Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

KARMĂ ȘI REÎNCARNARE


III. REÎNCARNARE ŞI KARMĂ

Berlin, 20 octombrie 1904

În urmă cu opt zile am vorbit despre alcătuirea omului şi diferitele părţi ale entităţii sale [ Nota 14 ]. Dacă faceţi abstracţie de împărţirea mai subtilă pe care am discutat-o atunci, putem spune că entitatea umană se compune din cele trei părţi: corp, suflet şi spirit. Dar o studiere a acestor trei părţi de entităţi umane duce la marile legi ale vieţii umane, la nişte legi ale sufletului şi spiritului, exact la fel cum studierea lumii exterioare ne duce la legile vieţii fizice. Ştiinţa noastră uzuală cunoaşte numai legile vieţii fizice. Ea nu ştie să spună nimic despre legile vieţii sufleteşti şi spirituale din regiunile superioare. Dar în aceste regiuni superioare există, exact la fel, nişte legi, şi legile vieţii sufleteşti şi spirituale sunt pentru om, neîndoielnic, şi mai importante şi pline de sens decât ceea ce are loc în mod exterior, în spaţiul fizic. Dar înalta menire a omului, înţelegerea destinului nostru, înţelegerea motivului pentru care noi ne aflăm în corpul fizic, ce sens are viaţa, răspunsul la toate aceste întrebări poate fi găsit numai şi numai în regiunile superioare ale vieţii spirituale.

Studirea vieții sufleteşti dezvăluie marea lege fundamentală a acesteia, legea evoluţiei în domeniul sufletesc, legea reîncarnării. Iar studierea vieţii spirituale ne dezvăluie legea cauzei şi efectului din viaţa spirituală, legea pe care în lumea fizică o cunoaştem cu exactitate, aceea că fiecare fapt îşi are cauza lui. Fiecare fapt al vieţii spirituale îşi are cauza lui şi trebuie să-şi aibă cauza lui, iar această lege din viaţa spirituală se numeşte legea karmei. Legea reîncarnării sau a reîntrupării constă în faptul că omul nu trăieşte o singură dată, că viaţa omului decurge într-un întreg număr de repetări, care, în orice caz, au avut un început şi vor avea, cândva, un sfârşit. Aşa cum vom mai vedea, omul a intrat în această lege a reîncarnării venind din alte stări ale vieţii şi el va depăşi cândva această lege spre a trece la alte faze ale evoluţiei sale. Legea karmei spune că destinul nostru, ceea ce noi trăim în viaţă, nu este fără cauză, că faptele noastre, trăirile şi experienţele noastre, suferinţele şi bucuriile noastre dintr-o viaţă depind de vieţile anterioare, că noi înşine ne-am făurit, în vieţile trecute, destinul nostru. Şi, prin felul în care trăim azi, ne creăm cauzele pentru destinul care ne va ajunge când ne vom reîncarna.

Ne propunem acum să studiem ceva mai precis aceste reprezentări despre evoluţia sufletească şi cauzalitatea spirituală. Legea reîncarnării sau a reîntrupării spune că sufletul uman nu apare şi trăieşte pe Pământ doar o singură dată, ci de multe ori. Poate să înțeleagă cu totul această lege, în realitatea ei nemijlocită, bineînțeles, numai acela care prin metode mistice, teosofice avansează atât de mult încât devine capabil să facă observaţii pe tărâmurile sufleteşti ale existenţei exact aşa cum omul obişnuit face observaţii pe tărâmurile exterioare ale existenţei senzoriale şi ale faptelor senzoriale. De-abia când realităţile şi faptele superioare se desfăşoară în faţa ochilor săi sufleteşti aşa cum se desfăşoară pentru omul senzorial, în faţa organelor fizice, realităţile şi faptele lumii fizice, de-abia atunci reîncarnarea este pentru el o realitate. Mai există multe alte lucruri pe care azi omul încă nu le înțelege în entitatea lor propriu-zisă, dar el le poate vedea în efectele lor şi de aceea crede în ele. În reîncarnare avem ceva ce majoritatea oamenilor nu pot vedea ca realitate, ceva ce ei nici nu s-au deprins încă să privească drept acțiune exterioară şi de aceea nu cred în ea. Şi fenomenele electricităţii fizice sunt de aşa natură, încât orice fizician va spune că entitatea propriu-zisă a electricităţii ne este necunoscută; dar oamenii nu se îndoiesc de faptul că există o entitate a electricităţii. Ei văd efectele electricităţii, lumina şi mişcarea. Dacă ar putea să vadă efectul exterior a ceea ce este amintirea desfăşurându-se în faţa ochilor lor fizici, ei nu s-ar putea îndoi că există o reîncarnare [ Nota 15 ]. Amintirea mai poate fi cunoscută. Totuşi, omul trebuie să cunoască mai întâi ceea ce, din reîncarnare, se exprimă sub o formă exterioară, spre a se desprinde apoi treptat cu acest gând, spre a ajunge să vadă corect ceea ce teosofia numeşte reîncarnare.

