA


1. Fecioara Sophia şi Spiritul Sfânt

(Din GA 94)

München, 5 noiembrie 1906

...Ce obţine discipolul când iniţierea l-a dus până acolo sus, în vârf? Obţine ceva foarte real. Amintiţi-vă puţin descrierea entităţii omeneşti. Pe vremea lui Christos Iisus majoritatea oamenilor îşi dezvoltaseră o parte a corpului astral, o parte a corpului eteric. În ceea ce-l priveşte pe iniţiat, situaţia era alta. Ce trebuia acesta să dezvolte, înainte de a fi admis pentru iniţiere? El trebuia să fi terminat de transformat întregul său corp astral. În corpul său astral nu mai exista nimic pe care să nu-l fi stăpânit. În general pasiunile îl stăpânesc pe om şi nu omul stăpâneşte pasiunile. Omul, dacă vrea să devină discipol spiritual, trebuie să-şi domine poftele şi pasiunile. Apoi el trebuie să înceapă să lucreze la corpul său eteric, trebuie să-şi metamorfozeze însuşirile temperamentale până într-atât încât să-şi poată modifica în mod conştient mişcările, mersul, scrisul etc. Nu este vorba deci doar de a deveni moral, ci trebuie să devii un cu totul alt om.

Dacă întregul corp astral a fost prelucrat de Eu, el devine Manas, Sine spirituală, se metamorfozează în Sine spirituală. Corpul eteric transformat înseamnă Budhi, ei devine Spirit al Vieţii. – Dacă iniţiatul începe să lucreze la transformarea corpului fizic, el ajunge să influenţeze planetele şi devine centru al forţelor cosmice; el dezvoltă atunci în sine Atman, pe Tatăl, Omul-spirit.

Prima dată omul depune o muncă inconştientă pentru transformarea corpului său eteric şi a corpului său astral. Aceasta se realizează în cursul evoluţiei generale a omenirii. Chela, sau discipolul, începe să-şi ia în propriile mâini această muncă. Printr-un exerciţiu neîntrerupt ajungi la un moment dat să transformi întregul corp astral. Atunci tot ceea ce există în corpul astral se poate imprima în corpul eteric. Acest lucru trebuie să se întâmple doar atunci şi nu mai înainte, deoarece altfel ar apărea acolo unele efecte rele. Cele dobândite trec apoi împreună cu corpul cauzal prin toate încarnările. Eternizarea, reînvierea celor conţinute de corpul astral este un proces extrem de important. Pe acestea el nu le poate arunca, de ele nu se poate debarasa în nicio Kamaloka, ci le poartă în sine pentru totdeauna. De aceea, purificarea prealabilă este foarte necesară.

În vechea iniţiere, imprimarea conţinutului corpului astral în corpul eteric se făcea aducându-l pe discipol într-o criptă, unde acesta era aşezat într-un fel de sicriu. Uneori el era legat de un fel de cruce şi transpus într-o stare de letargie, în care corpul eteric ieşea din corpul fizic simultan cu corpul astral. Ceva asemănător, şi anume ieşirea unei părţi a corpului eteric din corpul fizic, se întâmplă la amorţirea unui mădular al corpului; se poate vedea atunci partea respectivă a corpului eteric „atârnând” în afara corpului. Iniţierea în sine o făcea un iniţiat de grad deosebit de înalt. Se mai făceau şi multe alte lucruri acolo, după reguli prestabilite. Somnul indus în timpul iniţierii era ceva diferit de ceea ce înseamnă un somn obişnuit. În aşa-zisul sicriu rămânea pe loc doar corpul fizic, iar corpul eteric şi corpul astral ieşeau afară; era, aşadar, un fel de moarte. Această punere în libertate a corpului eteric era necesară, căci numai atunci corpul astral se putea imprima în corpul eteric. Această stare dura trei zile şi jumătate. Când novicele era dirijat apoi de către hierofante din nou spre corpul fizic, lui i se mai întipărea o ultimă formulă, prin care se trezea. Această formulă era: „Eli, Eli, lama sabahtani!”, ceea ce înseamnă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit!” În acel moment, în faţă îi strălucea o anumită stea, Sirius în iniţierea egipteană. Acum el devenise un om nou. Dintr-un motiv bine precizat corpul astral, complet spiritualizat, era denumit acum printr-un nume cu totul special: „Fecioara” sau „Fecioara Sophia”. Corpul eteric care primeşte ceea ce poartă în sine Fecioara Sophia era numit „Spiritul Sfânt”. Iar ceea ce rezulta din unirea celor doi, acesta era „Fiul Omului”. Buna Vestire şi Naşterea lui Iisus din Nazareth au la bază aceste conţinuturi misteriale.

