|
AŞA CUM L-AU VǍZUT…Fragment din carteaRUDOLF STEINER
|
 |
Cum discipolii lui de astăzi sunt prietenii de ieri,
nimeni nu are
prilejul să noteze schimbările care apar, fizic, în el.
Fotografiile –
rare – reflectă unele transformări profunde; trăsăturile fine,
sublimate, controlul atitudinii, avântul staturii – s-ar spune că
a
crescut – şi, peste toate acestea, ochii, aceşti ochi care vibrează
atât de puternic încât par străbătuţi de raze de
soare; fixaţi asupra
interlocutorului, radiază bunătate. Ascultă cu calm şi răbdare; afabil
şi curtenitor până în cele mai mici detalii. „De altfel –
scria mai
târziu Marie de Sivers –, el considera politeţea, ca şi formele
exterioare, o virtute indispensabilă în relaţiile sociale. Lipsa
de
corectitudine însemna pentru el o lipsă de disciplină interioară.
La el
într-adevăr corectitudinea se confunda cu bunăvoinţa firească;
bunătatea inimii năştea formele. Dar acolo unde lipsea delicateţea
sentimentelor cerea cu atât mai mult respectul formelor, pentru a
evita
vulgaritatea şi grosolăniile care le-ar fi înlocuit repede... La
începutul relaţiilor noastre, l-am întâlnit în
cercuri literare;
totdeauna era o apariţie cu totul deosebită de cei care se aflau
în
jurul lui. Era ca un prinţ al spiritului în mijlocul unor
trunchiuri
nefinisate şi, deşi se găseau acolo personalităţi marcante, se deosebea
de ceilalţi aşa cum se deosebeşte un oţel fin de minereurile brute. Rar
a fost mai asemănător un portret al lui Rudolf Steiner – în
perioada în
care chipul lui încă nu purta ridurile adânci pe care le
dau grija,
amărăciunea, cugetarea neîntreruptă şi veghea nocturnă – ca
tabloul lui
Rembrandt: Omul în armură.
Putea rămâne gânditor timp
îndelungat atunci când
se întorcea de la conferinţele ţinute sau atunci când lăsa
jos pana cu
care tocmai umpluse pagini după pagini, cu această scriere, pe care
îmi
plăcea să o numesc stelară."
Să ascultăm câţiva martori oculari ai
anilor
1904-1908.
Un tânăr student care asistase în
1904 pentru
prima dată la o conferinţă ne-a oferit această imagine despre Rudolf
Steiner: „Doctorul Steiner intră în sală. Nu poţi să uiţi
vreodată
această ţinută, această privire. Imi imaginasem că voi vedea un fel de
Brahman cu barbă neagră şi cu manta lungă, aşa cum erau reprezentaţi
acei Mahatma, ale căror portrete le văzusem. A apărut însă un om
care
amintea mai curând de umanişti ca Erasmus din Rotterdam* . Nu era
foarte înalt, dar dădea impresia că este. Chipul lui fără barbă
degaja
acea distincţie cunoscută care îl anunţă pe gânditor; nasul
foarte
drept, întreaga lui fiinţă respira nobleţe. Părul negru şi destul
de
lung era dat pe spate, o şuviţă având mereu tendinţa să alunece
în
stânga frunţii. Purta atunci o lavalieră. Era acum în sală
şi îşi
plimba privirile peste mulţimea ascultătorilor care se înghesuiau.
* Desiderius Erasmus Roterodamus
(1469-1536), umanist olandez de expresie latină, născut la Rotterdam.
Spirit enciclopedic, a căutat să definească un umanism creştin la
distanţă de orice polemică religioasă (n.tr.).
A urcat la pupitru şi a început să
vorbească.
Privirea îndreptată la început către auditoriu părea că se
întoarce
treptat spre înăuntru. Vorbea din ceea ce contempla lăuntric.
