Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

SOMNUL ȘI VISELE


INTRODUCERE

de
Michael Lipson

CE SUNT VISELE? Fiecare epocă, fiecare cultură, poate chiar fiecare persoană, are un răspuns al ei, diferit. Dar, cel puţin într-o privinţă, toţi sunt de acord că visele sunt altceva. Prezenţa lor în vieţile noastre demonstrează că noi nu ne limităm la un singur mod al conştienţei. Lumea somnului ne este, în mare măsură, necunoscută, un abis al non-conştienţei căscându-se între o zi şi următoarea. Dar simplul fapt că putem visa anunţă potenţialul nostru pentru un fel de conştienlă înăuntrul abisului.

Cele mai multe culturi au mers mai departe şi au observat o serie de întrebări despre natura realităţii puse de inconştienţa somnului şi de acea conştienţă a viselor. Există oare lumi mai vii şi care să pară mai reale decât aceasta, la fel cum aceasta e simţită uneori drept mai reală şi mai vie decât visele? Putern fi siguri că visele sunt mai puţin valabile, în vreun fel, decât vieţile noastre în starea de veghe? Chiar acum, visez eu oare? La ce realităţi m-aş putea trezi într-o bună zi? Pot să-mi extind conştienţa nocturnă dincolo de vise, pentru a lumina şi include restul somnului? Astfel, capacitatea noastră de a dormi şi de a visa pune unele întrebări pe care le pune şi capacitatea noastră de a muri.

Rudolf Steiner a scris şi a vorbit mult despre somn şi vise. El nu le-a descris static, ci în evoluție. Adică, el a văzut somnul şi visele ca pe nişte fenomene aflate în veşnică schimbare, care sunt supuse unei evoluţii, atât în cadrul omenirii, ca întreg, cât şi în cursul dezvoltării naturale sau pe cale meditativă a individului. Pentru a înţelege calitatea unică a scrierilor şi conferinţelor lui Steiner despre vise, va fi util să reamintim mai întâi o parte din vasta ştiinţă culturală privind somnul şi visele, care acționează ca un filtru prin care părerile lui au ajuns până la noi.

Teoria dominantă în acest moment despre vise în comunitatea ştiințifică a lumii nordice, occidentale, prezintă visele ca pe un fel de epifenomene. În această opinie, visele nu revelează nimic semnificativ despre individ şi ele nu deschid nicio fereastră înspre alte lumi. Ele nu au nimic de-a face cu creativitatea. Lucrările lui J. Allan Hobson, care expun această poziție, au fost contestate foarte mult, dar şi acceptate în mare măsură, dacă nu în detaliu, cel puţin ca întreg. Părerea lui este că dimineața, când ne trezim, noi formulăm o poveste relativ coerentă pe baza descărcărilor chimico-electrice quasi-haotice din creier din timpul somnului. De aceea, nu există vis ca atare, nici o naraţiune care ajunge în sinea ta ca întreg. Mai degrabă, la trezire pui cap la cap într-o aparentă naraţiune, cu o parte a creierului, ceea ce o altă parte a creierului a descărcat în timpul nopţii.

Un asemenea punct de vedere reducţionist — care reduce experiența trăită a visului la nişte evenimente din creier — se potriveşte bine cu tendinţele vremurilor noastre. Căci noi tindem să atribuim totul unei cauze fizice, fie că e vorba de o boală, de soartă, de o intuiţie sau de o agresiune. Ne place să tot explicăm misterele ca pe ceva măsurabil, în ultimă instanţă, ca pe ceva vizibil, chiar palpabil. Se trece peste tristeţe şi bucurie, ca experienţe trăite, şi li se atribuie, în schimb, evenimente din creier, pe care le putem induce sau potoli cu medicamente. Ne simţim, cumva, pe un teren mai solid când putem menţiona vaccinarea din copilărie sau poluarea mediului înconjurător, sau chimia creierului, sau factorii economici, sau libidoul — pentru a explica orice nu înţelegem. Absolut inconştienţi, restrângem tărâmul lucrurilor semnificative până când reducem importanţa Universului la ceva mai puţin decât propria noastră dimensiune.

Totuşi, există acea sâcâitoare experienţă a vieţii de vis, care rezistă reducerii la evenimente ale creierului. Când visăm, avem senzaţia persistentă de a fi lăsat în urmă conştienţa obişnuită, de a fi intrat într-un alt fel de a fi. Această altă lume, cu dispoziţiile, tonurile şi imaginile ei schimbătoare, suspendă regulile vieţii obişnuite. Pe de altă parte, imaginile vieţii cotidiene ar putea fi prezente, dar ele se combină şi variază luând nişte forme pe care nu le vedem niciodată cât suntem treji, cu modificări bruşte pe care lumea nu le permite niciodată când suntem treji. Pe de altă parte, propria noastră experienţa este, de asemenea, neobişnuită. Acolo avem acces la sentimente de mare intensitate, dar adesea cu un simţ diminuat al coerenţei personale. Mulţi oameni, de exemplu, observă că într-un vis nu au senzaţia propriului lor corp, sau simt că acesta s-a schimbat.