De aceea, aş vrea să studiem mai întâi în mod pur exterior acele fapte care-i sunt accesibile oricărui om, pe care oricine le poate observa, numai că nu e obişnuit să le privească din punctele de vedere juste. Dar dacă s-ar deprinde să privească aceste fapte exterioare din punctele de vedere juste, omul şi-ar spune: Încă nu cunosc reîncarnarea ca realitate, dar pot presupune, ca şi în cazul electricităţii, că aşa ceva există. Cine vrea să vadă faptele fizice exterioare în lumina justă, trebuie să urmărească atent legea evoluţiei, pe care, de când a apărut cercetarea naturalist-ştiinţifică, în secolul XIX-lea, o percepem pretutindeni în lumea exterioară. El trebuie să se întrebe: Ce se petrece sub ochii noştri în lumea vie? Spun de la bun început că vreau să ating acest lucru numai în treacăt, fiindcă în conferinţele următoare voi vorbi despre darwinism şi teosofie. Toate întrebările care se pot pune referitor la această parte a conferinţei de azi se leagă de nişte îndoieli şi gânduri care îşi pun problema dacă teosofia ar putea fi infirmată de darwinismul modern. Veţi primi răspuns la aceste întrebări în conferinţa pe care o voi ţine peste opt zile [ Nota 16 ].

Aşadar, noi trebuie să vedem în mod just această evoluţie. În secolul al XVIII-lea marele naturalist încă mai spunea că mai trăiesc şi azi alături tot atâtea specii de plante şi animale câte au fost create la început [ Nota 17 ]. Azi niciun naturalist nu mai împărtăşeşte această idee. Fiinţele mai evoluate – aşa se presupune – s-au dezvoltat din nişte organisme mai neevoluate. Aşa că ceea ce înainte nu putea fi văzut decât într-o alăturare în spaţiu a fost transformat de către ştiinţele naturii într-o succesiune în timp. Dacă ne punem acum întrebarea: Datorită cărui fapt e posibil să aibă loc evoluţia, cum este posibil ca în cursul succesiunii diferitelor genuri şi specii din regnul animal şi din cel vegetal să existe o legătură? – ajungem la o lege care pentru ştiinţa noastră este, în orice caz, cam obscură, dar care, totuşi, are legătură cu legea evoluţiei fizice. Şi acesta e faptul care se exprimă sub forma aşa-numitei eredităţi. După cum se ştie, urmaşul unui organism nu e diferit de înaintaşul său. Ne iese, deci, în întâmpinare asemănarea dintre strămoşi şi urmaşi. Şi prin faptul că acestei asemănări i se alătură, în decursul timpului, ceva diferit ia naştere varietatea. Ea este, ca să zicem aşa, rezultatul a doi factori: ceea ce la urmaşi este asemănător cu ceea ce exista la strămoşi şi elementele în care urmaşii sunt diferiţi de strămoşii lor. Prin aceasta apare marea varietate a formelor animale şi vegetale, de la cea mai neevoluată până la cea mai evoluată. N-am înţelege niciodată cum există diversitatea, dacă n-ar exista legea eredităţii. Şi n-am putea înțelege nici cum urmaşul e diferit de strămoşul lui, astfel încât diversitatea vine să se alăture similitudinii. Legătura dintre asemănare şi diversitate din noţiunea de evoluţie fizică o găsiţi în viaţa vegetală, animală şi umană. Dar, dacă punem întrebarea: Ce evoluează în fizic, ce evoluează în viaţa plantei, ce evoluează în viaţa animalului şi ce evoluează în viaţa omului? – vom găsi o deosebire profundă între viaţa omului şi cea a animalului. Trebuie să ne fi lămurit asupra acestei deosebiri, să fi reflectat la ea temeinic şi atunci nu ne vom opri acolo unde se opreşte cercetătorul, care are în vedere numai realităţile fizice. Ne vom simţi obligaţi să mergem mai departe, vom fi nevoiţi să extindem într o măsură esenţială ideea de evoluţie. Numai faptul că rămân la vechile obişnuinţe de gândire îi face pe oameni să nu poată ajunge la nişte trepte superioare ale evoluţiei.

Aş vrea să explic acum această deosebire, la specia umană şi la cea animală. Ea se exprimă în faptul, care e incontestabil, că n-a fost luată suficient de mult în seamă. Dar, după ce ai sesizat-o, ea aduce lumină şi este absolut edificatoare. Acest fapt poate fi exprimat prin următoarea maximă: Omul are o biografie, animalul nu are biografie. Orice posesor de câini, cai, maimuţe va obiecta, bineînțeles, spunând că un animal are nişte înclinații deosebite, individuale, şi că, într-un anumit sens, are o existență individuală şi că, deci, se poate scrie şi biografia unui câine, a unui cal sau a unei maimuţe. Nu vreau să punem la îndoială acest lucru. Dar se poate vorbi în acelaşi sens şi de biografia unui toc de scris. Totuşi, nimeni nu va contesta afirmația că nu e acelaşi lucru ca şi atunci când vorbim de biografia unui om. Pretutindeni există numai treceri, diferenţe de grad, şi de aceea este valabil, într-un alt sens, şi la ființele de rang inferior, ceea ce este valabil în special pentru om, ba chiar şi pentru lucruri. De ce să nu putem descrie însuşirile unei călimări cu cerneală? Veţi considera, totuşi, că este o deosebire radicală între biografia unui om şi aceea a unui animal. Dacă vrem să vorbim despre ceea ce, la animal, ne interesează cam în aceeaşi măsură ca la om, adică despre biografie, trebuie să dăm descrierea speciei. Când descriem un câine, un leu, ceea ce descriem are valabilitate pentru toți câinii sau leii. Nu trebuie să ne gândim aici la biografiile unor oameni de excepţie. Putem scrie biografia unui domn Lehmann sau Schulze. Ea se deosebeşte totuşi, într-o măsură esențială, de biografia oricărui animal, şi pentru om ea prezintă un interes asemănător cu acela pentru descrierea speciei, când e vorba de viaţa animalelor.

