Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Isis Maria Sophia


XII. CĂUTAREA NOII ISIS (2)

(Din GA 202)

Dornach, 25 decembrie 1920

Dacă vrem să înţelegem Evenimentul de pe Golgota în sensul Misteriului Crăciunului, trebuie să privim în două direcţii: spre cerul înstelat cu toate tainele sale, pe de o parte, spre interiorul omului cu toate tainele sale, pe de altă parte. În aceste zile am atras atenţia că aşa-numiţii Magi de la Răsărit au cunoscut venirea lui Iisus Christos din observarea cerului înstelat, că prin clarvederi dezvoltate în interiorul omului păstorii au primit vestirea Mântuitorului oamenilor. Ne vom îndrepta azi încă o dată atenţia spre aceste două direcţii din care, de fapt, omul primeşte orice cunoaştere, de unde trebuia să-i vină şi cunoaşterea cea mai înaltă privind sensul propriu-zis al Pământului.

Dacă privim retrospectiv spre vremurile dinainte de Misteriul de pe Golgota, vom afla o cu totul altă atitudine a sufletului uman faţă de Univers şi faţă de sine însuşi decât după Misteriul de pe Golgota. Acest lucru nu este evident imediat, în cazul unei abordări istorice exterioare. Vechea formă de cunoaştere aparţine unor vremuri care au premers Misteriului de pe Golgota cu milenii în perioada postatlanteană. Când s-a apropiat Misteriul de pe Golgota, acest fel de cunoştinţe slăbise deja, şi putem spune că numai indivizi izolaţi, special aleşi, precum cei trei Magi de la Răsărit, aveau o cunoaştere atât de vastă cum s-a manifestat la aceştia, şi că, pe de altă parte, numai păstori receptivi pentru activităţi interioare, deci oameni din popor, puteau dezvolta din somn clarvederi cum le-au avut aceştia. Dar era vorba de moşteniri ale unor relaţii vechi de cunoaştere ale omului cu Universul, atât la magi, cât şi la păstori.

Nici noi nu putem încă spune, mai ales nu pentru timpul nostru actual, că omenirea ar exprima într-un mod deosebit de clar acel mod de cunoaştere care s-a instalat după Misteriul de pe Golgota. Totuşi acesta este adevărul pentru ceea ce vrem să aducem astă-seară în faţa sufletului. Atitudinea dinainte de Christos faţă de cerul înstelat era de aşa natură încât oamenii nu se uitau la stele în mod prozaic, abstract, aşa cum se face azi. Faptul că în timpurile vechi oamenii vorbeau despre stele ca despre nişte fiinţe vii nu se datora, aşa cum crede o ştiinţă extrem de unilaterală, unei simple fantazii, ci provenea dintr-o intuire spirituală, chiar dacă încă instinctivă, atavică, a cerului înstelat. Nu se vedeau numai puncte de lumină sau suprafeţe de lumină, ci se percepea ceva spiritual, care putea fi indicat în sensul în care aceşti oameni de demult desemnau constelaţiile de stele, căci ei resimţeau planetele individuale ale sistemului nostru planetar ca fiind însufleţite de fiinţe vii. În cerul înstelat se vedea partea spirituală. Şi în acest context aceşti oameni de demult vedeau cerul înstelat în elementul său spiritual, dar şi tot ce are legătură cu lumea minerală şi cu cea vegetală. Aşadar, aceşti oameni percepeau cerul înstelat, lumea minerală şi pe cea vegetală în realitatea lor spirituală. Aceste trei domenii ale existenţei, ei le percepeau cu aceeaşi facultate cognitivă. Ei vorbeau despre stele ca fiinţe însufleţite, dar vorbeau şi despre minerale şi plante ca despre fiinţe însufleţite.

