Să ne întoarcem privirile înapoi, spre o scenă mai de la începutul părţii a doua din Faust-ului lui Goethe, scena pe care am amintit-o adesea, în anumite contexte, unde lui Faust urmează să-i fie creată posibilitatea de a se uni cu Elena. Cum e înfăţişată, în cadrul întregii drame despre Faust, această posibilitate a unirii lui Faust cu Elena?
Noi ştim că, pentru a putea realiza unirea cu Elena, Faust trebuie să se ducă în acea regiune în care nu poate intra nici Mefistofel însuşi, în împărăţia numită „împărăţia mumelor”. Am subliniat adesea că Mefistofel-Ahriman e în stare numai să-i dea lui Faust cheia pentru împărăţia „În necălătorit e, Dar nu-n străbatere; prin nedorit e, Dar nu spre ce-ar-fi-de-dorit”. Şi am amintit, de asemenea, că în această împărăţie a mumelor poate fi găsit ceea ce este veşnic în Elena, şi am spus că Goethe a încercat să dezlege enigma reintrării Elenei în lumea pământească. Am găsit exprimat de Goethe acest mister prin faptul că el face să ia naştere homunculus, că homunculus parcurge prin evoluţie dezvoltarea pământească, recuperând, am putea spune, această evoluţie a dezvoltării pământeşti, şi că apoi, dizolvându-se în elemente, homunculus trece în lumea spirituală elementară, astfel încât, unindu-se cu arhetipul Elenei, pe care Faust îl aduce de la mume, rezultă, aş zice, fiinţa reîncarnată cu care se poate uni acum Faust. Faust a fost ridicat, s-ar spune, pe marea scenă a istoriei, el o caută pe Elena. De ce are nevoie, ca să o caute pe Elena? Elena, tipul frumuseţii greceşti, Elena, femeia care a adus atâta nenorocire în lumea greacă, dar pe care Goethe o înfăţişează în aşa fel încât şi ea ne apare – o spun referindu-mă la Gretchen –, în sensul vechilor greci, drept nevinovat-vinovată. Fiindcă aşa apare Elena pe scenă la începutul actului III: nevinovat-vinovată. Prin fapta ei a fost produsă multă vină. Numai că Goethe caută în fiecare fiinţă umană veşnicul şi, acolo unde vrea să descrie evoluţia omenirii în sens superior, el nu poate avea în vedere vina, ci poate avea în vedere numai necesitatea.
Dacă ne întrebăm acum ce îl pune pe Faust în situaţia de a se ridica în acele împărăţii spirituale în care o poate găsi pe Elena, spre noi răsună:
| Sunt Mumele! Mume! |
Die Mütter sind es! Mutter! |
Şi Mefistofel îi dă cheia ce deschide accesul la mume. Ni se explică într-un mod caracteristic că Faust trebuie să coboare la mume, s-ar putea spune la fel de bine să urce, fiindcă în această împărăţie nu este important să se facă deosebire, în sens fizic, între „în jos” şi „în sus”.
| Ah, Mume! Mume! cât de straniu sună. | Die Mütter! Mütter! - 's klingt so wunderlich! |
Auzim cuvântul din Faust. Şi dacă ne amintim cum e descrisă această împărăţie a mumelor, cum stau ele aşezate în jurul trepiedului de aur, dacă încercăm să cuprindem cu privirea întregul decor din împărăţia mumelor, cum ar putea fi exprimată această intrare a lui Faust în împărăţia mumelor? Ce sunt acestea, mumele, care domnesc veşnic, dar – înfăţişate ca figuri feminine – reprezintă forţele de la care Faust a scos partea veşnică, nemuritoare, a Elenei? Dacă am vrea să exprimăm, în locul unde Faust e trimis la Elena, întreaga situaţie, ar trebui să spunem: Faust va trebui să exprime imboldul său puternic de a merge la Elena şi la mume prin faptul că spune: Etern-femininul ne trage-n tării, sau în jos – nu acesta este esenţialul, acum. Am putea şti la fel de bine că acest ultim motiv, care ne vine în întâmpinare în finalul lui Faust, e folosit acolo unde Faust coboară la mume. Dar noi ne situăm, împreună cu Faust, în drumul său către mume şi către Elena, pe solul vechii lumi păgâne, al lumii precreştine, al lumii care a precedat Misteriul de pe Golgotha. Iar la sfârşitul lui Faust? Ne vedem în faţa unui mers al lui Faust asemănător cu mersul lui Faust cel îndrăgostit, care vrea să se apropie de sufletul lui Gretchen, dar ne situăm acum împreună cu el pe solul evoluţiei care a urmat după Misteriul de pe Golgotha. Şi spre ce tinde el acum? Tot spre mume? Nu mai tinde spre mumele în număr de trei. Ci spre Mama unică, spre Mater gloriosa, care urmează să-i netezească „drumul spre ceea ce niciodată n-a fost călcat cu piciorul, spre ceea ce nu poate fi călcat cu piciorul”, acolo unde se află sufletul lui Gretchen. Mumele, tot un element etern-feminin, sunt în număr de trei, Mama, Mater gloriosa, este una singură. Iar năzuinţa de a ajunge la mume, care ne transpune în epoca de evoluţie anterioară Misteriului de pe Golgotha, şi năzuinţa de a ajunge la Mamă, la Mater gloriosa, care ne transpune în evoluţia de după Misteriul de pe Golgotha, oare nu ne arată, într-un mod minunat, grandios, din punct de vedere poetic, copleşitor de grandios, ceea ce a adus omenirii Misteriul de pe Golgotha? Din triada gândirii, simţirii şi voinţei, încă astrale, în Faust omenirea năzuieşte spre tripartiţia etern-femininului. Noi am arătat adesea că unitatea în eu a fiinţei interioare a omului a venit asupra omenirii prin Misteriul de pe Golgotha. Din cele trei mume se formează Mama unică, Mater gloriosa, prin faptul că omul a înaintat în modul cunoscut nouă până la pătrunderea sa interioară cu eul.
