Ştiinţa spirituală, care doreşte să prindă rădăcini în curentul vieţii culturale moderne, nu pretinde că este ceva nou, şi ea se deosebeşte tocmai prin aceasta de multe concepţii despre lume şi alte orientări spirituale ce răsar pretutindeni, care cred că îşi pot dovedi dreptul la existenţă prin faptul că pretind a spune ceva nou într-o problemă sau alta a vieţii spirituale. Dimpotrivă, ceea ce numim ştiinţă spirituală trebuie să scoată în evidenţă faptul că izvoarele cunoştinţelor comunicate de ea şi ale vieţii ei au existat în acelaşi fel în toate vremurile în care oamenii au gândit, în care oamenii au căutat să găsească răspuns la întrebările şi enigmele supreme ale existenţei. Am avut ocazia să subliniez acest lucru adeseori, şi în acest oraş, când am avut onoarea de a ţine aici conferinţe [Nota 1].
Trebuie să fie deosebit de incitant să studiezi din acest punct de vedere nu numai diferitele religii, diferitele concepţii despre lume, aşa cum au apărut ele în evoluţia omenirii, ci şi să priveşti în această lumină unele personalităţi mai apropiate de noi. Fiindcă, dacă e ceva adevărat în ştiinţa spirituală, atunci măcar un sâmbure al acestor adevăruri trebuie să se găsească la toţi aceia care au căutat în mod energic şi onest cunoaşterea şi existenţa demnă de numele de om.
Când se vorbeşte astăzi despre ştiinţa spirituală, se fac auzite dintr-o parte sau alta cele mai diverse păreri, şi acela care nu a pătruns destul de adânc în domeniul respectiv, acela care şi-a procurat o cunoaştere superficială din câte o conferinţă sau broşură, va lua ştiinţa spirituală, după cum este punctul său de vedere, drept o fantasmagorie sau o visătorie a câtorva oameni străini de lume, care îşi fac nişte reprezentări curioase despre viaţă şi substraturile ei. Trebuie să admitem întru totul că, dacă cineva nu priveşte lucrurile mai exact, o asemenea părere poate părea de înţeles, căci, deşi astăzi nu poate fi vorba de a avea drept premisă o temă specială, trebuie să atragem, totuşi, atenţia asupra câtorva adevăruri de bază ale acestei ştiinţe spirituale. Şi deja, când acestea sunt numite şi caracterizate, în sufletele contemporanilor noştri se va putea face simţit într-un mod absolut onest sentimentul: Ah, ce ciudăţenie o mai fi şi asta!
În întregime, ştiinţa spirituală, dacă e luată în serios, are la bază faptul că se presupune [Nota 2]: Ceea ce ne înconjoară în lumea senzorială, ceea ce noi putem percepe cu simţurile, ceea ce putem înţelege cu mintea, cu intelectul legat de simţurile noastre nu e lumea întreagă, ci în spatele a tot ceea ce este senzorial se află o lume spirituală. Şi această lume spirituală nu se află într-o sferă transcendentă nedefinită, ci există mereu de jur împrejurul nostru, la fel cum în jur există fenomenele de lumină şi culoare. Dar, pentru ca noi să ştim ceva despre ceea ce există de jur împrejurul nostru, e necesar să avem un organ cu care să percepem aceste lucruri. Şi, la fel cum orbul din naştere nu poate vedea culoarea şi lumina, nici omul din epoca noastră nu poate percepe, de regulă, cu facultăţile sale obişnuite, realităţile şi entităţile spirituale care există de jur împrejurul nostru. Dar, dacă avem norocul de a opera un orb din naştere, atunci pentru el va veni momentul trezirii ochiului, şi ceea ce înainte nu exista pentru el, lumina şi culorile, se revarsă acum în interiorul lui. Din momentul operaţiei, pentru el aceasta va fi o lume perceptibilă. Tot aşa există şi pe tărâmul spiritual o trezire superioară, acea trezire prin care un om devine un iniţiat în lumea spirituală. Ca să vorbim ca Goethe [Nota 3]: există ochi spirituali şi urechi spirituale, numai că, de regulă, sufletele umane nu au ajuns atât de departe încât să se poată folosi de aceste organe. Dacă aplicăm însă mijloacele şi metodele prin care aceste forţe ajung să existe, atunci în noi se petrece, pe un tărâm mai înalt, ceva asemănător cu ceea ce se petrece pentru un orb din naştere care e operat şi spre care năvăleşte atunci lumea culorilor şi a luminii. Când i se deschid ochii şi urechile, omul devine o fiinţă care s-a trezit. De jur împrejurul lui este o nouă lume, o lume care a existat mereu, dar pe care el o poate percepe numai începând cu momentul trezirii. Dar atunci, când a ajuns până aici, omul învaţă să-şi însuşească anumite cunoştinţe, nişte cunoştinţe care luminează viaţa, nişte cunoştinţe care ne pot da forţă şi siguranţă pentru munca noastră, care ne dau posibilitatea de a vedea în mod intim esenţa menirii omului şi tainele destinului.
Vom vorbi numai în sens de pregătire despre una dintre aceste cunoştinţe, despre unul dintre adevărurile care trebuie să-i pară adesea omului actual, dacă nu smintit, totuşi bizar şi fantasmagoric. E un adevăr care nu e altceva decât o reînviere a unui proces de cunoaştere străvechi, continuarea sa pe un tărâm superior, un adevăr care pentru un tărâm inferior a fost cucerit de-abia cu relativ puţin timp în urmă. În general, oamenii au o memorie scurtă pentru marile evenimente ale lumii spirituale, şi de aceea azi ei se gândesc prea puţin la faptul că în secolul al XVII-lea nu numai oamenii neînvăţaţi, ci chiar oamenii erudiţi credeau că din nămolul râurilor se dezvoltă animale inferioare, ba chiar viermi şi peşti. Marele naturalist Francesco Redi [Nota 4] a fost primul care a atras atenţia asupra faptului că nicio râmă, niciun peşte nu cresc din nămolul mort al râurilor, dacă n-a existat mai înainte în ei un embrion de râmă, un embrion de peşte. El e acela care a rostit principiul că ceva viu nu poate proveni decât din ceva viu, şi de aici ne dăm seama că numai o observaţie inexactă ne poate face să credem că din nămolul de râu lipsit de viaţă poate creşte fiinţa vie a unui peşte sau a unui vierme. O observare mai exactă arată că noi trebuie să ne întoarcem până la embrionul viu şi că doar acest embrion viu poate să atragă din mediul înconjurător forţele care există, pentru a duce la cea mai mare dezvoltare ceea ce e viu în embrion.
