Dacă luăm în considerare viaţa, aşa cum se desfăşoară ea de jur împrejurul nostru, aşa cum îşi aruncă ea valurile în interiorul nostru, în tot ceea ce trebuie să simţim şi să suferim noi înşine în cursul existenţei noastre fizice pământeşti sau de care trebuie să ne bucurăm, putem să studiem mai multe grupe sau categorii de trăiri deosebite.
Pentru început, dacă ne observăm mai mult pe noi înşine, ceea ce fiinţează în facultăţile noastre, în talentele noastre, constatăm, dacă ne reuşeşte un lucru sau altul, că ne putem spune: Ei bine, de vreme ce eu sunt aşa şi aşa, ca om, e absolut firesc şi de înleles că trebuia să-mi reuşească una sau alta. Dar noi putem găsi că sunt de înțeles anumite insuccese pe care le-am avut, poate tocmai ceea ce trebuie să desemnăm drept nenoroc şi nefericire, pentru că ceva nu ne-a reuşit, putem găsi că ele sunt de înțeles, în întregul context al fiinţei noastre.
Poate că nu reuşim întotdeauna, în asemenea cazuri, să arătăm în ce fel se leagă de o incapacitate a noastră sau alta un insucces sau altul, ceva care nu ne-a reuşit. Dar dacă trebuie să ne spunem, în general: În multe privinţe tu ai fost, în actuala existenţă pământească, un om uşuratic, deci poţi înlelege că ai meritat să ai un insuces sau altul, atunci poate că nu suntem în stare să vedem în mod absolut nemijlocit legătura dintre insucces şi acea incapacitate, totuşi, în general, putem găsi de înțeles faptul că, de vreme ce am fost uşuratici, nu se putea ca totul să meargă ca pe roate.
Din cele discutate acum dumneavoastră vă puteţi gândi că noi putem vedea un fel de legătură cauzală între ceea ce a trebuit să se întâmple datorită facultăţilor noastre sau din cauza incapacităţii noastre. Dar există în viaţă multe lucruri în cazul cărora, oricât de precis am proceda, nu reuşim să găsim prea uşor legătura cu capacităţile sau incapacităţile noastre, în cazul cărora rămâne opac pentru noi felul în care ne-am făcut vinovaţi de un lucru sau altul sau motivul pentru care am meritat un lucru sau altul. Într-un cuvânt, dacă studiem mai mult viaţa noastră interioară, vom putea face distincţie între două grupe de trăiri. Una dintre ele este aceea la care suntem conştienţi cum e cu cauzele reuşitei sau nereuşitei noastre; la cealaltă grupă nu vom putea să vedem o asemenea legătură. În cazul celei de a doua grupe vom avea impresia că mai mult sau mai puţin din întâmplare un anumit lucru ne-a reuşit, altul nu. Să reţine, deocamdată, că în viaţă există această a doua grupă de fapte şi ne vom îndrepta mai târziu atenţia spre ea.
Putem atunci, contrar celor discutate acum, să ne studiem destinul exterior într-o măsură mai mare. Și iar va trebui să avem în vedere două grupe de fapte, legate de soarta noastră exterioară. Putem observa cazuri la care ne dăm seama, în interiorul nostru, că în privinţa acestor evenimente care ni se întâmplă – deci nu ceva ce am întreprins noi înşine – anumite lucruri au fost provocate de noi înşine, că noi suntem vinovaţi de ele. Dar despre o altă grupă vom fi poate înclinați să spunem: Nu pot vedea legătura cu ceea ce am vrut, cu ceea ce am intenţionat să fac. Sunt evenimente în cazul cărora în viaţa exterioară se spune că au năvălit în viaţa noastră ca din întâmplare, aparent fără nicio legătură cu ceea ce am provocat noi înşine.
Spre această a doua grupă vrem să ne îndreptăm acum atenţia, în legătură cu viaţa interioară, deci cu evenimentele la care nu ne putem da seama că au de-a face ca ceva direct, nemijlocit, cu capacităţile şi incapacităţile noastre; nişte evenimente exterioare, deci, pe care le numim întâmplări şi despre care nu putem ajunge la concluzia că au fost provocate de ceva anterior.
Cu cele două grupe se poate face încercarea unui fel de experiment. Doar experimentul, o primă instanţă, nu ne obligă la nimic. Încercaţi o dată ceea ce urmează să spun, să caracterizez acum.
Putem face experimentul prin aceea că ne reprezentăm: Cum ar fi dacă ne-am construi un fel de om artificial, dacă ne-am imagina un om artificial, despre care ne-am spune că tocmai lucrurile la care nu găsim nicio legătură cu capacităţile noastre sunt de aşa natură, încât noi îl înzestrăm pe omul artificial construit în gând cu însuşirile şi capacităţile care au făcut să apară în noi aceste lucruri de neînțeles. Aşadar, un om care posedă asemenea facultăţi, încât lui trebuie să-i reuşească ori să nu-i reuşească lucrurile despre care nu putem considera că ne-ar reuşi ori nu ne-ar reuşi, conform cu capacităţile sau incapacităţile noastre. Ni-l reprezetăm, deci, ca pe un om care ar fi făcut să apară în mod artificial, cu totul intenţionat, lucrurile care par să fi intrat absolut întâmplător în viaţa noastră.