În drama Faust e încarnat întregul mister al evoluţiei omenirii înainte de Misteriul de pe Golgotha. Iar această trecere de la etern-femininul triadei la etern-femininul unităţii e una dintre gradaţiile cele mai mari, mai minunate, mai frumoase, în ceea ce priveşte modelarea artistică, din câte întâlnim în această parte a doua. Dar, oricât de adânc am privi în misterele lui Faust, pretutindeni găsim acel lucru pe care l-am exprimat pedant, dar nu l-am gândit pedant, când am spus: Totul sună atât de la obiect şi de competent.
Am atras atenţia deja mai demult asupra faptului că, dacă vrem să înţelegem total complexul fiinţei umane, trebuie să arătăm că omul, în primă instanţă, are legătură, ca om, cu macrocosmosul, că în om macrocosmosul se găseşte, drept copie, în microcosmos. Dar trebuie să ne amintim că evoluţia pământească a omului rămâne de neînţeles dacă nu ştim că omul poartă în interiorul său ceva care, în primă instanţă, în această evoluţie pe de Pământ, e trecător, dar care pentru evoluţia omului e permanent, ceva care s-a dezvoltat, intrând în natura umană, în cursul trecerii prin stadiile de evoluţie de pe vechiul Saturn, vechiul Soare şi vechea Lună. Noi ştim că primul germene al corpului fizic uman s-a format deja în timpul vechii evoluţii saturniene. Şi ştim că el s-a plăsmuit mereu mai departe şi mai departe, de-a lungul evoluţiei solare şi lunare, până la evoluţia pământească. Ceea ce s-a unit cu omul în cele trei trepte pregătitoare ale evoluţiei, ale evoluţiei prepământeşti, s-a integrat în moduri diferite – am arătat deja mai demult acest lucru – în formaţiunea pământească exterioară a omului.
Am putut doar sugera în treacăt acea parte pe care o aveam de spus adineaori în legătură cu această problemă, şi cu atâta trebuie să rămânem. Eu am spus: Atingem poala unui mister important. – Şi e foarte natural ca aceste lucruri să poată fi doar sugerate. Cine vrea să le urmărească mai departe trebuie să facă o meditaţie pe tema celor spuse pe scurt. Şi el va găsi, cu siguranţă, ceea ce îi pare de dorit să ştie, chiar dacă, poate, o să dureze cam mult timp.
Noi trebuie să ne lămurim însă asupra faptului că omul, în momentul în care s-a încheiat evoluţia lunară, când a început evoluţia pământească, a traversat, la această trecere de la evoluţia lunară la evoluţia pământească, un fel de dizolvare, de spiritualizare, un fel de noapte cosmică, şi abia pe urmă s-a plăsmuit din nou în materie. Desigur, germenii pe care şi i-a format de-a lungul evoluţiilor de pe Saturn, Soare şi Lună i-au rămas, germenii corpului fizic. Dar el i-a luat şi în spiritual şi i-a plăsmuit apoi din nou din spiritual, astfel că trebuie să ne imaginăm, pe parcursul evoluţiei pământeşti, o perioadă în care omul încă nu era fizic.
Dacă facem abstracţie de toate celelalte lucruri care au legătură cu faptul că în existenţa sa fizică de pe Pământ omul se plăsmuieşte, în existenţa sa fizică pământească, în formă masculină şi feminină, putem spune, în general: Aşa cum a intrat omul în existenţa pământească, el a intrat mai întâi ca om eteric. – Sigur, în acest om eteric existau deja germenii omului fizic, care s-au dezvoltat în timpul evoluţiilor de pe Saturn, Soare şi Lună, dar ei erau plăsmuiţi, totuşi, în eteric. Am dat de înţeles ceva mai exact acest lucru deja în cartea Ştiinţa ocultă. Iar fizicul trebuie să se dezvolte abia apoi din eteric. Dar la acest proces de evoluţie înspre exterior Lucifer şi Ahriman îşi joacă rolul lor. Căci, chiar dacă în timpul evoluţiei pământeşti influenţa lor reapare, Lucifer şi Ahriman interveniseră deja mai înainte în întreaga evoluţie a omenirii, în cursul evoluţiei lunare şi chiar în cursul evoluţiei ce ducea spre cea lunară.
