Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

KARMĂ ȘI REÎNCARNARE


VIII. CONDIȚII ȘI LEGI ALE DESTINULUI UMAN

Dornach, 16 februarie 1924

Conferința a apărut în prezenta traducere în Consideraţii esoterice asupra legăturilor karmice Vol. I, GA 235, Editura Triade, Cluj-Napoca, 2002.

Pentru început, aş vrea să vă vorbesc despre condiţiile şi despre legile destinului uman, despre ceea ce ne-am obişnuit a numi karmă. Dar această karmă nu poate fi înţeleasă, nu poate fi explicată în profunzime, decât dacă învăţăm mai întâi să cunoaştem diferitele feluri de legi care domnesc în Univers. Aşadar vă voi vorbi astăzi, într-o formă poate puţin cam abstractă, dar acest lucru este necesar, despre aceste diferite feluri de legi, pentru a desprinde apoi din ele, într-o formă mai precisă, cristalizată, aş spune, ceea ce poate fi numit destinul uman, karma.

Când vrem să analizăm în ansamblul lor fenomenele Universului şi, de asemenea, fenomenele vieţii umane, vorbim de cauze şi efecte. Într-adevăr, astăzi suntem obişnuiţi, mai ales în domeniul ştiinţific, să vorbim, privind lucrurile într-un mod absolut general, de cauze şi efecte. Dar, dacă vrem să ne apropiem de adevărata realitate, întâmpinăm, tocmai din acest motiv, cele mai mari dificultăţi. Căci nu se ţine seama de diferitele forme în care se manifestă în lume cauzele şi efectele.

În primul rând, putem examina aşa-numita natură neînsufleţită, care ne apare cel mai clar în regnul mineral, în roci, în forme adesea admirabile, dar şi în ceea ce, aş spune, se preface în pulbere şi apoi se aglomerează din nou sub formă de pietre informe.

Când observăm exclusiv elementul neînsufleţit, inert, şi nimic altceva, constatăm că putem căuta întotdeauna cauzele despre care poate fi vorba în acest domeniu în sânul acestei lumi neînsufleţite înseşi. Acolo unde există ceva neînsufleţit ca efect, putem căuta şi cauzele tot în acest domeniu al naturii neînsufleţite. Ne conformăm cu adevărat legilor cunoaşterii, dacă vom căuta în regnul neînsufleţit însuşi cauzele fenomenelor care se desfăşoară în sânul acestuia.

Când aveţi în faţa ochilor un cristal atât de frumos, dumneavoastră trebuie să căutaţi cauzele formelor sale în însuşi regnul naturii neînsufleţite. Prin aceasta, regnul naturii neînsufleţite se dovedeşte a fi ceva încheiat în sine. La început nu putem spune unde putem găsi graniţele acestei lumi neînsufleţite. Ele pot fi, eventual, foarte îndepărtate în spaţiul cosmic. Dar, chiar când este vorba de ceva neînsufleţit care se află în faţa noastră, când e vorba de efectele sale, dacă vrem să determinăm cauzele a ceea ce se manifestă în acest caz, trebuie să le căutăm întotdeauna în acelaşi domeniu. Dar prin aceasta admitem că mai există şi altceva pe lângă natura neînsufleţită. Şi astfel ni se deschide în acelaşi timp o anumită perspectivă.

Observaţi-l pe omul însuşi. Priviţi cum el trece prin poarta morţii. Tot ceea ce trăia şi urzea în el înainte de această trecere prin poarta morţii a dispărut din forma vizibilă şi palpabilă ce rămâne după ce sufletul a trecut prin poarta morţii, iar noi spunem şi despre această formă care a rămas: este o formă neînsufleţită. Exact aşa cum spunem despre rocile din munţi, cu formele lor cristaline, că sunt neînsufleţite, trebuie să spunem şi despre cadavrul abandonat de suflet şi spirit că este neînsufleţit. Şi abia acum intervine, în cazul acestui cadavru, absolut acelaşi lucru care era prezent de la început pentru restul naturii lipsite de viaţă.

Noi nu am putea căuta în însuşi domeniul naturii neînsufleţite cauza efectelor produse în forma umană în timpul vieţii, înainte ca sufletul să fi trecut prin poarta morţii. Nu numai că ar fi în zadar ca atunci când ridicăm un braţ să căutăm cauza acestei mişcări în legile fizice inerte ale formei umane; dar ar fi tot atât de zadarnic să căutăm în forţele chimice şi fizice prezente în acest corp cauza bătăilor inimii, de exemplu, cauza circulaţiei sanguine, sau cauza oricărui alt proces care se manifestă, de asemenea, absolut fără intervenţia voinţei.

Dar în momentul în care corpul uman a devenit cadavru, în momentul în care sufletul a trecut prin poarta morţii, observăm nişte efecte şi asupra organismului uman. Putem vedea, să zicem, cum se schimbă culoarea pieii, cum membrele devin rigide, într-un cuvânt, tot ceea ce putem constata la un cadavru. Unde să căutăm cauza acestei stări? În cadavrul însuşi, în forţele chimice şi fizice, în forţele lipsite de viaţă ale cadavrului însuşi.