Nu trebuie să ne închipuim că facultatea cognitivă era pentru oamenii acelor timpuri vechi ceea ce este pentru noi azi. Acum câtva timp v-am prezentat o treaptă a cunoaşterii care nu era foarte diferită de a noastră, a cărei înţelegere produce însă pentru mulţi oameni ai prezentului dificultăţi. Am spus că grecii, chiar în prima lor cultură, nu percepeau culoarea albastră, aşadar că ei nu vedeau deasupra lor cerul albastru. Este un lucru pe care grecii nu-l aveau. Ei percepeau culoarea mai mult spre partea activă, spre roşu-galben. Ei nici nu pictau cu ceea ce sunt în prezent nuanţele noastre albastre. Albastrul a apărut mai târziu pentru percepţia umană.

Imaginaţi-vă că toate nuanţele albastre ar dispărea din lume, aşa încât tot ce este verde ar arăta altfel decât îl percepem noi astăzi. Realizaţi că pentru greci lumea înconjurătoare arăta altfel decât pentru omenirea actuală. Într-o măsură încă şi mai mare, acest lucru se întâmpla în timpuri şi mai îndepărtate. Din lumea pe care o percepeau anticii spiritualul se retrăgea treptat. El se retrăgea treptat din lumea stelelor, din lumea mineralelor şi din lumea vegetalelor, iar pe măsură ce se întâmpla aceasta culorile vii, active deveneau mai mate şi apărea ceea ce s-a lăsat perceput ca fiind albastrul. Şi pe măsură ce creştea facultatea de a percepe albastrul şi culorile închise, ceea ce oamenii vechi distingeau cu astrologia lor, care solicita în mod viu sufletul omului, am spune astrologia lor bogat colorată, s-a transformat într-o geometrie, cenuşie, incoloră, într-un mecanism care nu mai permite să vedem în ambianţa noastră tainele lumilor stelare. Vechea astrologie s-a transformat într-o lume a mecanicii şi matematicii cereşti, în sensul concepţiei lui Copernic, Galileo şi Kepler. Aceasta, pe de o parte.

Pe de altă parte, în oamenii timpurilor vechi era prezentă o facultate interioară puternică de a percepe ceea ce îl înconjura pe om ca un fluid al pământului. Aşadar, ca o contraparte a cerului înstelat, printr-o capacitate crescută de percepţie, prin anumite facultăţi interioare se făceau cunoscute fluidele pământului, calităţile acestuia. Omul avea o receptivitate fină pentru particularităţile climei ţinutului său, pentru tot ce reprezenta particularităţile solului. El simţea diferit emanaţiile unui sol calcaros faţă de cele ale unui sol granitic. Dar ceea ce el simţea emanând astfel nu i se prezenta ca un sentiment întunecat, ca o trăire vagă, surdă, ci se ridica în el sub formă de culori, de nori pe care îi resimţea în interior. Şi aşa cum simţea adâncurile pământului, tot astfel resimţea la contemporanii săi sufletul omenesc şi, de asemenea, viaţa animală. Această simţire era vie, intensă. Aşa cum, printr-o capacitate de cunoaştere exterioară, omul privea cerul înstelat, prin care superviza mineralele şi plantele în spiritualitatea lor cu clarvedere atavică, instinctivă, tot astfel percepea, printr-o clarvedere instinctivă, interioară, ceea ce trăia spiritual în adâncurile pământului. El nu numai vorbea de natura solului, ci anumite spirite elementale i se înfăţişau, ridicându-se într-un fel din solurile calcaroase,în alt fel din solurile granitice sau din cele cu gnais.

El resimţea şi ceea ce trăia în oameni ca fiind aurie, care îl îmbrăca pe om întrucâtva din pământ, dar mai ales resimţea animalele în aura lor ca fiind fiinţe ale pământului. Pentru el, ceea ce trăia în pământ ca teren şi sol, cumva ca o căldură interioară a pământului, se continua în întreaga lume animală. Când omul din vechime vedea zburând fluturii pe deasupra plantelor, el îi percepea trăgând după ei ceea ce se crea din pământ. El percepea tot ceea ce fiind de natură animală luneca uşor deasupra pământului ca fiind învăluit într-un nor auric.