Acum trebuie să spun un lucru care e greu de înţeles – mai puţin greu de înţeles, cred eu, pentru mintea umană şi mai greu de înţeles pentru întreaga simţire umană –, dar care, totuşi, trebuie înţeles odată cu adevărat. Să ne reprezentăm: cândva, în cursul evoluţiei pământeşti, omul era eteric, înainte de a fi luat, cu încetul, începând cu era lemuriană şi trecând prin cea atlanteană, o formă fizică, iar din acest eteric s-a format cu timpul partea fizică a fiinţei sale. Aşadar, omul era eteric. Ei bine, noi ştim [Nota 50] că etericul e cvadripartit. Noi cunoaştem eterul ca pe o entitate formată, într-un anumit sens, din patru părţi. Dacă mergem de jos în sus, cunoaştem eterul drept: eterul căldurii, eterul luminii, eterul cu natură materială sau şi eterul chimic, dar care îşi are natura materială prin faptul că materia mai umple lăuntric sunetul, armonia cosmică, armonia sferelor, fiindcă substanţele sunt substanţe datorită faptului că sunt expresia armoniei cosmice. În primă instanţă, trebuie să ne reprezentăm lumea ca armonie. Unul dintre sunete, sunând prin lume, condiţionează, să zicem, aurul, alt sunet condiţionează argintul, un al treilea sunet condiţionează cuprul etc. Fiecare substanţă este expresia unui anumit sunet, aşa că putem spune, bineînţeles, şi eter al sunetului, numai că nu trebuie să ne reprezentăm eterul ca şi cum ar fi perceptibil din punct de vedere fizic, ci drept sunet ce se stinge încă în sfera eteric-spirituală. Iar ultimul eter este eterul vieţii. Aşa că omul, dacă ni-l reprezentăm încă drept fiinţă eterică, este plăsmuit ca fiinţă eterică prin faptul că aceste patru eteruri se întrepătrund. Putem spune, aşadar: Omul apare acolo unde evoluţia de pe Pământ se pregăteşte să facă să iasă treptat din omul eteric omul fizic; el apare, înainte de a deveni fizic, drept un organism eteric în care sunt organizate unul într-altul eterul căldurii, eterul luminii, eterul material sau al sunetului şi eterul vieţii.
La acest întreg proces prin care omul devine o fiinţă fizică iau parte Lucifer şi Ahriman. Ei sunt întotdeauna de faţă. Ei iau parte la această întreagă evoluţie. Îşi exercită influenţa. Există, bineînţeles, puncte speciale, în care ei îşi exercită influenţa destul de puternic, dar sunt întotdeauna prezente aceste puncte speciale; găsiţi subliniat acest lucru în Ştiinţa ocultă. După cum, aş zice, întreaga forţă vegetală e prezentă întotdeauna în plantă, dar se manifestă când ca frunză verde, când ca floare, tot aşa Lucifer şi Ahriman au fost întotdeauna de faţă, în timp ce omul s-a dezvoltat de-a lungul diferitelor epoci din evoluţia Pământului, ei sunt de faţă, aş zice, la tot ce se întâmplă.
Dacă faceţi abstracţie de tot restul – nu le putem înşira mereu pe toate –, vă puteţi reprezenta acest fizic al omului care ia naştere din organizarea eterică – incluzând toate celelalte lucruri pe care le-am descris în Ştiinţa ocultă şi, în general, bineînţeles –, vă puteţi reprezenta că apare forma feminină şi cea masculină. Facem abstracţie de ceilalţi factori care conlucrează aici, dar ia naştere forma feminină şi cea masculină. Dacă n-ar fi participat la acest proces Lucifer şi Ahriman, n-ar fi apărut o formă feminină şi una masculină, ci ceea ce am descris la München [Nota 51]: ceva intermediar. Aşa că noi putem spune cu adevărat: Lui Lucifer şi lui Ahriman trebuie să le atribuim faptul că pe Pământ forma umană a fost diferenţiată într-una masculină şi una feminină. – Şi anume, dacă ne reprezentăm acum starea în care omul se apropie de Pământ, care se densifică treptat prin regnul mineral, dacă ne mai reprezentăm că se formează planeta Pământ, că ea se densifică devenind fizică, şi că în ambianţa sa se află eterul, care împânzeşte Pământul, atunci ne putem imagina că omul se plăsmuieşte din eterul Pământului întreg şi, cu aceasta, se apropie, în caracterul său, de fizicul Pământului, că în el, am putea spune, eteric-mineral – fizicul se întâlneşte cu mineral-fizicul Pământului. Dar Lucifer şi Ahriman sunt de faţă, ei participă în mod activ. Ei au multe mijloace prin care pot să-şi exercite influenţa asupra evoluţiei omenirii. Şi de aceste diferite mijloace se servesc pentru a provoca nişte procese sau altele.
Lucifer are, înainte de toate, tendinţa de a dezvolta spiritul imponderabilităţii; de fapt, el ar vrea mereu să nu-l lase pe om să devină cu totul pământesc, ar vrea să nu-l lase să coboare total pe Pământ. Lucifer a rămas, după câte ştim, la evoluţia lunară, şi el ar vrea să-i câştige pe oameni pentru sine, să nu-i lase să intre în evoluţia pământească. Şi încearcă să facă acest lucru folosindu-se în special de forţele eterului căldurii şi ale eterului luminii. Lucifer foloseşte aceste forţe în felul său, în unele procese care au loc acum, în timp ce omul devine fizic. În principal, el are putere asupra eterului căldurii şi asupra eterului luminii, pe acestea le stăpâneşte cu precădere. El s-a pregătit bine în acest scop deja în cursul evoluţiei lunare, pe acestea le organizează în felul său. Astfel, el poate influenţa pe o altă cale devenirea omului. Făcând ca, din eter, omul să devină fizic, el poate, tocmai prin faptul că pune stăpânire pe eterul căldurii şi pe eterul luminii şi manifestându-şi puterea în ele, într-un alt mod decât s-ar fi întâmplat fără intervenţia sa, să facă să apară forma umană. Prin felul în care lucrează şi urzeşte Lucifer în eterul căldură-lumină, prin această lucrare şi urzire nu apare omul intermediar, care ar lua naştere fără Lucifer, ci forma feminină a omului. Forma feminină a omului n-ar fi apărut niciodată fără Lucifer. Ea este expresia apariţiei din eter, prin faptul că Lucifer s-a făcut stăpân tocmai pe eterul căldură-lumină.
