Vom prezenta acum acea scenă din partea a doua a dramei Faust care precede scena finală, prezentată deja aici, după cum ştiţi. Acea scenă care începe cu cuvintele:
| Cetina dănţuie. Piscuri ne-nlănţuie, |
Waldung, sie schwankt heran, Felsen, sie lasten dran, |
Ea e numită de Goethe „Înălţarea la Cer a lui Faust”, iar scena care o precede e numită de obicei „Punerea în mormânt”. Dar noi vom începe deja de acolo unde această punere în mormânt a lui Faust e descrisă într-un sens mai larg.
Când ajungi la diferitele pasaje din Faust de Goethe, nu poţi să nu cazi într-un fel de uimire, văzând profunzimea infinită care există mai ales în partea a doua a dramei goetheene, prin faptul că avem de-a face cu o obiectivitate a descrierii lumii spirituale ce poate fi justificată prin ştiinţa spirituală. Şi demn de toată atenţia e faptul că Goethe a descris cu o asemenea obiectivitate lumea spirituală într-o epocă în care ştiinţa spirituală ca atare încă nu exista. Nu e nevoie să ne ocupăm prea mult de întrebarea care mi-a fost pusă odată, când am ţinut, în urmă cu mulţi ani [Nota 72], o conferinţă despre Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa floare de crin de Goethe, şi o autoritate în teosofia de şcoală veche m-a întrebat dacă sunt de părere că Goethe ştia tot ceea ce s-a spus în ştiinţa spirituală pentru justificarea misterului mai profund al basmului despre şarpele cel verde şi frumoasa Lilie. Eu am putut răspunde doar întrebând dacă respectivul crede că şi planta ştie foarte exact ceea ce botanistul află despre ea, pentru a putea creşte în mod just, conform legilor botanice. Când auzi o asemenea întrebare, îţi dai seama, de obicei, cât de inteligent se crede cel care întreabă. Dar, dacă reflectezi la o asemenea întrebare în contextul ei, îţi dai seama ce infinit de proşti sunt uneori oamenii care se cred atât de inteligenţi. Aşadar, nu e nevoie să ne preocupe întrebarea dacă Goethe va fi studiat undeva ştiinţa spirituală, aşa cum o putem studia noi astăzi, chiar dacă foarte uşor pot fi ridicate obiecţii tocmai de pe o poziţie care ia în atenţie această întrebare.
Ne sunt prezentate, la început, trei feluri de personaje, în afară de acelea pe care le cunoaştem din restul dramei Faust. Ne sunt puse în faţă trei feluri de personaje care au de-a face cu acel interval care se scurge între moartea lui Faust şi înălţarea sufletului său în regiunile spirituale. Primul fel de personaje care ne sunt prezentate sunt lemurii; al doilea fel de personaje care ne sunt prezentate sunt diavolii graşi, cu un corn scurt, drept, iar al treilea fel sunt diavolii slabi, uscăţivi cu un corn lung, curbat; ambele genuri de diavoli sunt „De viţă veche, din drăceşti vigoarne” („vom alten Teufelsschrot und -korne”).
Ei bine, noi putem spune: Cărui instinct spiritual, cărei înţelepciuni mai profunde, s-ar putea spune, la fel de bine, îi corespunde faptul că Goethe ne înfăţişează aceste trei feluri de personaje când descrie punerea în mormânt şi înălţarea la Cer a lui Faust? Căci această „punere în mormânt” începe arâtându-se că Faust a îmbătrânit în evoluţia sa, şi anume – după cum a indicat Goethe însuşi – a atins vârsta de 100 de ani. Prin urmare, aici, la începutul acestei scene, avem de-a face cu bătrânul Faust, ajuns la 100 de ani, care încă mai este încătuşat de Mefistofel, dar în aşa fel încât Faust poate crede acum că Mefistofel a devenit slujitorul său. Faust a luat hotărârea de a smulge mării o bucată de pământ, de a cultiva această bucată de pământ, pentru a crea astfel baza unui teritoriu plin de binecuvântări pentru omenire, pe care această omenire, o parte a omenirii, să poată evolua în pace şi libertate. Aşadar, într-un anumit sens, pentru că a fost smulsă mării prin munca lui Faust, această bucată de pământ este creaţia lui Faust. Ea mai trebuie îmbunătăţită prin faptul că apa unei mlaştini aflate acolo urmează să fie abătută în altă parte, prin construirea unui şanţ, pentru ca şi aerul să fie purificat, pentru ca aburii otrăvitori ai mlaştinii să nu pună în pericol sănătatea oamenilor, care trebuie să trăiască în pace şi libertate. Faust crede că Mefisto a devenit un supraveghetor care desfăşoară o muncă dătătoare de binecuvântări şi că el comandă ceata care urmează să execute ultima lucrare. Faust a orbit deja, lucru descris în scena precedentă. Aşadar, el nu vede ce ravagii face Ahriman pe planul fizic exterior şi de aceea se poate înţelege, de asemenea, de ce va face el apoi confuzie între cuvintele graben = a săpa şi Grab = mormânt. În timp ce Faust crede că se sapă un şanţ care va duce apa mlaştinii spre mare, pentru a purifica aerul, Mefistofel îi pune pe lemurii săi să sape mormântul lui Faust. La vârsta de 100 de ani, Faust mai este încă înşelat, e împleticit în plasa de minciuni a lui Mefistofel, care porunceşte să fie săpat mormântul şi trezeşte în Faust, prin sonoritatea asemănătoare a cuvintelor, reprezentarea amăgitoare că se sapă un şanţ.