Dacă dumneavoastră continuaţi acum în toate direcţiile reflecţiile pe care tocmai le-am schiţat – şi este suficient să le schiţez –, vă veţi spune: Omul, în ceea ce priveşte cadavrul său, după ce sufletul a trecut prin poarta morţii, a devenit asemănător naturii neînsufleţite. Asta înseamnă că de acum înainte trebuie să căutăm cauzele în acelaşi domeniu în care se găsesc şi efectele înseşi. Acest lucru este foarte important.

Dar tocmai când luăm în considerare ceea ce are specific cadavrul fiinţei umane, mai descoperim un lucru extrem de important. Vedeţi dumneavoastră, la moarte, omul îşi depune într-un fel cadavrul. Iar atunci când, cu ajutorul acelei facultăţii de observaţie care este capabilă de acest lucru, observăm ce a devenit acum omul propriu zis, fiinţa sufletesc-spirituală care a trecut prin poarta morţii, trebuie să spunem în mod clar că acest cadavru nu mai are de fapt nici o importanţă pentru această fiinţă umană sufletesc-spirituală propriu-zisă. Acest cadavru este o rămăşiţă.

Altfel stau lucrurile în această privinţă cu natura exterioară neînsufleţită. Iar acest lucru apare deja – aş putea spune – chiar şi atunci când observăm natura exterioară într-un mod superficial. Studiaţi un cadavru uman. Îl veţi putea studia în cele mai bune condiţii atunci când acest cadavru a fost într-un fel conservat în aer. Sunt descoperite uneori, în nişte subterane care au servit drept cimitire pentru anumite comunităţi, nişte cadavre care au fost, pur şi simplu, spânzurate: ele s-au uscat, şi s-au uscat într-o asemenea măsură încât au devenit absolut friabile, şi este suficient să le atingi uşor pentru ca ele să se transforme în pulbere.

Ceea ce s-a păstrat aici sub formă de cadavru neînsufleţit este diferit faţă de ceea ce găsim în jurul nostru în natură. Această natură neînsufleţită prinde formă, ea plăsmuieşte formaţiuni cristaline. Ea este, în general, într-o minunată stare de transformare. Dacă facem abstracţie de ceea ce este exclusiv pământesc şi observăm ceea ce este şi în natură lipsit de viaţă, fie că observăm apa, aerul, noi vedem că în această natură neînsufleţită are loc o transformare activă, o metamorfoză activă.

Să păstrăm mai întâi prezent în sufletul nostru acest fapt. Să lăsăm o dată ca în faţa sufletului nostru să apară comparaţia dintre trupul uman părăsit de suflet, în starea sa de corp neînsufleţit, şi, pe de altă parte, natura neînsufleţită exterioară omului.

Să mergem acum mai departe. Să considerăm regnul vegetal. Noi intrăm aici în sfera viului. Dacă studiem o plantă în mod just, nu vom crede niciodată că am putea încerca să explicăm fenomenele care se manifestă în plantă, pur şi simplu, prin nişte cauze din regnul vegetal, aşadar, din acelaşi domeniu în care se manifestă efectele înseşi. Desigur, există astăzi o ştiinţă care încearcă să facă acest lucru. Dar această ştiinţă a apucat-o pe un drum greşit, căci ea ajunge în cele din urmă să-şi spună: Da, noi putem studia forţele şi legile fizice care sunt active în plantă, putem studia forţele şi legile chimice care sunt active în plantă; dar mai există ceva. – În această privinţă, oamenii au păreri împărţite şi se formează două tabere. Unii spun: Acest ceva nu este decât un asamblaj, un fel de formă, un fel de Gestalt; aici sunt active numai legile fizice şi chimice. – Ceilalţi spun: Nu, aici mai există şi altceva, numai că ştiinţa nu l-a descoperit încă; dar ea va ajunge, desigur, să-l descopere. – Aşa se va spune încă mult timp. Dar lucrurile nu stau în acest fel: dacă vrem să studiem natura vegetalului, ea nu va putea fi înţeleasă atâta timp cât nu facem apel la Universul întreg, atâta timp cât nu privim planta în aşa fel încât să ne spunem: Forţele care sunt active în regnul vegetal provin din întinderile Universului. Tot ceea ce se întâmplă în plantă este influenţă care vine din întinderile Universului. Trebuie mai întâi ca Soarele să ocupe o anumită poziţie în vastul Univers, pentru ca în regnul vegetal să se producă anumite efecte. Trebuie să acţioneze alte forţe provenind din Univers, pentru ca planta să-şi dobândească forma specifică, pentru ca ea să fie înzestrată cu forţele interne de creştere ş.a.m.d.