Toate acestea s-au retras treptat şi a rămas, pentru percepţia umană, lumea prozaică, care s-a transpus în afară, astfel încât acum omul a început să-şi privească ambianţa aşa cum vedem azi mediul înconjurător colorat, fără a percepe spiritualul. Şi ceea ce omul a văzut astfel prin percepţie interioară s-a transformat în cunoaşterea noastră a naturii; ceea ce el văzuse spiritual prin percepţie exterioară s-a transformat în matematica şi mecanica noastră moderne.

Astfel, pe de o parte, din ceea ce i-a adus pe simplii păstori la clarvedere interioară s-a dezvoltat concepţia modernă despre natură, iar din ceea ce i-a adus pe Magii de la Răsărit la percepţia stelelor care l-au vestit pe Christos noi am dezvoltat matematica şi mecanica noastre aride. Unii oameni din acea vreme mai păstrau încă pentru percepţia exterioară şi pentru percepţia interioară ceva care a făcut ca Misteriul naşterii lui Iisus să poată fi vestit în ambele direcţii.

Dar ce se afla la baza acestei percepţii? În timpul pe care-l parcurgem între moarte şi o nouă naştere, aşadar pe care l-am parcurs înainte de a intra prin naştere în existenţa terestră, noi am vieţuit, de fapt, spaţii cosmice. Individualitatea noastră nu era atât de legată de spaţiul delimitat de pielea noastră, ci această existenţă era extinsă peste spaţii cosmice. Iar acea facultate a vederii magice pe care o manifestau înţelepţii orientali, Magii de la Răsărit, pătrundea cu deosebită forţă în oameni în timpul dintre moarte şi naştere, era, aşadar, o facultate „prenatală”. Ce a vieţuit sufletul înainte de naştere în lumea stelară a fost trezit ca o facultate specială la cei care deveneau elevi ai Magilor. Prin faptul că elevii Magilor dezvoltau aceste facultăţi speciale, ei puteau spune: Am vieţuit lucruri foarte exacte, înainte de a fi coborât pe Pământ, cu Mercur, Soare, Lună, Saturn, Jupiter. – Şi faptul că această amintire cosmică a ieşit la suprafaţă i-a adus în situaţia de a percepe acum în întreaga lume exterioară spiritualul, de a vedea destinul omului pe Pământ, din ceea ce se vedea în cuprinsul lumii stelare prin amintirea prenatală.

Acele facultăţi cu ajutorul cărora erau percepute adâncurile Pământului, tainele sufletelor umane şi esenţa naturii animalelor erau dezvoltate abia la nivel de germeni, şi apăreau abia după moarte, aşadar, facultăţi post-mortem, care trebuiau să devină creatoare după moarte, dar facultăţi tinere, apte să germineze. Dacă aceste facultăţi devin deosebit de creatoare pentru om abia după moarte, ele apar totuşi în viaţa terestră ca facultăţi germinative mai ales în primii ani de viaţă pământească, la copii. Forţele de creştere pe care le are copilul, care lăstăresc din spiritual şi se atenuează mai târziu la om, se retrag, şi reapar forţele care erau prezente înainte de naştere. În schimb, după moarte aceste capacităţi din copilărie reapar.

Numai oamenii înzestraţi în mod deosebit le conservă până la vârstele cele mai înaintate. Căci facultăţile creative pe care le avem în ultimii ani de viaţă le datorăm faptului că am rămas mai copilăroşi decât cei care nu le au sau le au în măsură mai redusă. Păstrarea facultăţilor din copilărie la vârste mai avansate ne dotează cu inventivitate şi trup. Cu cât putem păstra în noi capacităţi proprii copilăriei, în ciuda maturizării, cu atât suntem mai productivi, mai creatori. Dar aceste forţe creatoare reapar după moarte.