Această trăire interioară, de asemenea, s-a reprezentat simbolic printr-un porumbel, care pluteşte ca Spirit Sfânt deasupra unui pocal. Acest moment este descris în Evanghelia după Ioan (1,32): „Şi a mărturisit Ioan zicând: «Am văzut Spiritul coborându-se din Cer ca un porumbel şi a rămas asupra Lui».” Dacă vă imaginaţi aceasta vieţuită pe plan astral, aveţi un eveniment real. Cel care a avut voie să transpună în mod exemplar în lumea fizică, în afara Misteriilor, aceste mari probleme acela a avut dreptul să iniţieze, ca iniţiator, şi pe alţii. În Evanghelia după Ioan 11,1-45, învierea lui Lazăr, nu este altceva decât o iniţiere întreprinsă asupra lui Lazăr.

Nu putem aborda suficient de profund Evanghelia după Ioan. La fel şi atribuirea numelor este ceva extraordinar de important. Atribuirea numelor despre care se vorbeşte în Biblie este conformă fiinţei interioare a oamenilor. Un exemplu în acest sens sunt numele celor doisprezece apostoli. Ele fac trimitere la relaţia dintre ei şi învăţătorul lor, Christos, care este capul şi are drept semn Berbecul sau Mielul. Ioan înseamnă cel ce vesteşte Budhi. Omul poate fi împărţit în douăsprezece părţi, omul întreg este o sumă de doisprezece. Omul, aşa cum este el în prezent, a luat naştere treptat. De fiecare dată când Soarele intra într-o nouă constelaţie, în om lua naştere un organ nou. De exemplu, când Soarele se afla în semnul Leului s-a format inima. Când omul urcă pe o treaptă superioară, include în sine un suflet-grup. Aceste douăsprezece părţi ale fiinţei umane le regăsiţi în numele celor doisprezece apostoli, ele sunt încifrate în acestea. Cei doisprezece apostoli sunt în trupul colectiv al lui Christos ceea ce sunt cele douăsprezece componente fiinţiale ale omului într-un corp obişnuit. Partea care reprezintă „Eul”, dominată de egoism, care îi aduce moartea lui Christos, este Iuda Iscarioteanul. La această atribuire a numelui s-a mai adăugat faptul că el ţinea punga cu bani, care simbolizează principiul inferior al avidităţii.

Importanţa acestei atribuiri de nume o puteţi vedea şi din faptul că însuşi cel care, în marele plan cosmic, este reprezentantul spiritual al evoluţiei omenirii primeşte numele de „Fiu al Omului”. Tatăl său este „Spiritul Sfânt” şi mama sa „Fecioara Sophia”. Şi iarăşi puteţi găsi aceasta în Evanghelia după Ioan (19,25-27), în scena de sub cruce: „Femeie, iată, acesta este fiul tău!” „Iată, aceasta este mama ta!”...


1. Maria şi Maria Magdalena

(Din GA 100)

Basel 20 noiembrie 1907

„Legea s-a dat prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Iisus Christos” (Ioan, 1,17). Dacă înţelegem în profunzime acest pasaj atunci înţelegem şi această cezură adâncă şi semnificativă care s-a produs în istoria omenirii prin apariţia lui Christos. În conferinţele precedente a fost schiţată în linii mari evoluţia omenirii, arătându-se cum s-a dezvoltat conştienţa de Eu. Într-un trecut îndepărtat grupuri şi generaţii întregi de oameni s-au resimţit ca Eu. Vârsta înaintată a patriarhilor se explică în acest fel. Treptat, acest sentiment de Eu s-a restrâns din ce în ce mai mult la persoane individuale. A fost descris, de asemenea, modul în care în cadrul acestei evoluţii s-au conturat două curente spirituale: unul, al legăturii de sânge, care, în mod natural, tindea să menţină coeziunea omenirii; altul, luciferic, care l-a făcut pe om autonom şi l-a pregătit pentru unirea pur spirituală care urmează să vină.