Lucrurile stau astfel: Dacă am fi în stare, dragi prieteni, să mergem, să zicem, până pe Lună, până pe Soare, dar nu în felul lui Jules Verne, ci în mod real, noi nu am fi deloc mai avansaţi în cercetarea acestor cauze decât suntem pe Pământ, atâta timp cât nu ne cucerim alte puteri de cunoaştere decât cele pe care le avem deja. Noi nu ne-am atinge nicăieri scopul, dacă ne-am spune cam aşa: Bine, cauzele efectelor care se manifestă în regnul vegetal nu se află în regnul vegetal al Pământului, să mergem, aşadar, până pe Soare şi vom găsi acolo cauzele. Dar, cu puterile obişnuite de cunoaştere, noi nu le vom găsi nici pe Soare. Le vom găsi, în schimb, dacă ne ridicăm la o cu totul altă formă de cunoaştere, la cunoaşterea imaginativă. Numai că pentru aceasta nu e nevoie să mergem până pe Soare, noi o găsim chiar pe Pământ. Vom vedea numai că trebuie să trecem dintr-o lume fizică obişnuită într-o lume eterică, şi că eterul cosmic acţionează prin forţele sale în întinderile Universului, pornind chiar din depărtările Universului. Eterul îşi exercită peste tot acţiunea sa din întinderile cosmice.

Astfel, trebuie să trecem, în realitate, într-o a doua sferă a lumii, atunci când vrem să cercetăm cauzele efectelor din regnul vegetal.

Dar omul participă, nu-i aşa, şi la sfera la care participă planta. Forţele care, provenind din lumea eterică, acţionează în plante, acestea acţionează, de asemenea, şi în om. Omul poartă în sine însuşi forţele eterice, şi noi numim corp eteric totalitatea acestor forţe pe care omul le poartă în el. Eu v-am arătat deja cum, la câteva zile după moarte, acest corp eteric devine din ce în ce mai mare şi în cele din urmă se pierde, astfel încât din om nu se mai menţine decât corpul astral şi entitatea Eului. Aşadar etericul pe care îl purta omul în sine însuşi se dilată din ce în ce mai mult, apoi se pierde în întinderile cosmice.

Comparaţi acum din nou ceea ce putem vedea dintr-un om care a trecut prin poarta morţii cu ceea ce vedem în regnul vegetal. Despre regnul vegetal trebuie să spunem: forţele sale cauzale coboară din întinderile spaţiului pe Pământ. Despre corpul eteric uman trebuie să spunem: după moarte, forţele acestui corp eteric se răspândesc în întinderile spaţiului, adică ele merg acolo de unde vin forţele de creştere ale plantelor. Aici, am putea spune, lucrurile devin mai clare. Considerând numai cadavrul fizic şi spunând că el devine neînsufleţit, e dificil pentru noi să trecem de aici la restul naturii neînsufleţite. Dar dacă privim viul, regnul vegetal, percepând forţele cu care este el înzestrat, cauzele care provin de la eterul din întinderile cosmice – atunci, adâncindu-ne prin Imaginaţie în natura umană, noi vedem cum corpul eteric al omului care a trecut prin poarta morţii merge acolo de unde îi vin regnului vegetal aceste forţe eterice.

desen 1
plansa 1 Planşa 1*
[măreşte imaginea]

Mai este caracteristic şi altceva. Aş putea spune: În ceea ce priveşte forţele care acţionează în calitate de forţe cauzale asupra plantelor, lucrurile merg relativ repede, căci asupra plantei care iese din pământ, înfloreşte şi poartă fructul, Soarele de alaltăieri nu are prea mare influenţă. El nu acţionează deloc în calitate de cauză. El trebuie să strălucească astăzi, el trebuie să strălucească, într-adevăr, astăzi. Acest lucru este important. Şi dumneavoastră veţi vedea din expunerile următoare cât este de important pentru noi să observăm acest lucru.

Plantele, cu cauzele lor eterice, îşi au, ce-i drept, forţele lor specifice fundamentale chiar în domeniul pământesc, dar ele le au în ceea ce este prezent concomitent în Univers şi pe Pământ. Când corpul eteric uman se dizolvă, după ce fiinţa spirituală şi sufletul au trecut prin poarta morţii, această dizolvare durează, de asemenea, foarte puţin timp, doar câteva zile. Şi aici există simultaneitate, căci aceste câteva zile înseamnă foarte puţin, în raport cu durata fenomenelor universale.

Deoarece corpul eteric se reîntoarce acolo de unde au plecat forţele eterice ale creşterii vegetale, putem spune, iarăşi, următoarele: Imediat ce omul trăieşte în eter, activitatea lui eterică nu mai este limitată la Pământ, ea se îndepărtează de Pământ, dar se dezvoltă în simultaneitate.