Remarca lui Redi, că ceva viu se dezvoltă numai din ceva viu, este considerată astăzi în ştiinţă ceva de la sine înţeles. Dar când Redi a făcut, odinioară, această afirmaţie, el abia a scăpat de soarta lui Giordano Bruno. Aşa merg lucrurile în evoluţia omenirii. Un asemenea adevăr trebuie cucerit în aşa fel încât primii care-l exprimă sunt excomunicaţi, sunt declaraţi eretici, pe urmă el devine ceva de la sine înţeles, un bun comun al omenirii. Ceea ce a făcut Redi pentru ştiinţele naturii trebuie să se facă astăzi pentru spirit, prin ştiinţa spirituală, prin faptul că acea afirmaţie, făcută de Redi cu privire la ştiinţele naturii, va fi transferată de la cunoştinţele despre ochiul spiritual trezit şi despre urechea spirituală trezită pe tărâmul sufletesc. Iar aici afirmaţia sună aşa: Ceva spiritual-sufletesc poate lua naştere numai din ceva spiritual-sufletesc. – Adică, e un mod inexact de a privi lucrurile dacă, văzând cum un om intră în existenţă, credem că tot ceea ce intră în viaţă provine exclusiv de la tată, de la mamă şi de la strămoşi. După cum în cazul râmei în curs de formare trebuie să ne întoarcem la embrionul de râmă viu, în cazul omului care se dezvoltă din embrion, devenind o fiinţă anume, trebuie să ne întoarcem la o existenţa spirituală anterioară, şi să fim edificaţi asupra faptului că această fiinţă, care intră prin naştere în existenţă, atrage de la strămoşii săi trupeşti doar forţa pentru dezvoltarea sa, la fel cum embrionul de râmă atrage forţa din mediul înconjurător lipsit de viaţă. Şi, dacă este extinsă în mod corespunzător, fraza: Ceva viu poate proveni numai de la ceva viu devine cealaltă frază: Viaţa actuală, care intră în existenţă prin naştere, nu provine de la nişte strămoşi fizici, ci ne conduce înapoi, de-a lungul secolelor, spre o existenţă spiritual-sufletească anterioară. – Iar dacă vă adânciţi şi mai mult în problemă, veţi vedea că se arată în mod absolut ştiinţific [Nota 5] că nu există o singură viaţă pământească, ci nenumărate vieţi pământeşti, că ceea ce există în noi acum, între naştere şi moarte, este repetarea a ceva spiritual-sufletesc care a existat deja pe alte trepte de viaţă anterioare, şi că actuala noastră viaţă este, la rândul ei, punctul de plecare pentru alte vieţi ce vor urma. Ceva spiritual-sufletesc provine din ceva spiritual-sufletesc, care a existat înainte de naştere, care coboară din lumea spirituală aici, jos, şi se manifestă în încarnări fizice. Vedem acum cu totul altfel, dacă avem în faţa noastră, de exemplu, un copil, care dezvoltă treptat forţele existente în el. Vedem, la naştere, cum pe chipul lui există ceva nedefinit, vedem cum din interiorul lui se dezvoltă tot mai precis ceea ce nu vine de la ereditate, ci din alte vieţi anterioare. Vedem cum acest centru al spiritual-sufletescului se dezvoltă mereu mai departe, prin talente, începând cu naşterea.
Aceste lucruri le are de spus ştiinţa spirituală cu privire la vieţile pământeşti repetate. Poate că azi este o visătorie, aşa cum a fost considerat o visătorie ceea ce a spus Francesco Redi în secolul al XVII-lea. Dar ceea ce azi e considerat visătorie va deveni ceva de la sine înţeles într-un viitor nu prea îndepărtat, iar propoziţia: Ceva spiritual-sufletesc provine de la ceva spiritual-sufletesc va deveni un bun general al omenirii.
Astăzi ereticii nu mai sunt trataţi ca în trecut. Ei nu mai sunt trimişi pe rug, dar sunt priviţi drept nişte proşti şi visători, care vorbesc pe baza unei fantezii arbitrare. Oamenii îşi bat joc de ei şi se aşază pe scaunul înalt al ştiinţei, spunând că aceste lucruri nu sunt compatibile cu o ştiinţă adevărată, neştiind că ştiinţa adevărată, veritabilă, este aceea care cere acest adevăr. Şi acum noi putem menţiona sute de asemenea adevăruri, care ne-ar arăta că ştiinţa spirituală poate lumina viaţa, arătând că în om zace un sâmbure fiinţial nemuritor, care trece, prin moarte, în lumea spirituală şi, după ce şi-a împlinit misiunea, se reîntoarce în existenţa fizică, pentru a aduna experienţe noi, pe care, prin moarte, le duce iarăşi sus, în lumile spirituale. Am vedea că legăturile care se înnoadă de la om la om, de la suflet la suflet, pe toate tărâmurile vieţii, acele tendinţe ale inimii care merg de la suflet la suflet şi care altfel rămân neexplicate pot fi explicate prin faptul că au fost înnodate în nişte condiţii de viaţă anterioare. Şi că legăturile spirituale interioare pe care le înnodăm astăzi nu încetează să existe când moartea trece peste existenţă, că legăturile de viaţă ce trec de la suflet la suflet sunt nemuritoare ca sufletul uman însuşi, că ele trăiesc în trecerea prin lumea spirituală şi se vor însufleţi iarăşi în alte condiţii de viaţă pământească şi în noi încarnări. Şi e o problemă a evoluţiei faptul că oamenii îşi vor aminti trăirile anterioare avute pe Pământ, lucrurile prin care au trecut din punct de vedere spiritual-sufletesc în alte vieţi şi stări de existenţă trecute.
Asemenea adevăruri se vor încetăţeni, într-un viitor nu prea îndepărtat, în viaţa umană, drept lucruri necesare, şi oamenii vor sorbi forţă, speranţă şi încredere din asemenea premise. Azi noi putem vedea numai că un număr relativ mic de oameni sunt atraşi, prin simţul lor sănătos pentru adevăr, spre ceea ce au de vestit cercetătorii spirituali, pe baza trăirilor avute de ei în lumea spirituală. Dar cunoştinţele spiritual-ştiinţifice vor deveni un bun comun al omenirii şi se transpun în viaţa ei în cadrul unei căutări serioase a adevărului. Cei care au mers pe căile căutătorilor serioşi ai adevărului au plăsmuit mereu, în tot ceea ce au dat omenirii, marile comori de înţelepciune şi cunoştinţele pe care ştiinţa spirituală le aduce azi din nou.
În faţa sufletului nostru va păşi un exemplu, sub forma unei personalităţi care e aproape de viaţa noastră modernă: exemplul lui Goethe şi, la el, ceea ce l-a preocupat de-a lungul întregii vieţi, drept opera cea mai vastă şi mai măreaţă: drama Faust.
