Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

SOMNUL ȘI VISELE


Capitolul X

CONFRUNTAREA CU TOTALITATEA VIEŢILOR NOASTRE PRIN INTERMEDIUL VISELOR


Freud, la fel ca mulţi alţii, nota că visele contrazic experienţa normală. Ele includ tot felul de evenimente fantastice pe care nu le vedem niciodată când suntem treji. Acest lucru poate părea ilogic; poate părea simbolic; teoriile curente sugerează că visul este, de fapt, o secvenţă de evenimente cerebrale lipsite de sens. Steiner, după cum ne aşteptam, vede altfel lucrurile.

Aici citim că visele ar putea să fie, într-adevăr, fără sens, dacă privim imaginile şi cuvintele pe care le conţin, dar au sens dacă privim cursul, tendinţa visului. Desfăşurarea dramatică a visului apare printre imagini, printre cuvinte, ca intervalele în muzică sau momentele de tăcere semnificativă în timpul conversaţiei. Visul are menirea aproape lipsită de speranţă de a transmite percepţii spirituale care nu pot fi pe deplin exprimate în termeni pământeşti.

Steiner insistă asupra faptului că în timpul viselor noastre nu doar se pare că părăsim domeniul legilor naturale, ci chiar lăsăm în urmă aceste legi şi suntem conduşi de un univers moral al unor fiinţe în comuniune, mai degrabă decât de un univers fără sens al unor lucruri în opoziţie.

Căci Pământul, aşa cum îl cunoaştem când suntem treji, este o lume de părţi discrete, cu „totul legat doar prin «şi» şi «şi»”, după cum spune poeta Elizabeth Bishop. Lumea spiritului, prin contrast, este fluidă şi cuprinzătoare, condusă de o comuniune atât de luminată încât în stare de conştienţă normală noi nu o putem suporta. Steiner încearcă să descrie, prin exemplu după exemplu, felul de unitate în care fiinţe, timpuri şi evenimente se armonizează în spirit şi cum în tipul de conştienţă care este „Pământul” ele se despart într-o lume a părţilor.


PENMAENMAWR, 22 AUGUST 1923, GA 227


Între viaţa de veghe şi viaţa de somn a omului, despre care v-am putut prezenta în expunerea trecută unele aspecte, cel puţin sub formă de schiţă, se situează viaţa de vis. Această viaţă de vis, care pentru realitatea cotidiană nemijlocită poate avea o importanţă atât de mică, pentru cunoaşterea mai profundă, atât a lumii, cât şi a omului, are, însă, cea mai mare importanţă pe care ne-o putem imagina. Nu numai prin faptul că în cadrul ştiinţei spirituale despre care e vorba aici trebuie să fie apreciată pe deplin importanţa vieţii de vis, pentru ca, pornind de la examinarea visului, să putem trece la alte aspecte, ci această viaţă de vis are o importanţă deosebită şi pentru că ea reprezintă fereasta prin care anumite lumi, diferite de cea pe care o trăieşte omul în stare de veghe, pătrund în această lume obişnuită. Astfel încât, prin caracterul enigmatic al formaţiunilor visului, omului i se atrage atenţia nu numai asupra faptului că în substraturile sau în straturile superioare lumii accesibile lui mai există şi alte lumi, ci şi asupra naturii pe care ar putea-o avea aceste lumi.

Dar, pe de altă parte, este extraordinar de dificil să pătrundem în această viaţă de vis absolut enigmatică din punctul de vedere al conştienţei superioare, pentru că visul este în viaţă o putere care ne poate duce la cea mai mare iluzie posibilă. Şi tocmai în privinţa visului suntem înclinaţi foarte uşor să raportăm în mod eronat la realitate ceea ce se insinuează în viaţă ca iluzie. Să începem, aşadar, referindu-ne la ceea ce am spus deja despre viaţa de somn şi, de asemenea, despre vieţile pământeşti succesive.

Un exemplu care se repetă mereu, într-un fel sau altul, în viaţa de vis este faptul că în vis am făcut ceva la care în viaţa de veghe nu ne-am fi putut gândi absolut deloc, şi trebuie să facem un lucru care este cu totul în afara sferei posibilităţii noastre de a-l face în viaţa pământească de până acum. Apoi visăm că nu putem găsi acel obiect pe care l-am făcut, şi căutăm ca un nebun acest obiect pe care credem că l-am făcut, dar acesta a dispărut fără urmă.

Să examinăm mai concret acest exemplu. Desigur, el apare, aşa cum l-am descris, sub o formă sau alta, în viaţa fiecărui om. Să-l examinăm în mod concret. Să spunem că un croitor, deşi nu e decât un croitor modest, care lucrează pentru mica burghezie, ar fi visat că a făcut o haină pentru un ministru. El se simte grozav de bine lucrând la haina ministrului, care acum trebuie să fie gata. Dar dintr-odată visul se schimbă, şi tocmai când trebuie să-i predea ministrului haina, o caută peste tot, şi nu o poate găsi nicăieri.