Vă voi prezenta acest lucru sub formă de schemă. Noi putem spune, regnul mineral: simultaneitate în fizic în ceea ce priveşte cauzele şi efectele. Aşadar, în esenţă, avem de-a face cu simultaneitatea cauzelor în domeniul fizic. Dumneavoastră îmi veţi spune: Da, dar pentru anumite lucruri care se petrec în domeniul fizic cauzele sunt anterioare în timp. – În realitate, nu aşa stau lucrurile. Pentru ca să se producă în domeniul fizic nişte efecte, cauzele trebuie să persiste, să continue să acţioneze. Dacă ele încetează, nu se mai produc nici un fel de efecte. Aşadar putem spune – regnul mineral: simultaneitate a cauzelor şi a efectelor.

Dar să trecem la regnul vegetal – şi, în acelaşi timp, la ceea ce trebuie să considerăm drept element vegetal în omul însuşi –, atunci avem de-a face cu o simultaneitate în fizic şi suprafizic. Regnul vegetal: simultaneitate a cauzelor şi efectelor în fizic şi suprafizic.

Să abordăm acum regnul animal. În cazul regnului animal, căutăm absolut în zadar în animalul însuşi, atâta timp cât el este în viaţă, cauza proceselor care au loc în el. Chiar atunci când el nu face decât să se târască în căutarea hranei, ar fi în zadar să căutăm aceste cauze în procesele chimice şi fizice care se desfăşoară în interiorul corpului său. Ar fi tot atât de zadarnic să căutăm în întinderile spaţiului eteric, acolo unde se află cauzele vieţii vegetale, ceea ce-i dă animalului mobilitate şi sensibilitate. Pentru tot ceea ce este la animal de natură vegetală, noi găsim cauzele, desigur, tot în spaţiul eteric, iar atunci când el moare, corpul său eteric se răspândeşte, bineînţeles, în întinderile eterului universal. Dar, în ceea ce priveşte sensibilitatea sa, nu vom descoperi niciodată cauzele acesteia în ceea ce este pământesc, fizic, sau suprafizic-eteric. Nu le putem găsi acolo.

Aici intervine, cu siguranţă, ceva faţă de care concepţia modernă se află din nou pe un drum absolut greşit. Această concepţie modernă trebuie să spună, cu privire la un mare număr de manifestări – senzaţii, mişcări: Dacă studiez forţele interne fizice şi chimice ale animalului, eu nu găsesc cauzele. Dar eu nu le găsesc nici în întinderile Universului, în lumea eterică. Pentru a explica ce este o floare, trebuie să merg în lumea eterică şi eu voi putea explica floarea din această lume eterică. Voi putea explica, de asemenea, multe lucruri în legătură cu animalul, în legătură cu ceea ce la animal este de natură vegetală, dar nu voi putea explica niciodată ceea ce se manifestă în el ca mişcare, şi nu voi putea explica niciodată ceea ce se manifestă în el ca sensibilitate.

Dacă eu observ la 20 iunie un animal, studiindu-i senzaţiile, atunci eu nu voi găsi cauzele senzaţiilor sale tot la 20 iunie, în tot ceea ce este pământesc sau extrapământesc în spaţiu. Întorcându-mă înapoi în timp, eu tot nu le voi găsi. Nu le voi găsi nici în mai, nici în aprilie ş.a.m.d.

Acest lucru îl presimte şi concepţia modernă. Iată de ce ea explică acele lucruri care nu pot fi explicate – cel puţin, multe dintre ele – prin ereditate, adică printr-un cuvânt: Acest lucru este, „ereditar”, vine de la strămoşi. – Dar, bineînţeles, nu totul, căci aşa ceva ar fi absurd, dar ea explică în acest fel multe lucruri. E ceva ereditar.

Ce înseamnă ereditar? La urma urmei, noţiunea de ereditate se reduce la faptul că ceea ce apare în faţa noastră drept animal cu forme complexe a fost conţinut în oul animalului-mamă. Şi, într-adevăr, concepţia modernă se străduieşte să observe un bou, de exemplu, în forma sa exterioară complexă, şi apoi să spună: Acum, desigur, boul a ieşit dintr-un germene; în acesta erau conţinute forţele care, dezvoltate apoi, fac să apară boul. Iată de ce germenul este un corp extraordinar de complicat. Ar trebui, într-adevăr, ca germenul de bou să fie teribil de complicat, căci, nu-i aşa, în el există tot ceea ce-şi exercită impulsul său, în toate direcţiile, modelând, dând formă, acţionând, pentru ca acest mic germene să devină boul cu forme atât de complexe.

Şi, oricum te întorci – există, într-adevăr, numeroase teorii, teoria evoluţionistă, teoria epigenetică ş.a.m.d. –, nu ajungi la nimic altceva decât, totuşi, la a-ţi reprezenta: Acest germene, acest mic ou, este ceva teribil de complicat. La fel cum totul e redus la nişte molecule care, printr-un proces foarte complicat, s-au constituit pornind de la atomi, tot astfel, mulţi oameni îşi reprezintă primul stadiu al acestui germene ca o moleculă complexă. Dar acest lucru nu este în concordanţă, dragi prieteni, nici măcar cu ceea ce se observă din punct de vedere fizic.

