Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

SOMNUL ȘI VISELE


Capitolul IV

ÎNŢELEGEREA SOMNULUI PRIN IMAGINAŢIE, INSPIRAŢIE ŞI INTUIŢIE


Pentru Steiner, a vorbi despre „inconştient” înseamnă a abdica de la responsabilitate. Nimic nu este, în esenţă, inconştient – este doar, pentru moment, în afara conştienţei. În ultimă instanţă, am putea fi conştienţi de tot ceea ce există şi de tot ceea ce a existat.

Somnul constituie o categorie importantă a ceea ce se află în afara conştienţei normale – în fond, el ocupă o treime din vieţile noastre –, iar Steiner este pe deplin conştient de faptul că organele noastre cotidiene de gândire şi simţire, şi aşa mai departe, nu sunt adecvate pentru a străpunge întunericul nopţii. În conferinţa sa, el caută să dea unele detalii despre cum se prezintă somnul când funcţiile perceptive mai înalte, pe care el le numeşte Imaginaţie, Inspiraţie şi Intuiţie, încep să funcţioneze.

Iniţial, visele nu oferă o imagine exactă a ceea ce trăim când mergem la culcare. Doar o stare de trezie mai intensă care persistă în timpul somnului poate vedea, în deplină conştienţă de sine, ceea ce are loc aici. Atunci putem vedea, de exemplu, natura, asemănătoare valurilor, a fiinţei noastre şi a lumii din jurul nostru, o fluiditate a stării de conştienţă care se instalează în stadiile de început ale somnului. În acelaşi timp, după cum descrie Steiner în termeni aproape dureroşi, tânjim într-atât spre divin încât acest dor ne poartă pe parcursul somnului şi are un ecou în starea de veghe din ziua următoare.

Zone mai extinse ale somnului solicită o putere mai mare a sufletului dacă vrem să le trăim în mod conştient. Steiner descrie în continuare imersiunea progresivă a sufletului în Cosmos în timpul somnului, ajungând chiar să sugereze schimbările în ceea ce priveşte potenţialul de a trăi viaţa de somn care au apărut din vremea umblării lui Christos pe Pământ.

Imersiunea în Cosmos prin care trecem în fiecare noapte este izvorul impulsurilor noastre de iniţiativă, dar şi al sentimentelor şi revelaţiilor noastre din ziua următoare. Suntem hrăniţi de somn ca de un timp în care ne extindem pe distanţe incomensurabile, primind ajutor divin. La trezire, parcurgem încă o dată aceleaşi stadii şi în dimineaţa următoare ne reinstalăm într-un trup pământesc, în pat. Progresul viitor al planetei depinde de capacitatea noastră de a aduce aceste experienţe nocturne în conştiența stării de veghe.


STUTTGART 9 OCTOMBRIE 1922, GA 218


Când se vorbeşte astăzi despre viaţa sufletească sunt cuprinse foarte multe lucruri într-o anumită expresie, care presupune, pe de o parte, că în legătură cu domeniul sufletesc trebuie să se vorbească despre nişte forţe, sau ceva de acest fel, care nu pătrund în conştienţă obişnuită. Dar, pe de altă parte, ea exprimă neputinţa de a vorbi despre asemenea lucruri. Expresia prin care se sintetizează ceea ce corespunde unei asemenea referiri este aceasta: inconştientul; se vorbeşte despre inconştient. Când oamenii ajung astăzi să vorbească despre natura deosebită a cunoştinţelor umane, ei arată că noi, ca oameni, suntem limitaţi, în primă instanţă, să ne căutăm cunoştinţele în lumea exterioară prin observaţie, experiment şi intelect combinatoriu. Şi ei mai arată apoi că, dacă vrem să ne cercetăm propria conştienţă, în această conştienţă găsim tot felul de lucruri: idei, sentimente, imbolduri de voinţă etc. Omul mai devine apoi conştient de faptul că în viaţa sufletească există nişte porniri, nişte manifestări, care ies la suprafaţă şi care nu pot fi descoperite în esenţa lor profundă dacă procedăm conform metodei concepţiei ştiinţifice exterioare în sensul experimentului, al observaţiei, al gândirii combinatorii, şi nici dacă am putea pătrunde întrucâtva, prin ceea ce sesizăm când practicăm auto-observaţia pe baza forţelor obişnuite ale conştienţei. Şi de aceea oamenii vorbesc de inconştient, dar renunţă totodată să pătrundă în vreun fel în lumea acestui inconştient. Această renunţare este pe deplin justificată dacă vrem să ne limităm la acele mijloace de cunoaştere care sunt astăzi general recunoscute. Căci, în realitate, pe baza acestor mijloace de cunoaştere nimeni nu poate ajunge în legătură cu viaţa sufletească decât la ideea că în timpul vieţii de veghe din profunzimile fiinţei umane se ridică reprezentări, sentimente, impulsuri de voinţă, manifestări ale fiinţei umane, despre care se vede prea bine că ele sunt legate de corporalitatea exterioară şi că nu poate fi descoperit vreun mijloc incontestabil pentru a se spune că ceea ce apare, în primă instanţă, într-o atât de strânsă dependenţă de stările corporale ar avea, totuşi, o existenţă aparte, dincolo de aceste stări corporale.