Până nu demult, explicarea dominantă în Occident a viselor în toată varietatea şi ciudăţenia lor a derivat din tendinţa psihanalitică a lui Freud de a interpreta visele. Pentru Freud şi discipolii săi profesionali, visul prezintă simboluri fragmentare ale dorinţelor reprimate ale celui care visează. Visul, ca un simptom isteric, permite ridicarea parţială în conştienţă a ceea ce cenzorul nostru interior dorise să excludă — mai ales dorinţele noastre social inacceptabile în direcţia sexului şi agresiunii. În intenţia lui de a dovedi că fiecare vis este expresia unei dorinţe, Freud a recurs la explicaţii îndelungi. În timp ce sexul şi agresiunea, ca ultima bază a viselor, ca şi a oricăror altor experienţe de viaţă, părea să le ancoreze în lumea fizicului, a „realităţii” ce poate fi confirmată ştiinţific, Freud era suficient de psiholog pentru a nu fi niciodată în stare să reducă visele la nivelul realităţii exterioare. Pe alocuri, aproape că pare să pretindă pentru inconştient (ca sursă a viselor) o realitate alternativă la fel de valabilă ca realitatea senzorială. Aici, el formulează cel mai puternic ideea:

„Inconştientul este adevărata realitate psihică; natura lui cea mai intimă ne este tot atât de necunoscută ca realitatea lumii exterioare, şi el ne este prezentat de datele conştienţei la fel de incomplet cum este prezentată lumea exterioară de ceea ce ne comunică organele noastre de simţ.” (Die Traumdeutung — Interpretarea viselor, 1899).

În cele mai multe culturi şi epoci, visele despre care merită să se vorbească au fost iniţial înţelese ca derivând nu din gândurile sau dorinţele visătorului freudian, şi, cu siguranţă, nici din creierul agitat al visătorului hobsonian, ci dintr-o lume a adevărului suprapersonal a cărui cale spre starea de conştienţă a unei persoane este lubrifiată de starea neobişnuită de conştienţă în care intrăm în somn. În somn, noi mergem undeva, iar visul este expresia acelei călătorii. O asemenea comprehensiune inspiră, de exemplu, abordarea hindusă a interpretării viselor, abordarea evreiască, biblică, a viselor, şi conceptul antic grecesc al visului terapeutic sau vindecător. Ea poate fi găsită, de asemenea, în culturile arhaice din întreaga lume, în călătoriile de vis şamanice. În toate aceste tradiţii, visele conţin mesaje de la o fiinţă de ordin superior. Ele au un înţeles, iar înţelesul este în acord cu ordinea divină. De aceea, putem să cerem un vis, aşa cum am putea cere părerea unei alte persoane sau fiinţe, şi să-l primim ca pe o comunicare generoasă. „Un vis neinterpretat”, spune Talmudul, „este ca o scrisoare nedeschisă.” Ştim că anticii erau conştienţi de faptul că există vise care sunt simple vise, fantasme şi regurgitări ale zilei, dar ei nu dădeau prea mare importanţă acestor vise. Ei făceau efortul de a înregistra ceea ce Jung numea „marile” vise: cele a căror sursă vastă, expresivă, era dincolo de orice îndoială.

În minunatul ei studiu despre visele hinduse, Wendy Doniger O'Flaherty oferă un exemplu de vis de genul visului din interiorul visului. Ea relatează o veche poveste, în care un călugăr îşi imaginează cum ar fi să trăiască şi el ca un simplu profan. „De îndată ce i-a venit această idee, gândirea lui a luat cumva forma unui alt om... Acest om din vis, Jivata, s-a simţit bine multă vreme într-un oraş făcut într-un vis. Acolo, el a băut prea mult şi a căzut într-un somn adânc, iar în vis a văzut un Brahmin care citea toată ziua. Într-o zi, acest Brahmin a adormit, şi...” Oamenii din această poveste îşi visează calea de a deveni alţi bărbaţi sau femei, animale sau chiar plante, care visează sau meditează sau mor înapoi unii într-alţii, într-o spirală ameţitoare. Până la urmă, cineva îl visează pe Rudra (Dumnezeu), care intră atunci în ciclu şi, în cele din urmă, străpunge toate nivelurile iluziei. Procesul este atât de auto-reflexiv, atât de tulburător de multi-direcţional, încât actul trezirii dintr-un vis şi actul căderii într-un vis se unesc într-unul singur. Pe când ai citit toată naraţiunea (care va fi fost spusă sau cântată cu voce tare în vremurile de demult), îţi dai seama că ai pierdut contactul cu realitatea cotidiană. Şi acesta e tot rostul povestirii. Efectul pedagogic al unui asemenea vis este să pună la îndoială toate realităţile dualiste, toate „lumile”, şi, în acelaşi timp, să afirme persoanele, atât pe cele divine, cât şi pe cele umane, care cresc de-a lungul nivelurilor visului asemeni florilor de lotus ce răzbat din adâncurile apelor spre lumină şi aer.