Putem lua nişte exemple simple, ca să explicăm ceea ce vreau să spun. Să presupunem că o ţiglă ar fi căzut pe umărul nostru şi ne-ar fi rănit. În primă instanţă, noi vom fi înclinați să spunem: E o întâmplare. – Dar hai să construim un om artificial, mai întâi ca experiment, care ar face următorul lucru bizar. Construim un om care se urcă pe acoperiş şi desprinde repede o ţiglă, dar numai puţin, astfel încât ea să mai rămână prinsă la locul ei; apoi omul artificial coboară repede, în aşa fel încât, când ţigla se desprinde din acoperiş, să cadă chiar pe umărul lui. Aşa facem noi cu toate evenimentele despre care avem impresia că au survenit întâmplător în viaţa noastră. Construim un om artificial, care provoacă, făcându-se vinovat, toate lucrurile despre care în viaţa obişnuită nu ne putem da seama ce legătură au cu noi.
Dacă facem aşa ceva, la început s-ar putea să pară un simplu joc al gândirii. Şi aceasta nu ne obligă la nimic. Dar, dacă o facem, constatăm ceva foarte ciudat. Dacă am născocit un asemenea om şi l-am înzestrat cu însuşirile descrise, acest om artificial construit în gând ne face o impresie foarte bizară. Fiindcă, deşi e construit, în aparenţă în mod atât de artificial, nu mai scăpăm de el; el ne fascinează, se creează impresia că, totuşi, am avea ceva de-a face cu el. Ne-o creează deja sentimentul pe care-l avem faţă de omul construit artificial în gând. Dacă ne adâncim foarte tare în această imagine, ea cu siguranţă nu ne va mai lăsa în pace. În sufletul nostru se formează un proces ciudat; un proces care poate fi comparat cu următorul: ajungem la un proces interior al sufletului prin care omul trece în fiecare clipă. Putem gândi ceva, putem lua o hotărâre; pentru aceasta ne trebuie ceva ce am ştiut cândva, şi recurgem la tot felul de procedee artificiale, ca să ne aducem aminte ceea ce am ştiut. În acest efort de a rechema în amintire ceva care acum ne scapă, noi trecem printr-un proces sufletesc pe care-l numim în viaţa obişnuită „a sta pe gânduri”. Şi toate gândurile pe care le chemăm în ajutor ca să ne aducem aminte un lucru sunt gânduri ajutătoare. Ia încercaţi să vă daţi seama la câte asemenea gânduri ajutătoare trebuie să apelaţi adeseori, pe care le daţi apoi din nou uitării, ca să găsiţi ceea ce voiaţi să ştiţi. Asemenea gânduri ajutătoare există pentru a vă deschide drumul spre lucrul la care vreau să reflectăm, de care avem nevoie în momentul de faţă.
Exact la fel, numai că mult mai mult, acel om construit în gând pe care l-am descris este un proces ajutător. El nu ne mai lasă în pace; lucrează în noi în aşa fel încât ne spunem că e ceva care locuieşte în noi drept gând, ceva care acţionează în permanenţă, care se transformă în noi; ceva care se transformă cu adevărat într-o idee, într-un gând care apare acum ca o inspiraţie subită, când noi reflectăm, în procesul obişnuit al amintirii, care se iveşte, copleşindu-ne. Ca şi cum cineva ar spune: Aşa nu poate să rămână, el se transformă în tine, el devine altceva! El ni se impune cu forţa – faceţi experimentul! –, ni se impune în aşa fel încât ne spune: Da, aici e ceva ce nu are de-a face cu actuala ta existență pământească, ci cu alta. Un fel de reflecție la o altă existență pământească, acest gând va apărea cu siguranță mai mult ca un sentiment decât un gând, o senzație, dar una care ne dă impresia că ceea ce apare în suflet am fost noi înşine, într-o încarnare anterioară, pe acest Pământ.
Antroposofia, dacă o luăm ca întreg, nu este nicidecum doar o sumă de teorii, de comunicări ale unor fapte care există, ci ea ne dă prescripții şi indicații despre felul în care putem să ajungem la un lucru sau altul. Antroposofia spune: Tu eşti ajutat din ce în ce mai mult să-ți poți aminti mai uşor, când faci un lucru sau altul. Se poate spune, de asemnea, şi această afirmație este luată cu totul din sfera experienței: Dacă procedezi aşa, vei ajunge să ai o impresie afectivă, o impresie sufletească despre omul care ai fost cândva. Ajungem astfel la ceea ce ar putea fi numit: o extindere a memoriei noastre. Ceea ce ni se deschide astfel este cu adevărat, în primă instanță, numai un fapt de gândire, cât timp îl construim în gând pe omul descris. Dar omul construit în gând nu rămâne un om construit în gând. El se transformă în nişte impresii sufleteşti, afective şi, prin faptul că face acest lucru, noi ştim: În impresiile care apar în noi avem ceva care are de-a face cu încarnarea noastră precedentă. Memoria noastră se extinde până la încarnarea noastră precedentă.