Ei bine, ştiţi cu toţii că tocmai din acest punct porneşte cercetarea noastră antroposofică, ştiţi că această cercetare antroposofică ia foarte în serios faptul că, într-adevăr, prin mijloacele de cunoaştere care sunt recunoscute astăzi nu pot fi sondate profunzimile vieţii sufleteşti, ştiţi că această cercetare antroposofică ia în serios faptul că, din punctul de vedere al acestor mijloace obişnuite, trebuie să se vorbească, într-adevăr, de un inconştient. În fond, nu avem nevoie decât să privim – vom face acest lucru în conferinţa următoare –, deci nu e nevoie decât să privim cele două puncte de hotar ale vieţii fizice pământeşti, naşterea şi moartea, nu e nevoie decât să privim starea de somn a omului care apare în mod obişnuit, în fiecare zi, şi va trebui să ne spunem că pentru o cunoaştere reală a sufletului este imposibil ca ceea ce pot afirma despre trăirile sufleteşti mijloacele de cunoaştere obişnuite să poată fi susţinut în vreun fel cu certitudine în faţa unei obiecţii cum ar fi, de exemplu, următoarea: Aceste mijloace de cunoaştere obişnuite prezintă o dependenţă atât de puternică de stările trupeşti a întregii vieţi de reprezentare, a întregii simţiri şi voinţe, aşa cum se manifestă ele în conştienţă în viaţa cotidiană obişnuită, încât putem spune prea bine că trăirile sufleteşti izvorăsc din stările trupeşti exact ca dintr-o sferă inconştientă, şi că în timpul somnului viaţa pur organică proliferează peste măsură, ea nu permite ca din sânul ei să răsară reprezentări, sentimente şi impulsuri de voinţă; de fapt, nu se mai poate spune nimic despre aceste manifestări. Am putea trage, poate, cel mult, concluzia, pe baza apariţiei viselor, care se ivesc ca şi cum ele ar proveni din viaţa de somn şi ne-am aminti de ele numai în starea de veghe, am putea, deci, trage concluzia, pe baza întrepătrunderii vieţii de somn cu visele, că viaţa sufletească a omului ca atare s-ar continua în timpul somnului; dar toate acestea sunt lucruri nesigure. – În fond, niciun om serios şi cu adevărat imparţial nu poate vorbi despre suflet, pe baza mijloacelor de cunoaştere obişnuite, altfel decât spunând: Sufletul ne prezintă doar nişte fenomene care par să depindă cu totul de stările corporale.

Tocmai pentru că modul de cunoaştere antroposofic ia în serios această capacitate sau incapacitate a mijloacelor de cunoaştere obişnuite, el trebuie să se străduiască, pe de altă parte, să ajungă la alte mijloace de cunoaştere. Şi dumneavoastră ştiţi, desigur, că la asemenea mijloace de cunoaştere se ajunge prin alte mijloace ca: Imaginaţia, Inspiraţia şi Intuiţia, pe care le-am descris aici adesea. Prin această modalitate specială de cunoaştere, care trebuie să fie dezvoltată mai întâi ca facultate pornind de la viaţa sufletească obişnuită, care poate fi dezvoltată numai dacă omul face cu adevărat nişte eforturi în sensul acestei dezvoltări, el trebuie să se străduiască să-şi clarifice apoi ceea ce nu poate fi clarificat cu mijloacele de cunoaştere obişnuite.

Şi acum aş vrea să prezint, fără a mă angaja din nou în descrierea, pe care am făcut-o atât de frecvent, a esenţei cunoaşterii imaginative, inspirate şi intuitive, aş vrea să prezint, tocmai pe baza acestor trei trepte ale cunoaşterii, un domeniu important al subconştientului sau al inconştientului uman, şi anume, domeniul vieţii sufleteşti dintre adormire şi trezire. Ce-i drept, eu am făcut adesea această descriere, din anumite puncte de vedere, dar aş vrea s-o fac astăzi din nou dintr-un punct de vedere special. Aşadar, aş vrea să descriu astăzi pur şi simplu rezultatele pentru înţelegerea somnului prin Imaginaţie, Inspiraţie şi Intuiţie. Pentru conştienţa obişnuită, aici avem de-a face numai cu faptul că acea stare a conştienţei plină cu un anumit conţinut, aşa cum îl avem noi de la trezire până la adormire, se estompează odată cu adormirea şi apoi se stinge, şi între adormire şi trezire apare o stare de inconştienţă. În timpul conştienţei de zi, omul nu poate să spună, în ultimă instanţă, cu ajutorul mijloacelor de cunoaştere obişnuite, ce face sufletul său în perioada dintre adormire şi trezire. Căci, fireşte, ceea ce are loc atunci când omul trăieşte, în general, în această stare, ca element sufletesc propriu-zis, nu intră în cunoştinţa obişnuită. Pentru conştienţa obişnuită se răspândeşte întuneric peste ceea ce trăieşte sufletul, în principiu, când se află în stare de somn. Ei bine, dar atunci când se iveşte mai întâi cunoaşterea imaginativă, starea de somn începe să se lumineze, întunericul începe să se transforme în lumină, şi deja cu ajutorul cunoaşterii imaginative ne putem forma nişte judecăţi despre ceea ce trăieşte sufletul, cel puţin în primele stadii ale stării de somn. Putem pătrunde apoi mai departe în aceste trăiri, prin cunoaşterea inspirată şi intuitivă. Nu trebuie să vă imaginaţi că aţi putea privi în interiorul stării de somn ca într-un stereoscop, ci lucrurile sunt de aşa natură încât prin cunoaşterea imaginativă, inspirată şi intuitivă trăim nişte stări sufleteşti care sunt asemănătoare somnului prin faptul că atunci noi ne aflăm faţă de trupul nostru, faţă de corpul nostru, într-un raport asemănător aceluia în care ne aflăm faţă de el în timpul somnului, dar, cu toate acestea, nu trăim acest raport lipsiţi cu totul de conştienţă, ci îl trăim într-o stare de conştienţă deplină. Şi, de aceea, datorită faptului că trăim în timpul stării de veghe pe deplin conştienţi într-un mod care se aseamănă trăirilor din timpul somnului, noi putem observa ce se petrece cu sufletul uman în timpul somnului, şi putem descrie apoi acest lucru.