Visele din Biblie au un stil diferit de cel al viselor hinduse de acest fel. Ele tind să promoveze un singur nivel şi un singur mesaj, dar acesta are întotdeauna un înţeles care vine de sus. De aceea, mesajul visului este o realitate, niciodată un „simplu” vis. Meta-mesajul său nu este că totul ar fi iluzie, ci că totul este real. Primul asemenea vis a fost cel mai fatidic. O veche tradiţie spune că Adam a dormit (Geneză 2, 21), a visat-o pe Eva, pe urmă s-a trezit şi a găsit-o aievea, plăsmuită din coasta lui. Cea mai instructivă pentru noi este povestirea visului lui Faraon, interpretat de Iosif (Geneză 41). Faraonul avea, în fond, ceata lui de înţelepţi, dar în cazul acestui vis anume interpretările lor nu erau corecte, iar Faraonul a simţit incorectitudinea lor. Ca atunci când nu ne amintim un nume, dar ştim că primele nume care ne vin în minte sunt incorecte, Faraonul nu-şi putea interpreta propriul vis, dar ştia că interpretările sugerate nu şi-au atins ţinta. Când Iosif şi-a oferit interpretarea despre cei şapte ani de belşug urmaţi de cei şapte ani neroditori, Faraonul a recunoscut imediat că aceasta e interpretarea corectă. Și acesta este un exemplu interesant, pentru că el sugerează o universalitate şi o democraţie care impregnează lumea din care venea adevărul divin. Iată, în fond, un sclav evreu, în contact cu izvorul adevărului, care încercase, prin intermediul visului, să informeze un rege egiptean. Capacitatea de a interpreta corect visele, de a vedea prin ele adevărul, şi de a nu fi derutat de formele lor accidentale, este înţeleasă de Faraon ca o apropiere de Dumnezeu. El nu ezită să-l pună pe Iosif în fruntea regatului său, şi să-l re-numească „Zaph-nath-pa-a-ne-ah”: Dumnezeu vorbeşte şi el trăieşte.

S-a ştiut de multă vreme că somnul vindecă. Alienarea spirituală în spitalele noastre contemporane e dovedită, în parte, de felul în care ele frustrează în mod constant somnul, şi astfel prelungesc procesul de vindecare, pe care se presupune că ele există ca să o promoveze. După cum sugerează James Joyce în Portrait of the Artist as a Young Man (Portretul artistului în tinereţe), iadul însuşi e un loc unde nu există somn. În opera lui Steiner vom vedea o explicaţie parţială a motivului pentru care somnul ar trebui să fie atât de tămăduitor. Pentru moment, putem nota tradiţia visului terapeutic indus în mod specific în templul grecesc al lui Asclepius din Epidaur. Acolo suferindul va efectua abluţiuni, rugăciuni şi post, sub îndrumarea slujitorilor templului, pentru a induce în mod specific un vis pe care preotul îl va interpreta pentru a concepe un regim de tratament. Pe de altă parte, această procedură ne reaminteşte că nu era întotdeauna la îndemâna profanilor (aşa cum nu era întotdeauna la îndemâna Faraonului) să-şi interpreteze propriile vise. Semnificaţia unui vis le era mai clară celor a căror viaţă întreagă era consacrată pătrunderii în sursele divine ale semnificaţiei. Pe de altă parte, acest sistem de vindecare este şi un exemplu al visului indus. Ca în unele culturi arhaice, cum ar fi Senoi, visul asclepian nu apărea doar printr-o contactare dinspre Ceruri spre noi, ci şi printr-o contactare intenţionată dinspre Pământ spre Ceruri.