Aici aveţi un vis care prezintă întru totul nişte situaţii pe care omul respectiv nu le poate trăi în viaţă, dar pe care şi le poate imagina foarte bine sub formă de dorinţă în actuala sa viaţă pe Pământ. El nu poate îndeplini sarcina, fiindcă este doar un croitor modest care lucrează pentru mica burghezie, şi nu i se poate încredinţa o asemenea comandă, să execute această haină. Dar, uneori, în visele sale îndrăzneţe din timpul zilei, se poate să fi nutrit dorinţa de a confecţiona o asemenea haină. Poate că el nu ar şti să o facă, dar aceasta poate fi dorinţa din visele sale treze.

Dar oare ce stă la baza acestui vis? La baza acestui vis se află, de fapt, o realitate. Când, în timp ce doarme, omul este cu Eul şi corpul astral afară din corpul fizic şi din corpul eteric, el se găseşte în sânul acelei entităţi care parcurge vieţile pământeşti succesive. Ceea ce se manifestă din punct de vedere interior, ceea ce este activ din punct de vedere interior în propria fiinţă a omului în timp ce el doarme sunt Eul şi corpul astral: În trăirile noastre putem avea nu numai amintiri din timpul vieţii pământeşti actuale, ci putem avea amintiri şi din alte vieţi pământeşti. Eu nu vă prezint o presupunere, ceva ipotetic, ci un fapt care îşi are rădăcinile în realitatea despre care vă vorbesc. Aşadar, se poate ca omul respectiv să fi participat, fireşte, odinioară – să spunem, în vechea Romă, într-o viaţă anterioară –, la comandarea unei togi deosebite pentru un om de stat. Nu e nevoie să fi fost şi atunci croitor, dar el putea fi slujitorul sau poate chiar prietenul unui om de stat roman. Poate că destinul l-a condus în această încarnare la meseria sa tocmai prin faptul că avea pe atunci o dorinţă atât de vie de a-l înfăţişa pe stăpânul său într-un mod cât mai onorabil în faţa lumii. Căci tocmai dorinţele, gândurile au o importanţă extraordinară pentru întreaga viaţă umană. Şi astfel, poate că prin sufletul şi spiritul omului, prin Eul şi corpul său astral, a trecut amintirea acestei vieţi pământeşti anterioare pe care o petrecuse în acest fel. Atunci, dimineaţa, când omul se cufundă, aşa cum am arătat ieri în mod succint, cu Eul şi corpul său astral în corpul eteric şi în corpul fizic, acest suflet, care încă mai era îmbibat de amintirea frumuseţii togii omului de stat, ei bine, trebuie să se cufunde în acele reprezentări pe care le poate avea croitorul în actuala sa viaţă pământească; ele sunt ascunse în corpul său eteric. Aici se adună ceea ce tocmai a trăit în legătură cu perioada Romei antice, se blochează aici. Această trăire încearcă să se integreze în sfera reprezentărilor pe care le poate avea el în timpul zilei. Dar în timpul zilei el poate avea numai reprezentări legate de faptul că el confecţionează haine pentru persoane care fac parte din mica burghezie. Sufletul, când se cufundă în aceste reprezentări, poate transforma numai cu foarte mare dificultate ceea ce a simţit faţă de frumoasa togă a omului de stat; el îşi poate reprezenta cu greu hainele oribile pe care trebuie să le confecţioneze ca modest croitor. Atunci, în momentul trecerii, când se formează blocajul, reprezentarea togii se transformă în actuala haină de ministru, şi abia mai târziu, când omul respectiv s-a cufundat cu totul în corpul eteric şi în corpul fizic, abia atunci ceea ce trebuie să-şi reprezinte el acum alungă ceea ce a trăit cu puţin timp înainte de trezire.