A existat, mai ales la anumite popoare ale perioadei precreştine, posibilitatea de a fecunda cu capacităţile rămase din perioada prenatală capacităţile post-mortem. Datorită faptului că aceste popoare au dezvoltat mai puţin acele cunoştinţe care au venit de la Magii de la Răsărit – ei lăsau să se estompeze aceste cunoştinţe şi să iasă în evidenţă mai mult facultăţile post-mortem, şi ambele se întrepătrundeau în aşa fel încât facultăţile prenatale fecundau, vitalizau facultăţile post-mortem –, prin aceasta s-a format apoi darul profeţiei, darul de a prevedea în mod profetic viitorul prin facultăţile post-mortem. Profeţii evrei sunt oameni la care s-au dezvoltat în mod deosebit facultăţile post-mortem, dar care nu au rămas la nivelul instinctiv ca la simplii păstori care au primit vestirea pe câmp. Ei au fost pătrunşi de celelalte facultăţi care s-au dezvoltat mai intens la Magii de la Răsărit, şi care conduceau la cunoştinţe cu totul speciale, cunoştinţe care se referă la tainele cerului înstelat şi la fenomenele acestuia.

Acum veţi putea înţelege cum se potriveşte vestirea păstorilor cu cunoaşterea Magilor de la Răsărit. Cunoaşterea Magilor de la Răsărit era de aşa natură încât ei puteau vedea taine deosebit de profunde ale cerului înstelat. Ei puteau ajunge să ştie că din acele depărtări în care se află omul între moarte şi o nouă naştere, de unde proveneau şi facultăţile care le permiteau să pătrundă cerul înstelat, ei au primit, la un anumit nivel al acestei cunoaşteri, intuiţia. Ei ştiau că, din această lume, căreia viaţa noastră dintre naştere şi moarte nu-i aparţine, căreia însă îi aparţine viaţa noastră dintre moarte şi o nouă naştere, din această lume coboară pe Pământ o fiinţă, Christos. – Apropierea lui Christos a fost revelată Magilor prin cunoştinţele lor despre stele.

Ce a fost dezvăluit păstorilor care au dezvoltat facultatea specială de a simţi profunzimile Pământului? Ei bine, Pământul a devenit altceva când Christos s-a apropiat de el. Pământul simţea apropierea lui Christos, s-au născut în sine forţe noi, pe care le-a obţinut tocmai prin apropierea lui Christos. Ceea ce reflecta Pământul, modul în care reacţiona Pământul la apropierea lui Christos, aceasta păstorii o intuiau în simţirea lor cucernică. În felul acesta, spaţiul cosmic a vestit pentru Magii de la Răsărit acelaşi lucru ce vesteau păstorilor adâncurile Pământului.

Erau timpuri în care mai erau prezente resturi ale acelor cunoştinţe vechi. Din această cauză trebuie să avem în vedere şi pe cei care, pentru vremurile acelea, erau oameni de excepţie, cum erau Magii de la Răsărit şi acei păstori speciali de pe câmp. Ambele categorii păstraseră, în felul lor, ceea ce pentru omenire, în general, dispăruse mai mult sau mai puţin. Din această cauză, Misteriul de pe Golgota, pe măsură ce se apropia, le putea fi vestit, aşa cum s-a şi întâmplat.