Garfield şi Stewart au scris despre visătorii Senoi din peninsula Malaieză. Acolo, copiii îşi povestesc visele în fiecare dimineaţă, la micul dejun. Taţii şi fraţii mai mari din familie interpretează fiecare vis şi dau sfaturi asupra modului în care să se procedeze cu visele similare din viitor. Căci acolo însuşirea negativă sau de coşmar a viselor e înţeleasă ca o expresie a atitudinilor şi experienţelor personale ale celui care visează, care poate fi transformată în mod intenţionat într-un dar dintr-o altă lume. Astfel, dacă un copil povesteşte un vis înspăimântător despre o cădere, tatăl îl poate contrazice, spunând că acela a fost un vis minunat, şi să întrebe unde a căzut copilul. Copilul răspunde, poate, că nu a căzut nicăieri, ci doar a avut o senzaţie înspăimântătoare. Atunci tatăl o corectează:

Trebuie să te relaxezi şi să te simţi bine când cazi într-un vis. Căderea este modul cel mai rapid de a contacta puterile lumii spiritelor, puterile care ţi se deschid în faţă prin visele tale. Curând, când vei avea un vis cu o cădere, îţi vei aminti de ceea ce îţi spun şi, când o faci, vei simţi cum călătoreşti spre izvorul puterii care ţi-a cauzat căderea. Spiritele căderii te iubesc. Ele te atrag spre tărâmul lor.

După cum comentează Stewart, „lucrul cel mai uimitor este că, după un timp cu acest gen de interacţiune socială... și sfaturi, visul care la început implica teama de a cădea se schimbă în bucuria zborului.”

Premisa întregii interpretări a viselor în cultura Senoi este faptul că viaţa din visele noastre este sub propriul nostru control. Progresul spiritual depinde de dirijarea cursului visului, cel puţin într-o anumită măsură. Ceva similar există şi în alte culturi arhaice, cum ar fi cultura Kogi din Columbia, care nu face o distincţie clară între ceea ce am putea numi vise şi ceea ce am putea numi viziuni, dar ai cărei visători îşi spun şi ei visele bătrânilor tribului, pentru un fel de instruire spirituală.

O reflectare a abordării de către culturile arhaice a visării intenţionale a apărut în zilele noastre sub forma a ceea ce este cunoscut ca visare lucidă. Termenul se referă la acele vise în care cel care visează se trezeşte şi recunoaşte visul ca vis fără a părăsi peisajul visului. Adică, poţi deveni conştient de faptul că scena pe care o ai în faţă este un vis, şi să rămâi, totuşi, în vis. Ştii că dormi în pat, dar nu ai senzaţia corpului care este culcat. Pentru un observator din afară ai părea în continuare că dormi. Creierul înregistrează „REM” sau forme de mişcare rapidă a ochilor. Totuşi, propria ta experienţă este cea de veghe intensă. O asemenea stare pune sub semnul întrebării noţiunile noastre prin care facem distincţie între somn şi veghe; eşti treaz, totuşi, dormi. Printre adepţii visării lucide se numără Patricia Garfield şi Stephen LaBerge, care au scris mult pe această temă. Odată cu conştienţa vine şi controlul: în momentul trezirii din vis, realizezi şi că poţi dirija, până la un punct, evenimentele din vis. Interesant, ca şi în cazul visătorilor antici şi arhaici care induc sau manipulează vise, visătorii lucizi moderni au relevat şi ei că există o limită până la care se pot extinde, odată treji înăuntrul visului. De exemplu, poţi decide să pleci la o plimbare cu maşina ta, însă în locul ei ţi se iveşte la picioare un covor fermecat. Desigur, posibilitatea de a controla duce la tot felul de abuzuri. O carte de visare lucidă era promovată printr-un îndemn, tipărit pe copertă: „Fă dragoste cu partenerul pe care ţi-l alegi!” Poate că autorul cu orientarea cea mai spirituală dintre adepţii visării lucide este, în prezent, G. Scott Sparrow, a cărui lucrare Lucid Dreaming: The Dawning of the Clear Light (Visare lucidă: Zorile luminii limpezi) utilizează starea de veghe intensă în vise pentru a se desprinde de lumea a zece mii de lucruri şi a se uni în mod conştient cu izvoarele înţelegerii.

Experienţa mea personală din timpul inducerii unor vise lucide a dus la o descoperire care se apropie de domeniul înţelegerii viselor pe care a încercat Steiner să-l împărtăşească, întrucât el a scos adesea în evidenţă faptul că izvorul fluid al viselor este mai important decât secvenţa obişnuită a imaginilor din vis de care ne amintim. Eram treaz, la mine în pat, imediat după un vis, încercând să-mi amintesc visul în ordine inversă. Mă învăţasem să mă întreb: „Ce s-a întâmplat înainte de asta? Și ce s-a întâmplat înainte de aceea?” Aceasta este o tehnică standard pentru a recupera mai mult din visul propriu după trezire, care, la rândul ei, este o parte din practicarea inducerii visului lucid. Cu această ocazie anume, efortul meu de urmărire „a greşit ţinta”, ca să spunem aşa, şi, în loc să ajung la imaginea sau la evenimentul visului anterior, am descoperit un curent fluid de sensuri al cărui rezultat final a fost imaginea de vis. M-am surprins râzând cu voce tare de sărăcia visului normal, care este o mică picătură solidificată din acest curent fluid. Într-o clipă, proiectul „interpretării visului” a fost pus într-o perspectivă complet diferită, de vreme ce el ia, în mod tipic, drept „vis” doar această picătură minusculă.