Frazele
se construiau pe măsură ce gândea. Cuvintele aveau o mare putere
şi
modul lui de a vorbi avea în el un fel de dar de a trezi ceva ce
era
adormit în inimi. Vieţuiai în mod direct o parte a forţei
care modelase
aceste expresii. Simţeai cum se precizează şi creşte în tine
legătura
care te uneşte cu realitatea unei lumi mai mari, mai vaste, mai bogate,
aceea care îl inspira. Cuvântul lui mergea la inimă pentru
că venea
dintr-o inimă care avea în ea multă ştiinţă şi iubire. Un colorit
austriac de netăgăduit îi dădea limbajului ceva ce mirosea a
natură, a
pământ, a sevă, şi care avea un farmec propriu. Dacă la
începutul
conferinţei vorbea lent, aproape ezitant şi parcă puţin visător, spre
sfârşitul discursului urca, se înălţa în crescendo,
ca într-o simfonie,
iar în ultimele fraze lua o cadenţă triumfală. Încheiase
conferinţa
lansând fraza lui Goethe: «Numai
cel
care se poate depăşi se eliberează de puterea care înlănţuie
toate fiinţele».
Spusă de el, această frază a lui Goethe răsuna
în
mod cert ca o chemare lansată de către toate forţele binelui către
sufletul uman angajat în luptă".
În intimitatea unei conversaţii, modul lui de
a-l
asculta pe interlocutor, de a-l invita să vorbească, nu avea niciodată
nimic constrângător. Aveai impresia că îşi voala în
mod voit puterea,
care se degaja din el chiar în repaus, pentru a nu te tulbura şi
a te
lăsa cu totul ţie însuţi.
Este caracteristic un fapt foarte simplu din
această epocă: părinţii unui tânăr student erau neliniştiţi de
interesul crescând pe care fiul lor îl arăta teosofiei.
Tânărul era
înflăcărat de ideile lui Steiner, îşi petrecea tot timpul
citind în loc
să studieze, organiza conferinţe pentru Steiner şi în cele din
urmă l-a
determinat să vină în oraşul său. Soseşte ziua conferinţei şi
tânărul
Kleeberg îl roagă pe Rudolf Steiner să potolească nemulţumirea
părinţilor, să-i viziteze; ei sunt oameni foarte simpli: tatăl este
ceasornicar. Când Steiner se află în faţa lor, vorbind cu
bunătate şi
înţelegere, tânărul iese un moment din cameră şi ei
îi mărturisesc
neliniştea; îl întreabă dacă a fi teosof nu poate dăuna
carierei unui
student. Răspunsul plin de bun simţ îi linişteşte. Un tânăr
are nevoie
să dobândească o concepţie înaltă despre viaţă, toleranţă,
să se achite
de îndatoririle sale, coordonându-şi progresiv acţiunile
după gândurile
sale. Altă dată, unui student tânăr care îl întreabă
ce lecturi
filosofice să citească, el îi recomandă: Descartes – Discurs asupra metodei, Principiile
filosofiei şi Fichte – Destinul
savantului.
Se exprima atât de natural, în fraze
scurte, în
cuvinte simple, răspunzând întrebărilor prin cunoştinţe
atât de precise
încât puteai crede că subiectul abordat era în
centrul preocupărilor
sale şi că nu avea un interes mai mare decât să îl discute
cu tine,
fără cea mai mică pedanterie, ca să te ajute să îţi rezolvi
problemele.
Trecea cu aceeaşi uşurinţă de la o explicaţie logică sau de la o
revelaţie istorică la un detaliu al vieţii supranaturale dobândit
prin
clarvedere. Şi acest mod firesc de a se comporta oprea brusc nevoia pe
care ai fi simţit-o de a-ţi mărturisi stupoarea sau admiraţia.
Îţi
spuneai: „Acest om ştie tot ce se poate şti pe pământ, dar asta
este
nimic pe lângă puterea spirituală pe care o stăpâneşte şi
pentru care
nu mai sunt cuvinte".
Mai 1906:
Până la sfârşitul vieţii sale,
Edouard Schuré nu
a putut vorbi fără să se emoţioneze despre „comoţia" pe care a
resimţit-o când l-a văzut prima dată. În adevăr, în
1906 Steiner vine
la Paris însoţit de Marie de Sivers.