Când omul adoarme, ştiţi, desigur, ce se întâmplă: la adormire, această conştienţă confuză şi estompată care apare se poate îmbiba cu vise. La început, această lume a visului nu ne poate ajuta deloc să ajungem la o cunoaştere a vieţii sufleteşti. Căci ceea ce putem şti despre vise în conştienţa din timpul zilei prin intermediul mijloacelor de cunoaştere obişnuite rămâne, totuşi, ceva foarte exterior, şi visele înseşi nu se prezintă în aşa fel încât să ne putem baza pe ele într-un mod absolut precis înainte de a avea o cunoaştere de altă natură despre somn. Cel care ajunge cu adevărat până la o cunoaştere a stărilor de somn ştie că visele sunt mai curând ceva care ne induce în eroare când urmărim o cunoaştere reală a acestei stări de somn. Ceea ce trăieşte sufletul este trăit de el în mod inconştient. Ei bine, pentru că eu descriu acest fenomen pe baza cunoaşterii imaginative, inspirate şi intuitive, trebuie să vi-l descriu ca şi cum sufletul l-ar trăi în mod conştient; aşadar, eu voi descrie trăirile sufletului de la adormire până la trezire ca şi cum ar fi trăite în mod conştient; ele nu sunt trăite în mod conştient, dar, desigur, ceea ce voi descrie ca şi cum ar fi trăit în mod conştient este ceva trăit de suflet, chiar dacă sufletul nu ştie nimic despre această trăire. Aceasta este, totuşi, o realitate, şi acţionează ca realitate nu numai de la adormire până la trezire, ci acţionează, de asemenea, înainte de toate, în interiorul organismului fizic uman şi aici acţionează chiar cel mai bine în timpul stării de veghe. Purtăm mereu în noi în timpul zilei, de la trezire până la adormire, efectele şi ecourile trăirilor pe care le-am avut în timpul nopţii şi, chiar dacă pentru cultura şi civilizaţia exterioară are o mare importanţă tot ceea ce face omul în stare de conştienţă, ceea ce se petrece în omul însuşi depinde într-o măsură infimă de conştienţa sa, dar depinde în cel mai înalt grad de ceea ce trăieşte el în mod inconştient de la adormire până la trezire.

Atunci, la început, când percepţiile simţurilor sunt în mod treptat paralizate cu totul, când impulsurile de voinţă încetează să acţioneze, noi trăim o stare nediferenţiată a sufletului. Este o trăire generală, imprecisă, o trăire în care este prezent, ce-i drept, un sentiment clar al timpului, dar simţul spaţiului este şters aproape cu desăvârşire. Astfel încât această trăire poate fi comparată în mod real cu un fel de înot, cu un fel de mişcare într-o substanţă cosmică generală nediferenţiată. De fapt, abia putem găsi nişte cuvinte pentru a exprima ceea ce trăieşte aici sufletul. Am putea spune că sufletul se trăieşte pe sine ca şi cum ar fi un val într-o mare uriaşă, ca şi cum ar fi un val, dar un val care se simte organizat în sine, care se simte înconjurat din toate părţile de restul mării, şi care simte influenţele acestei mări asupra sa, aşa cum în viaţa din timpul zilei simte impresiile culorilor, sau ale sunetelor sau ale căldurii în mod distinct şi diferenţiat, le simte, le percepe şi reflectează asupra lor. Dar, aşa cum în timpul zilei ne simţim, ca om închis între limitele pielii sale, într-un anumit loc, tot astfel, în clipa care urmează adormirii ne simţim – spun ne simţim, trăim acest lucru, ca şi cum ar fi vorba de ceva conştient; realitatea este prezentă, numai că nu este prezentă conştienţa acestei realităţi –, ne simţim ca un val într-o mare generală, ne simţim când ici, când colo, cum spuneam, sentimentul determinat al spaţiului încetează să existe. Este prezent, în schimb, un sentiment general al timpului. Dar această trăire este legată de o altă trăire: un sentiment de singurătate, de părăsire. Este un fel de cufundare într-un abis. Dacă omul nu ar fi pregătit pentru această trăire, el ar fi expus unei dificultăţi atunci când ar trăi deja în mod conştient acest prim stadiu al somnului, căci el ar găsi insuportabil să piardă aproape cu totul sentimentul spaţiului, să trăiască numai într-un sentiment general al timpului, să se simtă integrat într-un mod atât de confuz ca într-o nedeterminată mare universală, în care poţi distinge extraordinar de puţin, în care distingi doar faptul că eşti o Sine în sânul unei existenţe cosmice universale. Ne-am simţi, într-adevăr – dacă ar fi prezentă conştienţa –, ca plutind deasupra unui abis. Iar această trăire este legată de ceva care apare în suflet ca o nevoie teribilă de a ne sprijini de ceva spiritual, de a fi uniţi cu ceva spiritual. În marea universală în care plutim am pierdut oarecum acel sentiment al siguranţei legăturii cu lucrurile materiale ale lumii din timpul stării de veghe. De aceea, simţim – am simţi dacă starea ar fi conştientă – o dorinţă profundă de a ne uni cu divin-spiritualul. Am putea spune, de asemenea: Trăim această mişcare a noastră generală într-o substanţă cosmică indiferenţiată ca pe o adăpostite în sânul unui element divin-spiritual.