În întreaga perioadă a Vechiului Testament, legea însemna ceva care introducea din exterior ordinea în societatea umană. Când consangvinitatea şi-a pierdut forţa sa unificatoare oamenii au trebuit aduşi la o anumită relaţie reciprocă, printr-o ordine exterioară izvorâtă din gândire. Legea a fost percepută ca ceva provenind din afară. Această lege care ne-a fost dată din exterior şi-a păstrat valabilitatea până când sacrificiul, harul şi adevărul dăruite prin Christos au creat în noi, din interior, înţelegerea pentru adevărata cunoaştere. Dăruirea şi adevărul nu se pot dezvolta decât treptat. Creştinismul, care vrea să pună dăruirea în locul legii, este încă abia în zorii devenirii sale. Cu cât Pământul progresează în evoluţia sa, cu atât se va întări şi influenţa creştinismului asupra omenirii. Omenirea trebuie să se înalţe la o treaptă a convieţuirii în care fiecare om va stabili faţă de aproapele său o relaţie fraternă printr-un impuls emanând din fiinţa sa lăuntrică. Omenirea nu va putea să se ridice prin propriile sale forţe la această înaltă treaptă de evoluţie, şi este misiunea creştinismului să o ajute. Omul nu va mai avea nevoie de legi exterioare atunci când un impuls din interior îl determină să se comporte astfel încât dăruirea şi adevărul formează linia sa de conduită.

Faptul nu trebuie luat ca şi cum în prezent omenirea ar putea să se lipsească de legi; este însă un ideal către care trebuie să tindem. Treptat, omenirea va ajunge să stabilească armonia universală acţionând de bună voie. Pentru a atinge acest ţel trebuia intervenţia unei puteri care, în sensul Evangheliei, se cheamă Christos. Despre cel care, prin propria sa forţă interioară ajunge să se ridice la o astfel de relaţie cu semenii săi încât să se integreze lor în mod armonios, fără nicio constrângere, despre un astfel de om în şcolile esoterice se spune că „îl poartă pe Christos în el”.

Pentru a înţelege ceea ce urmează este util să amintesc încă o dată alcătuirea fiinţei umane:


Eu
Corp astral
Corp eteric
Corp fizic

Sine spirituală
Spirit al vieţii
Om-spirit

Prin munca Eului asupra corpului astral, acesta este transformat în Sine spirituală. Acest lucru se face însă treptat, prin formarea mai întâi a sufletului senzaţiei, apoi a sufletului înţelegerii şi apoi a sufletului conştienţei. În sufletul conştienţei purificat şi maturizat se revarsă Sinea spirituală. Eul lucrează şi asupra corpului eteric, iar impulsurile cele mai eficiente în această direcţie sunt cele ale artei, ale religiei şi ale învăţăturii esoterice.

Şcoli esoterice au existat şi în epoca precreştină. Ele îi pregăteau spiritual pe discipoli până ce aceştia erau în stare să privească în lumile superioare. Dar numai adevăraţii discipoli ai şcolilor de iniţiere cele mai tainice ajungeau la această contemplare, însă şi atunci cu condiţia să suporte o iniţiere autentică, în cursul căreia corpul eteric era desprins de corpul fizic. Prin iniţiere se înţelege înălţarea unui om la stadiul de a vedea lumea spirituală. În toate iniţierile precreştine discipolul ce urma a fi iniţiat trebuia adâncit într-un fel de somn. Acest somn iniţiatic se deosebeşte de somnul obişnuit prin faptul că în acesta din urmă corpul eteric rămâne legat de corpul fizic, în timp ce în cel dintâi corpul eteric este desprins de cel fizic pentru o scurtă perioadă de timp. În tot acest timp hierofantele trebuia să menţină corpul în viaţă. Prin faptul că se desprindea corpul eteric, hierofantele era în măsură să îl conducă pe discipol, împreună cu celelalte elemente constitutive, în lumile spirituale, lăsându-l să facă acolo experienţe, care ulterior puteau fi transmise creierului fizic. Acestea erau singurele metode de iniţiere ce existau în epocile precreştine.