„Desigur, după tot ce îmi fusese spus
despre el,
mă aşteptam să întâlnesc pe cineva care să îmi fie ca
un frate de arme,
dar de fapt îl aşteptam cu destulă indiferenţă.
Când apăru în cadrul uşii şi mă privi
cu acei
ochi plini de lumină care părea să ţâşnească din adâncurile
cele mai
tainice, cu faţa suptă, iradiind în acelaşi timp o bunătate şi o
încredere fără margini, am fost tulburat şi, chiar înainte
de a-mi fi
vorbit, mi s-au impus două convingeri imediate:
Întâi, am fost sigur că mă aflu
în prezenţa unui
iniţiat. Trăisem mult timp în spirit cu iniţiaţii Antichităţii, a
căror
istorie şi doctrină o descrisesem, şi iată că în sfârşit
întâlneam unul
în lumea aceasta.
Pe de altă parte, în această clipă în
care
uitasem tot ce este în jur pentru a ne adânci unul în
celălalt,
presimţisem: Acest om care este aici, în faţa mea, va juca
în viaţa mea
un rol capital."
Majoritatea viitorilor săi discipoli l-au văzut
pentru prima dată cu prilejul unor conferinţe la care fuseseră
invitaţi. Acest prim contact, chiar de la distanţă, le-a dat impulsul
să imprime vieţii lor o orientare nouă. Poetul şi dramaturgul Albert
Steffen a notat în jurnalul său, la prima întâlnire,
impresia de
reînnoire a propriei vieti pe care a simţit-o:
Primăvara,
1907:
„Vorbea despre etapele vieţii: ucenicul,
camaradul, maestrul. Mi-am făcut un examen de conştiinţă şi mi-am spus
cu o luciditate nemiloasă: Acolo este Maestrul şi aici ucenicul...
Recunoşteai de la prima privire o călăuză a umanităţii: pe fruntea lui
se afla înţelepciunea, în ochii lui era iubirea, conştienţa
în
cuvintele sale. Fiecare gest, liber în forma sa, era o expresie
de
armonie şi de artă... În timp ce vorbea, am luat hotărârea
să fiu demn
de această întâlnire şi să mă transform... M-am
întors acasă în tăcere.
Să lucrez asupra mea însămi deveni, mai mult ca oricând,
deviza mea."
Nu numai poeţii sau artiştii sunt sensibili la
chemarea interioară; iată mărturiile unui om de afaceri, E. Leinhas, şi
ale unui inginer, A. Strakosch.
Iarna, 1908:
„Sala mică era deja plină când am intrat.
Cu faţa
la public, Rudolf Steiner părea că vrea să-şi înceapă conferinţa.
Mi
s-a arătat un scaun rămas liber în centru. Rudolf Steiner şi-a
pus din
nou lornionul, şi-a plimbat o ultimă privire atentă peste
rândurile
asistenţei – gest pe care am avut prilejul să-l remarc şi după aceea.
Se făcu o tăcere adâncă. Peste mica adunare plutea o atmosferă
solemnă,
de aşteptare şi de respect. Am avut însă timp să las să acţioneze
asupra mea impresia dată de chipul lui Rudolf Steiner, care părea
luminat dinlăuntru, şi iradierea a doi ochi pătrunzători. Trebuie să
spun că nu-mi amintesc să fi avut vreodată în viaţă despre un om
o
impresie atât de puternică de la prima vedere şi care să
antreneze o
convingere atât de imediată... Mi-am spus dintr-o dată: Iată cel
pe
care-l căutam de mult! Conferinţa n-a făcut decât să-mi
întărească
această impresie. Niciodată nu resimţisem un astfel de curent de forţă
şi de lumină, o astfel de intensitate în cuvintele care ajungeau
să
arunce o lumină ca de fulger asupra celor mai profunde probleme ale
existenţei. Rudolf Steiner citi primele versete din Evanghelia
Sfântului Ioan – în traducerea pe care o făcuse el
însuşi – cu o voce
care părea să răsune din adâncuri necunoscute. Eram stupefiat dar
în
acelaşi timp ameţit şi plin de încredere... După conferinţă,
când m-am
aflat din nou în noaptea de iarnă, lumea mi s-a părut schimbată.