Astfel, de la adormire până la trezire, noi suntem prezenţi la totalitatea vieţii noastre ca fiinţă umană. În interiorul nostru, totalitatea vieţii noastre trebuie să se confrunte cu ceea ce ne putem reprezenta, cu ceea ce putem gândi în viaţa pământească actuală, conform experienţelor noastre, şi atunci apar ciudatele forme ale visului. De aceea, tocmai în cazul visului e atât de greu să distingem conţinutul său care ni se prezintă iniţial, şi care poate fi o iluzie completă, de realitatea adevărată, care se află întotdeauna în spatele acestui conţinut. Această realitate adevărată poate fi complet diferită. Dar cel care învaţă, încetul cu încetul, să se orienteze în întreaga ţesătură încâlcită a vieţii de vis, observă că trebuie să acorde mai puţină atenţie imaginilor care apar în vis ca prin vrajă în faţa sufletului, fiindcă aceste imagini sunt formate de corpul eteric care a fost lăsat în pat, care poartă în sine gândurile, reprezentările. În timpul somnului, noi nu avem aceste reprezentări în fiinţa noastră interioară propriu-zisă. Trebuie să distingem acest conţinut format din reprezentări de altceva, şi eu aş numi acest altceva desfăşurarea dramatică a visului. Trebuie să ne obişnuim să ne îndreptăm atenţia asupra desfăşurării dramatice a visului, şi să ne întrebăm: Oare acest vis se desfăşoară în aşa fel încât, dacă am trăi evenimentele respective în viaţa din timpul zilei, ele ne-ar produce o mare bucurie? Oare am trăit şi în vis această bucurie, această eliberare, sau în vis ne îndreptăm spre o mare catastrofă? Visul porneşte de la o anumită situaţie, în care se pot manifesta nişte lucruri, apoi ele se încâlcesc şi se ajunge pe urmă la o cădere, la declanşarea unei catastrofe? Când examinăm viaţa de vis ar trebui să fim atenţi în primul rând la aceste întrebări, aşadar, nu la conţinutul de gânduri, ci la mersul dramatic al visului. 

Cineva poate visa că urcă pe un munte; urcuşul devine din ce în ce mai greu. El ajunge în cele din urmă într-un punct de unde nu mai poate înainta, unde îi apar nişte obstacole insurmontabile. El simte că aceste obstacole sunt ceva important, care are legătură cu viaţa lui. Ei bine, cineva poate să aibă acest vis. L-am putea prezenta în continuare. Dar el sau altcineva poate avea un alt vis: el intră într-o peşteră, care duce la un fel de grotă săpată în munte. La început, când păşeşte înăuntru, mai există puţină lumină. Dar pe urmă se face tot mai întuneric. Şi în cele din urmă ajunge într-un loc unde nu numai că e complet întuneric, ci unde îl întâmpină nişte valuri îngrozitoare de frig, şi alte senzaţii, astfel încât nu poate pătrunde mai departe în peşteră.

Vedeţi dumneavoastră, aici avem două vise complet diferite în ceea ce priveşte conţinutul; dar, din punctul de vedere al desfăşurării dramatice, amândouă redau o acţiune care la început merge, apoi prezintă nişte dificultăţi, şi ajunge în cele din urmă la un obstacol insurmontabil. Imaginile sunt complet diferite, desfăşurarea dramatică este aceeaşi. Se poate ca la baza celor două vise să stea acelaşi eveniment din lumea suprasensibilă, oarecum din culisele scenei vieţii. Se poate ca la ambele vise să fie vorba de aceeaşi trăire sufletească, şi se poate ca aceeaşi trăire sufletească să se exprime spre exterior, ca reflex, sub forma celor mai diferite imagini.

Acest lucru ne face atenţi la faptul că nu trebuie să tragem concluzii imediat în mod exterior, aşa cum se întâmplă de obicei, din conţinutul viselor, ci trebuie să descifrăm în primul rând din desfăşurarea dramatică a viselor prin ce a putut trece aici sufletul şi spiritul omului. Dacă, pe lângă aceasta, ne sprijinim facultatea de reprezentare şi prin nişte exerciţii cum sunt cele despre care am vorbit în aceste zile, vom ajunge treptat să putem înţelege tot mai mult din lumea iluzorie de imagini a visului ce se poate sesiza din desfăşurarea dramatică, ce anume stă la baza visului, ca o realitate suprasensibilă pe care o trăim între adormire şi trezire.

Înainte de a vorbi despre nişte amănunte legate de vis, despre raportul său faţă de corpul fizic şi spiritul omului, subiect pe care va trebui să-l tratez şi în zilele următoare, aş vrea să arăt astăzi cum apare omul situat prin lumea visului în întregul Cosmos, în întregul Univers. Putem observa că în vis are loc o cu totul altă înlănţuire a diferitelor evenimente ale vieţii faţă de aceea pe care o au ele în starea de veghe. În starea de veghe – am putut vedea acest lucru tocmai la exemplele menţionate – lucrurile se prezintă într-o anumită înlănţuire, conformă cu legile în care suntem integraţi în lumea sensibilă. Un eveniment ulterior trebuie să aibă loc după un eveniment anterior. Visul dizolvă complet ceea ce se poate întâmpla în lumea sensibilă obişnuită. Totul se modifică, totul se dizolvă. Ceea ce este legat de pământ prin forţa gravitaţiei, inclusiv omul însuşi, ca fiinţă sensibilă, în vis poate dintr-odată zbura. În vis, omul poate zbura fără avion. În vis putem trăi o situaţie dificilă din viaţa obişnuită, de exemplu, rezolvarea unei probleme de matematică, ca şi cum ar fi un joc de copii. Poate că la trezire nu ne mai amintim rezolvarea – ei bine, ghinionul nostru –, dar, în orice caz, avem impresia că obstacolele, piedicile de gândire care sunt prezente în starea de veghe, nu mai există. Şi astfel, tot ceea ce în starea de veghe are o coeziune fermă, în vis este, într-un anumit fel, dizolvat. Dacă vrem să ne facem o reprezentare concretă despre ceea ce se petrece, de fapt, în vis – bineînţeles, facem o comparaţie numai în gând –, ne-am putea spune: Să ne imaginăm, de exemplu, că punem într-un pahar cu apă sare şi apoi privim cum are loc dizolvarea. Să presupunem că sarea era fost cristalizată şi avea nişte forme clar conturate. Când aruncăm sarea în apă, ea prezintă formele cele mai clar conturate. Dar apoi vedem că formele se dizolvă, iau cele mai fantastice forme, până când, în cele din urmă, întreaga sare s-a dizolvat în apă şi lichidul apare din nou mai mult sau mai puţin omogen.