Vă rog să fiţi atenţi la modul în care trebuie să descriu aici lucrurile: eu vă descriu toate acestea, subliniez încă o dată, ca şi cum sufletul le-ar trăi în mod conştient. El nu le trăieşte în mod conştient, dar, desigur, vă puteţi imagina că, în timp ce trăim în viaţa de zi în mod conştient, în organismul nostru se petrece ceva inconştient, ceva care este, pur şi simplu, o realitate. Să spunem, de exemplu, că trăim o bucurie; ei bine, când trăim o bucurie, sângele pulsează altfel decât atunci când suntem cuprinşi de tristeţe. Trăim bucuria sau tristeţea în conştienţa noastră, dar nu trăim în mod conştient pulsaţia sângelui într-o stare sau alta. Totuşi, această pulsaţie a sângelui este o realitate. Şi astfel, acestor trăiri, pe de o parte, trăirii descrise de mine aici ca un fel de înotare generală într-o substanţă cosmică indiferenţiată şi, pe de altă parte, trăirii descrise ca o nevoie de divin, le corespunde o realitate din viaţa sufletească. Şi cunoaşterea imaginativă nu face nimic altceva decât să înalţe în conştienţă pulsaţia sângelui care stă la baza bucuriei sau a tristeţii. Realităţile sunt prezente, şi realităţile acţionează intervenind în viaţa de veghe din timpul zilei, astfel încât atunci când ne trezim dimineaţa ne simţim organismul într-o dispoziţie împrospătată datorită faptului că în viaţa noastră sufletească a avut loc această trăire din timpul nopţii. Ceea ce se petrece în corpul despărţit de suflet între adormire şi trezire are o importanţă deosebită ca ecou în timpul vieţii de veghe din ziua care urmează. Şi noi nu ne-am putea folosi trupul în mod just în ziua următoare dacă nu ne-am fi desprins din legătura cu lucrurile exterioare fizic-sensibile şi nu ne-am fi cufundat în această trăire indeterminată pe care am descris-o. Şi faptul că în timpul vieţii de veghe din timpul zilei am adus la suprafaţă din profunzimile voinţei noastre un fel de nevoie de a pune în legătură cu un Tot universal ceea ce există atât de diferenţiat în jurul nostru, şi că simţim nevoia de a lega lumea celor sensibile de un element divin, această nevoie este un efect al primului stadiu al stării de somn. Ne putem întreba: Oare de ce omul nu e mulţumit să vadă, pur şi simplu, diferitele lucruri ale lumii separate unele de altele în timpul stării de veghe, oare de ce nu e mulţumit să colinde, pur şi simplu, lumea şi să vadă plante, animale etc.? De ce începe el să filosofeze (şi acest lucru îl face şi cel mai simplu om, nu doar filosoful; în treacăt fie spus, omul cel mai simplu înţelege lucrurile mult mai bine decât filosoful)? De ce se întreabă el cum se leagă lucrurile, de ce pune el particularul, ceea ce vede, în legătură cu un Tot universal, de ce se întreabă cum este întemeiat particularul într-un Cosmos universal? El nu s-ar comporta în acest fel dacă nu ar trăi în mod viu în timpul stării de somn în sânul unui asemenea element indeterminat. Şi el nici nu ar ajunge la un sentiment al divinului în starea sa de veghe dacă nu ar trece în timpul primului stadiu al stării sale de somn prin realitatea corespunzătoare, prin acest sentiment al divinului. Datorăm somnului un lucru extraordinar de important tocmai pentru interiorul fiinţei noastre ca oameni.

Dacă omul îşi continuă somnul, el intră într-un alt stadiu, care nu mai poate fi contemplat prin cunoaştere imaginativă, ci pentru a cărui contemplare este necesară cunoaşterea inspirată. Ceea ce se prezintă, la rândul său, ca realitate a trăirii sufleteşti şi care se reflectă în conştienţa inspirată, la fel ca pulsaţia sângelui când trăim bucuria şi tristeţea, este, în primă instanţă, o anumită sfâşiere a sufletului în cât mai multe părţi, şi această sfâşiere este legată de ceva care, dacă ajunge să străful gere în conştienţă, apare ca anxietate. După ce sufletul a trecut prin acea stare pe care o putem numi plutire deasupra unui abis sau înotare într-o substanţă cosmică universală şi un dor după un element divin-spiritual, el cade într-o anumită stare de anxietate, adică, într-o stare care pentru conştienţă ar fi anxietate, dacă am trăi-o în mod conştient, o stare care, în esenţă, constă în faptul că sufletul nu doar înoată într-o substanţă cosmică universală, ci se cufundă oarecum în nişte fiinţe individuale spiritual-sufleteşti care au o existenţă în sine, cu care sufletul ajunge acum la o anumită înrudire; astfel încât el acum nu mai este, de fapt, o unitate, ci o multiplicitate. Dar tocmai această multiplicitate este trăită ca anxietate. Şi omul trebuie să depăşească, într-un anumit fel, această anxietate.

În perioada din cadrul evoluţiei Pământului care a precedat Misteriului de pe Golgotha, din lăcaşele de Misterii porneau, sub forma celor mai diferite practici religioase, nişte îndrumări pentru omenire, care îşi găseau drumul spre oamenii individuali şi prin care sufletele ajungeau să mai trăiască, pe lângă ceea ce puteau trăi ca sentimente în contact cu lumea sensibil-exte- rioară, şi alte sentimente, prin faptul că aveau nişte reprezentări despre Divinitate adaptate pentru aceste vremuri vechi. Ei bine, în aceste vremuri vechi, oamenii erau constituiţi în aşa fel încât ei aveau şi în timpul vieţii de veghe din timpul zilei un fel de licărire în conştienţă a lumii spirituale. Cu cât ne întoarcem mai mult în timp în evoluţia omenirii pe Pământ, cu atât ajungem să înţelegem mai bine că în vremurile străvechi oamenii au avut un fel de clarvedere, şi apoi, în nişte vremuri ulterioare, nişte ecouri ale acestei clarvederi, şi ne dăm seama că oamenii de atunci aveau viziunea interioară a faptului că omul însuşi, înainte de a-şi începe viaţa pământească, a trăit ca fiinţă sufletesc-spirituală într-o existenţă prepământească. Acesta nu era un fapt pe care oamenii l-au dedus, nici un fapt în care doar credeau, ci era o certitudine, fiindcă ei trăiau în interiorul lor ceva care le-a rămas dintr-o existenţă prepământească.