Dacă ne apropiem de Goethe şi încercăm să proiectăm lumină asupra căutărilor sale, putem începe relativ devreme. Se poate spune că, la Goethe, recunoaştem din întreaga predispoziţie a fiinţei sale cum erau în el sufletul şi spiritul. Tot ceea ce căuta impetuos să găsească spiritual în spatele fenomenelor lumii senzoriale a fost în el o predispoziţie timpurie. Îl vedem pe băiatul Goethe, în vârstă de şapte ani, care ar fi putut să-şi asimileze de la cei din jur nişte reprezentări obişnuite, aşa cum îşi asimilează un băiat, pentru a-şi forma prima reprezentare sufletească. Aşa ceva nu-l mulţumeşte; o spune el însuşi în Poezie şi adevăr. Vedem acolo cum băiatul de şapte ani începe să facă ceva cu totul ieşit din comun, demn de luare-aminte, pentru a da expresie dorului său după divin. Băiatul ia un pupitru pentru note din colecţia tatălui său şi face din acesta un altar, prin faptul că pune pe el tot felul de minerale şi plante şi alte produse ale naturii, din care grăieşte spiritul naturii. Sufletul băiatului îşi face, presimţind, un altar, pune pe acesta o mică lumânare, ia o lupă, aşteaptă până când răsare Soarele în zori, adună cu ajutorul lupei primele raze ale Soarelui ce răsare, le face să cadă pe lumânare, în aşa fel încât se ridică fum. Chiar şi la vârsta cea mai înaintată Goethe îşi aduce aminte cum el, ca băiat, a vrut să-şi trimită sentimentele de evlavie spre înalturi, spre marele zeu al naturii, care vorbeşte prin minerale şi plante, care îşi trimite spre noi focul în razele de Soare. Toate acestea cresc odată cu Goethe. Vedem cum, pe o treaptă mai matură – totuşi, dintr-un suflet plin de dor, aşa cum trăieşte el în Goethe –, după ce se mută la Weimar şi e numit de către duce consilierul său, acest sentiment faţă de spiritul ce vorbeşte din toate fiinţele naturii se exprimă în frumosul imn în proză [Nota 6]. Acolo el spune: „Natură! Noi suntem înconjuraţi şi îmbrăţişaţi de ea – neputând să ieşim din ea, şi neputând să pătrundem mai adânc în ea. Fără a ne pofti şi fără a ne preveni, ea ne ia în cercul dansului ei şi se învârte cu noi până când am obosit şi cădem din braţele ei... Nu noi am făcut ceea ce facem; ea a făcut totul; ea gândeşte şi cugetă neîncetat, priveşte în lume cu mii de ochi.” Şi iarăşi, mai târziu, el scrie în frumoasa carte despre Winckelmann, Antikes: „Când natura sănătoasă a omului acţionează ca un întreg, când el se simte în lume ca într-un mare tot frumos, demn şi de preţ, când o tihnă armonioasă îi dă o încântare pură, liberă, atunci Universul, dacă s-ar putea simţi pe sine însuşi, ar chiui de bucurie, ajuns la ţelul său, şi ar admira culmea propriei deveniri şi fiinţe.” Aşa simţea Goethe, că tot ceea ce trăieşte şi urzeşte afară, în natură, îşi sărbătoreşte o înviere ce vine din sufletul uman şi că o natură mai înaltă, o natură spirituală, se naşte din spiritul şi sufletul omului. Dar Goethe ajunge numai treptat la claritate deplină în cunoaşterea spirituală a naturii. Şi nu vedem nicăieri mai clar şi mai lămurit că Goethe a fost o viaţă întreagă un căutător, care nu s-a odihnit şi n-a făcut popas niciodată, ca să remodeleze cunoaşterea mereu şi mereu, pentru a ajunge pe o treaptă mai înaltă, nu vedem nicăieri mai clar şi mai bine acest lucru ca în opera vieţii sale, Faust.
Din cea mai fragedă tinereţe, el începuse să pună în versuri tot ceea ce umplea sufletul său plin de dor şi presimţire; şi el a terminat această operă la o vârstă foarte înaintată, cu puţin timp înainte de moarte, acest poem la care a lucrat peste 50 de ani şi în care a pus roadele cele mai bune ale vieţii sale. La moartea sa, partea a doua era acolo sigilată, drept marele testament pe care el îl avea de dat omenirii. E un document extrem de important. Şi noi înţelegem acest document numai dacă îl urmărim puţin pe Goethe, în felul cum a căutat să răzbească el însuşi spre cunoaştere.
Îl vedem, de exemplu, pe studentul Goethe la Universitatea din Leipzig. De fapt, el se pregăteşte să devină jurist, dar acest domeniu îl preocupă numai în mod secundar. Deja pe atunci tânărul student trăia un dor de neînvins după misterele lumii, după spiritual. De aceea, el cercetează tot ceea ce Leipzigul îi oferă în privinţa cunoaşterii. El caută să-şi aţintească auzul la ceea ce natura are a ne spune în fenomenele ei, sau să surprindă în lume enigmele existenţei ei. Dar, pentru a remodela, pentru a contopi în sufletul său ceea ce îi puteau oferi ştiinţele naturii şi de aici să poată lua naştere acel imbold năvalnic ce străbate cu viaţa şi urzirea lui întreaga forţă a fiinţei sale interioare, acel imbold care nu caută o cunoaştere abstractă, ci o cunoaştere caldă a inimii, Goethe a avut nevoie de o mare trăire, de o trăire care îl duce cu adevărat pe om spre acea cunoaştere care e poarta spre care noi privim, presimţind, poarta care închide în faţa omului normal din zilele noastre invizibilul, suprasensibilul: poarta morţii. Moartea a trecut pe lângă el spre sfârşitul studenţiei sale la Leipzig. O boală grea l-a doborât, l-a adus în pragul morţii. El a petrecut multe ceasuri, zile, în care a trebuit să-şi spună [Nota 7] că în orice clipă ar putea să păşească prin acea poartă misterioasă. Şi imboldul misterios, nestăpânit, al cunoaşterii a cerut seriozitatea supremă a cunoaşterii. Cu dispoziţia pentru cunoaştere dezvoltată în acest fel, Goethe s-a întors în oraşul său natal, Frankfurt. Aici a găsit un cerc de oameni în fruntea căruia se afla o femeie bogat şi profund înzestrată: Susanne von Klettenberg. Goethe i-a construit un monument minunat în Confesiunile unui suflet frumos. El a arătat cum într-o personalitate de care s-a apropiat atât de mult în acea vreme din punct de vedere spiritual trăia ceva ce nu poate fi desemnat altfel decât spunând: În Susanne von Klettenberg trăia un suflet care a căutat să perceapă divinul în el însuşi, pentru a găsi prin divinul din el însuşi spiritualul ce străbate cu viaţa sa întreaga lume. – În această perioadă, Goethe a fost introdus, prin cercul din care făcea parte această doamnă, în nişte studii care, dacă le laşi să acţioneze asupra ta astăzi, ca om cu adevărat modern, ţi se par smintite. Scrieri medievale, acestea au fost textele în care s-a cufundat Goethe. Cel care le ia azi în mână nu înţelege nimic din ele. Când vezi semnele bizare pe care le întâlneşti acolo, te întrebi: La ce folosesc toate acestea, în comparaţie cu căutarea adevărului din ştiinţa de azi? – Aici şi-a exercitat influenţa o anumită carte: Aurea catena Homeri. Când o deschizi, găseşti în ea o figură simbolică demnă de atenţie: un balaur sus, în semicerc, un balaur plin de viaţă, care e vecin cu un alt balaur, un balaur ce se usucă şi moare în el însuşi. De el sunt legate tot felul de semne: nişte chei simbolice, două triunghiuri împletite între ele şi semnele planetelor. Pentru contemporanii noştri, aceasta e pură fantasmagorie, raportată la ştiinţa de azi e o fantasmagorie, pentru că nimeni nu ştie cum să înţeleagă aceste semne [Nota 8].