Peste eterul sunetului şi peste eterul vieţii stăpâneşte în mod deosebit Ahriman. Ahriman este, totodată, spiritul greutăţii.
Ahriman are tendinţa de a lucra în sens opus lui Lucifer. Echilibrul se stabileşte, într-un anumit sens, prin faptul că zeii care lucrează în mod înţelept, zeii progresului, opun puterii luciferice, care vrea să-l ridice pe om deasupra pământescului, puterea ahrimanică. Ahriman vrea, de fapt, să-l atragă pe om jos, în fizic. El vrea să facă din om o fiinţă mai fizică decât ar deveni acesta, ca om intermediar. Ahriman e pregătit în acest scop prin faptul că are putere în mod deosebit asupra eterului sunetului şi asupra eterului vieţii. Iar în eterul sunetului şi în eterul vieţii lucrează şi urzeşte el, Ahriman. Şi astfel, forma fizică umană, ieşind din eter şi intrând în fizic, devine fizică într-un alt mod decât ar fi devenit prin lucrarea zeilor ce vor numai progresul, devine forma masculină. Forma masculină n-ar putea fi concepută deloc, ea n-ar fi posibilă fără influenţa lui Ahriman. Aşa că putem spune: Forma feminină e scoasă de Lucifer din eterul căldurii şi eterul luminii, Lucifer insuflând acestei forme, din punct de vedere eteric, o anumită tendinţă de a se înălţa. Forma masculină e modelată de Ahriman în aşa fel încât în ea se sădeşte o anumit tendinţă de a coborî spre Pământ.
Această situaţie, care este voită acum, am spune, din macro – cosmicul evoluţiei lumii, poate fi observată în mod real în om prin cercetare spiritual-ştiinţifică. Dacă luăm, aşadar, forma feminină, prezentată schematic, putem spune: Aici au fost întreţesute de către Lucifer, în mod eteric, căldură şi lumină. – Prin urmare, forma fizică feminină e ţesută în aşa fel încât în eterul luminii şi în eterul căldurii nu şi-au dezvoltat forţele numai zeii care parcurg o evoluţie normală, ci în acest corp eteric feminin sunt întreţesute forţe luciferice. Să presupunem acum că în acest corp eteric apare ceea ce a dat în mod special Pământul, conştienţa eului, că această conştienţă care menţine coerenţa este diminuată, că apare un fel de conştienţă estompată, pe care unii oameni o numesc „clar – vedere”, un fel de percepţie vizuală de vis, de transă; într-un asemenea caz iese la suprafaţă ceea ce Lucifer a întreţesut în eterul luminii şi în cel al căldurii, într-un fel de aură, în aşa fel încât, tocmai când femeile vizionare se află în stările lor profetice, ele sunt înconjurate de o aură în care există forţe luciferice, şi anume, acelea ale eterului căldurii şi ale eterului luminii. Acum problema este că această aură, care învăluie trupul feminin când apar stări vizionare pe cale medială, nu e percepută ca atare. Fiindcă, bineînţeles, când trupul feminin este în mijlocul acestei aure, organismul feminin vede în interiorul acestei aure şi el proiectează de jur împrejur ceea ce vede în această aură. El vede ceea ce este în propria sa aură. Privitorul obiectiv vede ceva ce el ar putea numi: Omul radiază imaginaţiuni, el are o aură formată din imaginaţiuni. Acesta este un proces obiectiv, care nu-i face nimic celui care-l priveşte. Cu alte cuvinte, dacă această aură imaginativă e privită din exterior, de altcineva, acesta va vedea, pur şi simplu, în mod obiectiv, o aură, aşa cum vede un alt lucru; dar dacă această aură e privită din interior, de către văzătoarea însăşi, aceasta vede numai ceea ce răspândeşte Lucifer în ea însăşi. Este o mare deosebire dacă vedem ceva noi înşine, sau dacă lucrul respectiv e văzut de alţii. O deosebire extraordinar de mare!
Cu aceasta are legătură faptul că, atunci când la femeie apare starea vizionară, există un mare pericol dacă această clarvedere vizionară apare sub formă de imaginaţiuni. Aici se cere din partea femeii o prudenţă cu totul deosebită. Şi trebuie să existe întotdeauna premisa ca ea să-şi ia în mod energic evoluţia în propriile mâini, ca ea să aibă o evoluţie sănătoasă. Ea nu trebuie să se oprească la tot ceea ce vede, nu-i aşa, fiindcă poate fi, pur şi simplu, aura propriu-zis luciferică, privită din interior, care a fost necesară la plăsmuirea trupului feminin. Unele lucruri pe care le descriu femeile vizionare sunt interesante dintr-un cu totul alt motiv decât acela pentru care ele le consideră astfel. Dacă descriu asemenea lucruri sau le privesc ca şi cum ar fi o lume obiectivă interesantă, atunci ele se înşeală cu totul, sunt cu totul în eroare. Dar dacă această aură e privită din exterior, atunci ea este ceea ce tocmai a făcut să fie posibilă crearea formei feminine, din sânul eterului, în evoluţia Pământului. Aşa că noi putem spune: Femeia trebuie să fie deosebit de precaută, când la ea începe sau apare elementul vizionar, clarvederea imaginativă, pentru că aici poate uşor pândi un pericol, pericolul de a cădea pradă erorii.