Dacă îmi permiteţi o analogie banală, aş spune: când cineva a moştenit de la părinţii săi o anumită avere, el ştie, de asemenea, cum a apărut această avere prin existenţa ei nemijlocită în cursul vieţii sale, el ştie că nu şi-a câştigat el însuşi această avere, ci că i-a venit de la părinţi. Tot astfel, oamenii unei epoci mai vechi ştiau că anumite trăiri din sufletul lor nu au luat naştere pe baza a ceea ce au văzut ochii lor, ci ştiau că aceste trăiri sunt o moştenire dintr-o existenţă prepământească. Ei ştiau acest lucru în legătură cu aceste trăiri sufleteşti. Trebuie să subliniem mereu şi mereu faptul că oamenii s-au eliberat de asemenea trăiri pe parcursul evoluţiei lor, că epoca actuală este o epocă în care conştienţa obişnuită nu are niciun fel de asemenea trăiri care pot fi considerate ca o moştenire dintr-o existenţă prepământească. Aşadar, pentru aceşti oameni ai unor timpuri mai vechi era mai uşor să li se indice de către conducătorii lor spirituali din lăcaşele de Misterii cum ar trebui să se orienteze cu sentimentele lor faţă de ceea ce aveau ei în acest fel în suflet ca trăire spirituală. Şi, cu ajutorul forţei pe care o aveau datorită impulsurilor pe care le primeau din lăcaşele de Misterii, oamenii îşi duceau apoi din viaţa obişnuită din timpul zilei în viaţa din timpul nopţii, în viaţa de somn, forţa de a rămâne biruitori în faţa anxietăţii pe care tocmai am descris-o. Aşadar, anxietatea se iveşte din profunzimile vieţii de somn. Forţa de a nu aduce cu sine din această stare de anxietate pentru ziua următoare un fel de istovire generală a organismului, ci de a aduce cu sine un fel de împrospătare a organismului, trebuia să fie mai întâi acumulată în timpul vieţii de veghe din ziua precedentă; în acest fel erau legate între ele zilele şi nopţile. Noaptea aduce, într-un anumit stadiu al stării de somn, anxietatea; în această anxietate trebuie să fie turnată forţa care pe vremuri era dobândită prin trăirile religioase ori de natură religioasă din ziua precedentă, şi când aceste două lucruri, acest rezultat din ziua precedentă şi trăirea originară din timpul nopţii, se uneau, atunci în viaţa de veghe din ziua următoare în interiorul organismului iradia forţa înviorătoare.

O ştiinţă spirituală adevărată nu mai poate vorbi doar în fraze abstracte şi generale despre faptul că aici avem de-a face cu o conducere universală divină a lumii. Nu mai e posibil să descriem diferitele procese ale lumii doar conform aparenţei lor sensibile şi să spunem: Da, desigur, în această aparenţă sensibilă există o conducere universală a lumii. – Ştiinţa spirituală trebuie să indice în mod absolut concret cum are loc această conducere universală divină a lumii. Dacă vrem ca sarcinile evoluţiei omenirii să fie integrate viitorului, nu mai putem spune, pur şi simplu, că după un somn sănătos ne simţim învioraţi, că Dumnezeu ne-a adus înviorarea. Ar trebui să ne pierdem nădejdea în orice ştiinţă dacă, pe de o parte, ar trebui să căutăm o ştiinţă riguroasă pentru lumea sensibilă, şi nu am putea extinde rigoarea acestei ştiinţe asupra a ceea ce se referă la suprasensibil; şi, pe de altă parte, dacă ar trebui să rămânem în suprasensibil numai la fraza generală: da, desigur, există un fel de conducere divină a lumii. Se ajunge tot mai mult la ceva precis determinat, se poate arăta că această anxietate care apare în al doilea stadiu al somnului se uneşte oarecum cu forţa care îşi are izvorul în trăirea religioasă din ziua precedentă, care îşi trimite ecourile în timpul nopţii, şi de aici provine, la rândul ei, forţa înviorătoare pentru organismul fizic din ziua următoare. Prin aceasta ajungem tot mai mult să înţelegem cum trăieşte elementul spiritual real în elementul fizic real, în timp ce pentru mijloacele de cunoaştere considerate astăzi valabile există doar un conţinut fizic, şi este un mod general de a vorbi când se spune că în acest conţinut fizic, sau deasupra acestui conţinut fizic, ar exista şi ceva spiritual. Dar civilizaţia, cultura omenirii va decădea tot mai mult dacă omul nu se va hotărî să extindă la lumea spirituală rigoarea pe care o aplică pentru cercetarea şi cunoaşterea lumii exterioare. Şi acum, dacă urmărim cu ajutorul conştienţei inspirate aceste stadii ale somnului, felul cum se face trecerea de la primul stadiu la al doilea stadiu, observăm că trăirea interioară a sufletului devine cu totul alta decât era ea în viaţa din timpul zilei.