Goethe simte, în presimţirea lui, că ele exprimă ceva, că ele pot fi înţelese, dacă le priveşti cu atenţie. Ele nu exprimă în mod nemijlocit ceva ce se poate găsi aici sau acolo în lume. Dar dacă laşi ca aceste semne să acţioneze asupra ta, întipărindu-le în tine în aşa fel încât să devii surd şi orb, aş zice, faţă de lumea fizică din jur, dacă laşi ca în tine să acţioneze numai aceste semne, atunci trăieşti ceva cum nu se poate mai important, ai trăirea că sufletul simte în el însuşi ceva care înainte dormita, ca un ochi spiritual care se deschide. Şi dacă ai suficientă perseverenţă, atunci recurgi la ceea ce poate fi numit meditaţie, concentrare, prin care sufletul evoluează atât de mult încât trece cu adevărat printr-un fel de operaţie spirituală a ochilor, astfel încât i se deschide o lume nouă. Pentru Goethe, în acea perioadă nu s-a putut deschide încă o lume nouă, el nu ajunsese încă atât de departe. Dar ceea ce s-a aprins în sufletul lui era presimţirea faptului că există chei care deschid această lume spirituală, că se poate pătrunde în această lume spirituală. Trebuie să ne aducem în faţa sufletului dispoziţia sa; senzaţia vie, sentimentul viu: aici se pune în mişcare în mine ceva, ceva devine viu; trebuie că există ceva care duce în lumea spirituală. Dar el simte, totodată: Eu încă nu pot intra. Dacă Goethe ar fi fost vreodată în viaţa lui identic cu Faust, noi am spune: Goethe se afla în aceeaşi situaţie în care ne apare Faust la începutul primei părţi, acolo unde Faust, după ce a studiat cele mai diferite domenii ale ştiinţei umane, deschide nişte cărţi în care se află asemenea semne şi se simte deja înconjurat de o lume spirituală, dar nu poate intra în lumea spirituală. Aşa că Goethe nu s-a simţit niciodată identic cu acest Faust: o parte din el era Faust, el însuşi a crescut dincolo de ceea ce era doar o parte din propria sa fiinţă. Şi astfel, ceea ce, în Goethe, a mers dincolo de Faust, a crescut, a crescut prin faptul că el, nedându-se înapoi de la niciun fel de greutăţi, a căutat mereu mai departe şi mai departe şi şi-a spus: în spatele misterelor existenţei nu se ajunge dintr-un salt, nu se ajunge prin invocaţii şi formule, în spatele lor se ajunge numai dacă pătrundem pas cu pas, printr-o cunoaştere energică, plină de răbdare, într-un mod cu adevărat spiritual-sufletesc, ceea ce ne întâmpină mereu în lumea fizică. În suflet trebuie să se deschidă ceea ce este o cunoaştere superioară. – Sigur că această cunoaştere superioară trebuie să se deschidă în suflet, dar ea se deschide în forma ei adevărată numai dacă noi ne străduim, cu răbdare şi perseverenţă, să cunoaştem din treaptă în treaptă fenomenele reale ale lumii fizice şi să căutăm spiritualul în spatele acestor fenomene ale lumii fizice. Dar cu ceea ce a luat Goethe cu sine din perioada petrecută la Frankfurt, el a putut cuprinde tot restul, a putut vedea totul într-o altă lumină.
Goethe a venit de la Frankfurt în acest oraş, în Strasbourg. Am putea căuta tot felul de lucruri care l-au făcut aici să urce mai sus. Dar deosebit de caracteristic e felul cum lui i-a apărut în faţa sufletului ceea ce aici, în acest oraş, are o importanţă atât de mare: catedrala, domul. Pe atunci în faţa sufletului lui Goethe s-a aşezat ideea acestei clădiri minunate şi el a înţeles de ce fiecare linie este aşa cum este. El a privit cu un văz spiritual, cu văzul dobândit prin aprofundarea sa de la Frankfurt, fiecare triunghi, fiecare colţişor al acestei clădiri remarcabile, a văzut că fiecare e parte a întregului şi în sufletul său mare ideea arhitectului şi-a sărbătorit o reînviere şi Goethe a crezut că recunoaşte ceea ce se revărsase drept gând, drept idee, în această operă arhitectonică. Şi astfel, noi am putea menţiona multe cazuri în care în sufletul lui Goethe s-a celebrat o cununie între ceea ce el dobândise ca percepţii interioare şi ceea ce şi-a însuşit ca procese exterioare ale lumii. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că, după ce a ajuns, mai târziu, la Weimar, el a abordat dintr-o altă direcţie ştiinţele naturii, botanica, zoologia, osteologia etc., pentru a privi acum toate lucrurile ca pe nişte litere ce formează împreună cartea naturii, conducând spre misterele existenţei. Aşa au luat naştere studiile sale despre dezvoltarea plantelor, despre lumea animală, pe care mai târziu le face tot ca în vremea studenţiei, numai că acum el caută peste tot spiritul în spatele fenomenelor senzoriale ale existenţei. Vedem, astfel, cum tocmai în cursul călătoriei prin Italia el a studiat, pe de o parte, arta, pe de altă parte, operele naturii, lumea plantelor, pentru a cunoaşte spiritul ce pulsează în ea. Măreţe şi frumoase sunt cuvintele pe care le-a scris el prietenilor săi, practicând în felul acesta o ştiinţă spirituală a naturii. El a spus [Nota 9]: „O, aici toate mă întâmpină într-un mod nou; aş vrea să plec în India, pentru a privi în felul meu ceea ce a fost descoperit deja.” – Cu alte cuvinte: aşa cum o cerea evoluţia sa, conform cu liniile pe care le-am putut schiţa aici. Şi vedem cum priveşte el, de asemenea, operele de artă care-i ies în întâmpinare: „Atâta e sigur, artiştii vechi au avut o cunoaştere a naturii şi o noţiune la fel de sigură despre ceea ce ne putem reprezenta şi despre felul cum ne putem reprezenta aceste lucruri, ca şi Homer. Din păcate, numărul operelor de artă de prim rang e prea mic. Dar dacă le vezi pe acestea, nu mai ai altă dorinţă decât aceea de a le cunoaşte bine şi de a pleca apoi în pace. Aceste înalte opere de artă au fost produse totodată de oameni drept supremele opere ale naturii, după nişte legi adevărate şi naturale. Tot ceea ce e arbitrar, închipuit, se prăbuşeşte în sine; aici e necesitate, aici e Dumnezeu.” La fel cum băiatului de şapte ani i-a vorbit, de pe altarul făcut de el însuşi, marele spirit al naturii, aşa i-a vorbit, din aceste opere de artă, marele spirit al existenţei lumii spirituale, pe care el a privit-o ca pe o unitate. Aşa a ajuns Goethe să privească fiecare detaliu, printr-o muncă energică, plină de dăruire. Pe urmă el a putut să aştepte liniştit clipa în care din observaţiile sale a ieşit o adevărată ştiinţă spirituală, care ne vine apoi în întâmpinare, turnată în formă artistică şi plăsmuită din nou, în Faust al său.
Aşa se face că primele părţi ale lui Faust care iau naştere au cu totul dispoziţia unui om care presimte misterele existenţei, dar nu poate pătrunde în aceste mistere. Vedem aici cum Faust face să intre în activitate acele semne care îl fac să fie înconjurat de spiritual, dar noi vedem că el nu este încă destul de matur pentru a simţi în mod real acest spiritual. Sunt fragmentele în care Faust lasă să acţioneze asupra sa, drept aura lui Nostradamus, semnele macrocosmosului şi ale Spiritului Pământului, când spiritul Pământului apare în faţa sa. Spiritul Pământului e caracterizat de Goethe în cuvinte minunat de frumoase. Vedem cum el presimte că ceea ce este planeta Pământ nu este, pur şi simplu, acea bilă fizică pe care o iau în considerare ştiinţele naturii, că, exact aşa cum trupul conţine un suflet, trupul Pământului conţine un spirit.
| În val de viaţă, în viscol de fapte, Sui, cobor în vânt, Prin toate mă cern! Leagăn şi mormânt, Un ocean etern, O pânză-n schimbare, O viaţă-dogoare: La războiul vremii-n vuiet mă frământ Şi dumnezeirii-i ţes un viu vestmânt.* |
In Lebensfluten, im Tatensturm Wall' ich auf und ab, Webe hin und her! Geburt und Grab, Ein ewiges Meer, Ein wechselnd Weben, Ein glühend Leben, So schaff' ich am sausenden Webstuhl der Zeit Und wirke der Gottheit lebendiges Kleid. |
* Citatele din drama Faust au fost reproduse după ediţia Goethe, Faust, Partea I şi Partea II, traducere, introducere, tabel cronologic, note şi comentarii de Ştefan Aug. Doinaş, Editura Univers, Bucureşti, 1982.