Aceste lucruri trebuie astfel avute în vedere, încât la modul obişnuit, istoric de abordare să se adauge şi cunoaşterea ce poate rezulta pe calea ştiinţei spiritului. Trebuie să se încerce să se studieze întinderile spaţiale şi profunzimile sufleteşti. Dacă se pătrunde în mod corect depărtările spaţiale, înveţi să înţelegi modul în care Magii de la Răsărit au vieţuit apropierea Misteriului de pe Golgota. Dacă se realizează fundamentarea profunzimilor sufleteşti, se obţine înţelegerea felului în care li s-a revelat păstorilor ceea ce se apropiase atât de mult de Pământ, încât Pământul însuşi percepea în sine forţele acestei apropieri. Facultăţile prenatale ale magilor corespund mai mult unui aspect intelectual, unei cunoaşteri. În orice caz, intelectual era în acea vreme altceva decât este în prezent. Dimpotrivă, ceea ce a acţionat la păstori corespunde mai mult unei voinţe, şi voinţa reprezintă forţele de creştere în Univers. Aşa că, aş spune, păstorii au fost legaţi în voinţa lor cu ceea ce se apropia de Pământ ca fiind fiinţa lui Christos. Povestirile despre Magii de la Răsărit – chiar dacă în Bibliile actuale ele sunt incomplete – redau felul de cunoaştere prin care magii se apropie de Misteriul de pe Golgota: este ceea ce vine din conştienţa lor spre lumea exterioară. Şi noi simţim că această poveste care prezintă vestirea păstorilor este o referinţă la voinţa oamenilor, la dispoziţia sufletească, la ceea ce este emoţionalul interior. „Revelaţia Dumnezeului din ceruri şi pace pe Pământ oamenilor care sunt de bună voinţă”. Se simte curentul voliţional în vestirea păstorilor. Şi dacă simţiţi luminozitatea cunoaşterii magilor, înţelegeţi şi modalitatea de cunoaştere cu totul diferită.

Ajungem să înţelegem profunzimea şi semnificaţia a ceea ce se povesteşte în Noul Testament ca fiind cunoaştere a magilor şi vestire a păstorilor, dacă încercăm să privim adânc în natura cunoaşterii şi voinţei umane, facultăţi legate de prenatal şi ceea ce este postmortem.

Am spus că ceea ce pentru antici constituia lumea stelară, lumea minerală, lumea vegetală, o lume spirituală, pentru noi a devenit lume matematic-mecanicistă. Ceea ce mai înainte a fost cunoaştere interioară este în prezent scos la suprafaţă. Dacă ne reprezentăm cunoaşterea interioară a omului, aşa cum a apărut mai ales la păstori, ca fiind interiorul, iar ceea ce s-a manifestat la magi ca fiind exteriorul, atunci această cunoaştere exterioară a magilor este ceea ce ajunge în depărtări spaţiale, pentru a percepe spiritul; ceea ce trăieşte în interiorul păstorilor conduce la perceperea spirituală a profunzimilor pământului.

Cunoaşterea interioară care s-a manifestat la păstori se dezvoltă, în evoluţia omenirii, tot mai mult spre exterior şi devine percepţia exterioară actuală, devine ceea ce numim în prezent percepţia empirică. Dimpotrivă, ceea ce la magi a mijlocit cunoaşterea lumii stelare vii se retrage spre interior, aş spune mai mult spre creier, şi devine lumea noastră matematic-mecanicistă. A avut loc, aşadar, o încrucişare. Ceea ce mai de mult, în perioada precreştină, a fost cunoaştere interioară, plastică, naivă, imaginaţiune instinctivă devine acum cunoaşterea noastră exterioară, devine percepţie senzorială; ceea ce era cunoaştere exterioară, cu care se putea cuprinde lumea stelară, se retrage spre interior, şi devine lumea aridă geometrică-matematică-mecanicistă, pe care o avem acum din interiorul nostru.