În încarnarea prezentă noi ne amintim lucrurile la care suntem de față cu gândurile noastre. Dumneavoastră ştiți cu toții că ne amintim relativ uşor lucrurile care au intrat în gândurile noastre. În viața obişnuită nu rămâne, însă, la fel de viu, ceea ce ne-a influențat sentimentul. Dacă încercați să vă gândiți la ceea ce v-a provocat o durere mare în urmă cu 10, cu 20 de ani, veți avea din nou, fără nicio greutate, reprezentarea; vă veți transpune, din nou, în reprezentările dumneavoastră, în cele petrecute odinioară; dar nu veți reuşi să aveţi din nou sentimentul viu al durerii de atunci. Durerea păleşte, amintirea ei se revarsă în reprezentarea noastră. Ceea ce am descris acum este o amintire sufletească, o amintire afectivă. Şi, în fond, aşa ne simțim încarnarea precedentă. De fapt, apare ceea ce am putea numi amintirea unor încarnări precedente. Ea nu poate fi privită ca de la sine drept ceea ce îşi trimite influențele în actuala încarnare, drept ceea ce este purtătorul amintirii unor încarnări trecute. Ia gândiți-vă numai ce strâns sunt legate reprezentările noastre cu expresia reprezentărilor, cu vorbirea noastră. Vorbirea este lumea de reprezentări încarnată. Şi vorbirea omul trebuie s-o învețe în fiecare din viețile sale. Cel mai mare lingvist sau cunoscător al limbii trebuie să învețe în copilărie, nu fără efort, limba sa maternă. Nu s-a întâmplat încă niciodată ca un elev de gimnaziu să învețe cu uşurință limba greacă datorită faptului că şi-a amintit repede greaca pe care o vorbea în nişte încarnări trecute!
Poetul Hebbel a pus pe hârtie, sub forma câtorva idei, planul unei drame pe care voia s-o scrie. Păcat că n-a scris-o, ar fi fost o dramă foarte interesantă. Acțiunea era concepută în sensul că Platon, reîncarnat ca elev de gimnaziu, a primit cea mai proastă notă când l-a explicat pe Platon cel din Antichitate! Din păcate, Hebbel n-a ajuns să-şi ducă planul la îndeplinire. Noi nu trebuie să ne gândim numai la faptul că mulți profesori sunt pedanți etc. Ştim că ceea ce Hebbel a pus pe hârtie are la bază faptul că reprezentările, ceea ce se desfăşoară în reprezentările-experiență nemijlocite, se limitează, într-o măsură mai mare sau mai mică, la încarnarea actuală. Şi, după cum am dat de înțeles adineaori, prima impresie de la încarnarea anterioară apare în mod nemijlocit sub forma unei amintiri afective, a unui nou fel de amintire. Ceea ce avem drept impresie, când ia naştere această amintire, despre omul construit de noi în gânduri este mai mult un sentiment, dar un sentiment care ne face să înțelegem: Impresia vine de la un tip care a existat cândva şi care ai fost tu însuți! – Ne năpădeşte un fel de sentiment-amintire, drept primă impresie de la încarnarea precedentă.
Ceea ce am descris aici drept construire în gânduri a unui om, e doar un mijloc auxiliar. Şi acest mijloc auxiliar se transformă într-o asemenea impresie de sentiment sau afectivă. Orice om care se apropie de antroposofie are ocazia, într-o măsură mai mare sau mai mică, să facă fără nicio greutate încercarea descrisă aici. Şi dacă o face, va vedea că în interiorul lui apare în mod real o impresie – ca să folosim un alt exemplu – pe care ar putea s-o descrie în felul următor: Eu am văzut cândva un colţ din natură, nu mai ştiu cum arăta, dar ştiu că mi-a plăcut! – Ei bine, dacă l-am văzut în această viaţă, acel colț din natură nu îmi va mai face o impresie afectivă foarte vie; dar dacă impresia vine dintr-o încarnare anterioară, ea ne va face o impresie afectivă deosebit de vie. Noi ne putem crea o impresie deosebit de vie, ca impresie afectivă, din încarnarea noastră anterioară. Şi dacă vom observa apoi în mod obiectiv impresiile descrise, vom avea uneori un sentiment amar, dulce-amărui sau acru, provenit de la ceea ce rezultă drept transformare a omului construit de noi în gânduri. Acest sentiment dulce-acrişor sau de altă natură este impresia pe care ne-o face încarnarea noastră anterioară; e un fel de impresie afectivă sau de sentiment.
Cu aceasta am încercat să vă fac atenți la un lucru care poate provoca la orice om un fel de certitudine nemijlocită a faptualui că el a existat în alte vieţi trecute; o certitudine care apare prin faptul că el şi-a creat un sentiment, că el are nişte impresii afective sau de sentiment despre care ştie: În mod sigur nu le-ai dobândit undeva, în această viață. – Dar o asemenea impresie apare la fel cum în viața obişnuită apare o reprezentare-amintire. Acum se poate pune întrebarea: Cum putem şti că impresia pe care o avem este o amintire? – Ei bine, aici se poate spune doar că aşa ceva nu poate fi dovedit. Dar avem aceeaşi situaţie ca aceea în care ne amintim un anumit lucru şi suntem sănătoşi din punct de vedere psihic. În asemenea situații noi putem şti că ceea ce apare în noi sub formă de gânduri se referă cu adevărat la ceva trăit de noi. Experienţa însăşi ne dă certitudinea. Ceea ce ne reprezentăm în felul arătat ne dă certitudinea faptului că impresia care apare în suflet nu se referă la ceva care a avut legătură cu noi în viaţa actuală, ci la ceva care a avut legătură cu noi în viața pământească anterioară.
