Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Isis Maria Sophia


XI. CĂUTAREA NOII ISIS (1)

(Din GA 202)

Dornach, 24 decembrie 1920

Prin sărbătoarea Crăciunului creştinismului îi este dat ceva care pentru cele mai largi cercuri conduce nemijlocit în sus, la cele mai importante probleme ale evoluţiei omenirii pe Pământ. Devenirea istorică a omenirii poate fi observată din orice perspectivă; putem implica evenimente istorice în înţelegerea devenirii omului, în fundamentarea sensului acestei deveniri a omului pe Pământ; nu se va putea găsi o formă mai importantă de înălţare la această taină a devenirii omului, o formă atât de populară, de largă înţelegere, decât gândul la Misteriul de pe Golgota, gândul care se află inclus în sărbătoarea Crăciunului.

Dacă privim începutul devenirii umane pe Pământ şi urmărim mileniile scurse până la Misteriul de pe Golgota, vedem că lucrurile realizate în cadrul comunităţilor popoarelor antice sunt un fel de pregătire, un fel de treaptă premergătoare pentru ceea ce s-a întâmplat pentru omenire prin Misteriul de pe Golgota. Şi dacă urmărim ceea ce s-a întâmplat de atunci, numai dacă rememorăm ce a făcut Christos, care a trecut prin Misteriul de pe Golgota, pentru această devenire a omenirii vom înţelege lucrurile şi mai bine.

Oricât ar părea ca fiind de neînţeles unele lucruri în această devenire a omenirii, dacă se va cerceta fără meschinării, fără prejudecăţi, de exemplu, fără prejudecata că zei necunoscuţi trebuie să ne ajute când noi considerăm că avem nevoie, fără a ridica un deget, dacă se va face abstracţie de asemenea păreri, se va vedea că şi în întâmplările dureroase ale devenirii istorice mondiale poate fi recunoscută importanţa, sensul acestei deveniri pământene prin aceea că Christos a trecut prin Misteriul de pe Golgota. Se cuvine să analizăm acest Misteriu de pe Golgota – a cărui parte este şi Misteriul Crăciunului – din punctul de vedere care poate dezvălui în sine sensul întregii evoluţii a omenirii.

Noi ştim în ce legătură intimă se află ceea ce se înfăptuieşte moral-spiritual în evoluţia omenirii cu ceea ce se înfăptuieşte în natură. Şi putem, cu o anumită înţelegere pentru această legătură dintre existenţa naturală şi ordinea morală a lumii, să ne apropiem de acea relaţie care ne preocupă de mulţi ani, de relaţia dintre Iisus Christos şi acea fiinţă al cărei reflex exterior apare în Soare. Nu întotdeauna adepţii impulsului lui Christos au fost atât de ostili faţă de recunoaşterea acestei legături dintre Misteriul Soarelui şi Misteriul lui Christos cum sunt adeseori reprezentanţii actuali ai creştinismului, ajunşi în decadenţă. Dionisie Areopagitul, de care am vorbit şi în alte rânduri, numeşte Soarele Monumentul lui Dumnezeu. Şi la Sf. Augustin găsim indicaţii, chiar şi în scolastică găsim trimiteri la faptul că în constelaţiile exterioare şi în mişcările lor trebuie să vedem expresii plastice ale existenţei spiritual-divine în lume.

Dar despre Misteriul de Crăciun noi trebuie să înţelegem dintr-un context mai larg ceea ce trebuie să ne fie apropiat tocmai din cauza marilor sarcini ale prezentului. Aş vrea să vă amintesc ceva ce am expus mereu de-a lungul anilor într-un alt mod. Eu am spus: Privim retrospectiv la prima epocă postatlanteană, care a fost plină de faptele şi vieţuirile poporului protoindian; tot aşa, privim retrospectiv la epoca protopersană, la cea egipteano-chaldeeană, la cea greco-romană şi ajungem la epoca noastră, cea de a cincea a omenirii postatlanteene. Aceasta va fi urmată de cea de a şasea, apoi de cea de a şaptea. V-am atras atenţia asupra faptului că cea de a patra epocă, cea greco-romană, a omenirii postatlanteene este situată la mijloc şi că există anumite legături – puteţi citi aceste lucruri şi în cartea mea Die geistige Führung des Menschen und der Menschheit (Conducerea spirituală a omului şi a omenirii) – între cea de a treia şi cea de a cincea, aşadar, între epoca egipteano-chaldeeană şi a noastră, că va mai exista o legătură între cea protopersană şi a şasea şi între cea protoindiană şi cea de a şaptea. Anumite lucruri se repetă într-un anumit mod de fiecare dată în aceste etape de viaţă.