Odată cu venirea lui Christos Iisus apare ceva cu totul nou în ceea ce priveşte iniţierea. Imaginaţi-vă că omul ar fi transformat în întregime corpul său astral în Sine spirituală. Această Sine spirituală se imprimă atunci în corpul eteric precum pecetea în ceară şi îşi lasă amprenta sa. Prin aceasta corpul eteric este transformat în Spirit al vieţii. Când acest fapt este împlinit în întregime Spiritul vieţii se imprimă în corpul fizic şi îl transformă în Om-spirit. Numai odată cu apariţia lui Christos Iisus a devenit posibil să se imprime direct ceea ce era Spirit al vieţii în corpul vieţii. Experienţele făcute în lumile superioare au putut de acum înainte să fie încorporate creierului fizic fără să fie nevoie de o separare prealabilă a corpului eteric. Primul care a dispus de un corp eteric impregnat cu totul de Sinea spirituală şi un corp fizic impregnat cu totul de Spiritul vieţii a fost Christos Iisus. Datorită venirii lui Christos Iisus pe Pământ a devenit posibil celor care sunt uniţi cu El să urmeze aceeaşi iniţiere, fără a desprinde corpul eteric de cel fizic. Astfel, toţi iniţiaţii precreştini făceau experienţele iniţierii în afara corpului fizic, erau apoi coborâţi în corpurile fizice şi puteau face cunoscut acum, ca o trăire personală, ceea ce se produsese în lumea spirituală.

Buddha, Moise şi alţii au fost astfel de iniţiaţi. Prin Iisus a venit pentru prima dată pe Pământ o fiinţă care, rămânând în corpul său fizic, putea să contemple viaţa lumilor superioare. Învăţăturile lui Buddha, Moise etc. sunt cu totul independente de personalitatea maestrului lor. Este buddhist sau mozaist cel care respectă învăţăturile lui Buddha sau Moise, căci aceşti fondatori nu fac decât să transmită ceea ce au trăit ei în lumile superioare. Cu Christos este altceva. Învăţătura sa devine creştinism tocmai prin personalitatea sa şi nu este suficient să urmezi învăţăturile creştinismului pentru a fi creştin. Creştinii adevăraţi sunt numai cei care se simt legaţi de Christosul istoric. Unele principii ale creştinismului existau deja anterior. Nu asta contează; ceea ce contează este faptul că creştinul crede în Christos Iisus, că îl consideră o apariţie care, umblând în carne, reprezintă omul desăvârşit.

În trecut se cunoştea încă expresia: Iniţiatul este un om divin. Această sentenţă era fondată pe faptul că în cursul ceremoniei de iniţiere iniţiatul se afla sus, în lumea spirituală, lângă fiinţele spirituale sau divine. Acolo el era omul divin. Prin Christos Iisus s-a putut vedea „omul divin” într-un corp fizic; niciodată înainte. Acest pasaj din Evanghelia după Ioan (1,18) trebuie luat textual: „Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu. Fiul Unul-Născut, care este în sânul Tatălui, El ni L-a făcut cunoscut.” Înainte putea percepe divinitatea numai cel care el însuşi se înălţase. În Christos, divinitatea s-a coborât pentru prima dată pe Pământ sub formă vizibilă. Acest fapt a fost vestit în Evanghelia după Ioan, 1,14 (Şi Cuvântul a devenit carne şi s-a arătat printre noi) şi el era învăţat şi în şcoala lui Dionisie Areopagitul. Christos a venit aici pentru a indica oamenilor calea; oamenii trebuie să devină succesorii Lui, trebuie să se pregătească să imprime în corpul fizic ceea ce este în corpul eteric. Aceasta înseamnă să dezvolţi în tine principiul christic.