Am trezit astfel în noi ceva care ne pune în legătură cu viața noastră anterioară. Putem să luăm, de încercare, tot felul de alte experienţe şi trăiri interioare şi prin aceasta putem să mergem şi mai departe şi să trezim în noi nişte sentimente din alte vieţi trecute. Putem să împărțim, dintr-un alt punct de vedere, trăirile lucrurilor prin care trecem în viață: le putem împărți în alt fel, pe grupe. Le putem cuprinde în grupa suferințelor, a durerilor, a piedicilor din viața noastră; şi, pe de altă parte, în grupa lucrurilor de care am devenit conştienți sub formă de stimulente, de bucurie, plăcere etc.
Mai putem încerca să ne situăm pe punctul de vedere următor. Putem spune: Da, am trecut prin aceste dureri, prin aceste suferințe. Aşa cum suntem în încarnarea actuală, aşa cum se desfăşoară viața obişnuită, durerile, suferințele noastre sunt pentru noi ceva fatal, ceva ce am dori să respingem. Dar să facem încercarea de a nu le respinge. Să presunem, de încercare, că noi înşine am făcut să apară, dintr-un anumit motiv, aceste dureri, suferințe şi piedici, fiindcă în viețile trecute, dacă ele există cu adevărat, prin faptele noastre am devenit mai imperfecți. De-a lungul şirului de încarnări noi nu devenim tot mai perfecți, ci, într-un anumit sens, şi mai imperfecți. Oare nu suntem mai imperfecţi decât înainte, dacă l-am jignit pe un om sau dacă l-am făcut să se simtă prost? Nu i-am făcut un rău doar omului respectiv, ci ne-am scăzut şi din propria valoare; am fi mai valoroşi, ca personalitate luată în întregime, dacă n-am fi făcut aşa ceva. Fiecare din noi are pe răboj multe asemenea fapte, care stau la baza imperfecțiunii noastre, pentru că le-am săvârşit. Dacă l-am jignit pe un om şi vrem să recâştigăm valoarea pe care am avut-o înainte, ce trebuie să facem? Trebuie să reparăm jignirea, trebuie să aducem în lume o faptă compensatoare, trebuie să născocim un lucru care să ne oblige, ca să zicem aşa, să învingem ceva. Şi dacă reflectăm în sensul acesta la suferințele şi durerile noastre, în multe cazuri vom putea spune: Suferințele noastre, durerile noastre, dacă le învingem, dacă le depăşim, sunt în stare, prin aceea că le învingem, să ne dea forță pentru învingerea imperfecţiunilor noastre. Prin suferințe noi putem deveni mai perfecţi. În viaţa umană obişnuită nu gândim aşa; ne revoltăm contra suferinţelor. Dar noi putem spune: Fiecare durere, fiecare suferinţă, fiecare piedică din viaţă sunt menite să dea de înțeles că noi purtăm înăuntrul nostru un om mai înțelept decât cel care suntem noi înşine. Îl privim pentru un răstimp pe omul care suntem noi înşine – cu toate că el este acela care ne umple conştienţa – drept cel mai puţin înțelept, dar noi avem unul mai înțelept, care dormitează în străfundurile sufletului nostru. Cu conştienţa noastră obişnuită, noi respingem durerile şi suferinţele, dar omul mai înţelept din interiorul nostru ne conduce, împotriva a ceea ce vrea conştienţa noastră, spre aceste dureri, fiindcă prin învingerea lor putem elimina din noi ceva greşit. Acest om mai înțelept ne conduce, împotriva a ceea ce vrea conştienţa noastră, spre dureri şi suferinţe, el ne impune să trecem prin toate acestea. Poate că, în primă instanţă, acesta este un gând dur, aspru, dar el nu ne obligă la nimic, îl putem gândi o dată doar de încercare. Putem spune: Aici, înăuntrul nostru, se află un om mai înțelept, care ne conduce spre suferinţe şi dureri, spre lucruri pe care în conştienţa obişnuită am prefera să le evităm. Şi să ne imaginăm că acesta e omul mai înțelept din noi. Pe această cale ajungem la rezultatul interior, deranjant pentru unii, că omul mai înțelept din noi ne conduce întotdeauna spre lucruri care ne sunt antipatice!
Să presupunem, deci, că în noi există un asemenea om mai înțelept, care ne duce spre lucruri antipatice, ca să ne facă să progresăm.