Am arătat odată cum marele astronom Johannes Kepler, urmaşul lui Copernic, a presimţit faptul că repeta într-un fel, cu sistemul său solar-planetar, oricum potrivit pentru cea de a cincea epocă postatlanteană, imaginea despre lume care trăia în misteriile preoţeşti ale egiptenilor antici. Kepler se exprimă în mod radical asupra acestui lucru, spunând că a golit de conţinut vasele vechilor învăţaţi ai înţelepciunii Egiptului, pentru a-l introduce în timpurile mai noi. Noi însă vrem să ne gândim azi la ceva care se afla în centrul activităţii cultuale a misteriilor preoţeşti egiptene, vrem să ne amintim de Misteriile lui Isis şi, pentru a ne putea actualiza contextul spiritual al acestor misterii cu ceea ce trăieşte în creştinism, este suficient să îndreptăm atenţia privirii noastre sufleteşti spre imaginea Madonnei Sixtine a lui Rafael, în care Fecioara ţine pruncul în braţ, în spatele ei fiind norii, care reprezintă, de fapt, copii, astfel încât poţi avea impresia că Madonna a primit pe copilul Iisus din nori, printr-o densificare a substanţei mai rarefiate. Dar această pictură a lui Rafael, care a fost creată în întregime din spirit creştin, nu este altceva decât un fel de repetiţie a ceea ce venerau Misteriile egiptene ale lui Isis atunci când au creat imaginea acesteia cu copilul Horus în braţe. Motivul acestei imagini corespunde întru totul picturii lui Rafael. În orice caz, acest fapt nu trebuie să ne facă să admitem ceea ce din secolul al XVIII-lea şi de-a lungul întregului secol al XIX-lea până în zilele noastre a ispitit mulţi oameni superficiali: a vedea în istoria lui Iisus Christos şi în tot ce ţine de aceasta doar un fel de metamorfoză sau de transformare a unor misterii antice păgâne. Ştiţi din cartea mea Das Christentum als mystische Tatsache und die Mysterien des Altertums (Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile Antichităţii) cum trebuie înţelese aceste lucruri. Dar tocmai în sensul accepat acolo putem să indicăm o anumită congruenţă spirituală între ceea ce apare în creştinism şi vechile misterii păgâne.

Acest Misteriu al lui Isis are drept conţinut principal moartea lui Osiris şi căutarea trupului mort al lui Osiris de către Isis. Noi ştim că Osiris, reprezentantul esenţei solare, reprezentantul Soarelui spiritual, este ucis de Typhon (Set), care nu este nimeni altcineva decât egipteanul Ahriman. Noi ştim că Osiris este omorât de Ahriman şi aruncat în Nil, că el este dus de curent, că Isis, soţia sa, porneşte în căutarea lui, că îl găseşte în Asia şi îl readuce în Egipt, unde este tăiat în bucăţi de duşmanul său Ahriman, şi că Isis înmormântează cele 14 bucăţi în locuri diferite, astfel încât de aici încolo ele aparţin Pământului.

Din aceasta se poate vedea cum şi-a reprezentat înţelepciunea egipteană legătura dintre forţele Cerului şi forţele Pământului. Osiris este, pe de o parte, reprezentantul forţelor solare. Dar, în acelaşi timp, faptul că a trecut prin moarte, în diferite locuri, el este acea forţă care aduce la rodire tot ceea ce creşte din pământ. Într-un mod spiritual îşi reprezintă bătrânul înţelept egiptean felul în care forţele cu care ne iradiază Soarele se înglobează pământului, cum apoi aparţin pământului şi felul în care, fiind forţe solare îngropate în pământ, predau omului ceea ce rodeşte ieşind din acesta. La baza concepţiei egiptene se află legenda că Osiris a fost omorât, că soţia sa Isis a trebuit să pornească în căutarea lui, să-l aducă înapoi în Egipt, apoi a acţionat sub o altă formă, şi anume din pământ spre afară.

