Printre numerele artistice de Paşti care au trecut prin faţa simţurilor noastre au fost şi acelea care arată cum un suflet care, din propria sa hotărâre, e aproape de a trece prin poarta morţii, e readus în lumea vieţii pământeşti prin solia Paştilor. Cred că între variatele impresii pe care drama Faust le poate face asupra noastră, a oamenilor, impresia făcută de această scenă trebuie să fie una dintre cele mai adânci. Faceţi legătura acum, aş zice, după transformarea* decorului ce reprezintă lumea cu evoluţia ei, faceţi legătura dintre ceea ce aţi luat în sufletul dumneavoastră ca pe o privire aruncată spre drama Faust şi ceea ce a fost spus de mine aici ieri, înainte de transformare [Nota 21], despre acea viziune reală plină de sens care se poate deschide în faţa sufletului uman când el păşeşte în faţa simbolului lui Iisus Christos zăcând în mormânt.
* La cuvintele „Christos a înviat” culoarea neagră a decorului s-a transformat într-una roşie.
Să ne gândim la faptul că ieri ne-a fost îngăduit să spunem că printr-o percepţie spirituală sau printr-o simţire spirituală corespunzătoare e făcută să se trezească imaginea a ceea ce îi este integrat vieţii omului, prin evoluţia sa pământească, din lumea luciferică, din lumea ahrimanică. Să ne gândim că în drama Faust avem în faţa noastră un suflet care ni se vesteşte chiar de la început drept suflet care a primit în sine o cunoaştere ahrimanică, nişte cunoştinţe ahrimanice. Şi, dacă privim în interiorul acestui suflet, la felul cum caută el să găsească, pornind de la legătura sa cu înţelepciunea ahrimanică, izvorul vieţii îmbibat de Christos ne este îngăduit, din punctul nostru de vedere, să ne exprimăm astfel: Avem aici o imagine importantă, care e adusă în faţa noastră, despre un suflet uman. Să cuprindem acest suflet uman cu ochiul spiritual! Iată, el stă în faţa noastră, cu toată ştiinţa pe care şi-a asimilat-o prin observarea lumii materiale exterioare şi a conexiunilor ei, cu acea cunoaştere pe care şi-a putut-o cuceri folosind instrumentele prin care omul de ştiinţă exterior încearcă să pătrundă conexiunile naturii... Şi unde a ajuns acest suflet, cu întreaga cercetare care se leagă de diferitele instrumente şi, de asemenea, de fiola în care se află sucurile ce „grabnic te îmbată” pentru viaţa pământească? Simţim că alături de sufletul lui Faust domneşte deja ceva ahrimanic şi că acest ceva ahrimanic e legat de ceea ce constituie moartea pământească. Nu avem oare sentimentul că acest suflet uman umplut cu esenţă ahrimanică ar fi rezultatul cunoştinţelor sale ahrimanice? Şi acest rezultat al cunoaşterii pe care Ahriman o poate da pe Pământ oamenilor e ceea ce se exprimă în cuvintele:
| Salut, fiolă fără seamăn, care Mă faci să te ridic cu venerare! Cinstesc în tine arta umană, iscusinţa. Esenţă de licori се-adorm, fluid Extract de fine seve ce ucid, Stăpânului vădeşte-ţi azi priinţa! Te văd, și suferinţa mea s-alină, Te iau, împotrivirea-i mai puţină. Şi scade-al spiritului flux treptat. În largul mării fără de constrângeri, Sclipesc sub talpa mea adânci răsfrângeri, De-o nouă zi spre-un nou liman mă simt chemat. |
Ich grüße dich, du einzige Phiole! Die ich mit Andacht nun herunterhole, In dir verehr' ich Menschenwitz und Kunst. Du Inbegriff der holden Schlummersäfte, Du Auszug aller tödlich feinen Kräfte, Erweise deinem Meister deine Gunst! Ich sehe dich, es wird der Schmerz gelindert, Ich fasse dich, das Streben wird gemindert, Des Geistes Flutstrom ebbet nach und nach. Ins hohe Meer werd' ich hinausgewiesen, Die Spiegelflut erglänzt zu meinen Füßen, Zu neuen Ufern lockt ein neuer Tag. |
Şi acest suflet are deja viziunea că ajunge pe malul celălalt, unde poate că va găsi ceea ce, din cauza împletirii lui cu esenţa ahrimanică, crede că nu poate găsi pe acest Pământ. El are deja viziunea trecerii spre malul celălalt.