Cu aceasta am spus, pentru oricare dintre aceia care gândesc în felul acesta, cu totul şi cu totul precis: Biografia este la om ceea ce la animal este descrierea speciei. De aceea, la regnul animal se vorbeşte de o evoluție a genului şi a speciilor, la om trebuie să pornim de la individ. Omul este o specie în sine, nu în sens fizic, în măsura în care omul se află pe treapta cea mai înaltă a animalității, fiindcă, în ceea ce priveşte specia, la om este la fel ca la animale. Dacă descriem un om ca specie, îl descriem aşa cum descriem specia leilor, sau a tigrilor, a felinelor. Individualul din om este o specie în sine. Această afirmaţie, înțeleasă şi pătrunsă în întregime, este ceea ce ne duce la un mod superior de a descrie evoluția în cadrul regnului uman. Dacă vreți să vă informați despre ceea ce, în om, ține de specie, dacă vreți să vă informați despre ceea ce este forma exterioară – fiindcă, la om, ea este ceea ce ține de specie –, va trebui să recurgeţi, exact ca şi în evoluţia animală, la noțiunea de ereditate, şi atunci veți şti de ce Schiller a avut o anumită formă a nasului, o anumită fizionomie, atunci veți deduce forma lui Schiller, într-un mod mai mult sau mai puțin adecvat, de la strămoşii lui. Dar biografia omului nu se reduce doar la atât. Aici e vorba, în primul rând, de ceea ce-l deosebeşte în mod radical pe un om de toți ceilalți. Pentru aceste două domenii, ceea ce ţine de specie nu are nicio importanță pentru noțiunea de reîncarnare sau reîntrupare. Important este aici celălalt domeniu, pe care-l distingem drept sufletescul propriu-zis, drept viaţa interioară a omului, de caracterele speciei, ceea ce îl deosebeşte pe un om de oricare altul.

Dumneavoastră ştiți cu toții că fiecare din noi are o viață sufletească a lui şi că ea se exprimă în ceea ce numim simpatiile şi antipatiile noastre propriu-zise, caracterul nostru, ceea ce recunoaştem drept felul nostru propriu de a ne trăi viaţa sufletească. La fel cum înuşirile prin care leii realizează ceva poartă amprenta specifică a leilor, a speciei leilor, tot aşa realizarea specifică a unui domn Müller sau Lehmann poartă amprenta specifică a acestor suflete. Simpatie, antipatie, înclinații, obişnuințe, pe scurt, tot ceea ce numim temperamentul unui om şi caracterul său, poftele, pornirile, pasiunile sale, faptul că dorințele sale sunt puternice sau slabe – toate acestea numai în om pot fi considerate drept individuale. Întâlnim deja în regnul animal, pretutindeni, aceleaşi însuşiri pe care noi, oamenii care trăiesc acum, le-am primit drept particularități ale sufletului. Întâlnim şi acolo simpatii şi antipatii, înclinații, porniri, ba chiar şi un anumit caracter. Făcând iarăşi abstracție de diferențele mai subtile, noi spunem, în general, că suma a ceea ce observăm la animal drept obişnuinţele sale este manifestarea instinctelor animale. Ştiința secolului al XIX-lea a încercat să explice şi acest instinct, această viață sufletească a animalului, la fel cum explică forma exterioară, adică prin ereditate. S-a spus că animalele desfăşoară anumite activități şi că, prin faptul că au desfăşurat multe activități de atâtea şi atâtea ori, acestea se imprimă în natura lor, astfel încât devin obişnuințe; apoi ele apar la urmaşi, pe cale ereditară, sub forma anumitor instincte, cam ca atunci când cineva îi pune pe anumiți câini să alerge repede, folosindu-i la vânătoare. Prin acest exercițiu, al faptului că aleargă repede, urmaşii unor asemenea câini se nasc apoi având instinctul de a alerga repede, drept câini predispuşi la vânătoare. Acesta e modul în care Lamarch încearcă să explice instinctele animalelor; el spune că acestea sunt exerciții transmise prin ereditate.

Dar o reflecție reală arată foarte curând că tocmai instinctele complicate nu pot fi moştenite şi nici nu pot avea legătură cu vreun exercițiu moştenit. Tocmai acele insticte care sunt cele mai complicate le arată observatorilor, prin simpla lor natură, că nu se poate spune deloc că ele îşi au originea în ereditate. Gândiți-vă la o muscă, ea zboară când ajunge în apropierea dumneavoastră. Aceasta este o manifestare instinctivă. Cum a dobândit musca acest instinct? Nu trebuie ca strămoşii ei să fi avut acest instinct. Ei trebuie să fi făcut experiența, conştientă sau inconştientă, că, uneori, dacă rămân pe loc, s-ar putea să aibă de suferit, şi aşa trebuie să se fi obişnuit să zboare de acolo, spre a evita pericolul. Cine vede în mod real toată situația, nu va putea spune că atâtea şi atâtea insecte s-au obişnuit să zboare ca să nu fie ucise. Ca să le transmită urmaşilor această experiență, ar fi trebuit să rămână în viață. Vedeţi, deci, că este imposibil să se vorbească de ereditate în felul acesta, fără a ajunge la contradicțiile cele mai încâlcite. Am putea vorbi de sute şi mii de cazuri în care unele animale fac un lucru o singură dată. Luați închiderea fluturelui în gogoaşă: El face acest lucru o singură dată în viață şi de aici reiese în mod evident că nu se poate vorbi de ereditate, ca în viața fizică. De aceea, naturalistul renunță cu totul la afirmația că instinctele sunt exerciții moştenite. Aici nu avem de-a face cu transmiterea a ceea ce e trăit în mod direct în viața fizică, ci cu o activitate a lumii sufletelor animale. În conferințele următoare vom vorbi ceva mai exact despre această lume a sufletelor animale. Azi ne putem mulțumi cu constatarea că este imposibil să se vorbească de transmiterea unor însuşiri sufleteşti de la strămoşi la urmaşi în acelaşi sens în care vorbim în fizic de ereditate. Totuşi, dacă vrea să vadă în lume sens şi rațiune, omul trebuie să introducă nişte corelații, el trebuie să fie în stare să deducă orice efect din cauza lui. Aşadar, ceea ce apare în viața sufletească individuală, ceea ce apare la un individ uman drept simpatii şi antipatii, drept manifestări ale temperamentului şi caracterului, trebuie să poată fi dedus din nişte cauze.