Desigur, putem recunoaşte şi prin intermediul ştiinţelor obişnuite ale naturii, numai să procedăm în mod consecvent, că noi suntem integraţi cu fiinţa sufletească în procesul respirator, în procesul circulaţiei sângelui, în procesul de hrănire care este inserat în procesul circulaţiei sângelui. Putem simţi, de exemplu, că se petrece ceva dacă ne obosim mişcându-ne etc. Simţim fiinţa sufletesc-spirituală legată de procesele corporale, şi când descriem, să spunem, procesul respirator sau procesul circulaţiei sângelui, atunci ştim: descriem un proces în care este integrată în timpul vieţii de veghe trăirea sufletească. De la adormire până la trezire, trăirea sufletească nu este integrată într-un proces sensibil, dar şi aici e vorba de o viaţă interioară absolut precisă, de o viaţă interioară care poate fi pusă în legătură cu ceva, aşa cum viaţa interioară din timpul zilei poate fi pusă în legătură cu viaţa respiraţiei sau cu viaţa circulaţiei sângelui. Iar aici se constată că această viaţă interioară din timpul nopţii are legătură cu evoluţia unor forţe interioare, care poate fi comparată cu evoluţia forţelor respiraţiei şi ale circulaţiei sângelui, are legătură cu o evoluţie a unor forţe care reprezintă o copie a mişcărilor planetelor sistemului nostru solar. Nota bene, eu nu spun că suntem integraţi în fiecare noapte de la adormire până la trezire în mişcările planetelor sau că suntem legaţi de ele, ci spun că suntem integraţi într-un fel de copie, într- un fel de miniatură a sistemului nostru solar, respectiv, a mişcărilor sale. Astfel, aşa cum în privinţa vieţii sufleteşti din timpul zilei suntem implicaţi în circulaţia sângelui, tot astfel, în privinţa vieţii sufleteşti din timpul nopţii suntem integraţi într-un fel de copie a mişcărilor planetelor sistemului nostru solar. Dacă spunem, pentru viaţa diurnă: În om circulă globulele sanguine albe, globulele sanguine roşii, în noi se mişcă forţa respiraţiei, prin care inspirăm, expirăm –, atunci pentru viaţa sufletească nocturnă trebuie să spunem: Noi avem în interiorul nostru o copie a mişcării lui Mercur, o copie a mişcării lui Venus, o copie a mişcării lui Jupiter. – Viaţa noastră sufletească de la adormire până la trezire este un fel de mic Cosmos planetar. De la adormire până la trezire, viaţa noastră se transformă dintr-o viaţă umană personală într-o viaţă cosmică. Iar cunoaşterea inspirată poate afla atunci că, dacă seara suntem obosiţi, forţele care au făcut în ziua precedentă ca sângele să pulseze, în timpul nopţii pot menţine vitalitatea la început prin propria lor inerţie, dar, pentru ca să poată exista din nou viaţă sufletească în timpul zilei, este nevoie de impulsul care ia naştere în timpul nopţii din trăirea unei copii a Cosmosului planetar. Odată cu trezirea, în noi este implantat, inoculat, efectul a ceea ce am trăit de la adormire până la trezire în contact cu copiile mişcărilor planetare. Este ceea ce uneşte Cosmosul cu viaţa noastră individuală. Dimineaţa, la trezire, în noi nu ar putea iradia în mod just forţele de care avem nevoie pentru apariţia justă a conştienţei, dacă nu am avea acest efect al trăirilor din timpul nopţii.

Puteţi vedea deja din cele prezentate cât de puţină dreptate au unii oameni când se plâng într-un mod nemaiauzit de insomnie. De obicei, e vorba de o autoiluzionare extraordinar de puternică. Dar nu vreau să abordez acum acest subiect, fiindcă cei care sunt supuşi acestei autoiluzionări nu cred că e vorba de o autoiluzionare; ei cred că nu se află cu adevărat într-o stare de somn, pe când, de fapt, ei dorm, numai că au un somn anormal, în care ei cred că sufletul lor nu se află în afara trupului trăind existenţa planetară. Fireşte, ei se află într-o stare apăsătoare, dar care le permite, totuşi, să trăiască acelaşi lucru pe care îl trăieşte un altul, care are un somn sănătos.

În general, pentru om lucrurile stau aşa cum le-am descris eu acum, aşadar, în al doilea stadiu al somnului său omul parcurge o viaţă cosmică. V-am arătat că în timpurile vechi care au precedat Misteriul de pe Golgotha din lăcaşele de Misterii porneau impulsurile prin care omul primea forţa de a ieşi din starea de anxietate, de a se opune oarecum sfâşierii în mai multe părţi, şi de a trece într-un mod sănătos prin ceea ce trebuia să treacă. Şi anume, această forţă făcea ca omul să ajungă la trăirea planetelor şi să nu rămână la trăirea stării de sfâşiere. Anxietatea era provocată de trăirea stării de sfâşiere; omul avea trăirea prin care se simţea în sânul planetelor datorită faptului că lua cu sine forţa descrisă adineaori, datorită trăirii din ziua precedentă, începând cu Misteriul de pe Golgotha, oamenii au posibilitatea, dacă îşi îndreaptă sufletul spre Evenimentul acestui Misteriu de pe Golgotha, de a dobândi forţa care înainte le era dată oamenilor prin intermediul Misteriilor, aşa cum am descris. Pentru cel care trăieşte cu adevărat în mod just din punct de vedere sufletesc-interior Misteriul de pe Golgotha, Christos devine un Conducător puternic în momentul în care sufletul păşeşte pe tărâmul anxietăţii în intervalul dintre adormire şi trezire, astfel încât omenirea modernă are prin trăirea lui Christos ceea ce o omenire mai veche avea prin intermediul Misteriilor.