Imaginaţi-vă pe cineva într-un canoe, pe un râu foarte mare. Persoana se apleacă în jos spre apă cu o lingură rece. Lingura este atât de rece încât apa din ea îngheaţă imediat, devenind o bucată mică, ovală. Această bucată îngheţată corespunde imaginii de vis normal. Râul care curge, în vastitatea lui, este visul adevărat, visarea din spatele visului, pe care nu o găsim niciodată în conştienţa de vis normală. Pe cât de prostesc ar fi ca vâslaşul să spună despre această bucată îngheţată „Iată râul!” — pe atât de incorect pare, după ce ai văzut tu însuţi curentul fluid al  visului, să spună cineva despre orice imagine, sau chiar secvenţă de imagini, cuvinte şi sentimente: „Iată visul”.

Abordarea viselor practicată de Steiner include elemente ale tuturor abordărilor prezentate până aici. Totuşi, ar trebui să ne dăm seama că, pentru Steiner, schimbările din viaţa de vis a cuiva care apar odată cu iniţierea, de exemplu, sunt un fel de efecte secundare. Deşi pleda pentru stăpânirea vieţii de vis până la un punct, el nu a promovat niciodată visarea drept cale spirituală în sine. În general, el considera visele nedemne de încredere, prea instabile, cel puţin în lungile faze iniţiale ale dezvoltării personale, ca să fie mai mult decât indicatori ai unui progres al cărui scop principal ar trebui să fie funcţia noastră cea mai luminoasă, cea mai vigilentă a gândirii conştiente.

În scrierile sale, Steiner face, hotărât, o analogie a somnului cu moartea şi vede visarea ca pe un fel de escapadă iniţială a conştienţei în noapte. El a subliniat adesea un paralelism între visare şi simţire (în ambele, noi suntem semi-conştienţi) şi între somnul fără vise şi voinţă (în ambele suntem total inconştienţi). Direcţia dezvoltării umane este spre conştienţă, spre starea de veghe, astfel încât, în timp, urmează să devenim, prin propriile noastre eforturi, permanent conştienţi. În principal, această conştienţă se poate extinde nu numai de-a lurigul nopţii, ci şi de-a lungul „morţii” noastre — perioada dintre momentul în care ne abandonăm acest corp fizic şi, probabil, primim unul nou.

Ca să-l înţelegem pe Steiner în privinţa somnului şi a viselor e nevoie să înţelegem problema „corpurilor” noastre. Steiner a descris fiinţa umană pe Pământ ca fiinţă care cuprinde mai multe corpuri sau sisteme de organizare. Acestea sunt corpul fizic, corpul eteric sau corpul vieţii, corpul astral sau corpul sufletesc şi Eul. Somnul, boala, moartea, meditaţia şi alte fenomene implică interacţiuni între aceste părţi constitutive, dintre care toate, în afară de corpul fizic, sunt invizibile. Într-un fel de stenografie simbolică, Steiner pare adesea că vorbeşte despre corpuri şi relaţiile dintre ele în termeni spaţiali, temporali, quasi-fizici.Totuşi, lucrările sale abundă, de asemenea, în avertismente pentru ca noi să nu luăm această stenografie drept o imagine adecvată a procesului respectiv. Chiar şi corpul fizic, aşa cum este el inţeles în percepţie meditativă (cf. Kühlewind, Vom Normalen zum Gesunden — De la normal la sănătos), nu există în afara noastră, ca un obiect extins spaţial, care există fără ştiinţa noastră despre el. În ultimă instanţă, toate acele corpuri, inclusiv corpul fizic, sunt sensuri divine, cuvinte complexe. Ele nu sunt lucruri, ci rostiri ale spiritului, pe care noi nu le putem întina sau înnobila prin felul în care le înţelegem. A le imagina ca pe nişte obiecte în spaţiu, ca pe nişte nori de lumină, de exemplu, înseamnă a importa concepţii materialiste în domeniul spiritual.Totuşi, fiindcă e foarte greu, aproape imposibil, să le descriem sau să vorbim despre ele în mod adecvat, doar în termenii conştienţei, Steiner le-a permis cititorilor şi auditorilor săi să şi le imagineze în sens fizic.

În majoritatea lor, scrierile timpurii ale lui Steiner descriu procesul somnului şi al viselor cu tuşe largi, în timp ce conferinţele sale prezentate de-a lungul timpului completează detaliile tabloului.