Dar oamenii ne vin în întâmpinare fiind diferiți în ceea ce priveşte însuşirile lor. De aceea, noi trebuie să ne explicăm deosebirile dintre indivizii umani. Și nu le putem explica altfel decât dacă introducem şi în sfera vieții sufleteşti aceeaşi noțiune de evoluție pe care o avem în fizic. Pe cât ar fi de absurd să credem că un leu desăvârşit ca specie ar creşte dintr-odată din pământ sau că un animal nedesăvârşit ar fi evoluat dintr-odată, la fel de imposibilă este presupunerea că ceea ce omul are drept entitate individuală s-a dezvoltat din ceva nedefinit. Trebuie să deducem entitatea individuală exact aşa cum deducem specia desăvârşită dintr-o specie nedesăvârşită. Cine gândeşte în mod real, nu va încerca să explice însuşirile sufleteşti ale unui om aşa cum face cu cele corporale, prin ereditate. Ceea ce are legătură cu corpul, ceea ce e condiționat de faptul că mâinile mele nu sunt la fel de puternice ca mâinile unui alt om – aceasta este ereditate fizică. Prin faptul că eu am o constituție corporală mai slabă, şi mâna mea va fi mai slabă decât aceea a unui alt om, care are o constituţie corporală mai puternică. Tot ceea ce are legătură cu corpul fizic poate fi subsumat, conform cu dezvoltarea sa, noţiunii de ereditate, dar nu şi ceea ce ține de viața sufletească interioară.

Cine ar vrea să explice felul de a fi caracteristic al lui Schiller, talentul, temperamentul său etc., ori talentul unui Newton, recurgând la strămoşi? Cine îşi închide ochii va putea face acest lucru. Dar îi este imposibil să ajungă la asemenea reflecţii celui care nu se închide în felul acesta. Dacă omul, ca fiinţă sufletească, e propria sa specie, atunci complicatele însuşiri sufleteşti care ne ies în întâmpinare la o fiinţă sau alta nu trebuie explicate recurgându-se la strămoşii săi fizici, ele trebuie căutate în alte cauze, din trecut, care au existat în altă parte, nu la strămoşi. Şi, la fel cum, în cazul animalului, nu-l putem urmări pe leu în specia urşilor, nici individualitatea nu poate fi dedusă de la un alt om, ci numai de la însuşi omul respectiv, fiindcă omul este individul propriei sale specii. De aceea el poate fi dedus numai din sine însuşi. Pentru că omul aduce cu el anumite însuşiri, care-l determină exact la fel cum pe leu îl determină specia, cele deduse din individul însuşi. Ajungem astfel la şirul diferitelor încarnări prin care omul individual trebuie să fi trecut deja, exact la fel cum a trecut specia leilor, întreaga specie. Acesta e modul exterior de a privi lucrurile. Dacă privim în jurul nostru, la viaţa fizică, ea ne pare de înțeles numai dacă suntem în măsură să trecem de simpla ereditate şi să concepem o lege a reîncarnării care este legea naturală pe treapta sufletească.

Pentru cel ce ştie să facă observaţii sufleteşti, aceasta nu este o ipoteză, ci o deducţie. Ceea ce am spus este, totuşi, numai o deducţie. Faptul însuşi al reîncarnării stă în faţa celui care, prin metodele misticii şi teosofiei [ Nota 18 ], se poate ridica la nivelul observaţiei directe. În ultima conferinţă noi am căutat să învățăm, ca să zicem aşa, să facem observaţii microscopice teosofice. Azi vrem să constatăm că teosofii au ajuns atât de departe încât ceea ce numim simpaţii şi antipatii, pasiuni şi dorinţe, pe scurt, caracter, stă în faţa ochiului lor sufletesc drept realitate, la fel cum în faţa ochiului celui ce face observaţii fizice se află forma fizică exterioară. Dacă aşa stau lucrurile, atunci cel ce face observaţii sufleteşti este în aceeaşi situaţie ca cercetătorul care face observaţii exterioare, atunci observatorul fenomenelor sufleteşti are în faţa lui aceleaşi fapte, atunci el priveşte formaţiunea complicată, acea formă de lumină care e cuibărită în forma exterioară, tot ca realitate exterioară, exact la fel cum forma fizică este o realitate pentru observatorul fenomenelor fizice. Această formaţiune aurică exprimă pentru el, într-unul din cazuri, faptul că are de-a face cu o înaltă fiinţă sufletească, desăvârşită, cu o aură diferenţiată, structurată, înzestrată cu multe organe, ca, de exemplu, un leu; în celălalt caz, cu o fiinţă mai primitivă, ca, de exemplu, un melc.

