Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

SOMNUL ȘI VISELE


Capitolul IX

INSPIRAȚIA: RIDICARE A INCONŞTIENTULUI ÎN CONŞTIENŢĂ



Pentru Steiner, există stadii definite ale percepţiei spirituale. Ne ridicăm de la conştienţa normală prin Imaginaţie, Inspiraţie şi Intuiţie. Acestea corespund unor transformări superioare, eficiente din punct de vedere cognitiv, ale gândirii, simţirii şi, respectiv, voinţei. Aici el sugerează că somnul şi viaţa de după moarte vor fi percepute în mod diferit de cei care s-au ridicat la nivelul Inspiraţiei.

Îndeosebi prin Inspiraţie luăm cunoştinţă de existenţa noastră prepământească. Iniţial, din afirmaţiile lui Steiner ar putea părea că prin aceasta se înţelege doar existenţa care se petrece în timp, timpul istoric care se măsoară cu un calendar, în anii anteriori momentului când te-ai născut, acel fel de „existenţă prepământească”. Dar aici, ca şi în multe alte lucrări ale sale (vezi mai ales „The Study of Man” [Antropologia generală ca bază a pedagogiei] ), Steiner se mai referă şi la altceva atunci când spune „prepământesc”- un înţeles ce rezultă doar treptat. Căci noi ne recreăm în fiecare moment existenţa pământească. Noi ne aşternem în faţă o lume a aparenţelor, o lume a distanţei dintre subiect şi obiect, în care scaunul din colţ pare foarte departe, iar o altă persoană e pentru mine un mister. Totuşi, chiar„înainte” de această lume constant re-creată, există lumea spiritului. Ghilimelele sunt necesare, de vreme ce „înainte” se referă la o existenţă anterioară spiritual, dar nu şi temporal. Timpul însuşi nu este o trăsătură a spiritului pe care îl părăsim pentru a ajunge pe Pământ, ci a Pământului însuşi. Atunci experienţa „prepământească” de care devenim conştienţi prin Inspiraţie nu este neapărat ceva existent cu mulţi ani înainte, ci ceva existent cu ani lumină deasupra.

Este un clişeu poetic sau spiritual a vorbi despre „lumină” şi „căldură” – caracteristici aproape fizice – atunci când descriem experienţe spirituale. Aici, Steiner clarifică ceea ce vrea să spună mai exact prin aceşti termeni. Când spune că în lumea spirituală noi suntem „lumină în lumină”, el vrea să spună că noi existăm acolo ca fiinţe conştiente, conştienţi de legăturile noastre unii cu alţii şi de legăturile cu sursele sensului. Când spune că suntem „căldură înăuntrul căldurii”, el vrea să spună că noi, ca fiinţe de lumină, primim şi emitem şi o iubire altruistă.

La sfârşitul acestei conferinţe, Steiner va sugera o definiţie nouă şi fructuoasă a visului: visul este un fel de „blocaj”. El îl descrie ca pe ceva asemănător undelor care iau naştere când se întâlnesc doi curenţi de apă, ceea ce fizicienii numesc „un model de interferenţă”. În timpul nopţii am fost plecaţi în aventuri spirituale, la trezire, ne întoarcem în corpul nostru din pat. „Blocajul” sau modelul de interferenţă care este visul are loc atunci când curentul experienţei noastre spirituale din timpul nopţii întâlneşte curentul gândirii efectuate de corpul fizic şi de corpul eteric.