Evanghelia după Ioan este o carte de viaţă. Nimeni din cei care au studiat-o cu intelectul nu a pătruns-o. O cunoaşte numai cel care a vieţuit-o. Când repeţi zi de zi, un anumit timp, primele paisprezece versete descoperi raţiunea lor de a fi. Ele alcătuiesc o temă de meditaţie şi trezesc în sufletul omenesc capacitatea de a vedea, ca vieţuiri proprii, în marele tablou astral, anumite pasaje din Evanghelie, precum nunta din Cana, capitolul 2, convorbirea cu Nicodim în capitolul 3. Prin aceste exerciţii omul ajunge la clarvedere şi poate el însuşi să facă experienţa adevărului conţinut în Evanghelia după Ioan. Sunt sute de oameni care au făcut acest lucru. Autorul Evangheliei după Ioan era un clarvăzător de înaltă treaptă, iniţiat de însuşi Christos.

Nicăieri în Evanghelia după Ioan nu este numit ucenicul Ioan. Despre el este spus numai – de pildă, în capitolul 19,26: „Ucenicul pe care Domnul îl iubea”. Este vorba de un termen tehnic desemnându-l pe cel pe care învăţătorul însuşi îl iniţiase. Ioan îşi descrie propria sa iniţiere în învierea lui Lazăr (capitolul 11). Relaţiile cele mai tainice ale lui Christos cu evoluţia lumii nu puteau fi revelate decât datorită faptului că autorul Evangheliei după Ioan fusese iniţiat de însuşi Domnul. Aşa cum s-a spus mai sus, vechile iniţieri durau trei zile şi jumătate; de unde şi învierea lui Lazăr în a patra zi. Şi despre Lazăr este spus că „îl iubea Christos” (Ioan, 11, 3, 35, 36). Este vorba din nou de un termen tehnic desemnându-l pe discipolul favorit. În timp ce corpul lui Lazăr zăcea mort în mormânt, corpul său eteric era extras pentru a parcurge iniţierea şi a primi aceeaşi forţă ca aceea care este în Christos. El devine astfel un înviat, chiar cel pe care Domnul îl iubea, cel căruia îi datorăm Evanghelia după Ioan. Dacă reciteşti acum Evanghelia după Ioan vei constata că niciun rând nu contrazice acest fapt, doar că procesul iniţierii este prezentat „sub un văl”.

Să ne oprim şi asupra unei alte imagini din Evanghelia după Ioan. În capitolul 19, 25 se spune: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena.” Pentru a înţelege Evanghelia trebuie să ştii cine sunt aceste trei femei. Aşa după cum astăzi într-o aceeaşi familie două surori nu poartă acelaşi nume, la fel era şi în trecut. Astfel, pasajul citat este dovada că potrivit Evangheliei după Ioan mama lui Iisus nu se numea Maria. Dacă examinezi acum Evanghelia după Ioan după ce ştii acest lucru, nu găseşti nicăieri o indicaţie cum că mama lui Iisus se numea Maria. De pildă, la nunta din Cana (capitolul 2) se spune numai: „şi era şi mama lui Iisus acolo.” Aceste cuvinte semnifică ceva important care ajunge să fie înţeles doar când ştii în ce mod autorul Evangheliei după Ioan foloseşte aceste cuvinte. Ce înseamnă expresia: „mama lui Iisus”? Cum am văzut, omul este alcătuit din corp fizic, corp eteric şi corp astral. Trecerea de la corpul astral la Sinea spirituală nu trebuie să ne-o imaginăm atât de simplă. Eul transformă încet şi treptat corpul astral în suflet al senzaţiei, suflet al înţelegerii şi suflet al conştienţei (în mod inconştient). Eul continuă să lucreze şi numai când a adus corpul astral la nivelul de suflet al conştienţei este în măsură să-l purifice pe acesta pentru ca în el să poată să se nască Sinea spirituală. Omul este constituit din:


Tată 7. Om-spirit
Corp fizic transformat
Fiu
6. Spirit al vieţii
Corp eteric transformat
Spiritul Sfânt
5. Sine spirituală
(sufletul conştienţei purificat)
Fecioara Sophia