Se iveşte o întrebare: Oare acest germene este el deja o moleculă atât de complicată, un organism atât de complicat? Natura proprie a germenului nu constă, în realitate, absolut deloc în faptul că ar fi complicată, ci tocmai în faptul că el readuce întreaga materie la starea de haos. Tocmai că germenul este ceva care, în animalul-mamă, nu este o structură complicată, ci o materie în întregime pulverizată, adusă într-o stare de haos. El nu este absolut deloc organizat. Tocmai că germenul este ceva ce recade în starea de dezorganizare absolută, în starea de pulverizare în sine. Şi nu am avea niciodată reproducere, dacă materia neorganizată, neînsufleţită, care tinde spre starea de cristal, spre formă, nu s-ar reîntoarce, tocmai în germene, la starea de haos. Şi, din acest mic haos, care este la început germenul, nu ar putea niciodată să ia naştere un bou, căci el este chiar un haos, acest germene.

De ce devine el, totuşi, un bou? Fiindcă, în organismul matern, lumea întreagă vine acum să acţioneze asupra acestui germene. Tocmai pentru că el este nedeterminat, deoarece a devenit un haos, asupra lui poate acţiona lumea întreagă. Iar fecundarea nu are alt scop în Univers decât să readucă materia la haos, la indeterminare, la indiferenţiat. Astfel încât aici să nu acţioneze decât Universul, şi nimic altceva.

Dar atunci, dacă o privim pe mamă, cauzele nu se mai găsesc în ea; iar dacă privim spre eter, acolo unde fenomenele se desfăşoară în simultaneitate, nici aici nu sunt cauzele. Trebuie să ne întoarcem în urmă, la ceea ce precede momentul în care s-a născut animalul, dacă vrem să găsim cauzele acestei tendinţe a germenului de a da naştere unei fiinţe înzestrate cu sensibilitate şi mobilitate. Trebuie să ne întoarcem înapoi în timp la ceea ce a precedat viaţa! Aceasta înseamnă că, pentru ceea ce este înzestrat cu sensibilitate şi mobilitate, lumea cauzelor nu se situează în sfera simultaneităţii, ci înainte de momentul naşterii acestei fiinţe.

Acest lucru este caracteristic: Când observ o plantă, eu trebuie să merg departe, spre ceea ce se află în sfera simultaneităţii, şi atunci găsesc acolo cauzele – desigur, în depărtările Universului. Dar dacă vreau să găsesc cauzele a ceea ce acţionează în animal ca sensibilitate sau mobilitate, eu nu pot rămâne în sfera simultaneităţii, ci trebuie să merg spre ceea ce precede viaţa; cu alte cuvinte, configuraţia astrelor trebuie să se fi modificat, să fi devenit alta. Asupra a ceea ce este specific animal exercită o influenţă nu configuraţia astrelor prezentă în Univers în acelaşi timp cu animalul, ci configuraţia astrelor anterioară vieţii sale.

Să-l privim acum pe om, după ce el a trecut prin poarta morţii. După ce a trecut prin poarta morţii, după ce şi-a depus corpul eteric, care se răspândeşte atunci în depărtările cosmice, acolo de unde vin forţele creşterii vegetale, forţele eterice, omul trebuie să se întoarcă înapoi, aşa cum am arătat adineaori, până la naşterea sa. El retrăieşte atunci în corpul său astral, dar în sens invers, tot ceea ce a trăit în timpul vieţii sale în sensul normal al curgerii timpului. Cu alte cuvinte: Omul nu trebuie să intre, după moarte, cu corpul său astral, în sfera simultaneităţii, ci el trebuie să se întoarcă înapoi până la existenţa prenatală, până acolo de unde provin forţele care-i dau animalului sensibilitatea şi facultatea de a se mişca. Aceste forţe nu provin din domeniul spaţiului, ele nu provin din configuraţiile astrale prezente în acelaşi timp, ci provin din configuraţiile astrale anterioare momentului naşterii. – Aşadar, când vorbim despre regnul animal (vezi schema de la pag. 24), noi nu putem vorbi de simultaneitatea cauzelor în fizic şi în suprafizic, ci trebuie să vorbim de cauze suprafizice anterioare efectelor actuale din fizic. Regnul animal: cauze suprafizice anterioare efectelor actuale.

Revenim astfel la conceptul de timp. Voi spune, dacă îmi este permis să mă exprim în mod familiar, că trebuie să ne plimbăm prin timp. Când vrem să căutăm cauzele a ceva care se întâmplă în lumea fizică, noi ne plimbăm prin această lume fizică; nu e nevoie să ieşim din ea. Dacă vrem să căutăm cauzele a ceea ce acţionează în lumea vegetală vie, trebuie să mergem foarte departe. Trebuie să explorăm lumea eterică, şi abia acolo unde se termină lumea eterică, abia – pentru a ne exprima în limbajul poveştilor – „la capătul lumii”, abia acolo găsim noi cauzele creşterii vegetale.