Cam aşa stau lucrurile, în reprezentare, în trăirea sufletească, şi cu visul. Atât în visul pe  care îl avem la  adormire, cât şi în visul pe care îl avem la trezire, trăirile obişnuite din timpul zilei sunt preluate, sunt dizolvate, li se dau cele mai fantastice forme, cele mai fantastice sensuri; le numim fantastice din punctul de vedere al conştienţei obişnuite. Dizolvarea sării în apă este o imagine foarte bună pentru ceea ce se întâmplă, de fapt, din punct de vedere sufletesc-spiritual, în timpul visului.

Ei bine, cineva care s-a obişnuit cu lumea actuală de reprezentări nu ajunge uşor la o înţelegere imparţială a acestei realităţi, căci omenirea actuală, mai ales omenirea care se numeşte în prezent de formaţie ştiinţifică, ştie, în realitate, extraordinar de puţin despre anumite lucruri.

Eu nu spun acum aceste lucruri pentru că mi-ar face plăcere să critic ştiinţa. Nu am deloc această intenţie. Eu preţuiesc cercetarea ştiinţifică şi nu aş vrea să văd niciodată ignoranţa sau diletantismul luând locul activităţii ştiinţifice. Trebuie să recunoaştem neapărat, tocmai din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, marile progrese, dar şi adevărul limitat şi certitudinea limitată a ştiinţei actuale. Aşadar, acest fapt se subînţelege neapărat. Totuşi, trebuie să spun următorul lucru.

Astăzi, când oamenii vor să ştie ceva, ei examinează lucrurile şi procesele pământeşti. Ei le observă şi deduc, din cele observate, nişte legi ale naturii. Ei fac, de asemenea, şi nişte experimente, pentru a trage cu urechea la tainele naturii, şi din ceea ce rezultă pe baza experimentelor, li se dezvăluie, din nou, nişte legi ale naturii. Şi astfel, se ajunge la un anumit fel de legi, care formează pentru aceşti oameni ştiinţa. Şi apoi ei privesc în depărtările cereşti. Ei văd în depărtările cereşti, să spunem, nişte minunate nebuloase sub formă de spirală, ei văd luând naştere în aceste nebuloase sub formă de spirală diferite corpuri cosmice, şi alte lucruri de acest fel. Ei obţin imagini ale acestor fenomene chiar prin metoda fotografică, o metodă care prezintă lucrurile mult mai exact decât observaţia obişnuită prin telescop sau prin alte instrumente. Şi apoi, ce fac oamenii pentru a dobândi cunoştinţe despre ceea ce se petrece aici, în depărtările spaţiului ceresc? Ei iau legile naturii pământeşti, ceea ce au dedus prin cercetarea condiţiilor pământeşti, ceea ce au experimentat în domeniul Pământului, şi apoi fac speculaţii asupra modului în care s-ar fi putut forma o asemenea nebuloasă sub formă de spirală în depărtările cosmice conform aceloraşi legi ale naturii. Emit ipoteze şi teorii despre originea şi sfârşitul lumii, aplicând la sferele cereşti ceea ce au descoperit în laborator despre magneziul pământesc, despre dioxidul de carbon şi despre hidrogenul pământesc, ca legi ale naturii. Şi când descoperă aici nişte substanţe noi, ei fac uneori nişte afirmaţii atât de inconştiente, încât ajung la nişte concluzii ştiinţifice extrem de îndoielnice. În spaţiul cosmic s-a descoperit peste tot hidrogen, s-a descoperit heliu, de exemplu, dar s-a mai descoperit şi o altă substanţă, căreia i s-a dat un nume ciudat, ciudat pentru că el sugerează întrucâtva confuzia gândirii care se aplică aici. Şi anume, ea a fost denumită nebulium. Aici gândirea devine înceţoşată, de aici acest nebulium, alături de heliu, alături de hidrogen. Când ceea ce s-a descoperit într-un laborator de pe Pământ ca legi ale naturii se aplică, pur şi simplu, la ceea ce s-ar putea petrece afară, în depărtările spaţiale, aşa cum a procedat, de exemplu, savantul suedez Arrhenius*, care a provocat în această privinţă infinit de multă nenorocire, atunci se ajunge în mod inevitabil la eroare după eroare, dacă nu se ia în considerare în mod imparţial următorul lucru.