| Un car de foc cu aripi delicate Mă ia cu el! Sunt gata, în simţiri. Pe noul drum eternul a străbate Spre-un nou tărâm de pure-nfăptuiri. Ce nalt avânt, ce sacră desfătare! Tu, încă vierme, meriţi tot ce ai? Da, blândului terestru soare Întoarce-i iute spatele, şi hai! Cutează tu, deschide acum cu cerbicie Acele porţi de care cu toţii se feresc. E timpul ca, prin faptă, s-arăţi că-n vrednicie Un om atinge creştetul zeiesc; Nu tremură în faţa prăpastiei afunde În care fantezia-şi hrăneşte propriu-i chin, Ci tinde spre strâmtoarea-aceea, unde Ре-un prag îngust văpăi de iad se-aţin; E bucuros la pasul acesta să recurgă Şi vrea-n neant, oricâte primejdii sunt, să curgă! |
Ein Feuerwagen schwebt, auf leichten Schwingen, An mich heran! Ich fühle mich bereit, Auf neuer Bahn den Äther zu durchdringen, Zu neuen Sphären reiner Tätigkeit. Dies hohe Leben, diese Götterwonne! Du, erst noch Wurm, und die verdienest du? Ja, kehre nur der holden Erdensonne Entschlossen deinen Rücken zu! Vermesse dich, die Pforten aufzureißen, Vor denen jeder gern vorüber schleicht. Hier ist es Zeit, durch Taten zu beweisen, Daß Manneswürde nicht der Götterhöhe weicht, Vor jener dunklen Höhle nicht zu beben, In der sich Phantasie zu eigner Qual verdammt, Nach jenem Durchgang hinzustreben, Um dessen engen Mund die ganze Holle flammt; Zu diesem Schritt sich heiter zu entschließen Und, war' es mit Gefahr, ins Nichts dahin zu fließen. |
Şi după ce mai ia în mână şi celălalt instrument ahrimanic, el e gata s-o pornească pe calea ce duce dincolo, pe tărâmurile despre care a învăţat în şcoala lui Ahriman că nu pot fi cunoscute de către suflet cât timp e închis în trupul pământesc. Sufletul e smuls din această dispoziţie prin dangătul clopotelor de Paşti şi prin corul imnului de Paşti. Şi Faust redobândeşte viaţa pământească, pentru a căuta acum, fiind în trupul pământesc, ceea ce acest suflet uman trebuie să ducă prin poarta morţii, ca să-l poate transpune sus, în tărâmurile spirituale, ceva de care are nevoie pentru evoluţia sa viitoare.
Ceea ce aţi ascultat astăzi drept partea întâi din drama Faust de Goethe şi unele dintre pasajele care ţin de această parte, de această scenă din Faust-ul goethean, a apărut mai întâi drept partea întâi a dramei terminată în anul 1808. Dar deja înainte, în anul 1790, apăruse Faust, un fragment de Goethe, acest fragment în care exista încă ultima scenă cu Gretchen. Dar în acest fragment încă nu exista nici scena care ne-a adus astăzi în faţa propriului suflet acele evenimente importante pentru sufletul lui Goethe. În 1790 el şi-a editat fragmentul încă fără această scenă de Paşti şi fără monologul care ne duce în străfundurile cele mai adânci ale trăirilor sufleteşti umane. Iar la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost descoperit ceea ce Goethe terminase deja în anii '80, ba chiar, deja, în anii '70, în anii '90. Această variantă a fost publicată sub titlul lipsit de gust Faust originar. Nici în acest Faust originar nu avem, se poate spune, bineînţeles, că nu avem această scenă de Paşti. De ce n-o avem? Ei bine, Goethe, care a fost un copil al epocii sale, trebuia să se maturizeze, înainte de înfăţişa în felul său, în modul adecvat sufletului său, efectele Impulsului Christic asupra sufletului lui Faust. Dar în anul 1790 Goethe n-a fost matur pentru aceasta. În anii '90 are loc acea adâncire a lui Goethe în sufletul său, care şi-a găsit reflexul în Basmul despre şarpele verde şi frumoasa Lilie, pe care-l cunoaştem deja. El a fost creat în perioada dintre momentul în care a apărut Faust fără scena de Paşti şi momentul în care el a apărut cu scena de Paşti. Sufletul lui Goethe a cunoscut o aprofundare infinită prin ceea ce a plăsmuit în Basmul despre şarpele verde şi frumoasa Lilie. Şi de-abia prin această trăire Goethe şi-a dat seama cum îi este îngăduit să lase să acţioneze scena trezirii de Paşti asupra sufletului lui Faust.