Iar dacă observăm sufletul, aura oamenilor nedesăvârşiţi, care trăiesc în sălbăticie, ea ne apare relativ simplă, în culori simple, ne apare în aşa fel încât această aură simplă, această aură nediferenţiată, săracă în culori, a sălbaticului, poate contrasta, în ceea ce priveşte desăvârştirea ei, cu aura complicată a europeanului civilizat, la fel cum este în contrast un melc nedesăvârşit sau o amibă faţă de un leu desăvârşit. Şi apoi noi observăm pe tărâm sufletesc evoluţia, ca şi aura. Şi atunci vedem că o aură desăvârşită poate lua naştere numai pe calea evoluţiei, noi văzând că aura, dacă mergem de-a-ndăratelea, a fost mai nedesăvârşită. Pentru acela care ştie să facă observaţii pe acest tărâm, acesta furnizează o observare nemijlocită a vieţii sufleteşti înseşi.

Dacă ne înălțăm acum pe treapta vieții spirituale, ne vine în întâmpinare legea fizică a cauzei şi efectului, aşa cum se manifestă ea în viaţa superioară, legea karmei. Legea karmei spune despre spirit exact acelaşi lucru pe care legea cauzei şi efectului, legea cauzalităţii, îl spune despre fenomenele exterioare fizice. Când vedeţi un proces oarecare în lumea fizică exterioară, când vedeţi că o piatră cade pe pământ, dumneavoastră întrebați: De ce cade piatra? Şi nu vă găsiţi liniştea până când n-aţi constatat care e cauza. Când vedeţi nişte fenomene sufleteşti, trebuie să întrebați, exact la fel, care sunt cauzele spirituale. Şi ce aproape ne sunt faptele spirituale! Unul este un om pe care-l putem considera fericit, altul e condamnat întreaga lui viaţă la nefericire. Ceea ce numim destin uman e cuprins în întrebarea: De ce se întâmplă un lucru sau altul? În faţa acestei întrebări, întreaga ştiinţă exterioară stă cu totul descumpănită, fiindcă nu ştie să aplice legea ei, legea cauzei şi efectului, la fenomenele spirituale. Dacă aveţi o bilă de metal şi o aruncaţi în apă, va avea loc un fenomen absolut precis. Dar fenomenul va fi cu totul altul dacă mai întâi aţi adus la incandescenţă bila metalică. Dumneavoastră veţi căuta să explicaţi aceste fenomene diferite conform cauzei şi efectului. Și tot aşa trebuie să întrebați în viaţa spirituală: De ce unui om îi reuşeşte ceva, altuia nu? De ce mie îmi reuşeşte un lucru, altul nu? Aceasta ne face să aflăm din ce cauză un anumit lucru prezintă în realitate o însuşire de caracter absolut precisă. Pentru că eu am adus la incandescenţă bila metalică, în jurul ei apa începe să clocotească. Nu de apă depinde acest fenomen, ci schimbarea petrecută cu bila de metal determină soarta pe care bila o are în apă. Soarta bilei de metal depinde de stările prin care ea a trecut mai înainte; de ele depinde ce fenomene se vor apropia de ea în cazul unui eveniment prin care trece bila ulterior – ca să rămânem la exemplul nostru.

Trebuie să spunem, deci: Fiecare faptă pe care eu o săvârşesc îl influenţează pe omul spiritual din mine, îl schimbă pe omul spiritual din mine, la fel cum înfierbântarea bilei metalice a influențat-o pe aceasta. Aici este necesară o gândire şi mai subtilă decât atunci când e vorba de domeniul vieţii sufleteşti. Aici trebuie să ne clarificăm, cu răbdare şi în linişte, faptul că printr-un anumit act omul spiritual e modificat. Dacă azi cineva fură ceva, aceasta este o faptă care pune asupra omului spiritual amprenta unei însuşiri inferioare, de un nivel mai scăzut decât aceea care ar fi pusă asupra lui dacă eu i-aş face cuiva un bine. Nu e acelaşi lucru dacă eu săvârşesc o faptă morală sau una fizică. Ceea ce este bila metalică înfierbântată pentru apă este pentru om amprenta morală. Amprenta morală rămâne fără efect în viitor la fel de puţin cum o faptă fizică rămâne fără efect în viitor. Nici în spiritual nu există cauze fără efectele corespunzătoare. De aici decurge marea lege conform căreia fiecare faptă trebuie să producă în mod necesar un efect, un efect pentru fiinţa spirituală respectivă. Amprenta morală trebuie să se exprime în fiinţa sprituală însăşi, în destinul fiinţei spirituale.