Aici sunt ascunse multe taine. Azi nu aş vrea să mă ocup de aceste lucruri, le vom putea discuta, eventual, altă dată. Dar aş dori să ajungem să înţelegem, mai ales, de ce natură sunt aceste trei feluri de fiinţe. Chiar la începutul scenei despre care vorbim, şi care are loc în curtea din faţa palatului pe care şi l-a ridicat Faust, apare Mefistofel, după cum am spus, drept supraveghetor al cetei de lucrători pe care Faust crede că i-a adunat, în timp ce Mefistofel îi cheamă pe lemurii săi. El nu îi caracterizează pe lemuri printr-o observaţie scenică specială, ci în scena însăşi:
| Poftiţi, intraţi! Poftiţi, lemuri! Voi şleampăte persoane! Cârpeală-a falnicei naturi, Din oase, zgârci, tendoane! |
Herbei, herbei! Herein, herein! Ihr schlotternden Lemuren, Aus Bändern, Sehnen und Gebein Geflickte Halbnaturen! |
Prin urmare, ei sunt descrişi drept nişte fiinţe care au fost îmbinate numai din ligamentele care ţin la un loc părţile trupului uman, din tendoane şi oase anatomice. Aşadar, ceea ce nu a ajuns să devină muşchi în organismul uman ţine la un loc forma acestor făpturi, din aşa ceva au fost ele cârpăcite. Ele nu sunt nişte naturi depline, nişte naturi întregi, sunt nişte jumătăţi de natură, deoarece nu au ceea ce sunt sângele, muşchii, nervii, ci au doar ceea ce sunt tendoanele, ligamentele şi oasele. Din acestea sunt ele cârpăcite. Şi ne mai sunt caracterizate prin faptul că ulterior se exprimă ele însele în cor. Iar ceea ce spun ele arată două lucruri. În primul rând, felul cum au ajuns să facă acolo o muncă sub supravegherea lui Mefistofel; dar aceasta ne spune, totodată, ceva despre natura lor. Lemurii se exprimă în aşa fel încât îi auzim în succesiuni de sunete bălăngănite:
| Venirăm, iute de picior, Căci umblă vestea-n lume Despre-un ţinut încăpător Ce ni s-ar da anume. |
Wir treten dir sogleich zur Hand, Und, wie wir halb vernommen, Es gilt wohl gar ein weites Land, Das sollen wir bekommen. |
Aşadar, şi lemurii sunt, la început, în prada amăgirii: ei au auzit pe jumătate că urmează să le fie repartizată o bucată de pământ. În concepţia lui Mefistofel, ei trebuie să sape mormântul. Dar ei au auzit, pe jumătate şi nu în întregime, că urmează să primească o bucată întinsă de pământ. De aceea, ei aduc pentru lucru nişte ţăruşi ascuţiţi.