* Svante Arrhenius (1854-1927), om de ştiinţă suedez (n.tr.).

Aş vrea să pornesc tot de la o comparaţie. Desigur, vă este cunoscut din ştiinţele naturii faptul că Newton, fizicianul englez, filosoful naturii, a emis teoria aşa-numitei gravitaţii universale, a efectului gravitaţiei în întregul spaţiu cosmic. El a extins legea gravitaţiei, care se poate observa la o piatră în cădere atrasă de Pământ, la raporturile reciproce dintre toate corpurile cosmice.

Pentru fizicienii care s-ar putea afla în această sală, pot spune, desigur, că legea sună în felul următor: gravitaţia scade cu pătratul distanţei, aşadar, dacă distanţa este 2, gravitaţia este de patru ori mai slabă, dacă distanţa este 3, de nouă ori; aceasta înseamnă, aşadar, că gravitaţia scade pe măsură ce distanţa creşte.

desen 1 Tabla 1
[mărește imaginea]

Vedeţi dumneavoastră, aceasta este legea care s-a stabilit pentru o asemenea forţă. Ea este absolut corectă. Dar, dacă rămânem la existenţa pur fizică, nu avem posibilitatea să gândim această lege într-un mod suficient de universal. Să ne imaginăm că, dacă aici avem un corp cosmic, forţa sa de gravitaţie scade odată cu distanţa; ea este puternică, devine mai slabă, şi mai slabă, şi mai slabă şi din ce în ce mai slabă.

Aşa stau lucrurile şi cu propagarea luminii. Lumina care se propagă de la o anumită sursă de lumină devine tot mai slabă şi mai slabă.

Aşa înţelege lucrurile omul actual cu ştiinţa sa. Dar el nu înţelege celălalt aspect, faptul că, dacă el stabileşte în laboratorul său nişte legi ale naturii aici, pe Pământ, şi formulează sub formă de idei aceste legi ale naturii, aceste legi ale naturii, conţinutul acestor legi ale naturii îşi pierde, în realitate, valabilitatea, pe măsură ce ne îndepărtăm de Pământ. Aşadar, dacă stabilim pe Pământ o lege pentru combinarea unor elemente, oxigen şi hidrogen sau alte elemente, dacă stabilim pe Pământ legea gravitaţiei, atunci conţinutul de adevăr al acestei legi scade pe măsură ce ieşim în spaţiul cosmic. Şi dacă eu am stabilit aici, în laboratorul meu, o anumită lege a naturii şi transfer această lege a naturii asupra unei nebuloase sub formă de spirală din depărtările cosmice, e ca şi cum aş aşeza aici o lumânare, aş aprinde lumânarea şi, presupunând că aş putea sta în nebuloasă, lumina lumânării ar lumina acolo, sus, cu aceeaşi intensitate ca aici pe Pământ. Eu comit exact aceeaşi eroare când cred că ceea ce am constatat aici, în laboratorul meu, este valabil şi afară, în depărtările spaţiului cosmic.

Dar omul nu este exclus din acea legitate în care intrăm când legitatea de pe Pământ, cum ar fi forţa gravitaţiei sau intensitatea luminii, nu mai e valabilă. Şi, dacă am vrea să descoperim în spaţiu o legitate care să fie diferită de legile naturii cunoscute nouă, ar trebui să ne îndepărtăm tot mai mult şi mai mult de Pământ. Dacă vrem să o descoperim mai mult pe cale interioară, trebuie să trecem de la starea de veghe la starea de somn. Când suntem în starea de veghe, noi ne aflăm în domeniul acestor legi ale naturii. Tot ceea ce facem aici facem în sensul acestor legi ale naturii. Noi decidem să ne ridicăm mâna, braţul; procesele fizico-chimice care se desfăşoară în muşchi, procesele mecanice care se desfăşoară în sistemul osos, toate aceste procese se desfăşoară conform legilor pe care le-am cercetat aici pe Pământ, în laboratorul nostru sau prin observaţie. Ceea ce trăieşte aici ca suflet iese în timpul somnului din corpul fizic şi din corpul eteric. Şi când iese, pătrunde într-o lume care nu este supusă legilor naturii. Tocmai de aceea începe visul să-şi bată joc de legile naturii. Pătrundem într-o lume absolut diferită. Pătrundem într-o lume în care ne integrăm când dormim, exact aşa cum ne integrăm cu corpul nostru fizic în lumea sensibilă când suntem treji. Dar această lume este diferită. Această lume nu are legile naturii cunoscute nouă, ci are alte legi. În fiecare noapte, când ieşim din corpul fizic şi din corpul eteric, ne cufundăm într-o lume în care nu mai sunt valabile legile naturii cunoscute nouă. Iar visul este acea putere care se opune intens legilor naturii.