Legea prin care amprenta morală a unei fapte trebuie să aibă neapărat un efect e legea karmei. Am făcut astfel cunoştinţă cu noţiunile de reîncarnare şi karmă. Împotriva acestor noţiuni se ridică tot felul de obiecţii; dar un om cu o gândire reală nu poate obiecta nimic împotriva caracterului lor general. Viaţa umană ne arată în toate fenomenele ei, şi faptele exterioare o dovedesc, că există evoluţie şi în viaţa spirituală, că şi în viaţa spirituală există cauză şi efect. Și cei ce nu se situează pe poziţia teosofiei au încercat să caute şi în domeniul spiritual cauza şi efectul, de exemplu, un filosof al epocii moderne, Paul Rée, prietenul lui Friedrich Nietzsche. El a încercat să explice pe cale exterioară, prin evoluție [ Nota 19 ], un fenomen spiritual. El pune întrebarea: Oare conştiinţa a existat întotdeauna în evoluţia lumii? Şi arată apoi că sunt oameni care nu au ceea ce în evoluţia noastră numim conştiinţă. El spune că au fost vremuri în care în sufletul uman încă nu se dezvoltase ceea ce numim conştiință. Pe atunci oamenii au făcut anumite experienţe. Ei au constatat că, dacă săvârşesc anumite fapte, acestea le aduc o pedeapsă, că societatea se răzbună pe cei care-i aduc daune. Şi în felul acesta în sufletul uman s-a format un sentiment care spune ce e bine să faci şi ce nu e bine să faci. Şi în decursul timpului acesta a intrat într-un fel de curent ereditar, iar azi oamenii se nasc deja cu sentimetnul care se exprimă în conştiinţă – ceva e bine sau nu e bine să fie făcut. Aşa s-a dezvoltat, în general, spune Rée, la întreaga omenire, conştiinţa. Rée a arătat aici foarte frumos că putem aplica noţiunea de evoluţie şi la însuşirile sufleteşti, la conştiinţă, deci. Dacă ar fi făcut un pas şi mai deaprte, el ar fi ajuns la teosofie.

Aş mai dori să relatez încă un fenomen. În istoria civilizaţiei europene putem indica de-a dreptul punctul în care se vorbeşte prima dată despre conştiinţă. Dacă treceţi în revistă întreaga lume a Antichităţii greceşti şi urmăriţi descrierile de acolo, nu veţi găsi nicăieri, nici măcar în vechea limbă greacă, vreun cuvânt care să desemneze ceea ce noi numim conştiinţă. Nu există niciun cuvânt pentru aceasta. Deosebit de frapant ar putea fi ceea ce auzim povestindu-se la Platon despre Socrate. În niciunul dintre dialogurile socratice nu veţi găsi cuvântul care mai târziu – de-abia în ultimul secol dinaintea naşterii lui Christos – a apărut în Grecia. Unii cred că „daimonion” este conţiinţa. Dar această părere poate fi infirmată fără nicio greutate, şi ea nu poate fi luată serios în considerare. Conştiinţa o găsim numai în lumea creştină. Există o trilogie constituită din drame, „Orestia” lui Eschil. Acolo Oreste se află sub impresia directă a faptului că şi-a ucis mama. El a ucis-o pentru că ea îl ucisese pe tatăl lui. Şi ni se arată cum Oreste e urmărit de erinii şi că el se duce să fie judecat, şi că la judecată e declarat nevinovat. Nu apare nimic altceva decât noţiunea zeilor care se răzbună în mod exterior. Procesul acesta se exprimă în groaza faţă de nişte puteri exterioare. Nu găsim nimic din ceea ce include noţiunea de conştiinţă.

Urmează Sofocle şi apoi Euripide. La ei, Oreste ne iese în întâmpinare cu totul altfel. De ce se simte vinovat? Aici acest lucru ne întâmpină într-un cu totul alt mod. La aceşti dramaturgi Oreste se simte vinovat deoarece ştie că a făcut ceva nedrept. Şi de aici se formează, în greacă şi, exact la fel, în latină, cuvântul conştiinţă. A şti de propriile fapte, a se putea observa pe sine, a fi martor la propria faptă – aşa ceva trebuie, deci, să se fi format mai înainte. Dacă Paul Rée ar avea dreptate, cu părerea că conştiinţa este o consecinţă a evoluţiei umane generale, că ea s-a dezvoltat din ceea ce omul observă când îşi primeşte pedeapsa pentru ceea ce le dăunează semenilor săi, dăunându-şi astfel şi lui însuşi, dacă face un lucru care nu este în sensul unei ordini înțelepte a lumii, dacă aceasta ar fi cauza, atunci conştiinţa ar fi trebuit să apară şi ea ca fenomen general. Deoarece cauza exterioară decurge într-un sens asemănător, ea ar trebui să apară la mase de oameni mai mari, ar trebui să apară într-un neam de oameni în acelaşi timp, să se dezvolte la nivelul speciei. Aici ar trebui studiată istoria Greciei ca istorie sufletească. Fiindcă odinioară, când în Grecia s-a dezvoltat, la câte un individ uman, noţiunea pe care în epocile mai vechi ale Greciei n-o găsim încă, a fost o vreme în care lipsa de conştiinţă publică era de-a dreptul la ordinea zilei. Citiţi descrierea perioadelor de război dintre Atena şi Sparta! Aşadar, în cazul conştiinţei nu putem vorbi de ceva care există la nivel de specie, cum e la animal.

Se mai ridică şi o altă obiecţie. Dacă omul trăieşte mai multe vieţi, el ar trebui să-şi amintească vieţile anterioare. Nu se poate înţelege, în orice caz, din capul locului de ce, în majoritatea cazurilor, nu este aşa. Trebuie să ne clarificăm ce este amintirea şi cum ia ea naştere. Ultima dată am arătat că, în stadiul de evoluţie actual, omul trăieşte, ce-i drept, în domeniul sufletesc-astral şi în cel spiritual-mental, fără a fi conştient de aceste două lumi, că el e conştient numai de lumea fizică şi că de-abia în viitor, pe nişte trepte mai înalte, va atinge ceea ce azi deja au atins câţiva. Omul de nivel mediu e conştient în lumea fizică şi trăieşte în lumea sufletească şi în cea spirituală. Aceasta se întâmplă din cauză că forţa sa de gândire propriu-zisă, creierul, are nevoie de lumea fizică pentru a putea fi activ. A fi activ din punct de vedere fizic înseamnă a deveni conştient în viaţa fizică. În timpul somnului, omul nu e conştient de sine. Cine evoluează prin nişte metode mistice dezvoltă şi conştienţa din timpul somnului şi din stările mai înalte. Devine posibilă amintirea a ceea ce omul trăieşte în cursul vieţii. Deoarece creierul său există în lumea fizică, el îşi aminteşte de lucrurile care i se întâmplă în mod fizic. La omul care nu lucrează doar cu creierul fizic, ci se poate sluji de materialul sufletesc spre a fi în suflet la fel de conştient cum e omul obişnuit în corpul fizic, la un asemenea om şi amintirea răzbate mai departe. Exact la fel cum un animal neevoluat încă nu are capacităţile leului evoluat, dar va avea cândva aceste însuşiri, şi omul care încă nu are capacitatea de a-şi aminti vieţile sale anterioare şi-o va cuceri mai târziu.