| Adus-аm lanţ, de măsurat. Şi pari, de-nfipt ca ţinte; Dar pentru ce ne-ai fost chemat, Zău, nu mai ţinem minte. |
Gespitzte Pfähle, die sind da, Die Kette lang zum Messen; Warum an uns der Ruf geschah, Das haben wir vergessen. |
În semi-natura lor, făcută din tendoane, ligamente şi oase, cârpăcite împreună, sună şi clămpăne încă ceva dintr-o chemare. Dar care este conţinutul chemării, ce au ei, propriu-zis, de făcut, asta au uitat. Acest lucru îi caracterizează cu adevărat. Se poate spune că ei sunt aici, dar nu ştiu de ce sunt aici. Ştiu pe jumătate de ce sunt aici, au auzit ceva, dar nu ştiu ce au auzit. Ei au perceput o chemare, dar apoi iar au uitat-o. Aşa stau ei în faţa noastră, aşadar, aceşti lemuri, şi Mefisto îi pune imediat la punct. El spune: Nu e nimic cu pământul întins pe care aţi vrut să-l aveţi; faceţi totul numai conform cu măsura voastră proprie, conform cu măsurile care se potrivesc celui format numai din oase şi ligamente.
| Nu-i vorba-aici de lucru năzdrăvan! O să luaţi chiar după voi măsura: Lungească-se de-a lungul un Lungan. |
Hier gilt kein künstlerisch Bemühn; Verfahret nur nach eignen Maßen! Der Längste lege längelang sich hin. |
Aşadar, unul dintre lemuri trebuie să se aşeze de-a lungul, şi acum el le spune cum trebuie să sape mormântul.
În următorul cor al lemurilor ni se spune că în ei mai zace încă ceva dintr-o semiamintire a faptului că au fost cândva ceva asemănător cu oamenii, că se trag din ceva de felul oamenilor:
| Ce tânăr iubăreţ eram Şi ştiu că dulce-mi fuse! La cânt, în horă, la bairam Zorit picior mă duse. |
Wie jung ich war und lebt' und liebt', Mich däucht, das war wohl süße; Wo's fröhlich klang und lustig ging, Da rührten sich meine Füße. |
Acest lucru l-au lăsat deja în urmă, e semiconştient:
| Dar anii plini de perfidii M-au pus în cârje, iată; Şi-n pragul gropii nimerii: De ce-o fi stând căscată! |
Nun hat das tückische Alter mich Mit seiner Krücke getroffen; Ich stolpert' über Grabes Tür, Warum stand sie just offen! |
Adică, ei îşi amintesc pe jumătate că se trag din oameni decedaţi. Cu aceştia a încercat mai întâi Mefisto să se descurce, de ei are, în primă instanţă, nevoie.
Acum vă rog să vă aduceţi aminte că eu am spus, în orice caz, adeseori, că noi nu purtăm corpul nostru fizic ca pe ceva lipsit de importanţă şi nu îl aruncăm doar ca pe un înveliş gol. El nu e doar învelişul nostru, am spus eu, ci şi instrumentul nostru. El conţine forţele prin care noi suntem uniţi cu pământul mineral. Acum, eu vă rog să luaţi seama la următorul lucru: În privinţa felului în care stăm aici, între naştere şi moarte, cu corpul nostru fizic, noi am fost plăsmuiţi pe Saturn, Soare, Lună şi Pământ. – Să ne reprezentăm tot ceea ce a fost sădit în fiinţa noastră de-a lungul evoluţiilor de pe Saturn, Soare, Lună şi Pământ, indicat în mod sumar, aş zice, prin tot ceea ce schiţez eu aici, ceea ce este integrat fiinţei noastre prin faptul că în stadiul Pământ primim drept instrument un eu, că în fiinţa noastră e integrat, ca instrument fizic, acest eu. Să ne transpunem acolo, în interior.