PENMAENMAWR, 21 AUGUST 1923, GA 227


...În timpul existenţei sale pământeşti, omul îşi desfăşoară viaţa ritmic în două stări, de fapt, în trei stări: starea de veghe, starea de vis, starea de somn. Somnul se desfăşoară în mod inconştient. O asemenea stare de somn inconştientă, deşi puţin diferită de starea de somn a omului actual, aveau şi oamenii unor epoci mai vechi. Şi ei dormeau, şi ei cădeau într-o stare în care niciun fel de trăiri nu ajungeau în suflet, în conştienţă. Dar, bineînţeles, omul trăieşte şi de la adormire până la trezire. Noi nu murim la adormire şi nu ne naştem din nou la trezire, ci de la adormire până la trezire avem o viaţă ca suflet, ca spirit. Şi această viaţă, această viaţă proprie de la adormire până la trezire, este stinsă complet pentru conştienţa cotidiană obişnuită. Omul îşi aminteşte ce trăieşte în starea de veghe sau, cel mult, şi în starea de vis; dar el nu îşi aminteşte, în conştienţa obişnuită, ce trăieşte de la adormire până la trezire în starea de somn fără vise. El nu îşi aminteşte ce trăieşte atunci. Învăţătorii vechilor Misterii îi tratau pe discipoli şi, prin ideile pe care le răspândeau în lume, întreaga omenire care venea la ei, în aşa fel încât, pentru aceste timpuri mai vechi ale omenirii – „timpuri mai vechi” în raport cu istoria –, trezeau în conştienţă ceea ce trăia omul în timpul somnului.

Cunoaşterea iniţiatică modernă trebuie să le amintească oamenilor ce a trăit în sufletele umane înainte de existenţa pe Pământ. Iniţierea din vechile timpuri trebuia să le amintească oamenilor, prin cunoaştere iniţiatică, ce trăiau ei în timpul somnului. Astfel, aceşti iniţiaţi din vechile Misterii ordonau toate cunoştinţele, pe care le îmbrăcau în idei, în aşa fel încât discipolii, sau cei care îi ascultau, să-şi poată spune: Ei nu ne comunică alte lucruri decât ceea ce trăim noi înşine de fiecare dată în timpul somnului. Atâta doar că noi le împingem jos, în inconştient, dar le trăim de fiecare dată în timpul somnului. Ceea ce ne comunică preoţii din Misterii nu ne este ceva absolut necunoscut, numai că ei au ajuns, prin iniţierea lor, să vadă ceea ce conştienţa obişnuită nu vede în timpul somnului, ci trăieşte.

Trezirea amintirii unei trăiri pe care omul a avut-o în timpul somnului era în cadrul acelei vechi înţelepciuni iniţiatice ceea ce reprezintă astăzi trezirea amintirii existenţei prepământeşti. Dar una dintre trăsăturile caracteristice care disting vechea iniţiere de iniţierea modernă este faptul că prin vechea iniţiere omul îşi amintea ceea ce trăia el în timpul somnului, adică, ceea ce nu îşi mai amintea în conştienţa cotidiană. Înţelepţii vechilor Misterii aduceau în conştienţa cotidiană trăirile din timpul nopţii şi le atrăgeau oamenilor atenţia: Tu trăieşti cu sufletul în timpul nopţii în lumea spirituală, care se manifestă în orice izvor, în orice privighetoare, în orice floare. În fiecare noapte tu pătrunzi în acea sferă pe care în timpul zilei o priveşti, o percepi doar prin simţurile tale.

Şi atunci omul putea avea convingerea că zeii pe care îi simţea în starea sa de vis treaz sunt prezenţi şi afară, în natură. Astfel, când îi arăta conţinutul somnului, înţeleptul din vechile Misterii îi arăta discipolului său că afară, în natură, există nişte entităţi divin-spirituale, aşa cum cercetătorului spiritual modern îi revine sarcina de a-i arăta omului că înainte de a fi coborât pe Pământ el a trăit în lumea spirituală ca fiinţă spirituală printre fiinţe spirituale, şi că aici, pe acest Pământ, el îşi poate aminti sub formă de noţiuni, sub formă de idei, ce a trăit în existenţa prepământească.

În ştiinţa iniţiatică actuală învăţăm să cunoaştem realităţile adevărate, care deosebesc somnul de veghe, când ne înălţăm de la imaginaţie la inspiraţie. Ceea ce este omul însuşi ca suflet, ca spirit, de la adormire până la trezire, poate fi contemplat numai prin cunoaşterea inspirată adevărată; când omul s-a înălţat până la cunoaşterea imaginativă, el ajunge să-şi contemple tabloul vieţii. Când îşi dezvoltă acest tablou al vieţii în stare de veghe, în conştienţa golită, în linişte cosmică, aşa cum am descris, atunci în suflet apare ca inspiraţie din Cosmos mai întâi existenţa prepământească. Dar atunci în inspiraţie apare şi propria sa entitate, aşa cum se prezintă ea ca entitate spirituală şi sufletească între adormire şi trezire.