Dar să mai facem şi altceva. Să luăm bucuriile noastre, faptele care ne stimulează, plăcerile noastre şi să ne spunem, tot de încercare: Ce ar fi să-ţi formezi reprezentarea următoare, indiferent cum stau lucrurile în realitate: că nu ţi-ai meritat deloc plăcerile, bucuriile, lucrurile stimulatoare, că ele ţi-au venit din graţia puterilor spirituale superioare. – Nu trebuie să fie aşa în toate cazurile, dar noi putem presupune, de încercare, că am făcut să vină toate durerile şi suferinţele, că omul mai înțelept din noi ne-a condus spre ele, pentru că recunoaştem că avem nevoie de ele, din cauza imprefecţiunilor noastre şi pentru că numai prin dureri şi suferinţe ne putem depăşi imperfecţiunile. Şi să presupunem apoi, de încercare, contrarul: ne atribuim nouă înşine bucuriile noastre în aşa fel încât ele să nu ne fi venit datorită meritelor noastre, ci ca şi cum ne-ar fi fost date din graţia unor puteri spirituale.
Şi, iarăşi, poate că pentru unii oameni vanitoşi un asemenea gând va fi greu de mistuit. Dar, dacă trece prin această experienţă, dacă omul e capabil să trăiască în sufletul său în mod foarte intens o asemenea reprezentare, ea îl va duce la sentimentul fundamental, fiindcă se transformă şi, în măsura în care e nejust, se rectifică de la sine: În tine trăieşte ceva care nu are nimic comun cu conştienţa obişnuită, care este cu adevărat mai profund decât ceea ce tu ai trăit în mod conştient în această viaţă; în tine există, deci, ceva, care este un om mai înțelept decât tine, un om care apelează cu plăcere la puterile divin-spirituale veşnice care străbat lumea cu viaţa lor. – Şi atunci în viaţa interioară însăşi devine o certitudine presupunerea că în spatele individualităţii exterioare se află o individualitate interioară mai înaltă. Şi devenim conştienţi de sâmburele spiritual veşnic, dacă facem asemenea exerciţii de gândire. E ceva extrem de important. Am ajuns din nou la un lucru despre care ne spunem că îl putem face.
Fiindcă antroposofia poate fi, din toate punctele de vedere, un ajutor care ne face să ştim câte ceva nu numai despre existenţa unei alte lumi, ci şi să ne simţim în noi înşine apartenenţi ai unei alte lumi, să ne simţim o individualitate care trece printr-un şir de încarnări succesive.
Mai există un al treilea fel de trăiri. La aceasta a treia categorie, în orice caz, va fi mai greu să facem exprienţa concretă, pentru a ajunge cu adevărat la un fel de trăire interioară a karmei şi reîncarnării. Dar, chiar dacă ceea ce urmează să spun aici e dificil şi cere mult timp, se poate face, iarăşi, încercarea. Şi prin aplicarea onestă a acestor lucruri la viaţa exterioară se va vedea – mai întâi probabilitatea, dacă putem crede aceste lucruri, dar apoi o certitudine tot mai mare – că viaţa noastră actuală este cu adevărat în legătură cu cea precedentă.
Să presupunem că ne parcurgem viaţa actuală între naştere şi moarte şi să ne lămurim, dacă am ajuns deja la 30 de ani sau şi mai mult – vom vedea că pentru aceia care acum nu au ajuns încă la această vârstă vor veni mai târziu nişte trăiri corespunzătoare –, să cugetăm la faptul că tocmai pe la 30 de ani, în perioada anilor 30, am fost aduşi, în lumea exterioară, în contact cu un om sau altul; în anii 30 ai vieţii noastre, până pe la 40 de ani, au fost puşi în legătură, în diverse relaţii de viaţă, cu nişte oameni ai lumii exterioare. Şi atunci ne dăm seama că legăturile, relaţiile pe care le-am încheiat atunci apar ca şi cum le-am fi încheiat în starea maximei maturităţi pentru viaţă, în aşa fel încât noi am participat cel mai mult la încheierea lor, ca oameni maturi. Putem ajunge la această concluzie reflecând. Dar o concluzie la care s-a ajuns pe baza principiilor, a cunoştinţelor date de ştiinţa spiritului ne poate face să spunem că e adevărat ceea ce eu am spus acum, nu doar pe baza unor asemenea reflecţii, ci drept comunicare a cercetării spiritual-ştiinţifice. Aşadar, ceea ce spun eu aici nu sunt lucruri găsite pe cale logică, prin gândire, ci constatate prin cercetarea spiritual-ştiinţifică, totuşi, o gândire logică poate să confirme acest fapt şi să-l găsească rezonabil. Dacă reflectăm aşa la diferite lucruri pe care le-am învățat, de exemplu, la felul în care, în cursul vieţii, ies afară diferitele părţi constitutive ale fiinţei umane – ştim că la şapte ani iese afară corpul eteric, la 14 ani corpul astral, la 21 de ani sufletul senzaţiei, la 28 de ani sufletul raţiunii, iar 35 de ani sufletul conştienţei –, dacă ne gândim bine la acest lucru, vom putea spune: În perioada dintre 30 şi 40 de ani avem de-a face cu formarea sufletului raţiunii şi a sufletului conştienţei.