În timpul evoluţiei de pe Pământ, corpul nostru fizic primeşte din nou ceea ce a fost depus în el ca germene pe Saturn, şi care s-a dezvoltat apoi în timpul evoluţiilor de pe Soare şi Lună. Dar, prin faptul că în el lucrează eul, omului îi este integrat ceva ce el nu posedă datorită evoluţiilor de pe Saturn, Soare şi Lună, ci numai datorită evoluţiei de pe Pământ, care este expresia fizică exterioară a eului. Din acesta iese eul afară, în momentul morţii. Ceea ce ne-a rămas de pe Saturn, Soare şi Lună nu are în viaţa pământească nicio existenţă, nu are nimic comun cu forţele evoluţiei de pe Pământ. Forţele fizice ale evoluţiei de pe Pământ nu ar produce muşchii noştri, a fost necesar ca ei să fie produşi prin forţele fizice ale evoluţiei de pe Lună. Dar în cursul evoluţiei pământeşti, prin impulsurile eului, s-au format, fireşte, oasele, aşa cum abia în cursul evoluţiei atlanteene, datorită depunerilor de sare din Marea Atlantică, s-au format ligamentele, tendoanele. Toate acestea sunt integrate numai prin forţele pământeşti. Aşa că noi purtăm Pământul în fiinţa noastră, în oasele noastre, în tendoanele şi ligamentele noastre. În ele trăieşte Spiritul Pământului. În ele trăiesc aceleaşi forţe care există în întreaga activitate minerală a naturii sau tehnice a Pământului. În modul de îmbinare a oaselor, tendoanelor şi ligamentelor noastre trăieşte tot ceea ce poate proveni din activităţile mineral-fizice ale naturii Pământului şi din cele tehnice. Când trecem prin poarta morţii, noi lăsăm în urmă partea saturniană, solară, lunară a fiinţei noastre. Oasele, tendoanele, ligamentele trebuie să fie distruse de forţele Pământului însuşi, indiferent că omul putrezeşte sau că e incinerat; nu e nicio deosebire, aici trebuie să distrugă forţele speciale ale Pământului.
După ce Faust a murit, partea în care lucrează forţele speciale ale Pământului sunt predate Pământului, acelui Pământ căruia i-au fost predaţi toţi ceilalţi oameni decedaţi, în măsura în care ei sunt făcuţi din oase, ligamente şi tendoane. O profundă înţelegere spirituală a naturii se exprimă în forma pe care a dat-o Goethe acestei scene, o cunoaştere infinit de profundă a naturii! Fiindcă nu trebuie să credem nicidecum că am epuizat ceea ce rămâne din noi, spunând: Ei bine, corpul fizic se desprinde de pe noi şi partea sufletească a fiinţei noastre – aşa cum am descris mereu – merge mai departe, spre lumile spirituale. – Nu, în întregul corp fizic există forţe spirituale ascunse, care-i rămân Pământului. Dar Pământul nu poate reţine ceea ce n-a produs el însuşi, el păstrează pentru sine numai forţele din oase, ligamente şi tendoane. Când dumneavoastră îl îngropaţi pe om şi îl lăsaţi în seama procesului de putrezire sau când îl incineraţi – în însuşi corpul Pământului rămâne pentru totdeauna, pentru întreg viitorul, în pofida putrezirii sau a arderii, ceea ce acţionează, ca forţe, în oase, ligamente şi tendoane! Scheletul nostru, am putea spune, pe acesta îl predăm Pământului, rămâne aici, până când Pământul însuşi va fi ajuns la ţinta evoluţiei sale. Scheletul nostru e primit de scheletele tuturor oamenilor decedaţi mai înainte, el intră în comunitatea oamenilor decedaţi mai înainte. Ar fi o concepţie superficială aceea care ar spune: Aici toate sunt pieritoare. – Numai forma e pieritoare. Forţele care acţionează în ea sunt păstrate în activitatea Pământului. Şi dacă dumneavoastră luaţi astăzi forţele fizice active ale Pământului, veţi vedea că, dacă priviţi tocmai în interiorul Pământului, în pământ se află forţele care au intrat în el prin faptul că în pământ au fost îngropaţi oameni sau că ei au fost distruşi într-un fel oarecare, că trupurile lor au fost distruse într-un fel oarecare. Forţele care l-au format pe om se află acum în interiorul Pământului, acţionează în interiorul Pământului, ele sunt acolo, ele s-au păstrat.
Aşadar, noi putem spune: Mefisto e pus, pentru început, în faţa sarcinii de a se confrunta cu căile corpului fizic, cu calea, cu drumul pe care vrea s-o ia corpul fizic. – Şi aici are nevoie de lemuri, aş zice, care nu sunt nişte fiinţe fantomatice, ci subfantomatice, nişte fiinţe-fantomă, care sunt mereu unite cu corpul pământului, drept resturi ale oamenilor decedaţi. De ei are el nevoie.