Când visez, visul îmi arată că eu trăiesc într-o lume care protestează împotriva legilor naturii, care nu vrea să se supună legilor naturii. Când adorm seara şi încep să ies din corpul fizic şi din corpul eteric, eu mai trăiesc pe jumătate în sânul legilor naturii; dar intru deja într-o lume care nu mai este guvernată de legi ale naturii. Atunci are loc, în vis, această amestecare de-a valma a unor legi ale naturii cu nişte legi suprasensibile. Acelaşi lucru se petrece şi la trezire.

Am putea spune că de fiecare dată când adormim ne cufundăm într-o lume în care nu sunt valabile legile naturii cunoscute nouă, şi de fiecare dată când ne trezim ieşim din această lume şi intrăm în lumea în care sunt valabile legile naturii cunoscute nouă. Dacă vrem să ne reprezentăm în mod real acest proces, el are loc în felul următor: Imaginaţi-vă că trăiţi în lumea visului ca într-o mare. Presupuneţi că vă treziţi din viaţa tălăzuitoare a visului de dimineaţă. E ca şi cum aţi ieşi din valurile mării. Treceţi din sfera unei legităţi suprasensibile în sfera unei legităţi sensibil-intelectuale. Şi vi se pare că tot ceea ce vedeţi după trezire în contururi precise ar lua naştere dintr-un mediu fluid şi vaporos. Să spunem că vedeţi aici, de exemplu, nişte ferestre; când visaţi, la început, o fereastră, vi se pare că şi această fereastră ia naştere din ceva curgător, poate din ceva indeterminat, care se prezintă aici (galben) ca nişte limbi de foc (vezi desenul); fereastra apare din acestea; şi dacă visul ar fi foarte viu, atunci aţi vedea că întreaga lume cu contururi precise răsare parcă pentru conştienţa dumneavoastră din timpul zilei din această sferă indeterminată, ca şi cum din mare s-ar ridica nişte valuri (albastru) şi aceste valuri ar forma apoi lumea din timpul zilei.

desen 2 Tabla 1

Şi aici este unul dintre acele aspecte faţă de care, când cercetăm ca oameni contemporani aceste lucruri, ajungem la acea uimire plină de veneraţie pe care o putem simţi faţă de imaginaţiunile cu caracter de vis ale unei omeniri mai vechi, despre care am vorbit şi în aceste zile. Eu spuneam că, dacă ne-am întoarce în urmă la ceea ce a trăit în sufletul său o omenire mai veche şi în viaţa de veghe sub forma unor imaginaţiuni cu caracter de vis, la ceea ce a plăsmuit ea apoi în mituri şi legende despre zei, la ceea ce se desfăşura într-un mod atât de vag în comparaţie cu ceea ce gândim noi astăzi în cadrul unei concepţii ştiinţifice despre natură, dacă ne întoarcem, deci, în urmă la toate acestea cu ceea ce putem descoperi astăzi, absolut independent de aceste vechi imaginaţiuni cu caracter de vis, ajungem, totuşi, la o uimire şi la o admiraţie pline de veneraţie faţă de ceea ce trăia în sufletele acestor oameni ai unor epoci trecute. Şi din Grecia antică răsună spre noi un cuvânt, care este o mărturie pentru noi când începem să cercetăm din nou adevărul pe acest tărâm; din Grecia antică răsună spre noi un cuvânt care ne dovedeşte că grecii încă mai ştiau ceva despre aceste lucruri, că grecii şi-au spus: Există o stare care stă la baza tuturor formelor universului, din care s-au înălţat toate formele precis conturate, dar care poate fi atinsă numai dacă părăsim lumea sensibilă în timpul somnului şi intrăm într-o stare de vis. Grecii au numit această stare chaos, haos. Şi toate speculaţiile, toate cercetările noţionale despre ce este haosul, au fost zadarnice; căci haosul este ceva de care omul actual se apropie când intră în starea de vis. În Evul Mediu încă a mai ajuns ceva dintr-o cunoaştere a ceea ce stă la baza tuturor substanţelor exterioare ca materie suprasensibilă, care cu greu poate fi numită substanţă exterioară; se vorbea apoi despre aşa-numita quinta essentia, al cincilea element, alături de celelalte patru: pământ, apă, aer, foc – quinta essentia.

Sau în concepţia medievală încă mai exista ceva din această viziune când un poet spune într-un mod atât de sugestiv: Lumea este ţesută din vise. Grecul ar fi spus: Lumea este ţesută din ceea ce trăieşti în haos când părăseşti lumea sensibilă pentru o lume pe care o trăieşti în stare liberă de trup. – Astfel, pentru a înţelege ce numeau grecii haos, trebuie să facem trimitere la ceea ce nu se află în lumile sensibile, ci în lumea suprasensibilă.