Una dintre piramidele egiptene reprezintă acest lucru într-un sens deosebit de clar, căci egiptenii nu au consemnat ceea ce considerau ca fiind soluţia marilor taine ale Universului numai în scrierea lor, ci le-au exprimat şi în construcţiile lor. Una dintre piramide a fost construită, ţinând seama de dimensiunile ei, în aşa fel încât baza acesteia dispărea în umbra sa, datorită poziţiei Soarelui, odată cu Echinocţiul de primăvară, şi devenea din nou vizibilă odată cu Echinocţiul de toamnă. Prin aceasta egiptenii voiau să exprime faptul că ceea ce este luminat de Soare este îngropat primăvara în pământ, dezvoltând din primăvară până toamna forţele pământului, pentru ca ceea ce este necesar oamenilor să poată rodi ieşind din pământ. Vechii egipteni priveau, pe de o parte, spre Soare, spre înalta fiinţă solară şi o venerau, însă, în acelaşi timp, sugerau că această fiinţă solară s-a pierdut în Osiris şi a fost regăsită de Isis, pentru a acţiona mai departe într-un alt mod.

Astăzi, în a cincea epocă postatlanteană, noi trebuie să reluăm câte ceva din ceea ce a existat în cadrul vechii înţelepciuni egiptene, dar sub o altă formă. Noi trebuie să învăţăm să răspândim printre oameni înţelegerea misteriilor preoţilor egipteni. Dar trebuie s-o facem în lumina lui Christos, prin ştiinţa spiritului, într-o formă corespunzătoare timpului nostru. Pentru egipteni, Osiris era un fel de reprezentant al Christosului încă nesosit; dar ei îşi reprezentau în felul lor fiinţa solară a lui Osiris. Ei credeau că această fiinţă solară s-ar fi pierdut şi că trebuia căutată. Noi nu ne putem imagina că fiinţa noastră solară, Christosul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota, ar putea fi pierdut pentru omenire, întrucât a coborât din înălţimi spirituale, s-a unit cu omul Iisus din Nazareth şi rămâne de atunci legat de Pământ. El este aici. El există. Şi cântecul de Crăciun poate vesti în fiecare an: „Astăzi s-a născut Christos”, cuvinte prin care se exprimă nu ceea ce este trecător, ci ceea ce este veşnic în acest eveniment, aceasta însemnând că Iisus s-a născut nu numai la Bethleem odată, ci că el se naşte mereu, adică rămâne în existenţa terestră. Aşadar, ceea ce este Christos pentru noi nu se poate pierde.

Dar în zilele noastre legenda lui Isis trebuie să fie împlinită în alt mod. Nu ceea ce ne dă, într-o măsură mai mare, pe Osiris prin Christos se poate pierde pentru noi, dar se poate pierde, şi s-a pierdut, ceea ce se afla pentru înţelegerea creştină alături de Osiris, ni s-a pierdut Isis, Mama Mântuitorului, înţelepciunea, Divina Sophia. Şi dacă trebuie să existe o înnoire a legendei lui Isis, atunci aceasta nu trebuie să spună că Osiris a fost omorât de Typhon-Ahriman, că a fost dus de apele Nilului şi că trebuie găsit de către Isis pentru a fi îngropat în pământ în forma a 14 bucăţi. – Nu, dragii mei prieteni, noi trebuie să redescoperim legenda lui Isis – Misteriul lui Isis –, dar s-o facem din imaginaţie, potrivit timpului nostru. Trebuie să existe o nouă înţelegere a eternelor adevăruri cosmice, în care putem compune aşadar, în mod imaginativ, aşa cum au făcut vechii egipteni. Dar, pentru aceasta, trebuie să găsim legenda adevărată a lui Isis.