Ştiţi ce s-ar întâmpla dacă ar pieri ceea ce, începând cu era atlanteană, ne este propriu drept oase, ligamente şi tendoane? Deja astăzi Pământul ar fi aproape de situaţia – şi în curând ar fi şi mai aproape de situaţia ca toţi oamenii să vină pe lume cu aşa-numitele „membre englezeşti”, cu nişte membre lipsite de măduvă şi de forţă. Oamenii ar veni pe lume rahitici, fiindcă Pământul are numai un anumit fond din forţa care zace în mişcările oaselor noastre şi care se dezvoltă în tendoanele noastre. Şi ceea ce noi restituim la moarte trece pe o cale misterioasă în corpurile oamenilor de mai târziu. Altfel, oamenii ar veni pe lume rahitici. Iar când un om vine pe lume rahitic, acesta e un semn că el nu a înnodat relaţia justă, în karma sa globală, cu acele forţe pe care Pământul le dă mereu şi pe care le primeşte mereu înapoi, de la oasele, ligamentele şi tendoanele omenirii.
Aşadar, o idee infinit de profundă, spirituală, despre natură, se exprimă în faptul că Mefisto a chemat aceste fiinţe-fantomă, aceste fiinţe subfantomatice, în ale căror rânduri intră şi fantoma lui Faust. Noi trebuie să înţelegem scena, fireşte, într-un mod absolut spiritual. Comentatorii dramei Faust au crezut întotdeauna că aici umblă de colo-colo nişte schelete. Dar sunt numai forţele care zac în oase, ligamente şi tendoane, forţele suprasensibile. Scena trebuie înţeleasă în mod absolut spiritual, numai prin percepţie spirituală, în felul percepţiei spirituale. Iată ce au în fiinţa lor aceşti lemuri, ei au ceea ce poartă omul în el datorită faptului că are un eu. Dar eul este în afara lor. Tot aşa, toate însuşirile care au venit abia prin eu sunt departe, sunt prezente numai pe jumătate, numai ca ecouri. De aceea, ele sunt aici şi, totuşi, nu sunt aici. Noi, oamenii, suntem aici abia atunci când trimitem eul nostru înăuntrul oaselor, ligamentelor şi tendoanelor. Acest lucru ei nu-l mai au. Noi înţelegem ce am auzit abia când prin oase, ligamente şi tendoane trimitem eul nostru înăuntru. Ei au numai ecoul; ei aud şi nu ştiu ce aud; ei au auzit o chemare şi au auzit-o numai pe jumătate, au uitat-o, din cauză că memoria lor zace în sistemul care e alcătuit din oase, ligamente şi tendoane. Aşadar, prin faptul că Mefistofel trebuie să se confrunte mai întâi cu căile pe care le parcurge corpul fizic al lui Faust, el, care este o fiinţă spirituală, dar vrea să-şi impună drepturile pe Pământ, ajunge la necesitatea de a se ocupa de lemuri, aşa cum îi înţelegem noi aici, fiindcă de la ei ar putea fura spiritualul corpului fizic al lui Faust. Căci şi la baza corpului fizic se află ceva spiritual. Pe acest ceva spiritual vrea el să pună mâna.
Amintiţi-vă acum, ca să înţelegeţi totul, un lucru pe care îl putem găsi într-un capitol al cărţii Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, unde e vorba de Păzitorul Pragului. Veţi găsi explicat acolo faptul că, atunci când omul parcurge o dezvoltare superioară, în direcţia spiritualului, diferite forţe care de obicei, în cazul cunoaşterii obişnuite, sunt unite în el, acum se despart. Acolo eu le-am caracterizat după facultăţi. Voinţa, simţirea şi gândirea se despart, fiecare devine ceva independent. Mefisto, care a rămas în urmă cu propria sa fiinţă pe treapta de evoluţie lunară, mai era familiarizat cu evoluţia lunară. Aşa trebuie să-l concepeţi. El, Mefisto, e familiarizat, în modul lui practic de a concepe viaţa, cu evoluţia lunară. Dar şi în percepţia atavică a Lunii exista acest lucru, părţile constitutive ale omului erau separate, încă nu erau unite prin intermediul eului. Dacă Mefisto vrea, în felul lui, să acapareze partea spirituală din Faust, el trebuie s-o acapareze în caracterul ei trinitar. El trebuie s-o acapareze drept spiritualul corpului fizic; aici, el trebuie să se confrunte cu lemurii. Apoi, trebuie să vrea s-o acapareze ca pe o a doua parte constitutivă, în corpul eteric, cel care se desprinde la puţin timp după moarte. El îl cunoaşte, el trebuie să vrea să-l acapareze. Şi apoi trebuie să vrea să-şi însuşească acest spiritual în ceea ce trece în lumea spirituală şi s-a desprins de corpul eteric. Ceea ce este menţinut împreună de către eu nu corespunde împărăţiei sale, aici el încă nu este acasă, Mefisto, el are încă starea de separare. Aşadar, el trebuie să pună preţ, în mod instinctiv, pe obţinerea a ceea ce este spiritualul corpului fizic; şi de aceea trebuie să-i pună la lucru pe lemuri. Dar, pentru că el cunoaşte sufletescul numai în starea de separaţie, vrea să acapareze din ceea ce este separat – nu ştie ce –, corpul eteric, care iese afară prin partea constitutivă inferioară a omului. Şi atunci îi aduce pe diavolii graşi, ca să fure corpul eteric. Pe urmă – nu ştie ce va mai fi. Poate va reuşi să înhaţe spiritualul lui Faust în cea de-a treia parte constitutivă, în aceea care vrea să se înalţe în lumea spirituală? Acum îi aduce pe diavolii slabi. Şi aşa vrea să ia în stăpânire spiritualul lui Faust. Dar el trebuie să reunească, aş zice, cu instinct diavolesc, triada care îi poate mijloci corpul fizic în mod direct în spiritualitatea sa – corpul eteric, spiritual-sufletescul.