În lucrarea timpurie, clasică, Wie erlangt man Erkenntnisse der höheren Welten? (Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?) (1904), Steiner intitulează unul dintre capitole ,,Modificări în viaţa de vis a discipolului esoteric”. Asemenea schimbări sunt mai degrabă un simptom decât ceva care trebuie căutat în sine:

„Dacă mai înainte în visele noastre erau percepute doar ecouri ale trăirilor noastre din timpul zilei, impresii metamorfozate ale lumii înconjurătoare sau stări ale propriului nostru corp, acum apar imagini dintr-o lume necunoscută mai înainte.”

Steiner subliniază ceva special legat de natura simbolică a viselor. El dă mai întâi exemple din categoria „visului bazat pe o impresie senzorială”, în cazul căruia visătorul trece în vis printr-o versiune transformată a ceea ce se întâmplă în acel moment în dormitor sau la nivelul simţurilor trupeşti ale visătorului, ca un zgomot venit din afară. Deşi banal în sine — bătaia unui ceas, de exemplu, îi poate evoca visătorului imaginea unor soldaţi care mărşăluiesc în sunetul unei tobe acesta este important pentru că el arată că visul este o versiune alterată a ceva care, într-adevăr, se întâmplă. Deşi, la început, visele noastre doar simbolizează, astfel, evenimentele fizice care ne înconjoară sau care au loc în interiorul trupurilor noastre, şi, poate, şi reziduul zilei care a trecut, funcţia de simbol a viselor duce mai departe. În cursul dezvoltării esoterice, visele noastre vor ajunge să simbolizeze evenimente spirituale care sunt cel puţin la fel de reale ca orologiul care bate, dar care, în mod normal, ne scapă, atât în starea de veghe, cât şi în starea de somn.

„Atunci, în această fază, începem să avem experienţe inaccesibile conştienţei obişnuite în starea de veghe. Dar nu ar trebui să credem niciodată, niciun moment, că adevăraţii mistici, dacă trăiesc ceva de acest fel într-un vis, iau aceste experienţe de vis ca bază a unor comunicări hotărâtoare despre lumea superioară. Aceste trăiri de vis trebuie considerate numai ca prime indicii ale unei dezvoltări superioare.”

Motivul pentru care nu ne putem baza pe vise este faptul că fereastra sau organul visului nu a devenit încă suficient de clar pentru a percepe cu fidelitate ce se află dincolo de propriile „corpuri” ale visătorului. Steiner continuă să dea sugestii în direcţia visării lucide sau de tip Senoi:

„În viaţa de vis, cel ce visează este treaz în sensul deplin al cuvântului; asta înseamnă că se simte stăpânul şi conducătorul reprezentărilor sale imaginative.”

Devenim în tot mai mare măsură stăpâni pe reprezentările noastre, nu pe ceea ce reprezintă ele. Visul, ca o fereastră spre spiritul obiectiv, începe foarte neclar, astfel încât noi vedem în el doar propria noastră imagine şi semnele pătate ale experienţei senzoriale normale, dar este o fereastră care devine, treptat, din ce în ce mai transparentă, astfel încât poate transmite într-un mod mai valabil ceva de dincolo de visător.

Interesant, tot capitolul despre „Schimbări în viaţa de vis a discipolului esoteric” este consacrat nu viselor sau somnului, ci conştienţei adevăratei Sine. Este ca şi cum Steiner nu ar putea zăbovi asupra zonei relativ dubioase a visului fără a fortifica subiectul care visează. Ca şi în întreaga sa operă, drumul spre investigarea Sinei adevărate sau a „Eului” prevalează asupra altor consideraţii.

O descriere mai completă şi fundamentală a stării de somn apare în Geheimwissenschaft im Umriß (Ştiinţa ocultă în schiţă) din 1909, în capitolul „Somnul şi moartea”. Acolo, Steiner descrie disoluţia parţială a fiinţei umane care înseamnă, de fapt, somnul. Principiul vieţii, care menţine existenţa noastră vegetativă (ceea ce Steiner numeşte corp al vieţii sau corp eteric), continuă să umple şi să reglementeze corpul fizic, în timp ce acesta e culcat în pat. Dar esenţa persoanei, însăşi conştienţa, „Eul”, nu mai este prezentă în corp, nu mai priveşte prin acei ochi, nu mai ascultă prin acele urechi. Acest „Eu”, împreună cu organizarea sentimentelor interioare, cunoscută drept corp sufletesc sau corp astral (tradus uneori prin „corp stelar”), se îndreaptă în altă direcţie. De aceea, folosind stenografia imagistică, Steiner descrie somnul ca pe o stare în care Eul şi corpul astral se despart de corpul eteric şi de corpul fizic, care sunt lăsate în urmă, în pat. O asemenea schemă corespunde cel puţin senzaţiei noastre cotidiene că o persoană adormită în pat este o fiinţă pământească vie (fizică şi eterică), dar straniu de lipsită de persoana care decide şi simte (Eul şi corpul astral), care îl face să fie acea persoană în timpul conştienţei şi activităţii normale treze.