Sufletul raţiunii şi al conştienţei sunt acele forţe din natura umană care ne unesc cel mai mult cu natura fizică exterioară, fiindcă ele există pentru a ieşi afară într-o măsură deosebit de mare tocmai la vârsta la care noi avem relaţiile cele mai intense cu lumea fizică exterioară. La vârsta primei copilării sunt făcute să iasă afară, sunt determinate să iasă afară forţele corpului nostru fizic, proces cauzat de ceea ce mai este încă direct zăvorât în interior. Tot ceea ce omul şi-a însuşit drept cauze, în alte încarnări anterioare, tot ceea ce a trecut cu noi prin poarta morţii, toate forţele spirituale pe care le-am adunat, tot ceea ce aducem cu noi din vieţile trecute lucrează şi urzeşte în activitatea de construire a corpului nostru fizic. Toate acestea lucrează necontenit, pe cale invizibilă, dinăuntru în afară, asupra corpului. Cu timpul, această influență devine tot mai slabă; se apropie din ce în ce mai mult acea perioadă a vieţii în care vechile forţe au construit astfel corpul. Şi vine apoi vremea în care păşim în faţa lumii cu un organism care şi-a încheiat dezvoltarea. Ceea ce purtăm în interiorul nostru şi-a găsit expresia, s-a întipărit în corpul nostru exterior. În jurul vârstei de 30 de ani – poate fi ceva mai devreme sau ceva mai tîrziu – noi păşim în faţa lumii în modul cel mai fizic, suntem cel mai mult înrudiți cu planul fizic. Dacă suntem de părere că acum avem cea mai mare claritate fizică exterioară asupra relaţiilor de viaţă pe care le legăm acum, va trebui să spunem: Aceste relaţii pe care le legăm sunt acelea care, de fapt, au cea mai mică legătură, în încarnarea actuală, cu ceea ce lucrează şi urzeşte în fiinţa noastră cea mai lăuntrică, de la naştere şi până acum. Totuşi, putem presupune că în jurul vârstei de 30 de ani noi nu-i întâlnim în mod întâmplător pe oamenii care trebuie să apară tocmai atunci în preajma noastră. Putem să presupunem, mai degrabă, că şi aici lucrează karma noastră, că şi aceste persoane au ceva de-a face cu încarnările noastre precedente.
Și aici faptele spiritual-ştiinţifice care au fost cercetate cu diferite ocazii arată că, în mod frecvent, persoanele pe care le întâlnim în viaţă pe la 30 de ani sunt întrețesute cu noi, din încarnările trecute, în aşa fel încât am fost legaţi de ele, de cele mai multe ori, la începutul încarnării imediat precedente sau şi mai devreme, drept părinţi ori fraţi şi surori. În primă instanţă, acesta este un fapt ciudat, surprinzător. Nu este întotdeauna aşa, dar multe cazuri arată cercetării spiritual-ştiinţifice că, într-adevăr, părinţii noştri, persoanele care au fost alături de noi la începutul vieţii noastre precedente, care ne-au aşezat în planul fizic, de sub ocrotirea cărora am ieşit mai târziu, când am crescut, că aceste persoane sunt întrețesute karmic cu noi în aşa fel încât în noua viaţă ele nu apar în copilăria noastră, ci numai după ce am ieşit cel mai mult pe planul fizic. Nu trebuie să fie întotdeauna aşa, fiindcă cercetarea spiritual-ştiinţiică arată adesea că suntem legaţi de-abia într-o încarnare următoare de asemenea oameni, drept părinţi, drept fraţi şi surori, în general, drept rude de sânge, pe care în încarnarea actuală i-am cunoscut de-abia pe la 30 de ani. Aşadar, oamenii pe care i-am cunoscut într-o încarnare oarecare pe la vârsta de 30 de ani, în anii 30 ai vieţii noastre, se pot dovedi a fi fost încarnați într-o existenţă anterioară sau după aceea, drept rude de sânge ale noastre. Putem spune, deci: Cu persoanele pe care viaţa le-a adus în calea ta prin anii 30 de existenţă ai fost împreună într-o încarnare anterioară, fie drept părinţi ori fraţi şi surori, fie tu poţi presupune că într-una din încarnările viitoare vei fi legat de ele într-o asemenea calitate.
Dar este adevărat şi invers. Dacă ne îndreptăm atenţia spre acele persoane pe care ni le alegem cel mai puţin conform voinţei noastre, prin nişte forţe exterioare, potrivite pentru planul fizic, adică spre persoanele care au fost părinţii ori fraţii noştri şi surorile noastre, cu care am fost împreună la începutul vieţii, dacă ne îndreptăm atenţia spre ele, ne dăm seama adeseori că tocmai persoanele care ne însoţesc din copilărie, introducându-ne în viaţă, au fost alese de noi într-o altă încarnare, pe la 30 de ani, prin propriile noastre forţe, după propria noastră voinţă; cu alte cuvinte, ne dăm seama că pe la mijlocul vieţii precedente i-am ales pe aceia care acum au devenit părinţii sau fraţii noştri şi surorile noastre.