Corp eteric – vedeţi dumneavoastră, cu eterul care există aici, fizica nu prea o scoate la capăt, pentru că eterul are o însuşire ciudată, care îl deosebeşte de materialitatea obişnuită. El nu e greu, nu are greutate. Greutatea pământească obişnuită, ea nu poate să reţină eterul. Mefisto vrea să-l reţină. Vrea să-l reţină cu ajutorul unor entităţi spirituale. Pentru că a devenit deja spiritual, eterul, el trebuie să fie reţinut tot de nişte entităţi spirituale. Pentru aceasta are nevoie de diavolii graşi, care, ca entităţi spirituale, au o anumită greutate. De aceea, ei trebuie să fie nişte găgăuţi burtoşi, cu nişte corpuri foarte grase – mici de statură, bineînţeles, fiindcă, dacă ar fi înalţi, ar ajunge prea mult în regiunile de sus. Ei trebuie să fie scunzi, graşi, la ei spiritualul trebuie să fie înrudit cu Pământul, trebuie să fie de aşa natură încât să poată reţine pe Pământ ceea ce vrea să zboare spre spirit. Trebuie să fie, aşadar, mici şi îndesaţi, şi tot ceea ce este la ei expresie fiziognomică a omenescului trebuie să fie greoi, grosolan. Ei trebuie să posede nişte forţe uriaşe în corpul lor scurt şi îndesat. De aceea, la ei acele membre care sunt mai spiritualizate sunt mici; în realitate, ei trebuie să aibă mâini mici, nişte cioturi de braţe. E greu să interpretezi aşa ceva, aşa ceva poate fi redat pe scenă numai dacă actorii se străduiesc, pe cât posibil, să-şi pună în mişcare numai partea inferioară a braţelor; acest lucru, bineînţeles, trebuie exersat şi învăţat [Nota 73]. Dar şi nasul merge înspre greutate. El e dezvoltat; nasul, care la diavoli a devenit un corn, merge înspre greutate; nasul a devenit, împreună cu fruntea, un organ greu, care nu-l uneşte pe om cu aerul, ci acţionează prin greutatea proprie.
De asemenea fiinţe are nevoie Mefisto, pentru ca ele să poată reţine în restul sferei pământeşti corpul eteric, despre care noi ştim pe ce căi o ia, pentru că nu are greutate pământească. Pe aceştia, Mefisto trebuie să-i pregătească în aşa fel încât, când din regiunile inferioare ale trupului lui Faust apare corpul eteric, ei să-l poată apuca. De aceea, el îi îndeamnă:
| Hai, iute-acum! Cu pasul mai vioi! Voi, domni cu drepte, domni cu strâmbe coarne. De viţă veche, din drăceşti vigoarne. Aduceţi gura iadului cu voi! Desigur, iadul are guri o mie, înghite după rang şi vrednicie; Cu timpul însă, şi-acest ultim joc N-o să mai fie scrupulos deloc. (Înfiorătoarea gură a Infernului se deschide.) Mari colţi se cască; de pe cerul gurii Vâlvoarea flăcărilor saltă-n furii, Şi văd prin aburii ce-adâncu-l cern Cetatea focului cu jar etern. Cei osândiţi înoată-n ele-acum. |
Nur frisch heran! verdoppelt euren Schritt, Ihr Herrn vom graden, Herrn vom krummen Hörne, Vom alten Teufelsschrot und -körne Bringt ihr zugleich den Höllenrachen mit. Zwar hat die Hölle Rachen viele! viele! Nach Standsgebühr und Würden schlingt sie ein; Doch wird man auch bei diesem letzten Spiele Ins künftige nicht so bedenklich sein. (Der greuliche Höllenrachen tut sich links auf.) Eckzähne klaffen; dem Gewölb des Schlundes Entquillt der Feuerstrom in Wut, Und in dem Siedequalm des Hintergrundes Seh' ich die Fiammenstadt in ewiger Glut! |
Acesta este, fireşte, acelaşi oraş în flăcări pe care-l întâlnim la Dante!