Pe tărâmuri şi mai înalte e greu să ajungem pe cale spirituală la înţelegerea legăturii dintre cauză şi efect. Acest lucru este posibil numai în lumea mentală, dacă omul poate gândi nu numai în corpul fizic şi astral, ci în viaţa pur spirituală. Atunci el este în măsură şi să spună, la orice întâmplare sau eveniment, de ce ele s-au petrecut. Acest tărâm este atât de înalt încât se cere multă răbdare să-ţi însuşeşti calităţile care dau posibilitatea de a vedea cauza şi efectul în viața spirituală. Cine e conştient în fizic şi doar trăieşte în domeniul sufletesc şi în cel spiritual are numai amintirea a ceea ce i s-a întâmplat din momentul naşterii şi până la moarte. Cel care e conştient în domeniul sufletesc are amintirea naşterii, până la un anumit punct. Dar acela care e conştient pe tărâmul spiritual vede legea cauzei şi efectului în contextul ei real.

O altă obiecție care se face constă în întrebarea: Dar nu ajungem aici la fatalism? Dacă totul e determinat cauzal, omul se află sub puterea destinului, spunându-şi mereu: Aceasta este karma mea şi noi nu putem schimba destinul. Dar aşa ceva se poate spune la fel de puţin pe cât de puțin putem spune: Eu nu-l pot ajuta pe semenul meu şi sunt nemângâiat că nu-l pot ajuta; pot ajunge la disperare, vrând să-l fac mai bun, fiindcă aşa e karma lui. Cine compară legea vielii cu legea naturii şi ştie ce este o lege, nu va putea să vină niciodată cu o asemenea înțelegere eronată a karmei. Felul în care se combină între ele sulful, hidrogenul şi oxigenul e supus unei legi imuabile a naturii. Dacă eu fac ceva care încalcă legea conținută în însuşirile celor trei substanle, nu voi putea să obțin niciodată acid sulfuric. E nevoie de activitatea mea. Este libertatea mea să pun împreună sau nu acele substanțe. Cu toate că legea este absolută, ea poate fi pusă în activitate prin fapta mea liberă. O faptă pe care eu am săvârşit-o în viețile mele trecute atrage după sine, în mod imuabil, în această viață, efectul ei. Dar eu sunt liber să fac ceva împotriva acestui efect, să săvârşesc o altă acliune, care să anuleze în mod legic eventualele urmări dăunătoare ale faptei din trecut. Tot conform unei legi imuabile, o bilă de metal adusă la incandescență şi pusă pe masă va arde masa, dar eu pot să răcesc mai înainte bila şi s-o pun pe masă numai după aceea. Ea nu va mai arde masa. Și într-un caz, şi în celălalt, eu am acționat conform legii. O faptă săvârşită în trecut mă determină să fac un anumit lucru; efectul acţiunii mele din viața mea trecută nu poate fi înlăturat, dar eu pot să trec la o altă acțiune şi să schimb, într-un mod tot atât de legic, efectul dăunător într-unul folositor, numai că totul decurge conform legilor cauzei şi efectului spiritual. Legea karmei poate fi comparată cu ceea ce eu am într-un registru de conturi. În stânga şi în dreapta avem nişte cifre. Dacă adunăm ceea ce este în partea stângă cu ceea ce este în dreapta şi facem apoi scăderea, obținem situația contului. Aceasta este o lege imuabilă. După cum au mers afacerile mele anterioare, situația contului va fi bună sau rea. Dar, oricât de precis ar acționa această lege, eu pot să încep oricând nişte afaceri noi şi întreaga situaţie se va schimba într-un mod la fel de legic ca cea dinainte. Eu sunt „cauzat” într-un mod absolut precis de karma mea, dar în orice clipă registrul de conturi al vieții mele poate fi schimbat prin lucrurile noi pe care le introduc în el. Dacă vreau să adaug un punct de pornire pentru o nouă afacere, trebuie să fi adunat mai întâi cele două părți, ca să văd dacă am o situație financiară bună sau am datorii. Aşa este şi cu experiențele din registrul de conturi al vieții mele. Ele se integrează vieții mele. Cine poate vedea în ce fel e cauzată viața sa, poate să-şi spună, de asemenea: Contul meu se încheie activ sau pasiv şi eu trebuie să adaug o acțiune sau alta, spre a anula ceea ce e bun sau rău în viaţa mea, spre a fi eliberat treptat de ceea ce am adunat drept karma mea. Acesta e marele țel al vieții umane, să fim iar eliberați de karma care a fost cauzată odinioară. A găsi puncte-scop pentru registrul de conturi al vieţii sale, acest lucru este în mâna fiecărui om.