Organismul masculin e altfel. Dacă studiem organismul masculin, constatăm că în aura lui şi-a întreţesut forţa Ahriman, dar acum în eterul sunetului şi în eterul vieţii. Şi, după cum la femeie există în special eterul căldurii, la bărbat există în special eterul vieţii. La femeie există în special eterul căldurii, în care acţionează Lucifer, iar la bărbat eterul vieţii, în care acţionează Ahriman. Când bărbatul iese din conştienţa sa, când coeziunea care se exprimă în el drept conştienţă a eului e estompată, când la bărbat apare un fel de stare pasivă, atunci iarăşi se poate vedea cum aura din jurul lui se face simţită, aura în care îşi are puterea Ahriman.
Dar acum este o aură care conţine în special eterul vieţii şi eterul sunetului. În ea există sunet în vibraţie, aşa că, de fapt, nu vedem aura bărbatului într-un mod atât de nemijlocit imaginativ, ci e ceva dintr-un sunet care vibrează, înconjurându-l pe bărbat. Toate acestea au de-a face, bineînţeles, cu forma umană, nu cu sufletul; toate acestea au de-a face cu bărbatul, în măsura în care el este ceva fizic. Aşa că acela care priveşte această aură din exterior poate vedea: bărbatul radiază – se poate spune acum – intuiţii. Sunt aceleaşi intuiţii din care a fost plăsmuită, de fapt, forma sa fizică prin care el există în lume ca bărbat. În jurul lui se aud sunete ce vibrează în mod viu. De aceea, pentru bărbat există un alt pericol, atunci când conştienţa e estompată spre pasivitate, pericolul de a auzi această aură proprie, de a auzi lăuntric. Bărbatul trebuie să fie deosebit de atent să nu se lase dus de valuri, când aude în mod spiritual propria sa aură, fiindcă atunci îl aude pe Ahriman care lucrează în el. Fiindcă Ahriman trebuie să fie acolo.
Vedeţi acum că în lume n-ar exista masculinul şi femininul dacă n-ar fi acţionat Lucifer şi Ahriman. Am vrea să ştim cum ar putea scăpa femeia de Lucifer, cum ar putea scăpa bărbatul de Ahriman! Predica: Trebuie să fugim de ele, de aceste puteri – am subliniat-o adesea –, e absolut prostească, fiindcă ele fac parte din ceea ce trăieşte în evoluţie, după ce evoluţia este deja aşa cum este.
Dar noi putem spune acum: Da, prin faptul că bărbatul stă pe Pământ aşa, ca bărbat, într-o încarnarea masculină, el îşi parcurge viaţa, iar ceea ce este el ca bărbat, ceea ce poate el vieţui ca bărbat, ceea ce este, într-un anumit sens, experienţa masculină, provine de la faptul că în el există eter al vieţii sunător, că în el există întotdeauna nişte coruri ale vieţii – Lebechöre –, în orice caz, nişte coruri ale vieţii amestecate de Ahriman, care construiesc, de fapt, forma lui de bărbat. El are în jur, în sine, coruri ale vieţii, care devin vizibile în jurul său numai când dobândeşte însuşiri mediumnice.
Să presupunem că avem de-a face cu nişte oameni care au murit imediat la naştere, care vor să exprime faptul că nu au devenit „bărbaţi” aici, în cursul încarnării lor. Ce ar spune ei oare? Ei ar spune că acest lucru nu a acţionat la naşterea lor, că, ce-i drept, au avut condiţiile de a deveni în această încarnare bărbaţi, dar că ceea ce face ca un bărbat să fie bărbat nu a acţionat. Au fost îndepărtaţi imediat de la ceea ce ar fi făcut ca ei să fie, în încarnarea fizică, bărbaţi. Într-un cuvânt, ei ar spune:
| Noi repede-am plecat Din coruri de viaţă! |
Wir wurden früh entfernt Von Lebechören. |
Asta spun băieţii preafericiţi.
| Noi repede-am plecat Din coruri de viaţă; Dar el a învăţat, |
Wir wurden früh entfernt Von Lebechören; Doch dieser hat gelernt, |
adică: el, Faust, a făcut experienţa. El a trecut prin viaţa cea lungă, prin lunga viaţă pământească. El este acela care ne poate comunica ceva în legătură cu această viaţă de pe Pământ.
| Acum ne-nvaţă. | Er wird uns lehren. |
Aşa că noi trebuie să privim în străfundurile cele mai adânci ale cunoaşterii oculte, dacă vrem să înţelegem de ce stă scris, tocmai în această operă, un cuvânt sau altul. Comentatorul vine apoi şi spune: Ei da, poetul alege aşa un cuvânt: coruri ale vieţii (Lebechöre) etc. – Un asemenea om e mulţumit cu toate, numai să nu fie nevoit să se supună necesităţii incomode de a învăţa ceva. Prin asemenea lucruri eu aş vrea să vă spun cât de la obiect şi de competentă, în sensul concepţiei spirituale despre lume, este această operă a lui Goethe, să vă arăt ce zace, de fapt, în această creaţie a lui Goethe.