Ceea ce în timpul somnului ne rămâne inconştient, pentru inspiraţie devine conştient. Învăţăm să privim ce face omul ca suflet şi ca spirit în starea de somn, şi atunci percepem: la adormire, fiinţa spiritual-sufletească iese afară din corpul fizic şi din corpul eteric. Omul lasă în urmă pe pat corpul fizic şi corpul eteric sau corpul forţelor plăsmuitoare, aşa cum apare el în imaginaţie, şi cum vi l-am descris. Iar părţile constitutive superioare ale fiinţei umane, ceea ce putem numi corp astral – am menţionat deja şi acest lucru – şi organizarea propriu-zisă a Eului, ies afară din corpul fizic şi din corpul eteric, iar la trezire se întorc în aceste două corpuri. Acea scindare a fiinţei noastre, pe care o trăim de fiecare dată când are loc trecerea ritmică de la starea de veghe la starea de somn, poate fi contemplată, poate fi cunoscută cu adevărat în realitatea ei abia prin inspiraţie. Şi atunci observăm că tot ceea ce ne-am însuşit în viaţa de veghe obişnuită prin gândire, prin lumea noastră de gânduri, rămâne, în realitate, pe pat. Gândurile pe care ni le-am elaborat, gândurile pentru care ne-am chinuit atât de mult în timpul şcolii, toată agerimea pe care ne-am cucerit-o pentru inteligenţa noastră pământească, toate acestea trebuie să le lăsăm de fiecare dată la adormire în urmă, împreună cu corpul fizic şi cu corpul eteric. Ceea ce luăm cu noi din corpul fizic şi din corpul eteric în lumea spirituală, în care dormim, ca Eu şi corp astral, este ceva absolut diferit faţă de ceea ce trăim în timpul stării de veghe. Când trecem de la starea de veghe la starea de somn, noi trăim ceva ce nu ne devine conştient în cadrul conştienţei obişnuite. De aceea, când vă vorbesc despre aceste trăiri trebuie să vă vorbesc în aşa fel încât ideile să reprezinte nişte noţiuni în care va trebui să îmbrac descrierea unor lucruri trăite, ce-i drept, de om, dar de care el nu ştie în conştienţa obişnuită, dar la care poate reflecta cu raţiunea umană sănătoasă în cadrul amintirii despre care am vorbit în prima parte a conferinţei mele de astăzi. La adormire, noi lăsăm în urmă această cugetare asupra lucrurilor lumii sub forma imaginilor de umbră ale gândurilor vii şi reale şi pătrundem într-o lume în care nu gândim în sensul în care gândim aici, în lumea pământească, ci în care trăim, trăim în mod interior ceea ce se află acolo. În realitate, în timpul somnului omul trăieşte în mod inconştient lumina. Când suntem în stare de veghe, noi reflectăm la ceea ce face lumina, reflectăm la faptul că în contact cu lucrurile lumina face să apară umbrele, culorile, şi avem gânduri despre lumină şi efectele luminii. Cum spuneam, noi lăsăm aceste gânduri în urmă. Dar în somn noi pătrundem în lumina vie care urzeşte. Ne revărsăm în lumina vie care urzeşte. Şi, aşa cum aici, ca oameni pământeşti, când purtăm în timpul zilei corpul fizic şi ducem cu noi şi sufletul şi spiritul, ne mişcăm prin aer, călcăm pe pământ, tot astfel, când dormim, păşim în lumina care urzeşte, care se tălăzuieşte, şi devenim noi înşine o entitate, o substanţă din lumina vie care urzeşte. Devenim lumină în lumină.

Dar când omul devine inspirat, atunci, prin ceea ce trăieşte el însuşi în fiecare noapte, aşadar, când această trăire se ridică în conştienţa de veghe, el ştie totodată: în timpul somnului, tu trăieşti ca un nor de lumină în lumina cosmică. Aceasta nu înseamnă însă numai a trăi ca substanţă de lumină în lumină, ci înseamnă a trăi în sânul forţelor care pentru viaţa de veghe devin gânduri, care sunt percepute sub formă de gânduri.