| Vârtejul roşu ş.a.m.d. | Die rote Brandung... und so weiter. |
Acum se apropie, ei, diavolii cei graşi, cu cornul scurt, drept! El îi descrie:
| Mişei burduhănoşi cu buci de pară! | Nun, wanstige Schuften mit den Feuerbacken! |
Aşadar, ei încă mai au constituţia în care fiinţele de pe Lună respirau foc. Ei sunt „Mişei burduhănoşi cu buci de pară!”, care „Voi ardeţi drept, de sulfuri îngrăşaţi”.
| Vi-e ceafa scurtă, groasă şi vulgară! | Klotzartige, kurze, nie bewegte Nacken! |
Aşadar, totul e în nemişcare; mişcarea este deja pe jumătate ceva spiritual. La ei, totul e grosolan şi stângaci; totul este de aşa natură încât silesc spiritul să cadă în puterea greutăţii, pentru că trebuie să reţină eterul cel uşor. Şi el îi postează acolo:
| Pe jos, un licăr de fosfor căutaţi; | Hier unten lauert, ob's wie Phosphor gleißt: |
– să vadă dacă iese afară corpul eteric pe care trebuie să-l prindă –
| E sufleţelul, Psyche-ntraripata; | Das ist das Seelchen, Psyche mit den Flügeln, |
– el îl priveşte drept suflet! –
| De-l jupuiţi, e-un viermişor scârbos... | Die rupft ihr aus, so ist's ein garstiger Wurm; |
Dar el vrea să aibă corpul eteric sub formă de balaur, nu-i aşa.
| Îi pun frumos pecetea mea şi – gata! O zvârl în sfredelul de foc de jos! |
Mit meinem Stempel will ich sie besiegeln, Dann fort mit ihr im Feuerwirbelsturm! |
El spune acum, într-un mod foarte nimerit, în timp ce-i postează acolo pe diavolii graşi:
| Ia, scotociţi prin părţile inferioare, E rolul vostru, puhavi muşterii! Acolo-i place-a locui, se pare; Dar totuşi sigur nu prea poţi să fii. |
Paßt auf die niedern Regionen, Ihr Schläuche, das ist eure Pflicht; Ob's ihr beliebte, da zu wohnen, So akkurat weiß man das nicht. |
Şi cum ar putea să o ştie, căci doar el are cele trei părţi ale sufletului; el nu ştie prea bine spre ce să se năpustească!
| El în buric se simte ca acasă. | Im Nabel ist sie gern zu Haus, |
E regiunea prin care corpul eteric trebuie să iasă mai întâi din om.
| Vegheaţi şi fiţi atenţi, când o să iasă. | Nehmt es in acht, sie wischt euch dort heraus. |
Aici îi avem, aşadar, pe diavolii graşi, cu cornul scurt, drept, care vor să încerce să dea spiritualului o asemenea formă, încât el să dezvolte greutate pământească.