Poate că v-am întristat inima, într-o direcţia sau alta – am spus imediat: Acest lucru are ceva greu de înţeles pentru inima umană –, prin faptul că am atras din nou atenţia asupra unor puncte caracteristice, în care Ahriman şi Lucifer acţionează în lume în aşa fel încât nu le putem scăpa. Fiindcă putem aranja lucrurile cum vrem, când ne pregătim pentru o încarnare – trebuie să o trăim fie într-o încarnare masculină, fie într-o încarnare feminină, nu avem altă posibilitate: dacă în ea nu e Lucifer, atunci în ea e Ahriman. Aşadar, nu se poate să împingem lucrurile atât de departe încât să spunem: Trebuie să scăpăm de amândoi. – Eu v-am întristat inima, nu-i aşa, pe lângă aceasta, şi arătându-vă că a observa aura proprie, a privi, aş zice, în această aură proprie, implică un anumit pericol. Dar înţelepciunea infinită a lumii constă tocmai în faptul că viaţa nu e făcută să fie ca un pendul în stare de repaus, că pendulul oscilează. Şi, aşa cum pendulul oscilează spre stânga sau spre dreapta, la fel şi viaţa, nu numai a omenirii, ci a lumii întregi, oscilează în direcţie ahrimanică şi în direcţie luciferică. Iar viaţa e posibilă numai datorită faptului că ea pendulează încolo şi încoace, între influenţele ahrimanice şi cele luciferice, că ea menţine între ele echilibrul şi posedă această forţă a echilibrului. De aceea, lucrului pe care l-am prezentat acum ca fiind periculos i se opune ceva. Dacă el e luciferic, i se opune ceva ahrimanic. Dacă e ceva ahrimanic, i se opune ceva luciferic.
Să luăm, aşadar, din nou, organismul femeii. El radiază, aş zice, o aură luciferică. Dar, prin faptul că o radiază, el îndepărtează eterul vieţii sau al sunetului, aceasta face ca în jurul organismului feminin să se formeze un fel de aură ahrimanică, aşa că organismul feminin are în mijloc aura luciferică, iar în exterior, pe cea ahrimanică. Dar organismul feminin, dacă nu este atât de inactiv încât să se oprească la perceperea vizuală a propriei aure, se poate dezvolta mai departe. Şi tocmai acesta este esenţialul, să nu ne oprim într-un mod nesănătos la primele imaginaţiuni care s-au format, ci să aplicăm întreaga voinţă pentru a răzbate prin aceste imaginaţiuni. Pentru că, în cele din urmă, trebuie să ajungem atât de departe încât să nu ne apară prima aură, ci să ne apară ceva reflectat, aş zice, de o placă-oglindă, care este acum o aură ahrimanică. Nu avem voie să privim în interiorul aurei proprii, ci trebuie să avem reflectat de aura exterioară ceea ce există în aura proprie. Vedeţi astfel că organismul feminin este în situaţia următoare: el primeşte elementul luciferic reflectat de cel ahrimanic şi tocmai prin aceasta e neutralizat, tocmai prin aceasta e menţinut în echilibru. El nu este, aşadar, nici ahrimanic, nici luciferic, ci e defemininizat, devine general-uman. Cu adevărat, el devine general-uman.
Vă rog, încercaţi să simţiţi foarte intens că, într-adevăr, atunci când omul se înalţă în spiritual, prin faptul că scapă fie de puterea luciferică, fie de cea ahrimanică, a propriei aure, tocmai că nu priveşte în interiorul elementului luciferic sau ahrimanic, ci lasă ca unul dintre ele să se oglindească şi, în acest fel, îl primeşte înapoi, în mod asexuat, fără să fie masculin sau feminin. Elementul feminin e neutralizat, devenind masculin, în contact cu cel ahrimanic, iar elementul masculin e neutralizat, devenind feminin, în contact cu cel luciferic. Fiindcă, exact la fel cum aura feminin-luciferică este înconjurată de aura ahrimanică, aura masculin-ahrimanică este înconjurată de aura luciferică şi reflectă ceea ce omul are în el, exact la fel ca în cazul organizării feminine. Vedem aceasta ca imagine de oglindă.