Noi putem urmări întregul proces al adormirii, al visării, al somnului şi al trezirii, pe baza a ceea ce rezultă când ne înălţăm în lumile suprasensibile pe calea cunoaşterii superioare pe care am descris-o aici în aceste zile, prin Imaginaţie, Inspiraţie, Intuiţie. Dintr-un asemenea punct de vedere spiritual al acestei cunoaşteri, ni se prezintă următorul lucru: Din starea de veghe obişnuită omul trece în starea de somn, din care răsar visele într-un mod indeterminat, haotic, dar şi într-un mod unitar din punct de vedere interior, demn de admiraţie. În pat au rămas corpul fizic şi corpul eteric, care pătrunde corpul fizic ca element care vivifică, modelează, produce creşterea. În pat a rămas un complex format din două părţi constitutive.

Dar tot un complex format din două părţi constitutive iese afară şi intră în acea existenţă suprasensibilă dintre adormire şi trezire pe care v-am putut-o descrie şi astăzi tocmai din punctul de vedere al vieţii de vis.

Pentru cunoaşterea superioară bazată pe Imaginaţie, Inspiraţie şi Intuiţie, acest complex se prezintă în felul următor: Aici avem ceea ce îi este propriu omului când iese din corpul fizic şi din corpul eteric şi apare sub forma corpului său astral. – Să nu ne lăsăm derutaţi de cuvinte; trebuie să folosim nişte cuvinte, am putea folosi şi alt cuvânt în loc de corp astral. Voi spune imediat ceva referitor la corpul astral, şi vom vedea că nu contează numele, ci reprezentările pe care ni le putem forma despre acest corp astral. Acest corp astral este o sumă de procese. În omul care iese din corpul fizic şi din corpul eteric au loc nişte procese.Tocmai aceste procese reprezintă corpul astral. În corpul eteric avem reprezentările lăsate în urmă, gândurile. Aici, în corpul astral, avem lumină spiritualizată, căldură cosmică pătrunsă de forţa capacităţii de a iubi. Toate acestea sunt prezente în corpul astral.

Ceea ce este astfel prezent în corpul astral se poate cufunda la trezire în corpul eteric, se poate aduna, poate forma un blocaj, şi atunci apare ca ţesătură, ca joc al viselor, sau, când iese din corpul fizic şi din corpul eteric, când părăseşte lumea reprezentărilor, poate apărea din nou ca ţesătură, ca joc al viselor. Aşadar, corpul astral este, în esenţă, cel care ne scoate din corpul fizic şi din corpul eteric.

Iar acest corp astral este acea entitate din noi care, aşa cum am spus deja, se opune, propriu-zis, legilor naturii. De dimineaţa până seara, de la trezire până la adormire, suntem împletiţi în ţesătura legilor naturii, pe care o putem percepe şi prin matematică în ceea ce priveşte spaţiul şi timpul. Când adormim, noi ieşim atât din ţesătura legilor naturii, cât şi din sfera legilor matematicii. Părăsim şi matematica, deoarece corpul nostru astral nu conţine matematica moartă, abstractă, a spaţiului tridimensional, ci o matematică închisă în sine, aş putea spune vie, dar vie din punct de vedere spiritual, care se desfăşoară numai într-o singură dimensiune, care se desfăşoară numai în linie dreaptă. Va trebui să mai vorbesc despre această dimensionalitate. Dar acest corp astral este cel care ne eliberează de dependenţa noastră de legile naturii prezentă între trezire şi adormire. Prin corpul nostru astral, noi suntem transpuşi într-o cu totul altă lume, în lumea suprasensibilă.

desen 3 Tabla 1

Dacă am vrea să desenăm schematic acest proces, ar trebui să spunem: Când suntem treji, noi urzim în sfera legilor naturii (alb). Dar la adormire, corpul astral, pe care îl avem şi în corpul fizic, iese afară (galben). Aici, în corpul fizic şi în corpul eteric, corpul nostru astral este supus întru totul legilor naturii. Când e înăuntru, el se află, cu toate mişcările şi procesele sale, în sfera legilor naturii, aşa cum se vede din aceste figuri desenate schematic (cutiuţele roşii).

Când iese din corpul fizic şi din corpul eteric, corpul astral trăieşte în lumea suprasensibilă, şi acum el se află în sfera unei alte legităţi, în sfera unei legităţi suprasensibile. Corpul astral a devenit cu totul altceva. De la trezire până la adormire, el a fost încorsetat în haina strâmtă a legilor naturii. El adoarme, adică, iese din corpul fizic şi din corpul eteric, şi se mişcă în lumea unei legităţi libere, legitatea care îi este proprie. Şi în ce pătrunde el aici? El pătrunde într-o lume, adică, el ne duce, ca oameni, într-o lume care oferă Eului, organizării propriu-zise a Eului, care se află acum în corpul astral şi a ieşit la adormire împreună cu el din corpul fizic şi din corpul eteric, posibilitatea de mişcare liberă; Eul devine liber în lumea în care a intrat corpul astral. În fiecare noapte Eul devine liber într-o lume în care nu sunt valabile legile naturii, în care Eul se poate desfăşura liber de constrângerea legilor naturii.