Dar noi ne putem plimba pe-acolo mult şi bine fără să găsim cauzele facultăţii de simţire şi nici cauzele facultăţii de mişcare. Pentru aceasta, noi trebuie să începem să ne plimbăm prin timp. Trebuie să ne întoarcem înapoi pe firul timpului. Trebuie să ieşim din spaţiu şi să ne deplasăm în timp.

Dumneavoastră vedeţi că putem face o apropiere, în ceea ce priveşte cauzele, între corpul fizic uman, lipsit de viaţă, şi natura neînsufleţită; între corpul eteric uman, plin de viaţă, care se răspândeşte după moarte în întinderile eterice, şi viaţa eterică a plantelor, care vine şi ea din aceste întinderi eterice, dar din constelaţiile suprafizice, suprapământeşti, simultane; şi noi putem face, de asemenea, o apropiere între organizarea astrală umană şi ceea ce se află, în exterior, în regnul animal.

Mergând astfel mai departe de la regnul mineral la regnul vegetal, apoi la regnul animal, ajungem la regnul uman propriu-zis. Dumneavoastră veţi spune: Dar noi am ţinut mereu seama de acesta. Da, dar nu complet. Noi am ţinut seama de regnul uman în măsura în care omul are un corp fizic, apoi în măsura în care el are un corp eteric, apoi în măsura în care el are un corp astral. Dar, vedeţi dumneavoastră, dacă omul nu ar avea decât un corp fizic, el ar fi – desigur, un cristal complicat – totuşi, doar un cristal. Dacă omul nu ar avea decât un corp eteric, el ar fi, poate, o plantă frumoasă – totuşi, el ar fi doar o simplă plantă. Şi, mergând mai departe, dacă omul ar avea numai un corp astral, el ar merge în patru picioare, ar avea poate coarne şi alte atribute de acest gen, el ar fi doar un animal. Dar toate aceste nu sunt omul. Forma pe care o are omul ca fiinţă care merge în poziţie verticală o datorează faptului că, în afară de organizarea fizică, eterică şi astrală, el mai are o organizare a Eului.

Să privim acum încă odată ceea ce am luat deja în considerare. Dacă vrem să cercetăm cauzele fenomenelor fizice, noi putem rămâne în domeniul fizic. Dacă vrem să cercetăm cauzele fenomenelor vegetale, trebuie să ne îndreptăm spre întinderile domeniului eteric, dar noi putem încă rămâne în spaţiu, numai că, aşa cum am spus, acest spaţiu devine puţin ipotetic, fiindcă trebuie să recurgem chiar la noţiuni împrumutate din poveşti, „la capătul lumii”. Totuşi, lucrurile sunt de-aşa natură încât, într-adevăr, chiar oamenii care gândesc în conformitate cu cercetarea ştiinţifică actuală ajung să spună că se poate vorbi cu adevărat „de un capăt al lumii”. Bineînţeles, aceasta este o expresie frustă, grosieră. E suficient să ne gândim cât de pueril îşi reprezintă oamenii lucrurile: Soarele este acolo, el îşi trimite fără încetare razele; ele devin, ce-i drept, din ce în ce mai slabe – lumina ajunge departe, tot mai departe, ea merge astfel până la infinit. (Planşa 1 jos dreapta)

Eu am explicat celor care ascultă aceste conferinţe de mulţi ani că este absurd să ne reprezentăm lumina mergând astfel la infinit. Am spus mereu că propagarea luminii este supusă elasticităţii. Când avem o minge de cauciuc şi o apăsăm, putem merge astfel până la un anumit punct, apoi mingea revine la forma iniţială, ceea ce înseamnă că elasticitatea are limite, şi că după aceea există o reacţie de revenire. Aşa stau lucrurile, spuneam, şi cu lumina: ea nu merge la infinit, ci atunci când a atins o anumită limită, ea se întoarce înapoi.

Această opinie, că lumina nu merge la infinit, ci numai până la un anumit punct, apoi se întoarce înapoi, a fost enunţată, de exemplu, şi în Anglia, de fizicianul Oliver Lodge [ Nota 34 ]; astfel, fizica ajunge deja astăzi să exprime ceea ce afirmă şi ştiinţa spirituală; şi ea va ajunge într-o zi să confirme, în toate detaliile, ceea ce a spus ştiinţa spirituală.