Ei bine, să încercăm să privim în acest suflet al lui Faust, să încercăm să ne transpunem la începutul Faust-ului goethean, care e cam acelaşi în diferitele ediţii publicate una după alta. Ştim că el sună aşa:
| O viaţă-ntreagă ah! Filosofia, Dreptul şi Medicina-am studiat, Şi din păcate chiar Teologia, Temeinic şi cu zel înflăcărat. Şi-acuma, biet nebun, stau fără rost La fel de înţelept precum am fost. Magistru-mi zic, şi Doctor chiar. Şi de vreo zece ani măcar În sus şi-n jos, fără popas, Îmi duc mereu discipolii de nas – Dar nu putem să ştim nimic, văd bine! Iar inima se face scrum în mine. |
Habe nun, ach! Philosophie, Juristerei und Medizin, Und leider auch Theologie! Durchaus studiert, mit heißem Bemühn. Da steh' ich nun, ich armer Tor! Und bin so klug als wie zuvor; Heiße Magister, heiße Doktor gar, Und ziehe schon an die zehen Jahr, Herauf, herab und quer und krumm, Meine Schüler an der Nase herum - Und sehe, daß wir nichts wissen können! |
Aşadar, de zece ani el predă la universităţi. Dacă presupunem că el ar fi mers spre cariera universitară în modul obişnuit, atunci am putea spune că a devenit conferenţiar prin anii 30 ai vieţii sale, aşadar, de pe la 30 de ani el şi-a dus studenţii de nas! Să ne amintim ce am spus ieri. Pe la 30 de ani, omul va sta în faţa imaginii existenţei jupiteriene, când în faţa ochilor săi se va ivi acea ispitire despre care am vorbit ieri. Şi omul are în faţa sa o viziune, o viziune profetică a acelei ispitiri, când se află în faţa lui Christos Iisus culcat în mormânt. Oare nu avem în Faust, plăsmuindu-se sub o formă dramatică, acea viziune? Oare nu stă el de-a dreptul în faţa noastră, înaintea Misteriului pascal, şi nu stă el în faţa noastră, tocmai la sfârşitul anilor 30 ai vieţii sale, înaintea Misteriului pascal? Oare nu avem voie să presupunem că în sentimentele sale se agită ceea ce omul trebuie să simtă din Misteriul pascal, ca pe o presimţire a trăirii jupiteriene legate de Lucifer şi Ahriman? în vremea lui Goethe, acest lucru nu putea fi descris aşa cum o putem face noi astăzi, dar Goethe a putut descrie sentimentul care exista în inimă sub impresia Misteriului pascal, şi acesta se mişca în sufletul lui Faust. Şi nu e oare ca şi cum Faust ar fi simţit, acolo unde Mefisto-Ahriman se apropie de el, că sufletul lui a căzut pradă puterilor ahrimanice? Că trebuie să se salveze de la o primejdie? Da, dar oare de la ce primejdie? De la ce trebuie să se salveze? Oare nu putem spune că Goethe a simţit ceva din aceasta, când a lăsat să acţioneze din nou asupra sa, ca om matur, ca suflet matur, dispoziţia faustică a propriei sale tinereţi, aşa cum o putea simţi în vremea sa, din dispoziţia de Paşti, aşa cum am zugrăvit-o în aceste zile în faţa sufletului nostru, şi că de aici s-a născut nevoia de a introduce scena de Paşti în Faust, care înainte nu conţinea această scenă? Prin introducerea scenei de Paşti, între anii 1790 – 1800, Faust a fost rescris într-o dispoziţie creştină.
Câţi ani avea de trăit, deci, Faust? Din faţa căror ani ai vieţii se dădea înapoi, cu o groază atât de mare, încât a vrut chiar să ia fiola cu otravă? Ei bine, el se îngrozea de a doua parte a vieţii, de partea descendentă, de acea parte a vieţii despre care noi am spus [Nota 22] că omul, păşind în faţa viziunii existenţei de pe Jupiter, ştie că mai târziu, pe Jupiter, el trebuie să poarte ceea ce Christos îi poate da ca merinde de drum, pentru că altfel ar fi lipsit de hrană. Dar ce caută oare Faust? El caută hrană pentru suflet, pentru a doua jumătate a vieţii. Noi o căutăm cu toţii, în fond, din vremea în care Misteriul de pe Golgotha a trecut peste evoluţia Pământului nostru. În fond, o căutăm cu toţii. Pentru că ceea ce va lua pe Jupiter o formă fizic-psihică trăieşte deja acum în străfundurile noastre sufleteşti, şi ceva din această dispoziţie a lui Faust trebuie să simţim cu toţii. Noi avem nevoie de o forţă pe care n-o putem avea prin ceea ce, ca oameni, ne dă numai libertatea şi, conform cu aceasta, ne duce spre Ahriman şi Lucifer, noi avem nevoie de o forţă pentru acele impulsuri din fiinţa noastră care au legătură cu jumătatea descendentă a vieţii. E forţa christică, e forţa christică pe care o are Christos după ce a trecut prin poarta morţii fără să fi traversat într-un trup pământesc cea de-a doua jumătate de viaţă a omului. De ce n-a trăit-o? Pentru că această forţă care urmează să-i fie dăruită omului în cea de-a doua jumătate a vieţii trebuie să se reverse în aura Pământului, pentru ca toţi oamenii s-o poată găsi, prin evoluţia de pe Pământ, în ei înşişi. Prin Misteriul pascal învie ceea ce ne este necesar pentru ca noi să putem parcurge cu sufletele noastre pelerinajul întregii vieţi pe Pământ. Şi gândiţi-vă din nou acum la această legătură profundă care există în Faust-ul goethean! Faust îşi asimilase – Goethe ştia cum se asimilează acest lucru, fiindcă el l-a prezentat fără Misteriul pascal, când şi-a publicat fragmentul fără Misteriul pascal – ceea ce îşi poate omul asimila prin legătura cu Lucifer şi Ahriman; ceea ce ne dă posibilitatea de a avea un suflet liber. Dar el, care străbate străfundurile sufleteşti, ştie în mod clar că nu poate trăi mai departe cu aceste lucruri, că pentru a trăi mai departe are nevoie de altceva. Şi Goethe se maturizase într-atât încât să poată arăta că ceea ce îi este necesar lui Faust este impulsul Misteriului pascal. Oare nu stă în faţa noastră, în toată profunzimea, Misteriul pascal, în ceea ce a făcut Goethe din Faust abia ca om ajuns la maturitatea deplină, lucru pe care nu-l putea face în 1790, în drama sa, pentru că încă nu-l înţelegea?