Vechii egipteni, ca toţi oamenii înainte de Misteriul de pe Golgota, erau pătrunşi de forţe luciferice. Când în interiorul omului se găsesc forţe luciferice, când forţe luciferice acţionează în interiorul omului, îl impregnează, îl întreţes, aceasta are drept consecinţă faptul că în imaginea sa exterioară, în activitatea sa se exprimă ahrimanicul. Din această cauză, egipteanul vede, pentru că este impregnat luciferic, o imagine a lumii în care este activ Typhon-Ahriman.

Trebuie să ne fie clar că omenirea actuală este impregnată ahrimanic, că este acţionată şi străbătută interior de tălăzuirile lui Ahriman, tot aşa cum era acţionată şi străbătută vechea lume egipteană de Lucifer. Când Ahriman acţionează prin Lucifer, omul percepe imaginea lumii sale în formă luciferică. Cum şi unde putem vedea aceasta? Această imagine luciferică a lumii este creată, ea există aici, în ultima vreme a devenit tot mai populară, a cuprins toate cercurile.

Dacă se urmăreşte înţelegerea Misteriului Crăciunului, noi totdeauna trebuie să ne reamintim că Lucifer este acea forţă care vrea să menţină imaginea lumii într-un stadiu anterior. Lucifer este acea forţă care vrea să introducă în imaginea actuală a lumii ceea ce a existat în stadii anterioare, care vrea să permanentizeze ceea ce a existat în stadii anterioare. Este de la sine înţeles că tot ceea ce a fost moral în stadii anterioare există în prezent. Lucifer are tot interesul să scoată din imaginea lumii tot ce este moral, deoarece acesta are întotdeauna mare importanţă când este prezent şi are caracter germinativ pentru o creaţie cosmică ulterioară. Lucifer ar vrea să lase în imaginea exterioară a lumii numai cele necesare potrivit naturii. În felul acesta omului sărăcit al timpului nostru i se prezintă o înţelepciune a lumii în care stelele se mişcă după necesităţi amorale, pur mecanice, în aşa fel încât nu putem lega nimic din sensul moral al ordinii lumii cu mişcările lor. Aceasta este o imagine pur luciferică a lumii. Aşa cum vechiul egiptean trebuia să-l vadă pe Ahriman-Typhon ca fiind cel care-i ia Osirisul său, tot astfel trebuie să privim şi noi spre această imagine a lumii devenită luciferică, spre imaginea lumii matematico-mecanică a astronomiei actuale şi a altor ramuri ale ştiinţelor naturii şi să ne fie clar că aici acţionează lucifericul, aşa cum typhonicul-ahrimanic a acţionat în imaginea egipteană despre lume. Aşa cum egipteanul vedea imaginea exterioară a lumii în sens typhonic-ahrimanic, tot aşa o vede omul actual, datorită firii sale ahrimanice, în sens luciferic. Aşa cum egipteanul credea că în dezlănţuirile naturii acţionează Typhon-Ahriman, tot aşa omul modern trebuie să-şi imagineze că în strălucirea Soarelui şi în scânteierea stelelor, în mişcările planetelor şi ale Lunii este prezent Lucifer. Concepţia despre lume a lui Copernic, Galileo şi Kepler este luciferică. Tocmai pentru că ea corespunde forţelor noastre de cunoaştere ahrimanică, conţinutul său – vă rog să reţineţi aceasta – este luciferic.