4. Suflet al înţelegerii
(suflet astral)
Maria, soţia lui Cleopa

3. Suflet al senzaţiei
(corp al senzaţiei)
Maria Magdalena

2. Corp eteric


1. Corp fizic

Omul-spirit nu se va dezvolta decât într-un viitor foarte îndepărtat. De asemenea, Spiritul vieţii nu există la majoritatea oamenilor decât în stare de germene. În prezent a început dezvoltarea Sinei spirituale. Ea este indisolubil legată de sufletul conştienţei, precum o sabie de teacă. Sufletul senzaţiei este cufundat şi el în corpul senzaţiei sau corpul astral. Găsim astfel în persoana omului nouă componente. Dar, dat fiind că între Sinea spirituală şi sufletul conştienţei, pe de o parte, şi între sufletul senzaţiei şi corpul astral, pe de altă parte, există o legătură indisolubilă, literatura teosofică vorbeşte în mod obişnuit de şapte elemente constitutive. Sinea spirituală este similară cu Sfântul Spirit care, în sens creştin, este entitatea diriguitoare pe plan astral. Spiritul vieţii este numit de către creştini „Cuvânt” sau „Fiu”. Omul-spirit este „Spiritul-Tată” sau „Tatăl”.

Cei care au născut în ei Sinea spirituală au fost numiţi „Copii ai lui Dumnezeu”; la ei „Lumina strălucea în întuneric”; şi „ei au primit Lumina”. Exterior, ei erau fiinţe umane din carne şi sânge, dar purtau în ei o entitate umană superioară. Înăuntrul lor Sinea spirituală fusese născută din sufletul conştienţei. „Mama” unui astfel de om spiritualizat nu este o mamă trupească; ea sălăşluieşte în interiorul lui; ea este sufletul conştienţei purificat şi spiritualizat.

Ea este principiul din care este născut omul superior. Această naştere spirituală, naştere în sensul cel mai elevat, este descrisă de Evanghelia după Ioan. În sufletul conştienţei purificat se revarsă Sinea spirituală sau Sfântul Spirit. La aceasta se referă şi expresia: „Eu am văzut Spiritul coborând asupra lui precum un porumbel din cer şi rămânând peste El.”

Sufletul conştienţei fiind principiul în sânul căruia s-a dezvoltat Sinea spirituală, se numeşte „mama lui Christos” sau, în şcolile esoterice, „Fecioara Sophia”. Prin fecundarea Fecioarei Sophia a putut Christos să se nască în Iisus din Nazareth. În şcolile esoterice ale lui Dionisie sufletul înţelegerii şi sufletul senzaţiei erau numite „Maria” şi „Maria Magdalena”.


1. Sophia este Evanghelia însăşi

(Din GA 100)

Basel 25 noiembrie 1907

...Cel care trăieşte Evanghelia după Ioan în mod viu trezeşte în sine o forţă vizionară. Această Evanghelie este o carte a unui văzător, scrisă pentru deprinderea facultăţii de clarvedere. Cel care o vieţuieşte frază cu frază se află spiritual faţă în faţă cu Christos. Oamenii nu se lasă atât de uşor convinşi că trebuie să lupte pentru a ajunge la revelaţia că Christos este o realitate. Evanghelia după Ioan este calea care duce la Christos. Autorul ei a voit să le ofere tuturor prilejul de a-L înţelege. Celui care, din corpul său astral, îşi dezvoltă Sinea spirituală îi apare în spirit înţelepciunea prin care poate să înţeleagă ce este Christos. Christos însuşi a indicat acest lucru. El atârnă pe cruce, la picioarele Lui stau mama Sa şi discipolul iniţiat de El pe care îl iubeşte. Discipolul trebuie să aducă oamenilor înţelepciunea, cunoaşterea semnificaţiei lui Christos. De aceea se atrage atenţia asupra mamei Sophia prin cuvintele: „Aceasta este mama ta, trebuie să o iubeşti”.

Mama spiritualizată a lui Iisus este Evanghelia însăşi, ea este înţelepciunea care conduce pe oameni spre cunoaşterea cea mai înaltă. Discipolul ne-a dat-o pe mama Sophia, altfel spus, el a scris Evanghelia în care cel ce o studiază face cunoştinţă cu creştinismul, înţelege originea şi ţelul acestei importante mişcări (ştiinţa spiritului).