Aceasta este ceea ce trăieşte în Pământ drept Spiritul Pământului, aşa cum în noi trăieşte spiritul nostru. Dar Goethe arată că Faust nu e încă matur, că spiritul său e încă nedesăvârşit. El trebuie să-şi întoarcă faţa de la teribilul semn, ca un vierme care se târăşte înapoi cu teamă. Spiritul Pământului îi răspunde: „Tu semeni spiritului ce-l pricepi, nu mie.” În sufletul lui Goethe trăia, chiar dacă la început doar ca presimţire, cunoaşterea faptului că pe nicio treaptă noi nu avem voie să ne declarăm mulţumiţi, ci de pe fiecare treaptă trebuie să tindem tot mai sus. Pe Goethe l-au introdus în aceste mistere studiile sale zeloase de la un fenomen la altul. Şi acuma îl vedem crescând.
Aceluiaşi spirit pe care l-a invocat la început şi despre care n-a putut spune decât: „Chip îngrozitor!”, Faust i se adresează după ce Goethe însuşi atinsese o treaptă mai înaltă, după călătoria în Italia, călătorie pe care eu am caracterizat-o spunând că el a vrut să pătrundă cu modul său de a privi lucrurile întreaga natură şi întreaga artă. Acum Faust se află în dispoziţia în care era Goethe însuşi. Acum Faust stă în faţa aceluiaşi spirit, căruia îi vorbeşte astfel:
| Tu, duh sublim, mi-ai dat de toate, Ce ţi-am cerut. Nu în zadar obrazul De flăcări înspre mine l-ai întors. Mi-ai dat Natura grandioasă ca imperiu, Putere, ca s-o simt, şi să mă bucur. Şi nu ca unui oaspete uimit şi rece Îngăduitu-mi-ai în pieptul ei adânc Să văd ca-n sânul unui vechi prieten. Alaiurile celor vii mi le conduci Pe dinaintea ochilor, şi fraţi ai mei Mă-nveţi să văd în aer, pomi şi apă. Iar când furtuna-n codri urlă, rage, Şi brazii uriaşi crăpând se surpă, Făcând să sune surd scobitul munte, Atunci mă duci în calme grote, mie Pe mine mă arăţi, şi-n pieptul meu Minuni adânci şi tainice se-arată. Şi-n faţa mea se-nalţă luna plină Cuprinsul îmblânzindu-l, suie-n juru-mi Pe scări de stânci, din umede tufişuri Un pâlc de argintii figuri străbune Calmându-mi gustul aspru-al contemplării.* |
Erhabner Geist, du gabst mir, gabst mir alles, Warum ich bat. Du hast mir nicht umsonst Dein Angesicht im Feuer zugewendet. Gabst mir die herrliche Natur zum Königreich, Kraft, sie zu fühlen, zu genießen. Nicht Kalt staunenden Besuch erlaubst du nur, Vergönnest mir in ihre tiefe Brust Wie in den Busen eines Freunds zu schauen. Du führst die Reihe der Lebendigen Vor mir vorbei, und lehrst mich meine Brüder Im stillen Busch, in Luft und Wasser kennen. Und wenn der Sturm im Walde braust und knarrt, Die Riesenfichte stürzend Nachbaräste Und Nachbarstämme quetschend niederstreift, Und ihrem Fall dumpf hohl der Hügel donnert; Dann führst du mich zur sichern Höhle, zeigst Mich dann mir selbst, und meiner eignen Brust Geheime tiefe Wunder öffnen sich. Und steigt vor meinem Blick der reine Mond Besänftigend herüber: schweben mir Von Felsenwänden, aus dem feuchten Busch Der Vorwelt silberne Gestalten auf, Und lindern der Betrachtung strenge Lust. |
Aici Goethe şi, odată cu el, Faust, a ajuns pe culmea de pe care el nu-şi mai întoarce faţa de la spiritul la care voise să ajungă dintr-un salt. Acum spiritul îi apare drept spirit de la care nu mai e nevoie să-şi întoarcă faţa. Acum el îl recunoaşte în tot ceea ce e viu, în toate regnurile naturii: în pădure şi apă, în tufişul cel tăcut, în pinul uriaş, în furtună şi tunet. Şi nu numai aici. După ce el i-a apărut în marea natură de afară, el îl recunoaşte şi în propria sa inimă: tainicele ei minuni adânci se deschid.
Acesta este un pas înainte în cunoaşterea spiritului pentru Goethe, şi el nu şi-a permis niciun răgaz, ca să ajungă şi mai departe. Vedem apoi cum, stimulat, fără îndoială, de Schiller, el caută să-şi adâncească viaţa sufletească, mai ales în anii '90 ai secolului al XVIII-lea. Ei i-au adus ceea ce i-a dat posibilitatea de a depăşi caracteristica vagă a conştienţei spiritului, că în toate trăieşte un spirit. El a reuşit să perceapă acest spirit în lumea concretă. Dar Goethe a avut nevoie de multe pregătiri înainte de a fi în stare să înfăţişeze viaţa spiritului uman în sensul: Ceva spiritual-sufletesc poate proveni numai de la ceva spiritual-sufletesc. Dar Goethe n-a scăpat nicio ocazie de a pătrunde mai adânc, o arată unele opere pe care le-a creat înainte de a termina partea a doua a lui Faust. Până pe ce culme a ajuns o arată partea a doua a lui Faust. Mulţi i-au întors spatele deja când au făcut cunoştinţă, în Pandora, cu Goethe cel care îşi adâncise viaţa sufletească. Şi azi avem ocazia să auzim spunându-se: Partea întâi din Faust e plină de viaţă, respiră o naturaleţe nemijlocită, partea a doua este însă un produs al vârstei înaintate a lui Goethe, plină de simboluri şi de lucruri artificiale. – Asemenea oameni nici nu bănuiesc ce zace în ea, în această a doua parte a lui Faust, ce înţelepciune infinită, la care o viaţă atât de bogată ca cea a lui Goethe a putut ajunge de-abia în amurg, aşa că a lăsat-o drept testament. De aceea înţelegem, de asemenea, dacă în legătură cu unele opere, care respiră deja spiritul lui Faust, aşterne rândurile din care se vede că el îl înfăţişează pe Faust drept un suflet căutător, drept un suflet asupra căruia s-a revărsat ceva nou. Recunoaştem acest lucru din mânia pe care a revărsat-o asupra celor care au numit Faust o lucrare de valoare minoră a vârstei sale înaintate. El spune despre aceştia:
| Pe Faust ei îl laudă Şi perie de zor Ce-mi vâjâie prin opere Doar în favoarea lor. Îi bucură, cu nemiluita, Vechiturile cu Mich şi Mach; Chiar crede adunătura, zdrenţuita, Că nu mai ştiu ce fac! |
Da loben sie den Faust, Und was noch sunsten In meinen Schriften braust, Zu ihren Gunsten; Das alte Mick und Mack, Das freut sie sehr; Es meint das Lumpenpack, Man war's nicht mehr! |
Aici Goethe şi-a îmbrăcat odată în cuvinte dispoziţia sufletească pe care a simţit-o faţă de cei care credeau că este valabil numai ceea ce a realizat Goethe în tinereţe, faţă de cei care nu voiau să se ridice până la ceea ce a realizat el în anii de maturitate.
După ce Goethe l-a introdus pe Faust al său în viaţa care ne înconjoară în mod nemijlocit, şi îl înfăţişează trăind acea minunată tragedie a lui Gretchen, el îl duce afară, în lumea care, din punct de vedere exterior, e lumea cea mare, în primă instanţă, în acea lume care e mare din punct de vedere exterior: lumea curţii imperiale. Aici Goethe urmăreşte să arate că Faust trebuie acum să pătrundă cu adevărat şi în mod spiritual în misterele acestei lumi. Dar apoi Faust ar trebui să fie introdus în lumea spirituală reală, în lumea suprasensibilă.