Lumina pe care o trăim e străbătută peste tot de forţe creatoare, de ceea ce lucrează în mod interior în plante, de ceea ce lucrează în mod interior în animale, dar care are şi o existenţă independentă sub formă de lumi spirituale. Nu trăim lumina aşa cum o trăim aici, în lumea fizică, ci lumina vie, care urzeşte – dacă mă pot exprima astfel în mod impropriu este corpul unei urziri spirituale şi, de asemenea, al unor entităţi spirituale individuale.

Aici, în lumea fizică, omul trăieşte ca om închis în limitele pielii sale. Vedem alţi oameni închişi în limitele pielii lor. Acolo, în timpul stării de somn, suntem lumină în lumină, şi alte fiinţe sunt lumină în lumină. Dar nu mai percepem lumina ca lumină, aşa cum suntem obişnuiţi aici, în lumea fizică, ci – dacă mă pot exprima acum printr-o imagine – un nor real de lumină care suntem noi înşine, percepe un nor real de lumină care există în mod obiectiv. Dar acest nor real de lumină care există în mod obiectiv este un alt om, sau este o fiinţă care insuflă viaţă lumii plantelor, sau o fiinţă care, în principiu, nu se încarnează niciodată într-un corp pământesc, ci rămâne mereu în lumea spirituală.

Aşadar, acolo nu trăim lumina ca lumină pământească, ci ca spiritualitate fiinţială vie. Şi dumneavoastră ştiţi, desigur, că noi mai trăim aici, pe Pământ, ca oameni fizici şi în sânul unui alt element. Trăim în sânul căldurii, pe care o percepem din punct de vedere fizic. Omul ştie când îi e cald, când îi e frig. Când îi e frig, el îşi încălzeşte camera. Aşadar, omul ştie că el trăieşte aici, în cadrul conştienţei obişnuite, în căldură sau în frig. El are sentimentul căldurii şi al frigului, senzaţia de cald şi de frig.

La adormire, când ieşim din corpul fizic şi din corpul eteric, trăim noi înşine, la fel cum trăim ca lumină în lumină, trăim ca substanţă de căldură în substanţa de căldură a Cosmosului. Aşadar, omul nu este numai un nor de lumină, ci este un nor de lumină străbătut şi întreţesut de căldură, şi ceea ce percepem aici poartă în sine, la rândul său, căldura. Dar, aşa cum noi, ca fiinţe spiritual-sufleteşti, nu trăim în această existenţă, în starea de somn, lumina ca lumină, ci ca element spiritual viu, aşa cum, atunci când această trăire ne devine conştientă prin inspiraţie, ne ştim pe noi înşine ca spiritual viu şi trăim celelalte entităţi ca entităţi spirituale vii, aşa se întâmplă şi cu ceea ce trăim în legătură cu căldura. Nu ne putem orienta în lumea spirituală, nici cu ajutorul inspiraţiei, dacă vrem să aducem cu noi numai reprezentările pe care ni le-am însuşit aici în lumea pământească. Aşa cum trebuie să ne formăm o altă reprezentare despre drumul cel mai scurt dintre două puncte, tot aşa, trebuie să ne însuşim pentru toate lucrurile alte conţinuturi sufleteşti. Şi, aşa cum atunci când trăim ca lumină în lumină ne simţim, de fapt, ca spirit în lumea spiritelor, tot aşa, când trăim ca substanţă de căldură în substanţa de căldură cosmică nu ne simţim în căldura pe care ne-am obişnuit să o percepem în lumea sensibilă, ci ne simţim în lumea iubirii active care urzeşte; trăim ca entitate de iubire, care suntem noi înşine în suprasensibil, printre entităţi care nu pot face altfel decât să-şi extragă din iubire propria lor esenţă, care nu pot face altfel decât să-şi trăiască existenţa de iubire într-o existenţă cosmică generală de iubire. Astfel, între adormire şi trezire ne simţim la început într-o existenţă saturată spiritual de iubire.