Omul actual nu percepe prin iluminare interioară nimic altceva decât aspecte matematic-mecanice. Şi numai spiritele alese, cum era Novalis, se pot înălţa la simţirea şi la exprimarea a ceea ce este poetic, plin de fantezie în acest interior matematic-mecanicist, pe care Novalis l-a cântat atât de frumos, de armonios. Ceea ce cântă Novalis este, în prezent, pentru omul obişnuit lumea aridă a triunghiurilor şi pătratelor, lumea abstractă a ridicărilor la pătrat, a sumelor şi diferenţelor, este acea lume în care exprimăm rezultanta a două forţe în paralelogram. Omul obişnuit este destul de prozaic pentru a resimţi această lume ca fiind searbădă, rece; el nu o iubeşte. Alesul Novalis o cântă pentru că în el mai trăieşte încă ceva din reverberaţia a ceea ce a fost această lume când încă nu se retrăsese în interior. Pe atunci din ea era perceput spiritul lui Jupiter, al lui Saturn, era perceput spiritul Berbecului, al Taurului, al Gemenilor. Aceasta era vechea lume stelară plină de lumină care s-a retras şi care, în primul stadiu al retragerii sale, devine ceea ce nouă ne apare a fi arid, lumea matematic-mecanicistă.

Facultatea care s-a intensificat în păstori la perceperea vocii îngerului din înalt a devenit în noi ceva arid, searbăd şi neînsemnat. A devenit percepţia noastră a lumii sensibile exterioare. Cu ajutorul acesteia percepem în prezent mineralele şi plantele, în timp ce cu cealaltă, abia exprimată, percepem adâncul pământului sau lumea oamenilor şi a animalelor. Dar ceea ce în prezent s-a prefăcut în lumea matematic-mecanicistă, era cândva astrologie şi avea pentru vechea cunoaştere în sine o astfel de forţă, încât pentru magi, prin această cunoaştere, s-a dezvăluit, ca fiinţă cerească, Christos. Şi influenţa profundă asupra Pământului, forţa cu care avea să acţioneze Christos în Pământ s-a vestit păstorilor nu pentru ceea ce în prezent este cunoaşterea senzorială obişnuită, prin care nu vedem decât suprafaţa verde a ierbii, blănurile brune ale animalelor, ci pentru această cunoaştere, când era încă în interior, când nu era încă scoasă în afară, în ochi, în piele.

Noi trebuie să găsim din nou drumul înapoi, trebuie să redescoperim posibilitatea ca interiorul care în prezent este numai matematică aridă să ajungă în mod plastic până la imaginaţiune. Trebuie să învăţăm să înţelegem imaginaţiunea care ne furnizează ştiinţa iniţierii. Ce este conţinut în aceste imaginaţiuni? Ele sunt o continuare a facultăţii care a permis Magilor de la Răsărit să recunoască apropierea lui Christos. Imaginaţiunile sunt lăstarii, urmaşii a ceea ce vedeau cei vechi în constelaţii, în imaginaţiunile stelare, în imaginaţiunile minerale, ale aurului, ale argintului, ale cuprului. Anticii vedeau în imaginaţiuni, iar facultăţile matematice sunt în prezent urmaşele acestora. Aceste facultăţi matematice devin în prezent cele care înţeleg imaginaţiunile. Astăzi, prin dezvoltarea acestor facultăţi interioare, noi trebuie să căutăm să înţelegem entitatea Christos.

Dar şi percepţia exterioară trebuie adâncită. Percepţia exterioară este ea însăşi un descendent a ceea ce cândva au fost trăirile interioare care erau de natură instinctivă. Forţa care exista lăuntric în inima păstorilor Vestirii este în prezent în ochi, în urechi. Ea s-a

transferat în totalitate în partea exterioară a omului, din care cauză acesta nu percepe decât lucrurile exterioare, învelişul sensibil. Această putere trebuie să continue să iasă şi mai mult în afară. Pentru aceasta omul trebuie însă să-şi părăsească corpul şi să devină apt de inspiraţie. Atunci, această inspiraţie, aşadar percepţia care trebuie obţinută în prezent în afară, va putea da din ştiinţa iniţierii acelaşi lucru care a fost dat cunoaşterii interioare naive a păstorilor prin Vestire.