Să presupunem, aşadar, că cineva vrea să descrie acest proces. Când ar putea ajunge el în situaţia de a-l descrie? Ei bine, ceea ce se întâmplă în cazul clarvederii se întâmplă şi după moarte. Omul este în aceeaşi situaţie. În cazul clarvederii, femininul trebuie să se neutralizeze prin masculin, masculinul, prin feminin. Tot aşa se petrec lucrurile şi după moarte. Ce fel de reprezentări trebuie să apară acum? Ei bine, să presupunem că un suflet care s-a aflat într-un organism feminin a trecut prin moarte, că după moarte el trebuie să treacă prin tot felul de trăiri, care sunt o compensare a vinii pământeşti cu care el s-a încărcat. Un asemenea suflet va căuta acum, cu încetul, să ajungă la neutralizarea lucrurilor de care a fost legat pe Pământ. Femininul va căuta să realizeze neutralizarea prin masculin. Neutralizarea va consta în faptul că el va năzui spre masculinul suprem, ceea ce va fi pentru el o eliberare. Dacă vom întâlni după moarte femei penitente, pentru ele va trebui să fie caracteristic faptul că, în lumea spirituală, dorul lor e plin de năzuinţa spre elementul masculin aducător de echilibru. Cele trei penitente – Magna peccatrix, Mulier Samaritana, Maria Aegyptiaca – se află, în orice caz, în suita lui Mater gloriosa, dar ele trebuie să năzuiască spre neutralizare, spre realizarea echilibrului. De aceea, ce-i drept, Mater gloriosa acţionează în aură; acest lucru este exprimat în mod foarte clar, faptul că Mater gloriosa poate să acţioneze în aura lor, că ea are propria ei aură. Ia ascultaţi:
| Mici nori în faţă I se prezintă: Sunt pocăitele, Gingaşa gintă; Îngenunchează Sorbind eter, Graţie cer. |
Um sie verschlingen Sich leichte Wölkchen, Sind Büßerinnen, Ein zartes Völkchen, Um Ihre Kniee Den Äther schlürfend, Gnade bedürfend. Dir, der Unberührbaren, Ist es nicht benommen, Daß die leicht Verführbaren Traulich zu dir kommen. |
Dar ele sesizează acest lucru numai aşa, ca pe o conştienţă. Nu le vine în întâmpinare ca ceva care sună spre ele drept culmea înaltă a vieţii. Ci spre ele sună ceea ce ele trebuie să vieţuiască, prin Christos, în legătură cu Mater gloriosa. De aceea, vedem pretutindeni cum cuvintele celor trei penitente sunt îndreptate spre elementul masculin, spre Christos:
| Pe iubirea ce vărsat-a Lacrimi, ca balsam văpăii, Pentru Fiul tău, când – roata Îl huleau toţi fariseii; Pe urciorul plin ce-i dete Dulci arome-n strop cuminte, Şi pe gingaşele plete Се-au zvântat picioare sfinte... |
Bei der Liebe, die den Füßen Deines gottverklärten Sohnes Tränen ließ zum Balsam fließen, Trotz des Pharisäer-Hohnes; Beim Gefäße, das so reichlich Tropfte Wohlgeruch hernieder; Bei den Lokken, die so weichlich Trockneten die heil'gen Glieder. |
Iar la samariteană, la Maria:
| Pe fântâna unde-şi strânse Mai demult Avram cioporul, Pe urcioru-n care-şi stinse Buzele Mântuitorul... |
Bei dem Bronn, zu dem schon weiland Abram ließ die Herde führen; Bei dem Eimer, der dem Heiland Kühl die Lippe durft' berühren; |
Iar aici, spiritualizat:
| Pe izvorul pur şi darnic Ce ţâşnind acolo sprinten, Veşnic viu, adapă harnic Lumile de pretutindeni... |
Bei der reinen, reichen Quelle, Die nun dorther sich ergießet, Überflüssig, ewig helle, Rings durch alle Welten fließt. |
Christos se numeşte El însuşi, în faţa samaritencei: apa cea adevărată.
Iar la Maria Egipteanca avem deja de-a face cu punerea în mormânt:
| Pe sfinţitul loc în care-a Fost Iisus înmormântat; Pe-acel braţ şi-ameninţarea Ce din prag m-au alungat; Pe căinţa ce-n pustiu o Am trăit ani patruzeci; Pe-acel bucuros adio Ce-n nisip l-am scris pe veci. |
Bei dem hochgeweihten Orte, Wo den Herrn man niederließ: Bei dem Arm, der von der Pforte, Warnend mich zurükke stieß; Bei der vierzigjähr'gen Buße, Der ich treu in Wüsten blieb: Bei dem sel'gen Scheidegruße, Den im Sand ich niederschrieb. |
Vedem că în cele trei femei trăieşte ceea ce vrea să iasă, din aura proprie, spre ceea ce se neutralizează.
Iar dacă întrebăm ce găseşte acum bărbatul, drept element care îl neutralizează, care îl ridică din sfera masculinului, aflăm că e dorul după femininul care străbate lumea cu valurile sale.
| Vaste sunt văile, Spiritu-i mare. În pâlc, femeile Zboară prin zare. Miez al eterului, În coroana de stele, Regina cerului Luceşte-ntre ele. |
Hier ist die Aussicht frei, Der Geist erhoben. Dort ziehen Fraun vorbei, Schwebend nach oben; Die Herrliche mitteninn Im Sternenkranze, Die Himmelskönigin, Ich seh's am Glänze. |
În primă instanţă, el nu e atras, ca penitentele, în mod direct, de etern-masculinul din Christos, ci de ceea ce ţine de Christos drept element etern-feminin. Iar acesta îl duce, la rândul său, spre ceea ce, în sufletul lui Gretchen, e karmic legat de el, îl duce iarăşi la femeie. Vedeţi aici întreţesut în operă în mod delicat misterul adânc al felului în care se raportează omul la lumea spirituală.