Cum s-a născut în sufletul tânărului Goethe ideea artistică de a scrie această dramă, despre care vedeţi că ne duce spre asemenea profunzimi? Ştim că tânărul Goethe a fost puternic impresionat atât de reprezentarea cu marionete a lui Faust, când a văzut-o, unde destinul lui Faust e interpretat, pur şi simplu, de marionete, cât şi de drama populară despre Doctor Faust. Acest spectacol pur popular a apărut în faţa sufletului lui Goethe. Dar ce este oare acest Faust? Şi sufletului lui Goethe i-a fost imediat clar: Acest Faust probabil că este omul căutător, în general, omul care, în căutarea sa, se poate cufunda în toate străfundurile vieţii sufleteşti umane şi trebuie să găsească drumul ce duce în sus, spre culmile luminoase ale spiritului. Faptul că un suflet uman trebuie să parcurgă o cale interioară, acest lucru tânărul Goethe îl ştia. Căci ce altceva este, în fond, decât o meditaţie ceea ce trăieşte Faust în mod arzător în sufletul său, când vede diferitele semne? E o meditaţie, care în cele din urmă îl duce la viziunea Spiritului Pământului ce străbate Pământul cu valurile şi talazurile sale. Meditaţia primeşte drept răspuns cuvintele:
| În val de viaţă, în viscol de fapte, Sui, cobor în vânt, Prin toate mă cern! Leagăn şi mormânt, Un ocean etern, O pânză-n schimbare, O viaţă-dogoare: La războiul vremii-n vuiet mă frământ Şi dumnezeirii-i ţes un viu vestmânt. |
In Lebensfluten, im Tatensturm Wall' ich auf und ab, Webe hin und her! Geburt und Grab, Ein ewiges Meer, Ein wechselnd Weben, Ein glühend Leben, So schaff* ich am sausenden Webstuhl der Zeit Und wirke der Gottheit lebendiges Kleid. |
Meditaţie şi contrameditaţie! Ea îl introduce pe Faust în adâncurile vieţii, dar cum să iasă afară? Cum să urce spre culmile spirituale?
După ce ne-am aşezat, deci, în faţa sufletului ideea grandioasă despre Faust cel căutător care se născuse în sufletul lui Goethe văzând piesa de teatru cu marionete şi piesa populară, şi forma pe care a luat-o această idee grandioasă prin faptul că în sufletul lui Goethe a pătruns Misteriul pascal, să ne punem întrebarea: Ce a făcut Goethe, o viaţă întreagă, din Faust? – După ce ne-am lămurit asupra măreţiei a ceea ce zăcea în forţa sufletească a lui Faust, sub impresia impulsului faustic, ne putem întreba, de asemenea: Ce au devenit, din punct de vedere artistic-poetic, aceste impresii? — Ei bine, deja un lucru pe care l-am spus adineaori ne poate ajuta în încercarea noastră de a înţelege Faust şi din punct de vedere estetic-artistic. În 1790, Goethe a încredinţat tiparului un fragment care se încheie aproximativ cu scena de la catedrală. Ceea ce face ca Faust să ne pară atât de grandios nu e conţinut în această variantă. El a creat această parte mai târziu, a inclus-o în timp ce era la Roma. Ceea ce noi cunoaştem astăzi drept Bucătăria vrăjitoarelor a fost inclus de el în 1787. Şi el a introdus în manuscris alte scene, care fuseseră scrise şi copiate iniţial şi care în perioada în care s-au adăugat celelalte scene ulterioare e desemnat de el drept un „manuscris îngălbenit de vreme”. Iar când Schiller l-a îndemnat pe Goethe, la răscrucea dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, să facă ceva pentru a rotunji drama Faust, Goethe a spus [Nota 23] că i-ar veni greu să reia vechiul monstru Faust şi să întregească acum în mod corespunzător ceea ce neglijase atâta vreme. Goethe se temea să pună acum în Faust lucrurile pentru care se maturizase de-abia mai târziu, să le pună în tot ceea ce fusese acesta şi în ce se tipărise până în anul 1790.