Când ne aflăm între adormire şi trezire şi, în lumea în care am intrat acum, ne-am eliberat corpul astral de legile naturii, când nu mai e valabilă legea gravitaţiei, nici legea conservării energiei, când nu mai e valabil absolut nimic din toate aceste legi, atunci s-a creat cale liberă pentru acele impulsuri morale care aici, în lumea în care ne aflăm între trezire şi adormire, se pot manifesta numai sub constrângerea ordinii lumii sensibile. Eul trăieşte de la adormire până la trezire într-o lume în care legea morală dobândeşte aceeaşi forţă şi putere cum au aici legile naturii aici. Şi în această lume Eul poate pregăti ceva. În această lume în care el s-a eliberat, în starea de somn, de legile naturii, Eul poate pregăti ceva ce are de îndeplinit după ce trece prin poarta morţii. Despre acest drum de la moarte până la o nouă naştere va trebui să vorbim în conferinţele următoare.

Eul poate pregăti, la început sub formă de imagini, sub formă de imaginaţiuni, care însă nu sunt reprezentări, ci impulsuri-forţă, Eul poate pregăti între adormire şi trezire imaginile a ceea ce va trebui să realizeze pe urmă în realitatea spirituală. După ce a trecut prin poarta morţii, legile morale se vor manifesta aşa cum se manifestă legile naturii aici, în lumea fizic-sensibilă. Aici, între adormire şi trezire, Eul, eliberat prin intermediul corpului astral, pregăteşte deja sub formă de imagini ceea ce va trebui să realizeze în sânul realităţii spirituale între moarte şi o nouă viaţă pământească. Astfel, putem spune: Eul elaborează deja, chiar dacă deocamdată doar ca într-un germene, ca într-un minuscul germene spiritual, ceea ce va trebui să îndeplinească în universul spiritual după moarte. Şi în ceea ce elaborează Eul aici, în această stare de somn, sub formă de imagine, se află deja schiţat ceea ce vom putea transporta, nu pe baza legilor naturii, ci numai pe baza legilor lumii spirituale, din această viaţă pământească în următoarea viaţă pământească. Cauzalitatea a ceea ce a primit omul în interiorul său ca om moral, impulsurile morale, pot fi urmărite aici numai prin faptul că el se supune oarecum acestor impulsuri printr-o ascultare interioară a sufletului. Aceste impulsuri morale, aşa cum şi le elaborează Eul în stare de somn şi le prelucrează apoi mai departe între moarte şi o nouă naştere, dobândesc aceleaşi forţe pe care le au aici de obicei legile naturii şi se integrează în viitorul trup uman, pe care îl vom purta în viaţa pământească următoare ca dispoziţie moral-naturală proprie, ca temperament, ca predispoziţie de caracter, care doar în mod eronat sunt atribuite eredităţii, ele fiind elaborate prin faptul că Eul a trebuit să lucreze deja la ele în timpul somnului, când, între adormire şi trezire, el se mişcă liber, prin intermediul corpului astral, nu într-o lume naturală, ci într-o lume pur spirituală. Şi astfel, putem vedea că prin starea de somn omul îşi pregăteşte deja viitorul, că el se familiarizează cu viitorul său.

Şi oare ce ne arată visul? Aş putea spune: În timpul somnului, Eul lucrează, dar visul ne prezintă această muncă sub forma unor imagini iluzorii. În această viaţă pământească, încă nu putem prelua ce se urzeşte în timpul stării de somn pentru viaţa pământească următoare. Visul – eu am explicat la începutul conferinţei mele de astăzi acest lucru – ne poate arăta în mod confuz în imaginile sale prin ce am trecut în nişte vieţi pământeşti anterioare, aşa cum el ne poate prezenta în nişte forme haotice ce anume se pregăteşte ca germene pentru viitorul omenirii în nişte epoci viitoare.

Astfel, interpretarea corectă a visului ne conduce la recunoaşterea faptului că visul este, totuşi, un fel de fereastră, numai că trebuie să privim în mod just prin ea, un fel de fereastră spre lumea spirituală. Căci în spatele acestei ferestre se află ţesătura activităţii Eului, care durează din nişte vieţi pământeşti trecute până în nişte vieţi pământeşti viitoare. Dacă putem interpreta visul în mod corect, deja privim, într-un fel, prin fereastra visului, din lumea celor trecătoare, în care trăim ca oameni pământeşti, în lumea duratei, a veşnicie, căreia îi aparţinem cu adevărata noastră esenţă umană interioară.