Chiar la începutul părţii a doua vedem cum Goethe îl arată pe Faust înconjurat de tot felul de entităţi spirituale. Aceasta vrea să exprime faptul că Faust nu urmează să fie introdus doar într-o lume fizică exterioară, că el trebuie să treacă şi prin trăirile prin care trece acela al cărui ochi spiritual a fost deschis, acela al cărui ochi spiritual învaţă să perceapă. De aceea, Goethe ne arată în partea a doua, treaptă cu treaptă, esenţa sufletului uman, a evoluţiei umane. Ce trebuie să trăiască Faust? El trebuie să trăiască adevărurile lumii suprasensibile. El trebuie să fie iniţiat în misterele lumii suprasensibile. Unde este această lume suprasensibilă?
De-abia în acest punct poate să ne preocupe, de fapt, dacă studiem conţinutul spiritual al lui Faust, întrebarea referitoare la Mefisto, acel spirit care e de la bun început în preajma lui Faust, care participă cumva la tot ceea ce întreprinde Faust. Dar de-abia în partea a doua, acolo unde Faust urmează să fie introdus în lumea spirituală, vedem ce fel de rol joacă Mefisto. După ce Faust a trăit evenimentele de la „curtea imperială”, el începe să vadă ceea ce nu mai este prezent în lumea senzorială: spiritul Elenei, care a trăit în urmă cu multe secole. Ea trebuie să fie găsită pentru Faust. Ea nu mai poate fi găsită în lumea fizică. Faust trebuie să coboare în lumea spirituală. Mefistofel deţine cheia la această lume, dar nu poate intra el însuşi în această lume spirituală, el o poate descrie în mod intelectual. El poate spune: Tu vei coborî acolo, s-ar putea spune, de asemenea, tu te vei înălţa. – El descrie apoi, într-adevăr, lumea spirituală în care Faust urmează să se cufunde, pentru a cunoaşte în mod suprasensibil, pentru a găsi acolo spiritualul, partea nemuritoare, eternă, care a rămas din Elena. Răsună un cuvânt, un cuvânt minunat: Faust trebuie să coboare la mume. Ce sunt „mumele”? Am putea vorbi ore întregi, dacă am vrea să caracterizăm exact ce sunt mumele. Dar aici e suficient să spunem doar că pentru ştiinţa spirituală mumele au fost în toate epocile ceea ce omul ajunge să cunoască atunci când ochiul lui spiritual se deschide. Când priveşte spre lumea fizică, el vede toate lucrurile ca fiind limitate. Când intră în lumea spirituală, el ajunge la ceva din care ies toate lucrurile lumii fizice, aşa cum iese gheaţa dintr-un iaz. La fel ca unul care, neputând vedea apa, ar zice: Aici nu e nimic altceva decât gheaţă, ea se condensează din nimic – tot aşa, cel care nu cunoaşte spiritul spune: Aici sunt numai lucruri fizice. – El nu vede spiritul care se află între lucrurile fizic-senzoriale şi în spatele lor spiritul din care se formează toate lucrurile fizic-senzoriale, la fel cum se formează gheaţa din apă. Acolo unde este temeiul originar al lucrurilor fizice, care nu mai e vizibil cu ochii fizici, acolo sunt mumele. Mefistofel e entitatea care trebuie să reprezinte intelectul, cel care cunoaşte numai ceea ce a primit o formă în mod exterior, în spaţiu, entitatea care ştie, ce-i drept, că există o lume spirituală, dar care nu poate pătrunde în ea. Mefistofel stă aici, alături de Faust, aşa cum azi lângă cercetătorul spiritual stă gânditorul materialist, care spune: Ah, tu, cercetător spiritual, tu, teosof, tu vrei să priveşti într-o lumea spirituală? Dar acolo înăuntru nu este absolut nimic, totul e născocirea unui vis. Toate acestea nu sunt nimic. – Acestui cercetător materialist, care vrea să construiască solid pe ceea ce revelează microscopul, telescopul, dar care vrea să nege tot ceea ce există în spatele fenomenelor fizice, cercetătorul spiritual îi strigă: Eu în nimicul tău nădăjduiesc să găsesc Universul. Aşa stă gânditorul materialist faţă în faţă cu omul spiritual, care speră să găsească spiritul tocmai acolo unde celălalt nu vede nimic. Aceste două puteri îşi vor sta veşnic faţă în faţă. Şi de la început Mefisto stă faţă în faţă cu Faust drept spiritul care poate conduce până la poartă, dar nu poate păşi prin această poartă. Teosoful sau cercetătorul spiritual nu spune: Ştiinţa materialistă nu este nimic, ea e inutilă. – El spune: Noi trebuie să luăm în serios această ştiinţă, s-o studiem, dar ea are numai cheia, ea ne conduce într-acolo unde poate fi găsită – abia acolo – viaţa spirituală adevărată.
Apoi Faust coboară în împărăţia mumelor, în lumea spirituală; el reuşeşte să aducă sus spiritul Elenei. Dar el nu e încă destul de matur pentru a uni în mod real acest spirit cu propriul său suflet. De aici scena în care în sufletul lui Faust se pune în mişcare pasiunea, scena în care el vrea să îmbrăţişeze cu pasiune senzorială imaginea originară a Elenei. De aceea acum el este respins. Aşa îi merge fiecăruia dintre aceia care vor să se apropie de lumea spirituală pe baza unor sentimente personale, egoiste. El e respins, aşa cum e respins Faust, după ce a luat spiritul Elenei din împărăţia mumelor şi l-a adus aici, sus. Faust trebuie să se maturizeze mai întâi, el trebuie să înveţe să cunoască felul cum se întâlnesc în mod real cele trei părţi ale naturii umane: spiritul nemuritor, care trece de la o viaţă la alta, de la o încarnare la alta; trupul, care îşi duce viaţa între naştere şi moarte; şi sufletul, care se află între acestea două. Trup, suflet şi spirit, felul cum se unesc ele, felul cum formează împreună un tot, acesta e lucrul pe care trebuie să ajungă să-l cunoască Faust. Imaginea originară a Elenei, partea nemuritoare, eternă, care trece dintr-o încarnare în alta, dintr-o viaţă în alta, Faust a căutat-o deja, dar fiind încă lipsit de maturitate. Acum el trebuie să se maturizeze, pentru a deveni demn să intre cu adevărat în lumea spirituală. Pentru aceasta, Faust trebuie să afle cum se apropie de om partea nemuritoare abia atunci când el se poate încarna din nou, în existenţa fizică, într-o nouă viaţă, între naştere şi moarte. De aceea, Goethe trebuie să arate cum trăieşte sufletul între spirit şi trup, cum e situat el între spiritul nemuritor şi trup, care există între naştere şi moarte. Acest lucru ni-l arată Goethe în partea a doua a lui Faust.
La Goethe, sufletul e ascuns în acea plăsmuire ciudată despre care exegeţii operei lui Goethe nu ştiu să spună prea mult, acea plăsmuire în care cercetătorii spirituali cu experienţă recunosc arhetipul sufletului. Nu e altceva decât plăsmuirea minunată a lui homunculus, a omuleţului. Acesta este o imagine a sufletului uman. Ce are de făcut acest suflet? El e mijlocitorul între trup şi spirit, el trebuie să atragă la sine elementele trupului, din toate regnurile naturii, pentru a se uni cu ele. Abia după aceea el se poate uni cu spiritul nemuritor. Vedem, de aceea, cum Faust e condus de către acest homunculus în noaptea clasică a Walpurgiei, până la filosofii naturii, Anaxagoras şi Thales, care au cugetat la felul cum iau naştere natura şi toate cele vii.