În vremea Misteriului de pe Golgota acţiona Divina Sophia, cea care dă omului facultatea de a realiza cunoaşterea într-un dublu sens, ea fiind înţelepciunea care străvede lumea. În revelarea către sărmanii păstori, în revelarea către Magii de la Răsărit a acţionat Divina Sophia, înţelepciunea cerească. Această înţelepciune care a fost, în ultima ei formă, prezentă la gnostici, de la care a fost preluată de primii Părinţi creştini şi de primii predicatori ai bisericii, pentru a înţelege cu ajutorul ei Misteriul de pe Golgota, această înţelepciune nu s-a putut implanta în vremurile mai noi; ea a fost învinsă, a fost distrusă de Lucifer, aşa cum odinioară Osiris a fost ucis de Ahriman-Typhon. Noi nu l-am pierdut pe Christos, Osirisul nostru, ci am pierdut-o pe urmaşa lui Isis. Lucifer a omorât-o. Şi nu a aruncat-o în Nil precum Typhon pe Osiris, care apoi a fost îngropat în pământ, ci înţelepciunea divină a fost transpusă în spaţii cosmice, ea a fost trimisă afară, în oceanul cosmic. Astăzi, când privim din afară în acest ocean şi nu vedem decât relaţiile matematice dintre stele, atunci înţelegem că a fost omorâtă cea care impregnează spiritual această lume, Divina Sophia, urmaşa lui Isis.

Noi trebuie să construim această legendă, deoarece ea reprezintă adevărul timpului nostru. Trebuie să vorbim despre Isis cea ucisă şi pierdută pentru noi, respectiv despre Divina Sophia, aşa cum vechii egipteni vorbeau despre Osiris cel pierdut şi ucis. Şi cu ceea ce noi nu înţelegem dar care se află în noi, cu forţa lui Christos, cu noua forţă Osiris, trebuie să căutăm trupul noii Isis, trupul Divinei Sophia. Trebuie să ne apropiem de ştiinţa luciferică a naturii şi să căutăm sarcofagul lui Isis, adică să găsim, din ceea ce ne este dat de ştiinţa naturii, ceva care ne impulsionează sufleteşte spre imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie. Căci noi obţinem prin aceasta ajutorul lui Christos în noi, care totuşi ne rămâne întunecat, dacă nu-l luminăm prin înţelepciunea dumnezeiască. Trebuie să plecăm în căutarea lui Isis, a noii Isis, înzestraţi cu această forţă a lui Christos, noul Osiris. Lucifer nu o va tăia în bucăţi pe această Isis, aşa cum a făcut-o Typhon-Ahriman cu Osiris. Dimpotrivă, această Isis este răspândită în adevărata ei înfăţişare în frumuseţea întregului Cosmos. Ea ne întâmpină luminând din Cosmos. Pe ea trebuie s-o vedem când contemplăm Cosmosul aurie, în culorile sale strălucitoare.

Aşa cum Ahriman-Typhon l-a tăiat în bucăţi pe Osiris, tot astfel Lucifer amestecă şi compune, din ceea ce străluceşte în variate culori aurice din Cosmos, lumina albă care străbate lumea, această lumină omogenă în legătură cu care s-a exprimat Goethe în cartea sa Teoria culorilor, spunând că în ea trebuie să fie conţinute culorile care sunt răspândite în faptele tainice ale întregului Univers, în diversitatea lor.

Noi însă trebuie să pătrundem dincolo de acestea în căutarea noastră şi s-o găsim pe Isis! Şi trebuie să avem posibilitatea de a transpune afară, în Cosmos, ceea ce obţinem prin faptul că, odată găsită, am adus-o pe Isis înapoi. Trebuie ca ceea ce obţinem prin regăsita Isis să putem aşeza în mod viu în faţa noastră, aşa încât, spiritual, ea să devină pentru noi Universul, Cosmosul. Noi trebuie să vedem din interior pe Saturn, Soarele, Luna, Pământul, pe Jupiter, Venus şi Vulcan. Trebuie să transpunem afară, în ceruri, ceea ce a rezultat din acţiunea lui Lucifer asupra lui Isis, aşa cum Isis a îngropat în pământ fragmentele lui Osiris rezultate din acţiunea lui Typhon-Ahriman. Prin forţa lui Christos trebuie să aflăm o astronomie interioară care să ne arate, la rândul ei, Universul care se mişcă şi acţionează prin forţa spiritului. Atunci, în această cunoaştere a Universului, prin forţa regăsită a lui Isis, care acum este forţa Divinei Sophia, Christos, care de la Misteriul de pe Golgota este unit cu existenţa Pământului, va ajunge la eficienţa dorită, ca urmare a cunoaşterii corecte. Nu Christos ne lipseşte, ci cunoaşterea şi înţelepciunea lui Isis, Sophia lui Christos.