Astfel putem vorbi deja de faptul că atunci când gândirea ajunge suficient de departe, ea trebuie să se întoarcă înapoi, fără a fi nevoie să imagineze în mod simplist un spaţiu nelimitat, care este o himeră, şi chiar o himeră de neconceput. Poate că unii dintre dumneavoastră îşi vor reaminti cum eu, în descrierea vieţii mele [ Nota 35 ], în ultimul capitol, care a apărut săptămâna trecută, am spus că asupra mea a făcut o impresia deosebit de puternică faptul că am ascultat o expunere asupra noii geometrii, geometria sintetică, aflând că o dreaptă nu trebuie să fie concepută niciodată ca mergând la infinit, neavând niciodată sfârşit, ci această dreaptă care merge până departe revine, efectiv, din cealaltă direcţie. În geometrie, acest lucru este formulat astfel: Sinteza se face deoarece punctul situat la infinit spre dreapta este acelaşi cu punctul situat la infinit spre stânga. Acest lucru poate fi calculat. Nu este deloc o simplă analogie cu faptul că atunci când avem un cerc şi plecăm de aici, revenim tot aici – sau că un semicerc care tinde spre infinit devine o dreaptă (Planşa 1 sus dreapta). Lucrurile nu stau în acest fel; aceasta ar fi o analogie care nu ar avea nici o valoare pentru cel care gândeşte în mod exact. Ceea ce mi-a făcut o impresie profundă nu era această analogie banală, ci demonstrarea matematică reală a faptului că punctul depărtat la infinit într-o anumită direcţie spre stânga este acelaşi cu punctul depărtat la infinit spre dreapta; aşadar, o persoană care s-ar deplasa, urmând mereu linia dreaptă nu ar merge la infinit, ci ne-ar veni în întâmpinare din direcţia opusă, cu condiţia să se fi scurs un interval de timp suficient. Acest lucru pare grotesc pentru orice gândire fizică. Dar, din clipa în care abandonăm gândirea fizică, acest lucru este şi el o realitate, căci lumea nu este infinită, ci, ca Univers fizic, ea este limitată. Astfel, putem spune: Când vorbim despre regnul vegetal şi despre elementul eteric din om, atingem graniţele lumii eterice. – Dar, dacă vrem să explicăm natura animală şi elementul astral din om, atunci trebuie să ieşim din tot ceea ce este, în general, spaţiu. Atunci trebuie să mergem să ne plimbăm prin timp, trebuie să depăşim domeniul simultaneităţii. Trebuie, aşadar, să călătorim în timp.

Şi acum ajungem la elementul uman. Vedeţi dumneavoastră, când pătrundem în timp, noi depăşim deja în două feluri domeniul fizic. Deja trebuie să călătorim în timp când înţelegem ce este animalul. Dar nu trebuie să extindem acest fel de gândire în mod abstract, ci trebuie să-l extindem în mod concret. Fiţi acum foarte atenţi la modul în care trebuie să procedăm pentru a-l extinde în mod concret.

Oamenii gândesc, nu-i aşa, astfel: Când Soarele îşi trimite lumina, lumina merge la infinit. Dar Oliver Lodge ne arată clar că acest mod de a gândi este deja abandonat, se ştie că ea merge numai până la un anumit punct, şi că apoi ea revine. Soarele îşi primeşte astfel, revenind la el din toate părţile, propria lumină, deşi sub o altă formă, sub o formă transformată; dar ea se întoarce înapoi la el. Să aplicăm acum acest mod de a gândi lucrurilor asupra cărora tocmai am reflectat. Ne aflăm mai întâi în spaţiu. Spaţiul pământesc rămâne acolo unde este, noi ieşim din el pentru a ajunge în spaţiul cosmic. Dar acest lucru nu e suficient, şi noi păşim mai departe şi intrăm în timp. Cineva ar putea spune acum: Ei bine, să continuăm să mergem mai departe şi tot mai departe. – Dar nu, acum noi revenim pe urmele noastre! Trebuie să continuăm acest mod de a gândi. Noi revenim pe urmele paşilor noştri, exact la fel ca atunci când, mergând tot mai departe în spaţiu, ajungem la o graniţă şi apoi ne întoarcem înapoi. Cu alte cuvinte, dacă am căutat în întinderile timpului cauzele suprafizice trecute, trebuie să ne reîntoarcem în domeniul fizic.

Dar ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că trebuie să părăsim din nou timpul, că trebuie să revenim, din domeniul timpului, pe Pământ. Aşadar dacă vrem să căutăm cauzele în cazul omului, trebuie să le căutăm din nou pe Pământ. Noi ne-am întors înapoi în timp. Când, prin faptul că ne întoarcem înapoi în timp, revenim pe Pământ, atunci ajungem, bineînţeles, la o viaţă umană anterioară. Intrăm într-o viaţă umană anterioară. În cazul animalului, noi înaintăm; el se dizolvă în timp, exact la fel cum se răspândeşte corpul nostru eteric până la periferie. Omul nu se dizolvă acolo, ci noi revenim pe Pământ, întorcându-ne înapoi până la viaţa noastră pământească anterioară.

Astfel încât, pentru om, putem spune: cauze fizice trecute ale unor efecte actuale în domeniul fizic.