Aici e arătată acea învăţătură adevărată despre evoluţie care ne duce în trecut până acolo unde se poate spune că la baza evoluţiei umane nu se află ceva de natură animală, ci ceva sufletesc, care adună elementele din natură, pentru a clădi treptat, treptat, trupul uman. Apoi, lui i se spune: Tu trebuie să începi la regnul cel mai de jos, pentru a te ridica la lucruri tot mai înalte şi mai înalte. – Sufletului uman i se indică mai întâi regnul mineral. Apoi i se spune [Nota 10]: Tu trebuie să traversezi regnul vegetal. – Există aici o expresie minunată: Es grunelt so (grunelt = verzuieşte), pentru a desemna trecerea prin lumea plantelor, a ceea ce e verde-suculent. Aici sufletul adună toate elementele regnurilor din natură, pentru a urca apoi. Se spune cu tot dinadinsul: „Până la om ai timp destul.” Vedem apoi cum se apropie Eros, spiritul dragostei, după ce sufletul şi-a plăsmuit trupul cu materiale din toate regnurile naturii. Aici el se uneşte cu spiritul. Trup, suflet şi spirit sunt unite. Aici, ceea ce este sufletul lui homunculus, ceea ce el integrează în organizarea sa drept trup, se uneşte cu spiritul Elenei. De aceea, în actul III din partea a doua, Elena poate păşi în faţa noastră în carne şi oase. Vedem transpusă în partea a doua a lui Faust, într-o formă artistic-poetică, învăţătura despre reîncarnare. Nu te poţi uni cu Elena trăgând-o spre tine, cu o patimă furtunoasă, ci numai dacă treci prin misterele existenţei, dacă trăieşti reîncarnarea reală.
Goethe încă n-a putut exprima în sensul vremii sale, aşa cum o putem face noi astăzi, ideea despre vieţile pământeşti repetate. Dar el a întreţesut-o în partea a doua a dramei sale Faust. De aceea, el i-a putut spune lui Eckermann [Nota 11]: „Mi-am scris Faust-ul meu în aşa fel încât să poată fi reprezentat pe scenă; astfel încât imaginile pe care le ofer să fie interesante din punct de vedere exterior-senzorial, pentru acela care vrea să vadă numai în mod exterior-senzorial. Dar pentru iniţiaţi va fi vizibil faptul că în această parte a doua a lui Faust au fost întreţesute lucruri dintre cele mai profunde.” – Aşadar, Goethe a subliniat că în această operă poate fi găsită concepţia lui despre lume, concepţia lui spirituală. Şi astfel noi înţelegem, de asemenea, că Goethe a putut să ne pună în faţa ochilor, sub forma acestei reuniri a lui Faust cu Elena, ceea ce este mistica adevărată.
Faust se uneşte cu lumea spirituală. Şi acum nu se naşte un copil obişnuit, ci se naşte Euforion, care este în aceeaşi măsură o figură reală şi un produs al fanteziei poetice. La fel de real ne pune în faţa ochilor ceea ce se aprinde în suflet când el se uneşte cu lumea spirituală. Când sufletul pătrunde în misterele lumii spirituale, atunci în suflet există un moment al evoluţiei care are o mare importanţă pentru acest suflet. Înainte ca sufletul să acceadă şi la alte lucruri, el ajunge să simtă pentru clipe scurte unirea cu lumea spirituală, el ajunge să ştie, pentru nişte perioade de timp foarte scurte, ce este lumea spirituală. Şi atunci e ca şi cum din cunoaşterea spirituală s-ar naşte un copil spiritual. Dar vin apoi din nou momente de viaţă în care acest copil spiritual a dispărut pentru noi, parcă, în lumea spirituală. Acest lucru trebuie sesizat într-un mod viu, cu inima, şi atunci simţim şi noi cum Euforion, copilul spiritual al misticului, în pofida oricărui adevăr de viaţă poetic, se cufundă în lumea spirituală, în care Faust încă nu poate intra cu totul, dar simţim cum el mai trage după sine dincolo şi altceva. Aceasta este o trăire a cercetătorului spiritual, a căutătorului spiritual, când sufletului i-a venit ceasul în care îşi simte foarte intens legătura cu lumea spirituală şi în care cunoaşterea apare drept copilul unei căsătorii cu lumea spirituală. Atunci el simte acest lucru în mod profund, când se cufundă în viaţa cotidiană, şi e ca şi cum ar lua cu sine tot ceea ce avem mai bun. E ca şi cum sufletul nostru ar scăpa şi s-ar duce împreună cu el în lumea spirituală. După ce am simţit acest lucru, simţim răsunând ca ecou cuvintele lui Euforion, care s-a scufundat, şi care strigă din adâncul întunecat: „Nu mă lăsa în împărăţia sumbră, mamă, nu mă lăsa singur.” Această voce, misticul adevărat o cunoaşte, vocea care strigă dinspre copilul spiritual spre sufletul nostru, ca mamă a sa. (în germană, die Seele = sufletul e feminin – nota trad.)
Dar acest suflet trebuie să păşească mai departe. El trebuie să se elibereze de ceea ce e doar pasiune personală. Noi trebuie să putem fi dăruiţi lumii spirituale în mod impersonal. Câtă vreme mai este în noi un rest de folos personal, de voinţă proprie, nu putem percepe lumea spirituală. Putem percepe această lume spirituală de-abia după ce orice element personal a fost măturat din calea a ceea ce este mai înalt, lumea spirituală; de-abia atunci noi putem intra într-un mod cu adevărat durabil în lumea spirituală. Dar vin acum tot felul de momente, după ce am trăit deja momentul care ne împinge înapoi în lumea fizică, momente care ne răpesc orice mistică, pentru mult timp. Sunt acele momente în legătură cu care trebuie să ne spunem: Da, după ce am depăşit tot ce e folos personal şi voinţă personală, mai rămâne un lucru sau altul, cum a rămas în Faust, după ce el spusese deja: Stau aici pe un teren liber, vreau numai să muncesc, vreau să câştig tot ceea ce poate da natura, vreau să fac ceva numai pentru alţii. Dar el încă nu a ajuns atât de departe. Când priveşte coliba lui Filemon şi Baucis, privirea lui fiind deranjată de aceasta, el arată că încă n-a dispărut acel egoism care vrea să se bucure de o privelişte. El a vrut să creeze o proprietate, în mod neegoist, dar încă nu poate suporta ceea ce o urâţeşte: coliba lui Filemon şi Baucis. Aici de el se apropie încă o dată spiritul răului. Colibei i se dă foc. Aici lui i se arată ceea ce i se arată oricui trece prin procesul evoluţiei: grija, care se apropie de fiecare dintre aceia care mai poartă încă în ei tendinţe de satisfacere a propriilor nevoi sau dorinţe şi care nu le permit să se înalţe în lumea spirituală. Iată, ea stă în faţa noastră, grija, îngrijorarea ajungem să o cunoaştem acum sub înfăţişarea ei adevărată; atunci ea este ceva care ne poate conduce spre ţelul ultim al cunoaşterii spirituale adevărate. Nu e vorba de a ne spune că omul trebuie să devină străin de lume, ostil faţă de lume, ci că omul trebuie să cunoască în lume ceea ce nu-l lasă să se elibereze de lume. Noi trebuie să lăsăm grija să apară în faţa noastră, în cadrul unei cunoaşteri de sine înţelepte, pentru a ne putea elibera de ceea ce este egoist în grijă, nu de grija însăşi, lucru ilustrat prin faptul că grija spune că ea se furişează înăuntru prin gaura cheii. Când ajungem să cunoaştem grija, nu doar să o simţim, ci când ajungem să o suportăm, atingem acel grad de evoluţie a omului în care ni se deschide ochiul spiritual. Goethe arată acest lucru prin faptul că, la o vârstă foarte înaintată, Faust orbeşte, nu mai poate vedea ceea ce este fizic-senzorial, în schimb, poate vedea în lumea spirituală. „Noaptea pare că mai adânc, adânc coboară.” E întuneric compact în exterior, dar se aprinde o lumină interioară, strălucitoare, care poate lumina lumea, lumină în care sufletul este între moarte şi naştere: împărăţia mumelor. De-abia acum Faust poate porni în călătoria spre lumea spirituală, acolo unde înălţarea sa la Cer e înfăţişată atât de frumos.