Când va coacţiona în omul prezentului, aşa cum au acţionat cândva astrologia la magi şi intuiţia inimii umane la păstorii vestirii, ceea ce vine din ştiinţa iniţierii prin imaginaţiune şi inspiraţie, atunci şi omul se va putea ridica din nou prin cunoştinţele imaginaţiunii şi inspiraţiei la cuprinderea spirituală a Christosului viu. Trebuie să fie înţeles cum a putut să se piardă Isis cea vie, Divina Sophia, în faţa acelei evoluţii care a închis astrologia în matematică, în geometrie, în mecanică. Dar se va înţelege şi că atunci când din acest câmp de cadavre, din matematică, foronomie şi geometrie, va fi trezită imaginaţiunea vie, aceasta va însemna găsirea noii Isis, a Divinei Sophia, pe care omul trebuie s-o afle pentru ca forţa lui

Christos pe care o are în el de la Misteriul de pe Golgota să fie vie, deplin vie, adică să fie pătrunsă de lumină.

Ne aflăm acum în faţa acestui moment crucial. Pământul nu va da omului acele bunuri pe care el s-a obişnuit să le ceară. Marile conflicte care au provocat înspăimântătoarele catastrofe din ultimii ani au transformat deja o mare parte a Pământului într-un câmp de ruine culturale. Vor urma alte conflicte. Oamenii se pregătesc pentru următorul mare război mondial. Cultura va fi năruită într-o măsură şi mai mare. Din ceea ce a rezultat pentru omenirea actuală ca fiind cel mai valoros lucru pentru cunoaştere şi voinţă nu va fi de câştigat nimic în mod nemijlocit. Existenţa pământească exterioară, în măsura în care este un rezultat al unor timpuri anterioare, va trece, şi în zadar speră cei care cred că pot continua obiceiurile vechi de gândire şi de voinţă. Ceea ce trebuie să iasă la suprafaţă este o cunoaştere nouă şi o voinţă nouă în toate domeniile. Trebuie să ne acomodăm cu gândul dispariţiei unei culturi, a unei civilizaţii; să privim în inima umană, în spiritul care sălăşluieşte în om. Trebuie să avem încredere în inima şi în spiritul uman care sălăşluieşte în noi, pentru ca prin tot ceea ce putem face, în contextul năruirii vechii civilizaţii, să ia naştere, într-adevăr, forme noi.

Aceste forme nu vor lua naştere dacă nu vom face efortul de a focaliza cu seriozitate ceea ce trebuie să se întâmple în mod necesar pentru umanitate. Citiţi în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? şi acolo vi se descrie cum omul, dacă vrea să ajungă la cunoştinţe superioare, trebuie să-şi dezvolte mai întâi o înţelegere a ceea ce se numeşte „întâlnirea cu Păzitorul Pragului”. Se face referire la faptul că această întâlnire cu Păzitorul Pragului înseamnă că voinţa, simţirea şi gândirea se separă într-un anumit mod, că din unitatea haotică umană trebuie să ia naştere o trinitate. Această înţelegere care trebuie să se deschidă pentru cercetătorul ştiinţei spiritului în timp ce-i devine clar ce este Păzitorul Pragului, ea trebuie să se deschidă cu totul omenirii de astăzi cu privire la mersul civilizaţiei. Chiar dacă nu şi pentru conştienţa exterioară, pentru trăirile interioare omenirea trece prin ţinutul care poate fi numit şi ţinutul Păzitorului Pragului.

Omenirea actuală trece un prag la care stă un paznic important, un paznic serios care spune: Nu rămâneţi agăţaţi de ce vine din timpuri vechi. Priviţi în inimile voastre, priviţi în sufletele voastre pentru a putea crea forme noi. Acest lucru îl puteţi face numai dacă aveţi credinţa că din lumile spirituale pot veni forţele de cunoaştere şi forţele de voinţă pentru această nouă creaţie spirituală. – Ceea ce trebuie să fie pentru fiecare om un eveniment deosebit de important la intrarea în lumile cunoaşterii superioare trece oarecum neobservat în prezent, pentru întreaga omenire. Iar cei care s-au reunit într-o comunitate antroposofică ar trebui să înţeleagă că unul din lucrurile cele mai necesare în prezent este ca omenirea să ajungă la înţelegerea acestei treceri peste prag.