Aceasta este ceea ce trebuie să ne întipărim în suflet ca fiind conţinut al Misteriului de Crăciun. Trebuie să realizăm că în secolul al XIX-lea teologia îl privea pe Christos doar ca omul din Nazareth. Aceasta înseamnă că teologia a fost complet pătrunsă de Lucifer. Ea nu mai pătrunde în fundamentele spirituale ale existenţei. Ştiinţa exterioară a naturii este luciferizată, teologia este luciferizată. Aşa cum aţi văzut din expunerile mele, s-ar putea spune tot atât de bine că şi aspectul interior al omului este ahrimanizat. Atunci însă ar trebui spus referitor la vechii egipteni că erau luciferizaţi în interior, respectiv ahrimanizaţi, în ceea ce priveşte perceperea lor exterioară despre lume. Omul de azi trebuie să înţeleagă şi Misteriul Crăciunului într-un mod nou, să înţeleagă că are de căutat, mai întâi, pe Isis, pentru ca apoi să-i poată apărea Christos. Ceea ce a produs nenorocirea în vremurile mai noi pentru lumea civilizată nu este faptul că l-am fi pierdut pe Christos – care stă în faţa noastră într-o glorie mai mare decât Osiris în ochii egiptenilor. Noi nu l-am pierdut pe Christos şi nu trebuie să pornim în căutarea lui cu forţa lui Isis – ceea ce am pierdut este cunoaşterea şi intuiţia lui Iisus Christos. Pe acestea trebuie să le regăsim, cu ajutorul forţei lui Iisus Christos din noi.

În acest fel trebuie să percepem conţinutul sărbătorii de Crăciun. Pentru mulţi oameni ai prezentului această sărbătoare a Crăciunului nu este decât un fel de sărbătoare a cadourilor, ceva ce ei serbează în fiecare an din obişnuinţă. Şi serbarea Crăciunului a devenit ceea ce au devenit atâtea lucruri din viaţa noastră: o frazeologie goală. Şi pentru că aceste lucruri au devenit vorbe goale, viaţa modernă cu calamităţile ei a intrat în haos. Acesta este motivul pentru care viaţa modernă a intrat în haos.

Dacă am putea dezvolta pentru ceea ce în prezent a devenit frazeologie simţămintele corespunzătoare şi dacă am putea găsi prin această simţire impulsurile pentru înnoirile necesare, atunci această comunitate antroposofică ar fi demnă de existenţă. Ar trebui să existe înţelegere, în cadrul acestei comunităţi, a faptului că, pentru timpul modern, este ceva rău ca un eveniment cum este sărbătoarea Crăciunului să rămână o simplă frazeologie. Ar trebui să se înţeleagă că în viitor aceste evenimente trebuie să capete un conţinut nou, că trebuie părăsite vechile obiceiuri, că trebuie să apară concepţii noi. Dacă nu putem găsi curajul interior necesar pentru aceasta, vom perpetua frazeologia privind sărbătorirea în fiecare an a Crăciunului, care se va petrece fără ca sufletul să simtă sau să resimtă ceva corespunzător. Vom mai fi oare capabili să ne ridicăm până la cele mai importante probleme ale omenirii, dacă, respectând un obicei vechi, ne facem anual de sărbătoarea Crăciunului cadouri şi ascultăm cuvintele, devenite simplă frazeologie, ale adepţilor diferitelor confesiuni religioase? Ar trebui să ne impunem să nu mai continuăm această golire interioară a sărbătoririi Crăciunului. Ar trebui să luăm hotărârea interioară de a da unei astfel de sărbători un conţinut care să înalţe omenirea la înţelegerea sensului său, care să facă să treacă prin suflet sentimente supreme, unice.