Să privim puţin prima parte a acestui Faust. Oare nu este ea o operă la care vedem cu exactitate că e cârpită din texte scrise în epoci diferite? Dacă oamenii nu s-ar crampona de părerile tradiţionale, ei ar vedea în Faust cea mai grandioasă idee literară care a apărut vreodată pe lume în legătură cu omenescul individual. Dar, în acelaşi timp, ei ar trebui să-şi mărturisească: În ceea ce priveşte aspectul artistic-literar, acest Faust este opera cea mai lipsită de unitate, de armonie, în care au mai putut fi introduse tot felul de lucruri care nu existau în ea, o operă care prezintă peste tot fisuri şi hiatusuri; o operă care nu e deloc desăvârşită din punct de vedere artistic. Marele geniu al lui Goethe a putut desăvârşi mereu doar în mod fragmentar ceea ce stătea în faţa sufletului său. Şi, oricât de mult trebuie să admirăm frumuseţea grandioasă a unor scene izolate, tot pe atât de puţin putem ascunde – dacă nu rămânem agăţaţi de părerile tradiţionale emise de istoricii literari, ci suntem oameni fără idei preconcepute – faptul că Faust, aşa cum este el, nu constituie o operă de artă armonioasă în sine, că în multe locuri s-au făcut lipituri, că prezintă, peste tot, fisuri şi hiatusuri. De ce? La vârsta cea mai înaintată, Goethe s-a apucat încă o dată să perfecteze partea a doua a lui Faust, pentru care erau scrise deja diferite scene izolate, şi cărora le-a ataşat ceea ce a fost în măsură să adauge la vârsta senectuţii. De exemplu, începutul fantasmagoriei clasic-romantice, a interludiului cu Elena, fusese terminat deja pe la răscrucea dintre secolele XVIII-XIX, şi unele părţi fuseseră terminate chiar mai înainte. Şi, pe de altă parte, noi nu vom spune, cum spun unii istorici literari, că partea a doua a lui Faust nu poate fi înţeleasă, sau, cum a spus un om deloc idiot, ci foarte inteligent, că Faust este o „cârpăceală, făcută din petice, a vârstei senectuţii”. Nici vorbă de aşa ceva! Pe de altă parte, Faust este o lucrare a cărei misiune era atât de mare, încât nici chiar bogata experienţă de viaţă a lui Goethe adunată în epoca sa nu a fost suficientă pentru ca aceasta să fie modelată în întregime. Ne este îngăduit, fireşte, să avem o părere proprie, chiar şi faţă de lucrurile cele mai mari ale lumii. Dar de ce este aşa? Ei bine, eu am dat deja de înţeles, cu ocazia unui ciclu de conferinţe prezentat la Haga [Nota 24], că acest Faust nu este deloc, aş zice, chiar atât de extraordinar de tânăr în istoria lumii. Faust, aşa cum trăia el în piesa populară pe care a văzut-o Goethe şi aşa cum trăia în piesa cu marionete, îl prezintă pe omul care coboară în adâncurile vieţii spirituale şi pe omul care vrea să se ridice spre culmile luminii; îl înfăţişează în aşa fel încât cel mai mare poet al vremurilor moderne a avut nevoie de Misteriul pascal pentru eliberarea sufletului lui. Aşa cum se prezintă acesta în piesa populară, el este un personaj provenit, în primă instanţă, din realitatea fizică exterioară, din acel doctor Georg Faust [Nota 25] care a trăit în a doua jumătate a Evului Mediu şi a trecut dintr-un loc într-altul, ca un hoinar, cel despre care ne relatează atât Trithem von Sponheim, cât şi alţi bărbaţi de seamă, care l-au întâlnit şi care au avut chiar o anumită consideraţie faţă de el, consideraţie pe care oamenii o aduc în întâmpinarea unei personalităţi ciudate, care, prin felul cum se exprimă din punct de vedere sufletesc, ştie şi poate destule lucruri. Nu degeaba acest doctor Faust real a fost numit, aşa cum am arătat odată aici:
Magister Georgius Sabellicus Faustus Junior, fons necromanticorum, Magus Secundus, Chiromanticus Aeromanticus, Pyromanticus, in hydra arte secundus.
Aşa se numea el însuşi pe sine. Pe atunci, oricum, era obiceiul de a purta cu tine peste tot aşa de multe titluri, şi în legătură cu Giordano Bruno sau cu alte spirite importante din Evul Mediu s-ar putea cita, de asemenea, o listă lungă de titluri ce sună absolut asemănător. Chiar dacă astăzi unii oameni foarte inteligenţi resimt ca pe ceva bizar faptul că Trithem von Sponheim şi alţii, care au ştiut de existenţa acestui Faust real, gândeau aşa, că el se află în legătură cu puteri demonice ale lumii şi ale Pământului, şi că prin ele poate să facă tot soiul de lucruri, noi trebuie să ne aducem aminte că în vremea lui Luther, de exemplu, nu era ceva deosebit dacă se povesteau asemenea fapte. Noi ştim că Luther însuşi a luptat cu diavolul. Ştim că toate acestea erau obişnuite, erau concepţii şi istorisiri ale acelor vremuri. Dar în toate acestea trăia un anumit sentiment, care a făcut ca figura lui Faust să prindă formă în conştienţa poporului. Trăia sentimentul – spun sentimentul, nu noţiunea, nu ideea – că la orizont se ridică ştiinţele naturii, ştiinţa care aduce în faţa sufletului uman partea ahrimanică a realităţii reale. Şi astfel a luat naştere sentimentul: Faust este o personalitate şi a fost, de fapt, întotdeauna o personalitate care are de-a face cu aceste puteri ahrimanice. Vedeai, s-ar putea spune, tainicele fire spirituale de legătură care mergeau de la sufletul lui Faust la puterile ahrimanice. Şi vedeai că destinul lui Faust e legat de această înclinaţie spre puterile ahrimanice. Oamenii mai simţeau, prin resturile vechii clarvederi şi ale vechii cunoaşteri clarvăzătoare, că întreaga evoluţie a sufletului uman are legătură cu fiinţele ahrimanice şi luciferice. Şi astfel în figura lui Faust s-a întreţesut această percepere bazată pe simţire a legăturii omului cu puterile luciferice şi ahrimanice. Dar era, totodată, epoca în care această cunoaştere bazată pe simţire cobora deja spre amurg, în care toate acestea deveneau neclare. Şi aşa s-a născut, aş zice, sentimentul că în figura lui Faust poate fi înfăţişat omul căutător, cu toate ispitirile şi pericolele care-i pândesc sufletul. Dar ce legătură are cu Lucifer şi Ahriman ceea ce caută omul, acest lucru nu se mai ştia precis. Acest lucru devenise confuz şi de aici a rezultat apoi acel caracter nespus de confuz care îţi provoacă impresia, când iei în mână cartea medievală despre Faust în care este descris tot ceea ce se pretinde că a trăit figura creată de fantezia poporului, cartea în care sunt puse în aceeaşi oală varză şi sfeclă, unele peste altele, că rezultă o tocană grotescă alcătuită din tot felul de aventuri prin care trece sufletul omului în căutarea sa, toate spiritele demonice şi elementare posibile, şi Ahriman şi Lucifer. După ce toate acestea n-au mai fost văzute în înfăţişarea lor adevărată, după ce ele au fost sfărâmate şi măcinate, ca să rezulte tocmai tocana, împreună cu toate spiritele elementare din natură posibile, în această carte populară, în această tocană a fost pusă figura doctorului Faust. Numai privirii profunde a lui Goethe i-a fost posibil să bănuiască în tocana aceasta înfiorătoare grandioasa idee de bază şi să o ducă atât de sus, încât ea a ajuns în apropierea Misteriului pascal. Dar, în fond, e foarte interesant să observi felul în care, aş zice, Lucifer şi Ahriman au fost tăiaţi în bucăţi, devenind asemenea părţi ale unei tocane.