De aceea, dacă vrem să pătrundem în aceste lumi în care ne aflăm noi înşine în fiecare zi de la adormire până la trezire, trebuie să ne intensificăm capacitatea de a iubi, căci altfel această lume prin care trecem de la adormire până la trezire ne rămâne, bineînţeles, o lume străină. Aici, în această lume, nu domneşte iubirea spiritualizată, ci doar impulsul iubirii îmbibate de senzualitate. Dar în lumea spirituală domneşte iubirea spiritualizată, aşa cum v-am descris adineaori. Şi, de aceea, dacă vrem să ajungem să trăim în lume cu conştienţa în care trăim, propriu-zis, în fiecare noapte, putem face acest lucru numai dacă am dezvoltat mai întâi capacitatea de a iubi în modul descris ieri [conferinţa din 20 august 1923, Penmaenmwar].

Ei bine, nu putem ajunge la noi înşine fără capacitatea de a iubi, căci ar trebui să ne fie închis pe vecie ceea suntem cu adevărat şi pe Pământ timp de o treime din viaţă, timpul pe care îl petrecem dormind, dacă nu am putea cerceta această parte din viaţă prin dezvoltarea, prin intensificarea capacităţii de a iubi. Ceea ce trăieşte omul de la adormire până la trezire ar fi pe vecie o enigmă întunecată pentru fiinţele pământeşti, dacă aceste fiinţe pământeşti nu ar vrea să progreseze în privinţa capacităţii de a iubi, pentru ca pe această cale să-şi cunoască propria fiinţă aşa cum o trăiesc, într-o altă stare, de la adormire până la trezire. Dar forma activităţii de gândire pe care o desfăşurăm când purtăm corpul fizic şi corpul eteric sau corpul forţelor plăsmuitoare, aşadar, în stare de veghe, o lăsăm în urmă, pe pat; în timp ce dormim, ea se mişcă la unison cu întregul Cosmos. Dacă omul ar putea distinge în mod real ce se petrece în corpul fizic şi în corpul eteric în timpul nopţii, el ar putea percepe din exterior, în timp ce trăieşte ca fiinţă de lumină care emană căldură, cum corpul eteric continuă să gândească întreaga noapte.

Noi putem gândi când sufletul nu e prezent, fiindcă ceea ce lăsăm pe pat împinge valurile gândirii neîncetat, tot mai departe şi mai departe. Corpul eteric continuă să gândească. Şi dimineaţa, la trezire, ne cufundăm în ceea ce a rămas pe pat şi a continuat să gândească. Dimineaţa ne întâlnim din nou cu propriile noastre gânduri. Ele nu au pierit între adormire şi trezire. Doar că noi nu am fost prezenţi. Va trebui să arăt mâine că atunci când nu suntem prezenţi putem fi mult mai deştepţi, mult mai inteligenţi, decât suntem în timpul zilei, când suntem prezenţi cu sufletul în gânduri. Ceea ce se manifestă în om ca gândire în timpul nopţii, când el nu e prezent, este adesea mult mai inteligent decât ceea ce gândeşte el de la trezire până la adormire, când e prezent cu sufletul.

Dar, în orice caz, astăzi voiam să arăt că în corpul eteric şi în corpul fizic gândirea se desfăşoară continuu, şi că, atunci când ne trezim dimineaţa şi avem un vis, acest vis indică, într-un fel, următorul lucru: Când se trezeşte şi se cufundă în corpul eteric şi în corpul fizic sufletul se adună. Aici e corpul fizic; aici corpul eteric, corpul forţelor plăsmuitoare; şi aici e organizarea astrală şi organizarea Eului, care dimineaţa se cufundă în corpul fizic şi în corpul eteric. Dar la cufundare se petrece ceva, ca şi cum un val mai dens, un talaz mai dens, s-ar cufunda într-un val mai fluid; ia naştere un fel de zăgăzuire. Şi omul trăieşte această zăgăzuire care ia naştere aici ca vis de dimineaţă. Eul şi corpul astral, care în timpul nopţii au urzit în lumină şi căldură, se cufundă în gânduri, nu înţeleg imediat gândurile, le amestecă de-a valma, şi omul trăieşte această zăgăzuire ca vis de dimineaţă.

Mâine vom vorbi în continuare despre starea de vis, despre felul enigmatic în care se situează această stare de vis în întreaga viaţă a omului şi despre raportul dintre somn şi veghe.