Din acest stadiu al somnului pe care l-am descris adineaori, omul intră apoi în stadiul pe care îl pot numi acum ceva mai simplu decât am numit stadiile anterioare, căci nu mi-o veţi lua în nume de rău dacă vorbesc despre asemenea lucruri, după ce m-am oprit ceva mai mult la trăirea planetară: după trăirea planetară, omul are trăirea stelelor fixe. După ce a trăit în al doilea stadiu al somnului în sânul copiei mişcărilor planetare, el trăieşte acum în configuraţiile stelelor fixe, respectiv în sânul copiilor configuraţiilor stelelor fixe ale Cercului zodiacal. Această trăire a configuraţiilor stelelor fixe ale Cercului zodiacal este un fapt foarte real în cel de-al treilea stadiu al vieţii din timpul nopţii. Aici omul începe apoi să trăiască şi deosebirea dintre Soare ca planetă şi Soare ca stea fixă. Omului nu îi este astăzi deloc clar de ce în astronomiile mai vechi Soarele era considerat în acelaşi timp o planetă şi, într-un anumit sens, totuşi, o stea fixă. În timpul celui de-al doilea stadiu al somnului, Soarele are, într-adevăr, pentru această trăire, însuşiri planetare. Cunoaştem, astfel, poziţia lui absolut excepţională pentru trăirea omului de pe Pământ. Cunoaştem Soarele şi în relaţie cu celelalte configuraţii ale constelaţiilor, aşadar, cu cele ale Cercului zodiacal. Într-un cuvânt, omul se simte în interiorul Cosmosului într-un mod şi mai intens decât în stadiile precedente ale somnului. El ajunge la trăirea stelelor fixe, şi prin trăirea stelelor fixe omul primeşte pentru viaţa din ziua următoare nişte impulsuri şi mai profunde, şi mai importante, decât impulsurile pe care le poate primi când are numai trăirea planetelor. Prin trăirea planetelor are loc, dacă mă pot exprima astfel, pătrunderea cu căldură a proceselor respiratorii şi a proceselor circulaţiei sângelui; dar faptul că aceste procese sunt de natură substanţială, faptul că ele sunt îmbibate de ceea ce au ele nevoie, de substanţă, aşadar, faptul că aceste procese sunt în permanenţă şi nişte procese de hrănire a organismului, această antrenare a substanţelor nutritive prin organism este în aparenţă procesul cel mai material, dar acest proces se produce pe baza unor forţe mai înalte decât simpla mişcare a circulaţiei sângelui, această trăire se bazează, în privinţa efectului ei de stimulare a vieţii din timpul zilei, pe un ecou al trăirii stelelor fixe. Modul în care noi, ca oameni fizici, suntem dependenţi în ceea ce priveşte spiritual-sufletescul nostru de felul în care circulă în noi o substanţă sau alta, are legătură, dacă mă pot exprima astfel, cu cele mai înalte sfere cereşti, are legătură cu faptul că noi, ca fiinţe spiritual-sufleteşti, simţim în interiorul nostru, în al treilea stadiu al somnului, copiile configuraţiilor stelelor fixe, aşa cum ne simţim în starea de veghe din timpul zilei stomacul sau plămânul. Aşa cum în timpul zilei trupul nostru este, pe de o parte, mobil din punct de vedere interior, traversat de mişcări ale respiraţiei, de mişcări ale circulaţiei sângelui, tot astfel, în timpul nopţii sufletul nostru, elementul substanţial din sufletul nostru, este ceva care conţine din punct de vedere interior copiile mişcărilor planetare. Şi, aşa cum în timpul zilei avem în interiorul nostru stomacul, plămânul, inima, tot astfel, în timpul nopţii avem în interiorul nostru configuraţiile stelelor fixe; atunci ele sunt interiorul nostru. În acest fel, în timpul stării de somn omul devine în mod real o fiinţă cosmică. Al treilea stadiu al somnului este cel mai profund; din acest stadiu omul revine treptat la starea de veghe din timpul zilei. De ce revine? Omul nu ar vrea să revină la starea de veghe din timpul zilei dacă în sufletul său nu s-ar instala nişte forţe care îl introduc din nou în organismul său fizic.

Eu v-am descris, sub cele mai diferite aspecte, cum pot fi abordate aceste forţe; le voi descrie acum sub aspect cosmic. Prin intuiţie facem cunoştinţă cu trăirea stelelor fixe, apoi aflăm, de asemenea, că forţele care îl introduc pe om din nou în organismul fizic sunt forţele Lunii, adică forţele care corespund în spirit cu ceea ce apare, ca imagine fizică, drept Lună. Acest proces nu depinde, fireşte, de faptul că acum e Lună plină sau aşa ceva. Luna poate strălumina, ca influenţă spirituală, şi prin Pământ. Ce-i drept, acest lucru are de-a face cu metamorfozele care se manifestă în faptul că Luna e vizibilă sau nu, dar examinarea acestor metamorfoze ne-ar conduce la nişte distincţii mult mai fine, despre care nu putem vorbi astăzi. În general, forţele lunare sunt forţele care îl aduc înapoi pe om. Am putea spune că, aşa cum omul e pătruns, ca suflet, de la adormire până la trezire, de forţele planetare, aşa cum el e pătruns în permanenţă de forţele care se revelează în configuraţiile stelelor fixe, aşa cum e pătruns şi rămâne pătruns de aceste forţe, căci ele îşi trimit efectele în viaţa de veghe din timpul zilei, tot astfel, omul e pătruns necontenit de ceea ce corespunde în Cosmos, ca forţe spirituale, Lunii fizice. Aceste forţe ale Lunii sunt cele care ne conduc înapoi. În realitate, acesta este un proces extraordinar de complicat; dacă vrem să-l caracterizăm în vreun fel, eu aş putea spune aşa: Când întindem un elastic, nu-i aşa, atunci el merge până la un anumit punct, apoi se strânge la loc; aşa întindem noi, într-un fel, forţele lunare până într-un anumit punct, din care trebuie să ne întoarcem înapoi. Acest lucru are loc în stadiul al treilea al somnului şi, prin intermediul forţelor Lunii, care, în principiu, au o legătură strânsă cu introducerea elementului spiritual-sufletesc în lumea fizică, noi suntem conduşi înapoi, stadiu cu stadiu; din stadiul al treilea, trecând prin stadiul al doilea, prin primul stadiu, suntem conduşi înapoi.