Deosebit de interesant este, deci, faptul care ni se dezvăluie, ciudat, că în diferitele încarnări succesive noi nu ne aflăm în aceleaşi raporturi cu persoanele pe care le întâlnim în viaţă; că noi nu le întâlnim la vârstele respective la fel ca înainte. Și nu este adevărat nici cazul diametral opus; nu persoanele pe care le cunoaştem spre sfârşitul vieţii sunt, într-o altă încarnare, în legătură cu începutul vieţii noastre, ci persoanele pe care le-am cunoscut pe la mijlocul vieţii. Aşadar, nici persoanele care au fost lângă noi acum, la începutul vieţii, nici cele pe care le cunoaştem spre sfârşitul vieţii, ci acelea care intră în contact cu noi în amiaza vieţii au fost în jurul nostru într-o încarnare precedentă, ca rude de sânge. Cei care au fost împreună cu noi odinioară, la începutul vieţii, apar acum pe la mijlocul vieţii noastre; iar despre cele care sunt acum în jurul nostru, la începutul vieţii, putem presupune că ne vom întâlni cu ele pe la mijlocul unei încarnări viitoare, că ele vor apărea drept tovarăşi de viaţă aleşi de noi undeva în mod liber. Atât de ciudate sunt corelaţiile karmice!
Ceea ce am spus aici sunt nişte lucruri care rezultă din cercetarea spiritual-ştiinţifică. Dar eu am atras deja atenţia asupra faptului că, dacă studiem în felul arătat de cercetarea spiritual-ştiinţifică corelaţiile interioare dintre începutul uneia dintre vieţile noastre şi mijlocul unei alte încarnări, înţelegem că acest lucru nu-i ceva absurd sau inutil. Cealaltă latură este aceea că prin nişte lucruri care ne sunt aduse aproape, şi dacă noi luăm faţă de ele o atitudine înţeleaptă, viaţa devine luminoasă şi clară. Ea devine luminoasă şi clară dacă nu luăm totul, pur şi simplu, într-un mod obtuz, ca să nu zicem prostesc; ea devine limpede şi clară dacă încercăm să înţelegem ceea ce ni se întâmplă în viaţă în aşa fel încât să facem să devină concrete relaţiile care încă nu sunt cu totul de înţeles, cât timp vorbim despre karmă doar în general, în mod cu totul abstrct.
Este de folos să reflecăm la următoarele: Cum se face că la mijlocul vieţii noi suntem împinşi de-a dreptul de karma noastră să încheiem, aparent cu toată puterea raţiunii, o relaţie sau alta, despre care putem spune: Nu pare ea a fi fost încheiată într-un mod independent, obiectiv? – Cauza constă în faptul că în viaţa precedentă asemenea persoane au fost rude de sânge cu noi şi că prin karma noastră ele sunt aduse acum în calea noastră, pentru că avem ceva de-a face cu ele. Dacă facem de fiecare dată asemenea reflecții privitoare la cursul propriei noastre vieţi, vom vedea că în viaţa noastră pătrunde cu adevărat lumină. Chiar dacă uneori greşim, şi chiar dacă de zece ori am dat greş la un om oarecare, pe care-l întâlnim în viaţă, putem nimeri, totuşi, adevărul. Şi dacă spunem, pe baza unor asemenea reflecţii: Pe omul acesta l-am cunoscut acolo sau acolo, un asemenea gând ne duce, ca un indicator de drum, spre alte lucruri, care altfel nu ne-ar fi venit în minte şi care, prin aceea că coincid, ne dau o tot mai mare certitudine a justeţei diferitelor fapte.
Corelaţiile karmice nu pot fi aflate dintr-o singură lovitură. Trebuie să ne cucerim cu încetul, pas cu pas, cele mai înalte cunoştinţe despre viaţă, cele mai importante cunoştinţe care ne pot lămuri în privinţa vieţii noastre. În orice caz, oamenilor nu prea le place să creadă aşa ceva. E mai uşor să crezi că am putea constata, cu ajutorul unei lumini/blitz oarecare: Cu persoanele cutare şi cutare am fost împreună într-o viaţă trecută, sau eu însumi am fost omul cutare sau cutare. Este, poate, incomod să consideri că toate acestea trebuie să fie nişte cunoştinţe dobândite cu încetul, dar aşa este. Chiar dacă gândim că ar putea să fie aşa, trebuie să cercetăm, şi atunci, mereu mai departe şi gândul nostru va ajunge apoi o certitudine. Chiar în ceea ce priveşte nişte lucruri care au procentele de probabilitate tot mai mari în acest domeniu, noi înaintăm numai pe calea cercetării. Şi ne barăm printr-un zid accesul la lumea spirituală, dacă ne permitem să judecăm pripit în asemenea domenii.
Încercați să reflectaţi o dată la cele spuse azi despre oamenii pe care-i cunoaştem pe la mijlocul vieţii nostre şi despre legătura dintre ei şi nişte persoane mai apropiate de noi, într-o încarnare precedentă. Veţi ajunge atunci la nişte idei foarte rodnice; mai ales dacă luăm în considerare tocmai cele spuse în mica scriere despre Educarea copilului din punctul de vedere al ştiinţei spirituale. Atunci se vede clar şi lămurit că rezultatul reflecțiilor dumneavoastră e în concordanţă cu cele spuse în acea scriere.