Întrebaţi-vă dacă, în prezent, în dispoziţiile sufleteşti, în ceea ce se simte în faţa pomului de Crăciun, a cadourilor pe care oamenii şi le dăruiesc reciproc dintr-un obicei vechi, în felicitările de Crăciun cu urări de rutină trăiesc sentimentele care îi înalţă pe oameni la înţelegerea sensului devenirii lor pe Pământ! Faptul că nu putem găsi curajul pentru a ridica frazeologia la un nou conţinut constituie nenorocirea timpului nostru. Ar trebui să ne amintim că este nevoie de un conţinut nou: Trebuie să avem curajul să părăsim această frazeologie învechită. Trebuie să găsim un nou conţinut. Aceasta trebuie să se întâmple! Trebuie să capete un conţinut care să ne poată impregna cu sentimente unice, care să ne pătrundă ca pe creştinii din primele secole, care au resimţit Misteriul de pe Golgota, apariţia lui Christos pe Pământ ca fiind evenimentul suprem pe care-l poate trăi omenirea. De acest lucru trebuie să ne amintim, şi ceva asemănător trebuie să creem în sufletele noastre.

Sufletele noastre pot ajunge la simţiri unice când înţelegem îndatorirea de a trăi noua legendă a lui Isis în cadrul umanităţii moderne; legenda despre uciderea lui Isis de către Lucifer, despre transferul corpului său în afară, în spaţiul cosmic, care a devenit o abstracţiune matematică, adică mormântul lui Isis, despre căutarea şi redescoperirea lui Isis prin forţele spirituale interioare de cunoaştere, care vor aşeza în locul cerului devenit mort ceea ce permite să reapară din viaţa interioară stele şi planete, ca monumente pentru forţele spirituale care cutreieră spaţiul. Numai dacă vieţuim într-o simţire unică ceea ce străbate spaţiul, dacă apoi privim cu înţelegere spre acea fiinţă care a venit în lume prin copilul Iisus vom avea sensul corect al ieslei. Noi o cunoaştem, o purtăm în noi, dar trebuie s-o întâmpinăm cu înţelegere. Din această cauză este necesar să privim la noua Isis, la Divina Sophia, aşa cum priveau egiptenii spre Isis. Christos nu va reapărea în cursul secolului al XX-lea în forma sa spirituală numai pentru că va interveni ceva din afară, ci pentru că oamenii vor găsi acea forţă care este reprezentată prin Divina Sophia. În timpul prezent a existat tendinţa de a pierde tocmai această forţă Isis, tocmai această forţă a Mariei. Ea a fost ucisă prin tot ce a urcat în conştienţa modernă a umanităţii. Iar noile forme de religie au ucis, în parte, tocmai această esenţă a Mariei.

Acesta este misteriul omenirii moderne, faptul că a fost omorâtă Isis-Maria, că, aşa cum a fost căutat Osiris în Asia, ea trebuie căutată în îndepărtatele spaţii cereşti cu ajutorul forţei pe care Christos o poate declanşa în noi, dacă ne dăruim lui în sensul corect.

Să ne reprezentăm corect acest lucru, să ne adâncim în această nouă legendă a lui Isis, să ne umplem sufletele cu ea şi vom retrăi în sensul corect Sfântul Ajun al Crăciunului, care ne va conduce spre ziua de Crăciun, ziua lui Christos!

S-ar putea totuşi ca această comunitate antroposofică să fie o comunitate de oameni legaţi prin iubire pentru această căutare continuă. Să conştientizăm această sarcină, această cea mai intimă şi mai scumpă sarcină! Să ne transpunem în spirit în faţa staulului, să aducem copilului Crăciunului ofrandele şi darurile noastre, care se află în cunoaştere, să înţelegem că ceva unic trebuie să treacă prin sufletul nostru, ca fiinţe umane moderne să ajungem la împlinirea ţelurilor care pot conduce omenirea modernă de la barbarie la o civilizaţie adevărată! ...

Isis-Sophia
Înţelepciunea lui Dumnezeu
Lucifer a ucis-o.
Şi pe aripile forţelor cosmice
A dus-o departe în adâncurile spaţiului.
Christos-Voinţa
Care lucrează în noi
I-o va smulge lui Lucifer
Şi pe baza cunoaşterii spirituale
O va chema la o nouă viaţă în sufletele umane
Isis-Sophia
Înţelepciunea lui Dumnezeu.