Vedeţi dumneavoastră, tot ceea ce poate purta omul în forţele sale de reprezentare şi de simţire în starea de veghe din timpul zilei ca forţe ale iniţiativei constituie efectul trăirii stelelor fixe din timpul nopţii. Tot ceea ce poate purta omul în forţele sale de reprezentare şi de simţire ca forţe combinatorii, ca forţe ale înţelepciunii, ca forţe ale inteligenţei, este efectul trăirii planetelor. Dar ceea ce iradiază din Cosmos, prin trăirea din timpul nopţii, în viaţa din timpul zilei, trebuie să vină neapărat prin intermediul trupului. Trăirea stelelor fixe pulsează în viaţa noastră din timpul zilei prin transportarea substanţelor nutritive. Substanţele nutritive nu ar ajunge în creierul nostru în aşa fel încât să ne poată face capabili să dezvoltăm nişte forţe de iniţiativă dacă acest întreg proces nu ar fi pătruns cu căldură prin ceea ce simţim noi în timpul nopţii când avem trăirea stelelor fixe. Şi nu am putea gândi raţional dacă în circuitul nostru respirator, în circulaţia sângelui nostru din timpul zilei, nu ar reuşi să pătrundă efectele trăirii planetelor din timpul nopţii.

Astfel de lucruri sunt adevărate întotdeauna numai în general, iar când la nişte oameni care suferă foarte tare de insomnie asemenea realităţi devin confuze, avem sarcina de a clarifica anomaliile respective. Când pătrundem cu adevărat lucrurile, vedem că ele nu contrazic aceste adevăruri. Dar abia aceste adevăruri, care sunt juste în general, oferă o posibilitate de a clarifica, într-adevăr, în mod esenţial, particularul. O cunoaştere reală a fiinţei umane este posibilă numai dacă devenim conştienţi în cea mai largă măsură de faptul că omul nu trăieşte numai în corpul său fizic între limitele pielii sale, că el trăieşte în sânul lumii întregi. Numai că viaţa în sânul lumii întregi este acoperită cu un văl pentru conştienţa obişnuită, căci ea este foarte estompată pentru viaţa de veghe din timpul zilei. Trăim, cel mult, în sentimentul general de lumină, ceva din participarea noastră la existenţa unui Cosmos general. Poate că între trezire şi adormire omul mai are şi alte sentimente, dar foarte confuze, ceva dintr-o senzaţie de a fi adăpostit în sânul Cosmosului. Dar toate aceste lucruri pe care le primeşte omul în acest fel rămân tăcute, pentru ca omul să-şi poată dezvolta, de la trezire până la adormire, conştienţa individuală, pentru ca el să nu poată fi tulburat în trăirea sa de tot ceea ce intervine din Cosmos. În timpul nopţii este exact invers. Atunci omul are ca trăire a sa trăirea cosmică, fireşte, copia unei trăiri cosmice, dar el are copia fidelă, aşa cum am arătat. Aici omul are cu adevărat o trăire cosmică şi, tocmai pentru că omul trebuie să treacă prin această trăire cosmică, conştienţa sa de veghe este estompată şi paralizată.

Evoluţia în viitor a omenirii va consta în faptul că omul se va integra tot mai mult şi mai mult în Cosmos, şi că el va face să vină odată vremea când se va simţi cu conştienţa sa în Soare, Lună şi stele, aşa cum se simte acum cu conştienţa sa pe Pământ. Atunci el va privi din Cosmos spre Pământ aşa cum priveşte acum, în starea sa de veghe actuală, de pe Pământ în Cosmos. Dar priveliştea va fi esenţial diferită.

Dacă un om vrea să participe în mod cinstit la evoluţie, în întreaga ei dimensiune, el trebuie să devină conştient şi de faptul că însăşi conştienţa omului este supusă unei evoluţii, că această conştienţă legată de trup pe care o are omul în etapa actuală este un stadiu de trecere spre un alt tip de conştienţă, care nu va fi nici ea altceva decât oglindirea în suflet a unor realităţi, dar acestea sunt realităţile pe care omul le trăieşte deja astăzi în fiecare noapte; el are nevoie de aceste realităţi, pentru că numai ele, prin efectul lor, îi pot susţine cu adevărat viaţa din timpul zilei. Evoluţia în continuare constă în faptul că ceea ce constituie astăzi pentru om inconştientul său va deveni, şi în timpul vieţii normale, un fel de conştienţă; dar pentru aceasta, fireşte, omul trebuie să se familiarizeze cu ştiinţa spirituală, căci, exact aşa cum, într-un anumit sens, trebuie să avem, totuşi, o direcţie când înotăm undeva, tot astfel, şi conştienţa actuală obişnuită are nevoie de o direcţie. Nu ne putem lăsa purtaţi, pur şi simplu, de val, aşa cum se întâmplă în cazul mijloacelor de cunoaştere obişnuite. Avem nevoie de o direcţie. Această direcţie poate fi dată numai şi numai de ştiinţa spirituală antroposofică, fiindcă ea dezvăluie, în măsura în care e necesar pentru zilele noastre, ce trăieşte deja de pe acum în om, numai că omul actual încă nu e conştient de aceste lucruri. Omul trebuie să şi le aducă în conştienţă, altfel el nu poate trăi un progres cosmic real.

Cu aceasta, eu v-am descris astăzi o parte din ceea ce a fost aruncat în zilele noastre la lada de gunoi a cunoaşterii prin noţiunea de inconştient. În conferinţa următoare voi încerca să descriu trăirile omului care se află în spatele naşterii şi morţii, exact aşa cum v-am descris astăzi stările inconştiente din timpul somnului.