Dar de tot ceea ce am spus azi trebuie să se lege şi un avertisment serios: cercetătorul spiritual veritabil se fereşte să tragă concluzii, ci lasă lucrurile să se apropie de el. Şi când ele au sosit, le verifică mai întâi cu logica obişnuită. Şi atunci nu se poate să se întâmple un lucru pe care iarăşi l-am întâlnit cu scurt timp în urmă şi care e caracteristic pentru felul în care oamenii ar dori azi să se raporteze la antroposofie. Un domn foarte inteligent – o spun fără nicio ironie, el era un domn foarte inteligent – declara: Când citesc ceea ce se află în cartea dumneavoastră Ştiinţa ocultă, trebuie să-mi spun că totul pare atât de logic, atât de concordant cu faptele pe care le întâlnim de obicei în lume, încât trebuie să recunosc că la aceste lucruri s-ar putea ajunge prin simple reflecţii. Aceste lucruri nu trebuie să fie neapărat rezultatul unor cercetări suprasensibile. Ceea ce stă scris în această carte nu sunt nişte lucruri îndoielnice; ele coincid cu realitatea. – Eu l-am putut asigura pe acel domn că nu cred că aş fi ajuns la asemenea lucruri prin simple reflecţii şi că nu cred – cu tot respectul faţă de inteligenţa sa – că el însuşi ar fi găsit acele fapte prin simple reflecţii. Realitatea este că nimic din ceea ce, în domeniul spiritual-ştiinţific, poate fi înleles pe cale logică n-ar putea fi găsit prin simpla reflecţie! Dacă un lucru poate fi examinat şi înțeles în mod logic, acesta n-ar trebui să fie un motiv de îndoială cu privire la originea sa spritual-ştiințifică! Dimpotrivă, faptul că toate comunicările spiritual-ştiinţifice pot fi recunoscute în mod just drept neîndoielnice, pe calea simplei reflecţii, ar trebui să fie, după părerea mea, un motiv de liniştire. Nu se poate ca, din ambiţie, cercetătorul spiritual să spună tot soiul de lucruri ilogice, numai ca să fie crezut. Vă daţi seama că cercetătorul spiritual nu se poate situa pe poziţia de a găsi aceste lucruri prin reflecţii. Dar, dacă reflectăm la lucrurile găsite pe cale spiritual-ştiinţifică, ele ne pot apărea atât de logice, ele ne pot părea prea logice, astfel încât să nu mai putem crede în sursele spiritual-ştiinţifice din care provin acele lucruri. Aşa este, într-adevăr, cu toate lucrurile despre care se spune că au luat naştere pe solul purei cercetări spiritual-ştiinţifice.
Chiar dacă lucrurile spuse azi aici vă par groteşti, ia încercaţi să reflectați o dată logic la ele. Cu adevărat, dacă nu m-ar fi dus la ele nişte realităţi spirituale, eu nu le-aş fi putut deduce pringândirea logică obişnuită, dar, după ce au fost găsite, le putem examina pe cale logică. Şi aici vom vedea: Cu cât vom proceda mai subtil, mai conştiincios, când le examinăm, cu atât mai mult se va dovedi că toate sunt adevărate. Chiar şi în cazul lucrurilor care nu pot fi verificate în privinţa justeţei lor, cum sunt cele spuse azi în legătură cu părinţii şi fraţii sau surorile dintr-o anumită viaţă, pe care-i întâlnim pe la mijlocul celeilalte vieţi, vom constata, din felul cum se comportă în contextele respective diferitele părţi, că ele sunt în cel mai înalt grad nu numai probabile, ci fac o impresie învecinată cu certitudinea. Şi o certitudine se dovedeşte a fi întemeiată dacă verificăm lucrurile raportându-le la viaţă. Vom vedea într-o cu totul altă lumină acele persoane cu care facem cunoştinţă, ca şi comportamentul nostru şi al celuilalt, dacă ne vom comporta faţă de cineva pe care-l întâlnim pe la mijlocul vieţii ca şi cum în viaţa precedentă am fi fost fraţi şi surori. Şi întreaga relaţie va deveni cu mult mai rodnică, decât dacă am păşi prin viaţă fără a şti acest lucru.
Aşa că putem spune: Antroposofia devine tot mai mult ceva care nu dă doar cunoştinţe şi cunoaştere despre viaţă, ci şi unele îndrumări despre felul în care să înţelegem raporturile vieţii şi să aducem lumină în ele, nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru comportamentul nostru faţă de viaţă şi pentru misiunea vieţii noastre. E important să nu credem că prin aceasta ne pierdem spontaneitatea cu care trăim. Numai oamenii temători, care nu iau viaţa cu totul în serios, pot crede aşa ceva. Dar nouă trebuie să ne fie clar faptul că, printr-o cunoaştere mai exactă a vieţii, facem ca viaţa să devină mai rodnică, mai plină de conţinut. Tot ceea ce se apropie de noi în viaţă este pus de antroposofie într-o lumină prin care toate forţele devin mai bogate, mai dătătoare de încredere şi de speranţe decât erau înainte de a fi fost puse în această lumină.