Dacă ne întoarcem în trecut şi urmărim figura lui Faust în nişte vremuri vechi, putem căuta în unele scrieri care au luat naştere pe atunci drept cărţi populare şi erau în mâinile tuturor acelora care se ocupau cu problemele legate de asemenea lucruri. Operele lui Augustin erau foarte răspândite în vremea în care a fost cârpăcită această carte, când părţile ei au fost lipite, când ea a fost fabricată. Ai senzaţia că e vorba de un negustor de cărţi care a vrut să facă o carte cât mai groasă, nu de un literat sau chiar de un scriitor. Dar pe Augustin al său el trebuie să-l fi cunoscut, şi anume, biografia lui Augustin. Şi Augustin ne întâmpină, în întreaga sa evoluţie, într-un mod atât de ciudat, în felul cum, la început, el nu poate să înţeleagă ce este creştinismul, în esenţa sa, cum, treptat, datorită rezistenţelor interioare pe care le aduce în întâmpinarea creştinismului, în cursul dezvoltării sufletului său, el reuşeşte să ajungă mai întâi să afle despre învăţătura maniheilor. Augustin află de învăţătura maniheilor de la un bărbat mare, de seamă, din secta maniheilor, şi anume de la episcopul maniheilor, Faustus. Şi aproape că simţim cine este acest Faustus senior, spre deosebire de care Faustus cel amintit de mine mai înainte se numeşte Faustus junior. E acela pe care Augustin l-a întâlnit cândva, în vremuri vechi, cel care susţinea învăţătura maniheică, drept Faustus, episcopul maniheilor.
Dar ce anume susţinea el din învăţătura maniheică? Ceea ce e contaminat de Ahriman, ceea ce ne împiedică să înţelegem că omul, cu sufletul lui, se află în legătură cu întregul Cosmos, cu toate impulsurile cosmice, stelare. Se poate spune: Deja în episcopul maniheilor Faustus e ruptă legătură de cunoaştere care duce sus, spre înţelegerea adevărurilor cosmice, care arată că sufletul uman s-a născut din Cosmos, şi care trebuie cunoscute, dacă vrem să înţelegem cu adevărat Misteriul Paştilor. – Aşa se face că din ceea ce a scris de-a valma cartea populară despre doctor Faust, tocmai din figura pe care ne-o descrie Augustin drept episcopul maniheilor, Faustus – din acest om care a cârpit şi a lipit la un loc părţile acestui roman –, a putut să apară, prin această figură, Faustus cel căzut pradă lui Ahriman. De aceea, din istorisirile piesei populare vedem transpărând zdrenţele pericolului ahrimanic, dar nu vedem transpărând din ele nimic clar. Dar în noi se poate ivi un sentiment clar al faptului că Faust trebuie înfăţişat drept reprezentantul omului căutător, astfel încât el este ameninţat de pericol din direcţia ahrimanică. În figura lui Faust, aşa cum s-a conturat ea până la Goethe, au fost incluse multe din trăsăturile acelui episcop al maniheilor, Faustus senior. Unele capitole ale cărţii apar ca şi cum n-ar fi putut fi decât copiate, dar copiate prost, din cartea în care Augustin descrie propria sa evoluţie şi întâlnirea sa cu episcopul Faustus. Astfel, noi putem dovedi foarte bine că ceea ce îi e propriu figurii lui Faust, drept trăsătură ahrimanică, arată în această direcţie, aşadar, că în momentul în care cartea populară a fost pusă pe hârtie nu mai exista decât ultimul imbold obscur de a prezenta tocmai în figura lui Faust elementele ahrimanice ale naturii umane.