Fiindcă, aş zice, cum să nu avem un sentiment consternam de adânc atunci când ne apare în faţa ochilor starea de fapt ocultă: sufletul destrupat, care mai are în el elementele – natură, care trebuie mai întâi separată de el –, care trebuie să se neutralizeze prin elementul feminin. Şi vedem cum, încercând să realizeze neutralizarea, care îl duce în sus, pentru că avem de-a face cu masculinul, cu Faust, trebuie să se facă simţit elementul feminin, drept „atragere spre sine”. E descris ceva cu totul minunat în această operă. Şi ni se dă de înţeles clar şi lămurit că acest ceva trebuie să fie prezent în ea. Faust va năzui, aşadar, prin gura Doctorului Marianus, spre elementul feminin, adică spre etern – femininul spiritual, dar spre taină, spre mister. Când ajunge să o vadă în spirit pe Mater gloriosa, el spune:
| Doamnă-a lumii, chip nestins, Lasă-mă prin haina Cortului de cer întins Să-ţi contemplu taina! Tot ce-n pieptu-mi de bărbat Lin şi grav mă-ncântă, Să te-ntâmpine curat Cu iubire sfântă. |
Höchste Herrscherin der Welt! Lasse mich im blauen, Ausgespannten Himmelszelt Dein Geheimnis schauen. Bill'ge, was des Mannes Brust Ernst und zart bewegt Und mit heil'ger Liebeslust Dir entgegen trägt! |
Să ne reprezentăm, aşadar: Faust căutând să se apropie de lumea spirituală, dorind intens să vadă în Mater gloriosa misterul femininului. Cum va putea fi realizat acest lucru? Ei bine, acest lucru va putea fi realizat prin faptul că lumina e neutralizată de radiaţiile sale ce se revarsă în sens opus, adică prin faptul că apare aura de lumină şi căldură feminină care este radiată în sens opus, nu aşa cum se revarsă ea în mod nemijlocit. Aceasta trebuie neutralizată, trebuie să fie unită cu faptul că această lumină are o contraradiaţie. Pe bolta cerească deschisă e perceput în mod spiritual misterul: femeia înveşmântată cu aura, cu Soarele. Când lumina e reflectată de Lună: femeia având la picioare Luna. Dumneavoastră cunoaşteţi această imagine, cel puţin ar trebui ca ea să vă fie cunoscută. Îl vedem astfel pe Faust însuşi dorind cu intensitate să vadă, până la urmă, pe bolta deschisă a Cerului, misterul: Maria, femeia, înveşmântată cu Soarele, având la picioare Luna, care reflectă lumina. Şi, ceea ce ştie el, de altfel, despre Mater gloriosa, formează, împreună cu acest mister, cu această taină, pe bolta deschisă a Cerului, conţinutul afectiv şi de sentiment al lui chorus mysticus. Fiindcă şi ceea ce mai are formă umană în Mater gloriosa este o parabolă, fiindcă aceasta e partea pieritoare, ceea ce mai ţine, în ea, de forma umană, şi toate acestea constituie o parabolă. Inaccesibilul, adică ceea ce, în dorul uman, este inaccesibil, aici devine realizare. Aici ajungem să percepem sub o formă solară radiaţia aurei [Nota 52], a cărei lumină acţionează, reflectată, trimisă înapoi de către Lună: indescriptibilul, aici a fost atins. Ceea ce în viaţa fizică nu poate fi înţeles – faptul că e căutat ceea ce, din sine, radiază în reflectarea lipsită de egoism – aici a fost atins. – Apoi, totul rostit, sub o formă corespunzătoare sentimentului, din gură de bărbat sau pentru urechi de bărbat:
| Etern-Femininul ne trage în sus. | Das Ewig-Weibliche zieht uns hinan. |
Trebuie să spunem, desigur: A lăsa ca Faust să acţioneze asupra noastră înseamnă cu adevărat, în ceea ce priveşte multe părţi din Faust, o intrare directă într-o atmosferă ocultă. – Şi, dacă eu aş vrea să vă spun tot ce ar fi de spus despre Faust din punct de vedere ocult, atunci ar trebui să mai rămânem împreună încă mult timp. Ar trebui să audiaţi multe conferinţe pe această temă. Dar, în primă instanţă, acest lucru nu e deloc necesar, fiindcă nu e atât de important să ne însuşim cât mai multe idei şi noţiuni, ci e foarte important, în primă instanţă, în ceea ce ne priveşte, să dăm profunzime sentimentelor noastre. Şi dacă noi dăm profunzime sentimentelor noastre faţă de această operă a literaturii universale, în aşa fel încât să fim cuprinşi de o veneraţie adâncă faţă de ceea ce a făcut geniul în a cărui activitate şi creaţie sunt prezente cu adevărat lucruri oculte, atunci noi facem un bine lumii şi nouă înşine. Dacă suntem în stare să avem faţă de ceea ce e mare din punct de vedere spiritual sentimentul de veneraţie just, atunci acesta e o cale importantă ce duce spre poarta ştiinţei spiritului.
Să spunem încă o dată: E mai puţin important să fantazăm cu gândirea, şi e mai important să dăm profunzime sentimentelor. – Şi eu aş da prea puţin pe faptul că am putut să vă spun, de exemplu, că ceea ce spun băieţii preafericiţi, şi anume că le-au fost răpite corurile vieţii, duce în asemenea adâncuri oculte, eu aş da prea puţin pe această simplă idee, dacă aş şti că inima dumneavoastră, că simţirea dumneavoastră, că simţul dumneavoastră lăuntric e cuprins, la rostirea unuia asemenea adevăr, de o emoţie atât de puternică încât simţiţi ceva din forţele profunde şi sfinte care trăiesc în lume, care se revarsă în activitatea creatoare a omului, când această activitate creatoare a omului e unită, într-adevăr, cu tainele lumii. Dacă ne putem înfiora cu privire la un asemenea fapt, la faptul că într-o operă poetică pot fi cuprinse lucruri atât de adânci, atunci această înfiorare prin care a trecut sufletul nostru, simţirea noastră, inima noastră, e mai valoroasă decât simpla cunoaştere a faptului că băieţii preafericiţi spun că nu s-au unit cu corurile vieţii. Nu bucuria cauzată de spiritualitatea ideii este aceea care trebuie să ne trezească emoţia, ci bucuria provocată de faptul că lumea e astfel ţesută din spiritual încât în inima umană acţionează lucrarea spiritului în aşa fel încât o asemenea activitate creatoare poate trăi în evoluţia spirituală a omenirii.