Am
rămas sub impresia unui eveniment major şi hotărâtor pentru
întreaga
existenţă. Mă însufleţea un sentiment profund ţesut din calm
interior
şi dintr-o nouă încredere în viaţă."
Martie 1908:
„Am mers la una din conferinţe. Vorbitorul ne-a oferit convingerea imediată că nici una din vorbele lui nu voia să producă efect. Ele veneau dintr-o sferă unde aceste lucruri nu mai contează. Nu putea fi vorba nici de un entuziasm antrenant, cum se întâmplă la unii oratori; îl simţeai însă în contact imediat cu lumile pe care le descria şi care, prin el, se revelau ascultătorilor. Oricât de straniu, de nemaiauzit ar fi fost ceea ce spunea, nu puteai să pui la îndoială aceste lucruri. Ochii negri, care îi iluminau chipul serios dar atât de mobil, se luminară în timp ce vorbea. Resimţeam cu toţii o impresie puternică, fără să fim totuşi atât de uimiţi şi surprinşi pe cât ar fi trebuit să fim, ascultându-l cum descrie Universul şi raporturile naturii umane cu stelele... Dacă astăzi mă gândesc la acea conferinţă, mi se pare că Rudolf Steiner s-a adresat atunci direct sufletelor noastre. A abordat direct toate problemele pe care ni le puneam în ce priveşte lumea şi omul în forul său lăuntric, subiecte de o importanţă esenţială pentru drumul nostru viitor. L-am ascultat cu o atenţie extremă şi cu sentimentul că tot ce spune este nou dar nu ne este străin, că omul acesta nu se află aici pentru el însuşi, ci pentru a sluji o forţă spirituală de care poate fi mândru. Când a terminat de vorbit, ne-am privit spunându-ne: «el este». Ne-am luat de mână şi ne-am îndreptat spre dânsul."
În mărturisirile unui mare număr de auditori
se
găsesc trăsături comune: mergi din curiozitate, uneori sceptic, să
asculţi o primă conferinţă. Îţi formulezi întrebări,
obiecţii; ele te
preocupă, îţi răpesc libertatea spiritului, ca un ecran care te
împiedică să înţelegi pe deplin cuvintele percepute.
Deodată, oricare
ar fi subiectul tratat, problema de care te loveşti este abordată de
vorbitor, explicată, rezolvată. Te simţi privit, ghicit, primit cu
toate problemele tale.
Uneori, Rudolf Steiner privea cu atenţie pe unul
dintre ascultători în momentul în care răspundea la
problema pe care
acesta şi-o punea. Pentru alţii, acest mod de a fi „ghicit" se
manifesta puţin altfel: în cuvintele pe care le auzeau, ei
recunoşteau
vorbele cele mai intime pe care şi le spuseseră ei înşişi
în ceasurile
grave ale existenţei lor: Acum li se părea că vorbele pe care urechea
lor le percepea ies din propria lor inimă, ca şi cum vorbitorul le
citise în ei.
Celor care-l ascultau, începea să li se
impună
convingerea că Rudolf Steiner era un maestru printre maeştri, deşi
nimic din afirmaţiile sale nu contribuiau la acest lucru iar el se
păzea să ofere astfel de motive. Dar nu putea evita ca, pe stradă,
trecătorii să-şi întoarcă spre el capul, să se oprească pentru
a-l
privi, datorită impresiei pe care le-o făcea. „Trebuie să fie cineva
extraordinar"..., îşi spuneau. Şi dacă, după un moment de
nehotărâre,
cei mai mulţi îşi reluau drumul, oare nu pe stradă l-au cunoscut
unii
dintre cei care urmau să devină elevii lui, care l-au abordat spontan,
întorcându-se din drum, considerând această
întâlnire drept cotitura
existenţei lor?