Şi acum, oare cum stau lucrurile cu elementul luciferic? Cum au fost tocate elementele luciferice, devenind părţi ale acelei tocane, care au fost fierte apoi în tocana compusă din spirite elementare şi bucăţi din Lucifer şi Ahriman, cum am spus adineaori? Ei bine, trebuie să căutăm acum legătura lui Faust cu Lucifer. Şi putem căuta în istorie, iar aici nici măcar nu e nevoie să mergem prea departe, nu trebuie să mergem decât până la Basel, şi la Basel putem găsi puncte de reper în legătură cu felul în care a fost tocat Lucifer pentru a intra în acea tocană. Fiindcă ni se povesteşte că tocmai la Basel Erasmus din Rotterdam s-a întâlnit cu Faust, că aici, la colegiu, ei au vrut să ia împreună o masă, dar nu găseau felul de mâncare potrivit. Şi pentru că Erasmus murea de dorul de a mânca ceva care să-i placă, i-a spus acest lucru lui Faust, care şedea alături şi voia să mănânce împreună cu el, dar nu găseau nimic pe placul lor. Şi legenda lui Faust ne povesteşte că Faust a fost în stare să facă să apară pe masă, pregătite, prăjite într-o clipă, de undeva – de unde, nu se ştie –, nişte păsări absolut străine, care nu se găseau de obicei în piaţa din Basel. Aşadar, vedem o scenă între Erasmus din Rotterdam şi Faust, în care Faust e în stare să-i servească lui Erasmus la masă nişte păsări cum nu puteau fi găsite pe atunci la Basel, şi nici în împrejurimi, pe o rază foarte mare. Ce este cu aceasta, de fapt? Luată aşa, legenda nu are niciun sens, se poate spune că nu poate fi înţeleasă în niciun fel, dar ea dobândeşte un sens dacă cercetăm lucrurile şi punem alături ceea ce putem afla din scrierile lui Erasmus din Rotterdam, care ne povesteşte el însuşi că la Paris îl cunoscuse pe un anume Faustus Andrelinus. Acest Faustus Andrelinus era un om extraordinar de erudit, dar şi extraordinar de senzual. La început, Erasmus a făcut cunoştinţă cu acest Faustus şi nu prea îi erau pe plac trăsăturile senzuale ale acestui Faustus. Dar şi aici auzim de o masă luată împreună de cei doi. Ei bine, în orice caz, fiind vorba de doi domni erudiţi ai acelei vremi, cum erau Erasmus din Rotterdam şi Faustus Andrelinus, nu ne este îngăduit să presupunem că unul i-a pus celuilalt pe masă asemenea păsări, şi încă în felul în care se povesteşte că i le-a pus Faustus lui Erasmus la Basel. Ceea ce ne-a fost transmis aici prin tradiţie a fost, probabil, doar un schimb de cuvinte glumeţe între cei doi, în timpul mesei. Dar ajungem să dăm puţin de tâlcul acestor cuvinte dacă auzim printre ele şi că Faust – de astă dată este, fără îndoială, Faust – nu s-a declarat satisfăcut cu gustul a ceea ce-i fusese servit la masă şi a cerut altceva. Faust doreşte acum să mănânce, ca să se desfete în mod deosebit, păsări străine şi iepuri de casă; da, păsări străine şi iepuri de casă. Erasmus are mai întâi ideea că aceasta trebuie să însemne ceva. El se poartă, deci, exact la fel ca unii teosofi, care se gândesc ce semnifică lucrurile. Ei bine, celălalt spune, bine, o să renunţe la iepuri. – Căci Erasmus voia să spună: Aceasta n-ar putea să însemne muşte şi furnici? – El vrea să renunţe la iepuri. Dar păsările sunt cu adevărat muşte, şi cu muşte voia el să se desfete în mod deosebit. – Acum am ajuns foarte departe. Acum păsările s-au transformat, prin metamorfoză astrală, în muşte. Iar la Goethe îl avem în figura lui Mefisto pe zeul muştelor. Nu e nevoie decât să fie prezent spiritul care porunceşte acestor fiinţe şi el ar putea să facă să apară ca prin vrajă aceste fiinţe. Şi am creat astfel puntea de legătură între legenda de la Basel, imposibil de înţeles, şi păsările acelea ciudate devenite muşte, care vin, pur şi simplu, de la diavol. Iar de faptul că diavolul îi pune în faţă muşte celui pe care îl invită la masă, de aceasta nu trebuie să ne mirăm. Ce fel de suflet este însă acest Faustus Andrelinus, ce natură sufletească are tocmai el, ne devine clar dacă-l urmărim numai pe o mică distanţă din drumul său prin Paris. La Paris, Erasmus nu era foarte înclinat să se adâncească în firea acestui Faustus Andrelinus. Dar pe urmă el trebuie să facă o călătorie la Londra. De aici, scrie că a învăţat – tocmai Erasmus, gândiţi-vă numai! – cum să se deplaseze într-un salon, pe când înainte avea manierele unui ţăran grosolan, că a învăţat să facă reverenţe şi ştie chiar să se mişte pe parchetul de la curte! Şi – ei bine, Erasmus scrie acest lucru – că trăieşte într-o atmosferă în care, când vii şi când pleci, te săruţi mereu, de-a valma. De aici se vede că el vrea să fie pe gustul prietenului său din Paris. El scrie: Vino aici. Şi dacă guta te opreşte prea tare, vino în zbor, prin văzduhuri, în carul spiritului. Asta e un element pentru tine! – Se vede că aici avem legătura lui Faust cu tendinţa luciferică a naturii sufleteşti.