Apoi Goethe poate sintetiza ceea ce a devenit Faust, de la căutarea bazată pe presimţire a omului care e disperat pentru că ştiinţa nu-i poate da ceea ce caută şi îi întoarce spatele, ce a devenit Faust de la această treaptă şi până la cea mai înaltă cunoaştere a spiritului. O poate sintetiza în chorus mysticus, care arată deja prin numele său că vrea să însemne ceva mai profund. În acest chorus mysticus Goethe vrea să sintetizeze încă o dată în mod paradigmatic, în cuvinte puţine, ceea ce oferă cheia la toate misterele lumii, că toate cele pieritoare sunt doar o alegorie /un simbol/ pentru cele nepieritoare. Ceea ce poate vedea ochiul fizic e doar o alegorie pentru ceea ce e spiritual, nepieritor, despre care Goethe a spus că el dobândeşte chiar cunoaşterea reîncarnării, când intră în acest spiritual. Goethe vrea să arate, în sfârşit, că, atunci când omul intră în împărăţia spirituală, tot ceea ce în lumea fizică e presimţire, speranţă, acolo e adevăr. Ceea ce se caută în lumea fizică este găsire în lumea spirituală.
Ar putea să pară aproape pedant dacă eu indic aici un lucru pe care trebuie să-l ştim, ca să înţelegem cuvintele de la sfârşitul operei [Nota 12].
La o vârstă foarte înaintată, Goethe vorbea puţin cam neclar, deoarece nu mai avea dinţi. El a dictat unui secretar partea a doua a lui Faust. Dat fiind faptul că îi rămăsese ceva din dialectul frankfurtez, unele cuvinte şi sunete i-au ieşit din gură cam neclar. Astfel, uneori în loc de ch secretarul a scris g. De exemplu, în loc de Erreichnis (găsire, realizare, împlinire), el a scris Ereignis (eveniment). Aşa se face că ceea ce este insuficient sau neîndestulător sau nu e bun de nimic (das Unzulängliche) devine aici ceva ce poate fi găsit, o realizare, o împlinire, deci, cuvântul Erreichnis, scris cu doi rr şi ch. Peste tot, în toate ediţiile lui Goethe, găsiţi scris Ereignis. Atât de puţin se pricep exegeţii operei lui Goethe să pătrundă sensul. Ceea ce nu e bun de nimic, insuficient sau neîndestulător în lumea fizică devine în lumea spirituală Erreichnis (împlinire, realizare). Ceea ce nici nu poate fi descris în lumea fizică, e împlinit şi înfăptuit în lumea spirituală. Acolo devine faptă vie.
Şi, în sfârşit, trăim marele adevăr pe care îi este îngăduit lui Goethe să-l exprime în cuvintele finale din partea a doua a lui Faust: „Etern-Femininul”. O, înseamnă să păcătuim împotriva lui Goethe, dacă spunem că el înţelege prin acesta sexul feminin. Goethe înţelege acel ceva profund care reprezintă sufletul uman în faţa misterului lumii, ceea ce e plin de dor, drept sâmburele veşnic din om: etern-femininul, care trage sufletul în sus, spre ceea ce e în veci nepieritor, spre înţelepciunea veşnică şi care se dăruieşte etern-masculinului. Etern-femininul ne trage-n tării spre ceea ce este etern-masculinul. El nu se referă la ceva feminin în sensul obişnuit al cuvântului. De aceea, ne este îngăduit foarte bine să căutăm acest etern-feminin în bărbat şi în femeie: etern-femininul, care năzuieşte spre etern-masculinul din Cosmos, pentru a se uni, pentru a deveni una cu divin-spiritualul ce străbate lumea cu urzirea lui, cu divin-spiritualul întreţesut în lume şi pe care îl caută Faust. – Acest mister al oamenilor din toate epocile, acest mister spre care Faust năzuieşte de la bun început, acest mister spre care vrea să ne conducă ştiinţa spirituală într-un sens modern, este exprimat de Goethe într-un mod pe cât de paradigmatic, pe atât de monumental, în frumoasele cuvinte de la sfârşitul părţii a doua a lui Faust, pe care le pune în faţa noastră drept ceva spiritual – mistic, spunând că tot ceea ce e fizic, tot ceea ce ne înconjoară în lumea senzorială e maya, e iluzie, amăgire, e o alegorie a spiritualului. Dar acest spiritual noi îl vedem dacă pătrundem dincolo de ceea ce îl acoperă ca un văl. În acest spiritual noi vedem atins ceea ce aici, pe plan pământesc, nu poate fi atins. Vedem ceea ce e indescriptibil pentru înţelesul legat de simţuri, transpus în faptă reală, când omul se uneşte cu lumea spirituală. „Indescriptibilul, aici e făcut.” Şi vedem acest lucru important, când sufletul se uneşte, trăieşte împreună cu etern-masculinul lumii mari, care străbate această lume cu viaţa şi urzirea sa. Acesta e marele mister pe care Goethe îl exprimă în cuvintele:
| Vremelnic-sensibilul Doar ca simbol survine; Aici intangibilul Evidenţă devine; Aici genuinul ne- Rostibil s-a spus; Etern-Femininul ne Trage în sus. |
Alles Vergängliche Ist nur ein Gleichnis; Das Unzulängliche, Hier wird's Erreichnis; Das Unbeschreibliche, Hier ist's getan; Das Ewig-Weibliche Zieht uns hinan. |
Goethe a putut să-şi spună: Eu am împlinit opera vieţii mele. De fapt, acum e totuna ce voi mai face pe Pământ, în restul zilelor pe care le mai am de trăit. – Goethe a sigilat partea a doua a Faust-ului său. Şi această parte a doua a fost redată omenirii numai după moartea sa, şi această omenire va trebui să ia întreaga ştiinţă spirituală la un loc, pentru a pătrunde în tainele acestei lucrări grandioase.
Azi am putut oferi numai câteva aspecte, în mod schiţat. S-ar putea proiecta lumină timp de multe ceasuri şi săptămâni asupra ceea ce Goethe a lăsat omenirii drept testament. Fie ca omenirea să deschidă mereu, mereu acest testament! Pecete după pecete va cădea, cu cât oamenii vor avea mai mult voinţa de a pătrunde în tainele acestei părţi a doua. Vor amuţi glasurile celor ce spun: Voi căutaţi aici ceva ce Goethe n-a vrut deloc să pună în drama sa. – Nu cunosc profunzimile sufletului lui Goethe cei ce vorbesc aşa. Le cunosc numai aceia care văd în această operă lucrul cel mai măreţ ce poate exista, ca şi în ceea ce Goethe adună şi comunică în corul mistic, acela care poate cuprinde în sine atâtea cugetări menite să ducă spre spirit.