Avem astfel cele două legi mari, legea vieții sufleteşti şi legea vieții spirituale. Astăzi deja se ridică întrebarea: Ce ia naştere între cele două vieți, cum acționează spiritul între moarte şi următoarea naştere? Trebuie să studiem destinul uman din timpul a două vieți şi ne propunem să trecem în revistă situația dintre moarte şi o nouă viață. Vom vedea atunci cât de multă credință, cunoaştere şi religiozitate poate să pătrundă în cunoaşterea occidentală. Marile legi nu le vorbesc doar simțurilor, ci şi spiritualului şi sufletescului, aşa că omul ştie să vorbească de cauză şi efect nu numai în fizic, ci şi în viața spirituală; fiindcă se va împlini ceea ce au spus marile spirite, se va vedea că noi înțelegem lumea numai parțial, dacă luăm doar ceea ce auzim, vedem şi pipăim. Ca să înţelegem lumea în totalitate, trebuie să urcăm mai sus şi să cercetăm legile care constituie întreaga cugetare a omului, ca să aflăm de unde vine omul şi spre ce viitor se îndreaptă. Aceste legi trebuie căutate pe tărâmul spiritual şi atunci vom înțelege acea maximă a lui Goethe [ Nota 20 ], care a fost un reprezentant al teosofiei, şi vom şti ce a vrut să spună prin versurile:

Misterioasă-n plină zi
Natura nu te lasă să-i iei vălul,
şi ce nu vrea s-arate spiritului tău
N-o să sileşti să-ţi dea cu pârghii şi şuruburi...

De-abia când depăşeşte viaţa pur personală, când devine conştient de faptul că individualitatea, personalitatea superioară e mai importantă decât personalitatea obişnuită, când va înţelege să devină impersonal, să trăiască impersonal, să lase ca în el să domnească impersonalul, numai atunci omul va ieşi din sânul civilizaţiei încurcate în plasa formelor exterioare şi va intra într-o civilizaţie plină de viaţă a viitorului. Chiar dacă nu acesta este idealul cel mai înalt pe care teosofia îl recunoaşte, chiar dacă nu este consecinţa etică ultimă pe care noi o tragem din teosofie, este, totuşi, un pas în direcţia idealului pe care omul va învăța să-l trăiască numai când nu va mai avea în vedere ceea ce este personal, ci ceea ce e veşnic şi nepieritor. Acest ceva veşnic şi nepieritor, Budhi, germenele înţelepciunii, care zace în suflet, este ceea ce trebuie să ia locul simplei civilizaţii intelectuale. Există multe dovezi ale faptului că teosofia are dreptate cu această concepţie a ei despre viitorul evoluţiei omenirii. Cea mai importantă este, însă, aceea că în viaţa însăşi se fac simţite nişte forţe pe care trebuie să le sesizăm şi să le înţelegem în mod real, spre a ne umple apoi noi înşine cu idealul lor. Important la Tolstoi e faptul că el vrea să-l scoată pe om din cercul îngust al gândurilor sale şi să-i dea profunzime spirituală, că el nu vrea să-i arate idealurile lumii noastre spirituale, ale vieţii noastre sociale organizate într-un fel oarecare, ci idealurile care nu pot izvorî decât din suflet. Dacă suntem teosofi adevăraţi, vom recunoaşte forţele care activează în evoluţia lumii, nu vom rămâne orbi şi surzi la ceea ce luminează spre noi, în epoca prezentă, drept sens teosofic, ci vom sesiza forţele despre care se vorbeşte de obicei, în mod profetic, în teosofie. Tocmai aceasta trebuie să fie trăsătura caracteristică a unui teosof, că el învinge întunericul şi eroarea, că el învaţă să aprecieze şi să cunoască viaţa şi lumea în mod just. Un teosof care s-ar retrage, care ar sta rece şi străin în faţa lumii, ar fi un rău teosof, oricâte ar avea de predicat despre dogmele teosofice.

Asemenea teosofi, care ne ridică din lumea senzorială în lumile superioare, care privesc ei înşişi în lumile suprasensibile, trebuie să ne învețe, pe de altă parte, cum să observăm suprasensibilul şi pe planul nostru fizic şi să nu ne pierdem în cele senzoriale. Noi cercetăm cauzele care vin din spiritual pentru a înțelege pe deplin realitatea senzorială, care este un efect al spiritualului. Nu înţelegem realitatea senzorială dacă rămânem în cadrul realităţii senzoriale, deoarece cauzele vieţii senzoriale vin din spiritual. Teosofia vrea să ne ajute să devenim clarvăzători în lumea senzorială. De aceea ea vorbeşte de „înţelepciunea străveche”. Ea vrea să ne facă să fim deschişi la spiritual. Ea vrea să-l transforme pe om, pentru ca el să poată privi în mod clarvăzător în tainele superioare, suprasensibile ale existenţei. Dar acest lucru nu trebuie obţinut cu preţul lipsei de înţelegere faţă de ceea ce există imediat de jur împrejurul nostru. Ar fi un rău clarvăzător acela care ar fi orb şi surd la ceea ce se petrece în lumea senzorială, la ceea ce sunt în stare să facă, în imediata lor apropiere, contemporanii noştri. Pe lângă aceasta, ar fi un rău clarvăzător acela care n-ar fi în stare să recunoască, la o personalitate din imediata lui apropiere, elementele care, în epoca noastră, îi duc pe oameni în suprasensibil. La ce ne-ar folosi să devenim clarvăzători, dacă n-am fi în stare să recunoaştem ceea ce ne stă în faţă, drept sarcina noastră imediată!