La Goethe întâlnim apoi felul în care trece Faust prin ispitirile sale, prin faptul că o seduce pe Gretchen etc. Lucifer a dispărut, într-adevăr, într-o asemenea măsură din preajma figurii lui Faust, încât trebuie să facem asemenea cercetări literare, dacă vrem să constatăm la Faustul parizian legătura lui Faust cu Lucifer. Dar noi îl vedem pe Faust stând, într-adevăr, în faţa noastră, cu Lucifer şi Ahriman alături – chiar dacă, din cauza vremurilor tulburi, cam neclar –, în cartea populară totul fiind fiert împreună, până a ieşit o tocană. Trebuie să ne mai mirăm că în piesa populară şi în drama populară, ba chiar şi în Faust-ul lui Marlowe [Nota 26], avem ceva care este un rest din nişte concepţii străvechi, avându-şi rădăcinile în vremurile în care oamenii mai cunoaşteau, pe baza clarvederii atavice, legătura omului cu Ahriman şi Lucifer? Dar toate acestea au devenit confuze, şi în produsul literar despre care am vorbit totul e prezentat într-un mod absolut confuz. Goethe simţea această legătură adâncă. Dar ce nu putea face Goethe? El nu putea face distincţie între Lucifer şi Ahriman. La el, aceştia se contopesc în acea figură hibridă, Mefisto, despre care nu ştii bine dacă adevăratul Mefisto e diavolul, e Ahriman? Fiindcă el poartă în cârcă şi ceea ce este Lucifer. Goethe primeşte, ca să spunem aşa, tocana, simte că aici lucrează Ahriman şi Lucifer, dar încă nu ştie să-i separe unul de celălalt, el îi înghite în figura imposibilă din punct de vedere ocult a lui Mefisto, care este un hibrid între Ahriman şi Lucifer. Am putea numi epoca în interiorul căreia a privit Goethe, prin faptul că a cunoscut cartea despre Faust: ultima umbră a unei vechi cunoaşteri a acestui lucru, amurgul pe cale de a se stinge al vechii cunoaşteri despre Ahriman şi Lucifer. Iar Faust-ul lui Goethe este primul revărsat de zori al cunoaşterii care încă nu s-a ridicat la orizont despre Ahriman şi Lucifer, obscură şi încâlcită, în figura lui Mefisto; Ahriman şi Lucifer sunt încă amestecaţi. Dar deja cu nevoia de a arăta ce poate avea sufletul uman dacă lasă să acţioneze asupra sa ceea ce s-a revărsat în aura Pământului prin faptul că Fiinţa christică a trecut prin Misteriul de pe Golgotha!
Misteriul pascal ne apare el însuşi drept începutul unei noi ere în viaţa spirituală a omenirii în Faust-ul lui Goethe, care, cu toată măreţia sa, mai are încă ceva confuz, ceva din nişte zori crepusculare, ceţoase. Ceva ne apare în aceste zori crepusculare confuze, ceva ce putem privi dacă urcăm pe un munte şi vedem Soarele răsărind mai devreme decât îl puteam vedea înainte de a urca pe munte. Dacă lăsăm Faust-ul lui Goethe să acţioneze asupra noastră, simţim cum unul dintre cei mai mari oameni, căutând reînnoirea unei cunoaşteri vechi, îşi întoarce sufletul spre Misteriul pascal. Iar dacă îl lăsăm să acţioneze asupra noastră în sensul just, intuim ce se poate petrece în inima unuia dintre oamenii cei mai mari, după ce această inimă a fost atinsă de Misteriul pascal, aşa cum l-a simţit Goethe însuşi, înţelegem că şi în acest sentiment prin care Goethe simte Misteriul pascal zace un fel de atragere de atenţie: Da, după aurora în care se arată primele raze întunecat – luminoase ale Misteriului Paştilor va veni Soarele unei noi cunoaşteri spirituale. Sufletul uman însuşi va trăi în cursul evoluţiei sale Misteriul Paştilor învierea a ceea ce este Impulsul Christic în substraturile sale adânci, de mormânt, când el se uneşte cu forţa ce se naşte prin contemplarea Misteriului christic-pascal.
Aşa, aş putea spune, simţim noi chemarea lui Goethe şi, după ce am lăsat să acţioneze asupra noastră tragismul Misteriului pascal, am vrea să-l transformăm în chemarea: Fie ca în inimile umane, în sufletele umane, să învie cunoaşterea spirituală adecvată viitorului! Fie ca inimile umane şi sufletele umane să simtă, după sentimentul tragismului adânc al Misteriului pascal, să simtă jubilând, sfântă în interiorul lor, profunzimea Misteriului pascal şi să trăiască în sine învierea prin Christos!
Fie ca şi dumneavoastră astăzi, în această zi, prin cuvintele pe care mi-am îngăduit să le rostesc acum, să primiţi în suflet ceva din sentimentul că sunteţi reuniţi aici, în jurul clădirii noastre, închinate cercetării spirituale [Nota 27], pentru ca prin forţa sufletelor dumneavoastră să duceţi spre viitor ceva din acel impuls al învierii care devine vizibil pentru noi cu atâta măreţie în Misteriul pascal, şi în legătură cu care noi am putut vedea cum cele mai mari spirite ale acelei epoci care acum s-a încheiat tindeau spre el.
Încercaţi să simţiţi în Faust ceva din ceea ce poate face să răsune în sufletele dumneavoastră dangătul fermecat al clopotelor de Paşti.