După opinia lui Steiner, avem noroc că în timpul somnului corpul eteric rămâne conectat la corpul fizic. „Dacă acest corp fizic ar fi lăsat de unul singur, ar trebui să se dezintegreze.” Iar această despărţire a fizicului de eteric este ceea ce numim moarte. Atunci, Eul şi corpul astral se despart (ca în somn), dar etericul, sau ideea vie a vieţii, părăseşte şi el/ea corpul fizic, iar corpul, locuit înainte, sucombă legilor pur chimice şi fizice. După Steiner, în mod normal noi nu percepem nimic în timpul morţii, tot aşa cum, în mod normal, nu percepem nimic în timpul somnului fără vise. Pentru ca să fim conştienţi în aceste stări, se cere mai multă pregătire esoterică.

Visarea normală reprezintă, de fapt, o rafinare a acestei idei de somn ca separare totală a astralului de eteric şi fizic. Ca să apară un vis, o porţiune a astralului trebuie să mai fie conectată la eteric, astfel încât etericul să poată deveni conştient de ceea ce resimt Eul şi corpul astral:

„Pentru ca să se instaleze somnul fără vise, corpul astral trebuie să se fi retras din corpul eteric şi din corpul fizic. În timpul viselor, el este separat de corpul fizic, prin faptul că nu mai este conectat la organele noastre desimţ, dar mai menţine o oarecare legătură cu corpul eteric. Faptul că putem percepe procesele corpului astral sub forma imaginilor se datorează acestei conectări. Când ea încetează, imaginile se scufundă imediat în întunericul inconştienţei, şi avem un somn fără vise.”

Oricât de greu ar fi de urmărit un pasaj de acest fel, ar fi mult mai greu dacă Steiner s-ar fi lipsit de stenografia imagistică a „corpurilor” şi ar fi descris fiecare aspect al procesului ca interpenetrare relativă a unor idei vii, auto-evidente. Aceasta ar fi mai mult ca o continuare a stilului său epistemologic din lucrări ca Die Philosophie der Freiheit (Filosofia libertăţii) sau Wahrheit und Wissenschaft (Adevăr şi ştiinţă), dar ar fi devenit imposibil de greoaie pentru genul de descriere spirituală detaliată pe care Steiner încerca să o întreprindă.

Ar trebui să notăm că descrierea viselor pe care o prezintă Steiner corespunde stării curente a explorării neuro-fiziologice a visului prin faptul că el vede visele ca pe un fenomen de zonă intermediară, de linie de demarcaţie. S-a arătat că visele au loc, în mare măsură, în timpul stării de REM (mişcări rapide ale ochilor), care apare doar în somnul relativ uşor — pe drumul ce coboară spre sau urcă dinspre stările fără vise marcate de unde mai lente (de exemplu, delta) ale creierului. Este tocmai lucrul la care ne putem aştepta de la o implicare parţială a astralului în eteric şi fizic, coborând spre sau urcând dinspre stările fără vise, marcate de o separare mai completă a acestor „corpuri”.

În conferinţele următoare, Steiner ia sugestiile sau ideile mai mari ale acestor scrieri timpurii şi insistă asupra lor de dragul unei serii sau a unui „ciclu” de conferinţe amănunţite. Am inclus în această colecţie cele mai sugestive şi mai importante fragmente din aceste conferinţe, dar ele nu epuizează în niciun caz bogăţia şi varietatea comentariilor lui pe această temă. În fiecare caz, o înţelegere mai completă a conferinţei date poate fi dobândită prin citirea ciclului de conferinţe din care provine. Întreaga noastră lectură a lui Steiner, ca şi a altor texte pretenţioase, va avea valoare în măsura în care putem citi meditativ, mai degrabă decât informativ.

Georg Kühlewind a scris în mod sugestiv despre citirea meditativă în cartea sa Vom Normalen zum Gesunden (De la normal la sănătos). Decât să rezum aici acele sfaturi, prefer să ofer o imagine. Pe când eram odată în vacanţă în Maine, m-am aşezat pe pridvorul cabanei noastre şi am deschis la întâmplare o carte despre păsările sălbatice din America de Nord. Cartea s-a deschis la pagina despre colibriul cu guşa rubinie. Chiar în acel moment, un colibri cu guşa rubinie s-a înălţat (de unde?) ca să soarbă din muşcata de lângă scaunul meu. Când te apropii aşa cum trebuie de o carte, şi când harul coboară asupra cititului, nu se referă la orice. Mai degrabă orice este descris apare, în realitatea vie, în faţa cititorului.