Regnul mineral: simultaneitate a cauzelor şi efectelor în fizic.
Regnul vegetal: simultaneitate a cauzelor în fizic şi suprafizic.
Regnul animal: cauze suprafizice trecute raportate la efecte actuale.
Regnul uman: cauze fizice trecute raportate la efecte actuale în fizic.
(înapoi)

plansa 2   Planşa 2

[măreşte imaginea]

Dumneavoastră vedeţi că ne-a costat astăzi un anumit efort să ne transpunem o dată în domeniul abstracţiunilor, cu titlu de pregătire. Dar era necesar să facem acest lucru, dragii mei prieteni. Era necesar, căci eu voiam să vă arăt o dată că şi pentru acele domenii care trebuie considerate spirituale există o logică. Numai că această logică nu concordă cu logica grosieră care se deduce din fenomenele fizice, singura în care se încred de obicei oamenii.

Când procedăm în mod pur logic şi căutăm înlănţuirile cauzale, atunci ajungem, chiar prin simplul demers al gândirii, la vieţile pământeşti trecute. Şi este necesar să vă atrag atenţia asupra faptului că gândirea însăşi trebuie să devină cu totul alta, dacă vrea să înţeleagă spiritualul.

Oamenii cred, nu-i aşa, că ceea ce se manifestă venind din lumea spirituală nu poate fi înţeles. Dar poate fi înţeles, numai că trebuie dezvoltată logica acestei lumi. Căci şi atunci când vrem să înţelegem o bucată muzicală sau o altă operă de artă este foarte necesar să avem în interiorul nostru predispoziţiile corespunzătoare. Dacă nu le avem, nu înţelegem absolut nimic din acea operă de artă. Ea trece pe lângă noi ca un zgomot. Sau nu vedem într-o operă de artă nimic altceva decât o structură compoziţională de neînţeles. Tot astfel trebuie să aducem în întâmpinarea a ceea ce ne este comunicat din lumea spirituală o gândire adecvată acestei lumi spirituale. Dar aşa stau lucrurile deja cu simpla gândire logică. Examinând diversitatea cauzelor, ajungem în mod efectiv să putem înţelege vieţile pământeşti trecute în înlănţuirea lor logică.

Ne rămâne încă de rezolvat marea problemă care se pune când observăm cadavrul. El a ajuns să fie lipsit de viaţă. Natura neînsufleţită din exterior se înalţă în formele ei cristaline, în variatele ei forme. În faţa noastră se iveşte o mare problemă: Ce relaţie există între natura neînsufleţită şi cadavrul omului?

Poate dumneavoastră veţi considera, dragii mei prieteni, că un pas va fi fost făcut în direcţia care duce la răspunsul la această întrebare, dacă veţi aborda problema într-o a doua etapă, dacă veţi spune: Când privesc lumea plantelor din jurul meu, eu văd că ea poartă în sine, venite din depărtările lumii eterice, forţele în sânul cărora se întoarce corpul meu eteric. Acolo sus, în depărtările eterice, este prezent ceea ce se află, în mod cauzal, la originea plantelor, acolo se reîntoarce şi corpul meu eteric după ce şi-a terminat misiunea de a-mi asigura viaţa. Eu mă duc atunci acolo unde, din întinderile eterice, izvorăşte viaţa vegetală. Eu mă reîntorc acolo, şi asta înseamnă că eu le sunt înrudit. Da, eu pot, într-adevăr, spune: Există acolo sus ceva la care se reîntoarce corpul meu eteric, de unde provine lumea plantelor care înverzesc, înmuguresc, pline de sevă. – Dar există o deosebire: eu îmi abandonez corpul eteric, plantele primesc etericul pentru ca ele să crească. Ele îl primesc pentru a trăi, eu îmi abandonez corpul eteric după moarte. Eu îl abandonez, el este o rămăşiţă; ele, plantele, primesc în sine acest eteric ca pe ceva ce le dă viaţă. Ele îşi au originea acolo unde eu îmi găsesc sfârşitul. Punctul de început al plantei întâlneşte sfârşitul corpului eteric al omului.

Acest lucru ne face să ne întrebăm: Atunci, s-ar putea ca şi pentru mineral, pentru cristalele cu formele cele mai diverse, să se poată pune această întrebare: Oare şi aici este vorba de un început în raport cu acest cadavru fizic, care este sfârşitul meu, pe care îl las în urma mea? Există oare şi aici un început şi un sfârşit care se întâlnesc?

Vom încheia astăzi cu această întrebare, dragi prieteni, asupra căreia vom reveni mâine, pentru a aborda foarte serios problema destinului uman, problema aşa-numitei karme [ Nota 36 ]. În următoarea conferinţă voi vorbi, aşadar, în continuare despre karmă. Dumneavoastră nu va mai trebui să vă croiţi drum printr-un asemenea hăţiş de abstracţiuni, dar vă veţi da seama, de asemenea, că acest lucru a fost necesar pentru o anumită dezvoltare a gândirii.