Aşa cum omul trebuie să înţeleagă în calitate de cunoscător că gândirea, simţirea şi voinţa sa se separă într-un anumit mod şi că el trebuie să le ţină laolaltă într-un sens superior, tot aşa este necesar ca omenirea actuală să înţeleagă faptul că viaţa spirituală, viaţa juridică şi viaţa economică trebuie să fie separate şi trebuie să se creeze o formă de uniune superioară formei de stat de până acum. Nu este vorba de programe, de idei, de ideologii anume care ar putea să aducă oamenii individuali la recunoaşterea necesităţii unei tripartiţii a organismului social; cunoaşterea profundă a evoluţiei continue a omenirii este cea care ne arată că această evoluţie ajunge la un prag, că aici se află un paznic serios, că el pretinde omului individual: îndură separarea gândirii, simţirii, voinţei şi, la fel, cere întregii omeniri: Separă ceea ce până azi a fost într-o unitate haotică în statul păgân, desfă această unitate într-o viaţă spirituală, într-o formaţiune-stat juridică, într-un domeniu economic. Fără aceasta, progresul omenirii nu mai este posibil, vechiul haos va reapărea, însă când va reapărea el nu va avea forma necesară omenirii, ci va avea o formă ahrimanică sau luciferică, în timp ce forma corespunzătoare lui Christos îi poate fi dată numai de cunoaşterea care rezultă din ştiinţa spiritului referitor la trecerea pragului în prezent.

Este un lucru pe care, dacă înţelegem corect antroposofia, trebuie să ni-l spunem şi acum, în timpul Crăciunului. Pentru noi, copilul din iesle trebuie să reprezinte evoluţia spirituală a omenirii în viitor. Aşa cum păstorii şi Magii de la Răsărit au pornit la drum după Vestire, aşa cum a apărut sub forma unui mic copil ceea ce trebuia să ducă mai departe omenirea, tot astfel şi lumea modernă trebuie să facă drumul spre ştiinţa iniţierii pentru a percepe prin ştiinţa iniţierii, aş spune sub forma unui mic copil, ce va deveni pentru viitor organismul social tripartit bazat pe ştiinţa spiritului. Dacă vechea formă de stat nu devine „tripartită”, ea se va prăbuşi. Ea s-ar prăbuşi, pe de o parte, într-un haos total, într-o viaţă spirituală complet ahrimanică şi luciferică, şi, pe de altă parte, într-o viaţă economică luciferic-ahrimanică şi care ar trage după sine rămăşiţe ale formaţiunii statale. În Orient s-ar dezvolta mai mult state spirituale ahrimanic-luciferice, în Occident mai mult state economice

ahrimanic-luciferice, dacă omul nu înţelege prin christificarea fiinţei sale modul în care poate evita acest lucru, cum poate realiza prin cunoaşterea şi voinţa sa, tripartiţia a ceea ce vrea să se separe.

Atunci aceasta va fi cunoaşterea umană christificată, atunci aceasta va fi voinţa umană christificată şi ea nu se va putea vieţui în niciun alt mod decât dacă s-ar desface vechiul idol al statului unitar în cele trei mădulare corespunzătoare. Cei care atunci se vor afla în viaţa spirituală vor recunoaşte imediat, aşa cum a zis păstorul vestitor, ceea ce află Pământul prin fiinţa lui Christos. Iar cei care se vor afla în mod corect în viaţa economică, în asociaţiile economice, vor dezvolta cu adevărat o voinţă care aduce o ordine socială christificată.