Ar putea fi de ajutor, atunci când citiţi explicaţiile lui Steiner despre ceea ce are loc înăuntrul şi între „corpuri” şi alte faţete ale lumilor spirituale, să vă angajaţi uneori într-un fel de translaţie care transpune înapoi descrierile aparent fizice ale fenomenelor spirituale în limbajul conştienţei. Aceasta ar însemna, în primul rând, să recunoaşteţi că mişcarea spiritului este întotdeauna o problemă de atenţie. Când astralul „pleacă”, „se desprinde” sau „se mută”, noaptea, nimic fizic nu pleacă nicăieri. Singurul lucru care se poate mişca în spaţiu, corpul fizic, tocmai zace acolo, în pat. În schimb, vectorul sentimentului atenţiei (corpul astral) se îndreaptă spre o zonă de experienţă diferită faţă de ceea ce i se pune la dispoziţie prin simţuri în timpul zilei. Această schimbare de orientare a atenţiei este mişcarea corpului astral. Un aspect al realităţii totale a lumii este ignorat, altul iese în evidenţă.

Când veţi citi descrierile foarte detaliate care urmează, aţi putea ţine seama şi de faptul că, în ultimă instanţă, investigarea somnului este menită să ne ducă dincolo de acest fel de mişcare, până la urmă, dincolo de această îndreptare a atenţiei dinspre un lucru spre următorul. Noi trebuie să depăşim această stare de conştienţă parţială, de întoarcere într-o parte şi în cealaltă, în cicluri de somn/veghe, viaţă/moarte. Prin examinarea aprofundată a somnului, a morţii, a organizării umane, a înrudirii noastre cu alte fiinţe şi a marilor evenimente ale lumii, opera de o viaţă a lui Steiner a fost destinată să ne provoace la starea de activitate solară pe care a descris-o Iacov:

„Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” (Iacov 1: 17).


CĂRŢI CITATE

Cartledge, Paul, ed. The Cambridge Illustrated History of Ancient Greece, Cambridge: Cambridge University Press, 1998.

Ereira, Alan, The Heart of the World, London: Cape, 1990.

Freud, Sigmund, The Interpretation of Dreams, New York: Avon Books, 1965.

Garfield, Patricia, Creative Dreaming, New York: Ballantine, 1974.

Hobson, Allan J., Dreaming: an Introduction to the Science of Sleep, Oxford: Oxford University Press, 2002.

Kühlewind, Georg, From Normal to Healthy : Paths to the Liberation of Consciousness, Great Barrington, MA: Lindisfarne Books, 2000.

LaBerge, Stephen, Lucid Dreaming: The Power of Being Awake and Aware in Your Dreams, New York: Ballantine Book, 1985.

Mallasz, Gitta, Weltenmorgen, Einsiedeln, Switzerland: Daimon Verlag, 1996.

O'Flaherty, Wendy Doniger, Dreams, Illusion and Other Realities, Chicago: Chicago University Press, 1984.

Sparrow, G. Scott, Lucid Dreaming: The Dawning of the Clear Light, Virginia Beach: A.R.E. Press, 1976.

Steiner, Rudolf, How to Know Higher Worlds : A Modern Path of Initiation? [Wie erlangt man Erkenntnisse der hheren Welten?], trad. Christopher Bamford, Great Barrington, MA: Anthroposophic Press, 1994.

Steiner, Rudolf, Intuitive Thinking as a Spiritual Path: The Philosophy of Freedom [Die Philosophie der Freiheit], trad. Michael Lipson, Great Barrington, MA: Anthroposophic Press, 1994.

Steiner, Rudolf, An Outline of Esoteric Science [Die Geheimwissenschaft im Umriß], trad. Catherine Creeger, Great Barrington, MA: Anthroposophic Press, 1997.

Steiner, Rudolf, Truth and Knowledge [Wahrheit und Wissenschaft] New York: Garber Communications, 2000.

Stewart, Kilton, „Dream Theory in Malaya”, în Charles Tart, ed., Altered States of Consciousness, New York: Anchor Books, 1972.

Van Eeden, Frederik, „A Study of Dreams”, Proc. Soc. Psych. Res. , vol. 26, 1913, pp. 431-461.

Wangyal, Tenzin, The Tibetan Yogas of Dream and Sleep, Ithaca, NY: Snow Lion Publications, 1998.

Watson, Gay, Stephen Batchelor şi Guy Claxton, ed., The Psychology of Awakening, York Beach, ME: Samuel Weiser, 2000.