Partea a treia, Mefisto vrea să şi-o însuşească folosindu-i pe diavolii slabi. Ei trebuie să fie nişte tipi foarte uscăţivi, iarăşi greu de interpretat! Foarte slabi, la ei totul a devenit spiritual, aşadar, nasul şi fruntea s-au unit formând un corn, care învinge materia cât se poate de mult, o învinge în mod diavolesc, deci, curbat şi lung, pentru că scopul pe care ei trebuie să-l atingă este acela de a deveni foarte spirituali, de a învinge în întregime greutatea pământească. De aceea ei sunt Firlefanze, ca titirezul, se mişcă repede, ca titirezul. Ei trebuie puşi acum să prindă ceea ce trece în lumea spirituală – a treia parte. Ei trebuie să gonească, aşadar, după forţele care se dezvoltă tocmai din sânul greutăţii. Ceea ce ei nu trebuie să aducă sub influenţa greutăţii pământeşti trebuie să fie dezvoltat de ei, aşadar, ca un titirez – opus greutăţii –, cu ajutorul membrelor lor lungi, mobile, care ar trebui, de fapt, să crească din ei. Aşa trebuie să se dezvolte aceşti diavoli. Aşa îi trimite Mefisto la treabă:
| Voi ăştia, namile şi găgăuţi. Scurmaţi prin aer! nu vă stingeţi zborul! Cu braţe-ntinse |
Ihr Firlefänze, flügelmännische Riesen! Greift in die Luft, versucht euch ohne Rast; Die Arme strack, |
– strack înseamnă, în acest caz, lung, faptul că ele devin subţiri şi lungi –
| Cu braţe-ntinse şi cu gheare iuţi | Die Arme strack, die Klauen scharf gewiesen, |
– aşadar, ies afară, în loc de degete, nişte gheare lungi –
| Să-mi prindeţi fluşturatic-zburătorul... | Daß ihr die Flatternde, die Flüchtige faßt.. |
– sufletul, care trece în lumile spirituale –
| În casă veche nu prea stă supus; Şi-apoi, oricum, ca geniu trage-n sus. |
Es ist ihr sicher schlecht im alten Haus, Und das Genie, es will gleich obenaus |
– în opoziţie cu corpul eteric: geniul, care este întotdeauna de natură sufletesc-spirituală –
| Şi-apoi, oricum, ca geniu trage-n sus. | Und das Genie, es will gleich obenaus. |
Aici vedeţi cum, în conformitate cu constituţia omului, funcţia lemurilor e circumscrisă în mod clar la corpul fizic, aceea a diavolilor graşi la corpul eteric, aceea a diavolilor slabi la sufletesc-spiritual!
Acum se apropie ceata cerească, armata fiinţelor cereşti, adică a fiinţelor care aparţin lumilor spirituale. Şi lucrurile sunt descrise în aşa fel încât toţi aceia care îi slujesc lui Mefisto – lemuri, diavoli graşi şi diavoli slabi – dau greş, nu realizează nimic. Apare ceata cerească:
| Voi, soli ca miliţii. Cu ceru-nrudiţii, Purtaţi blând în zbor: Greşelii – iertarea, Ţărânii – suflarea! Făpturilor toate Cu har însemnate Lărgiţi-le zarea, Să urce uşor! |
Folget Gesandte, Himmelsverwandte, Gemächlichen Flugs; Sündern vergeben, Staub zu beleben; Allen Naturen Freundliche Spuren Wirket im Schweben Des weilenden Zugs. |
Acestea sunt, aşadar, nişte entităţi care, ce-i drept, nu au trecut prin experienţele pământeşti, dar nu au pretenţia de a acţiona asupra sferei pământeşti, ci acţionează numai asupra spiritual – sufletescului uman. Mefisto e de-a dreptul deplasat, el a rămas un spirit, un spirit lunar, şi acţionează asupra Pământului. Entităţile amintite au rămas în sfera lor. De aceea, ele trebuie să-i apară ca nişte oameni care nici măcar n-au devenit oameni, ci mai sunt încă pe o treaptă anterioară oamenilor, care nu au ajuns la majorat, mai puţin decât sunt copiii.
| Falsete-aud, stridentă zdrăngăneală Se lasă-n jos cu nimbul nedorit; O băieţos-fetească cârpăceală, Cum gustului bigot i-a convenit. |
Mißtöne hör5 ich, garstiges Geklimper, Von oben kommt's mit unwillkommnem Tag; Es ist das bübisch-mädchenhafte Gestümper, Wie frömmelnder Geschmack sich's lieben mag. |
Şi aşa mai departe. Înrudirea profundă, în calitate de fiinţă spirituală, pe care o are cu îngerii, Mefisto o cunoaşte, desigur, foarte bine. Au rămas şi unii şi alţii fiinţe spirituale. De aceea, el îi numeşte diavoli de felul lui, dar diavoli deghizaţi.
| Şi ei sunt diavoli însă travestiţi. De pierdem azi ruşinea de veci o să ne-ajungă; Păziţi deci groapa! Fiţi atenţi pe dungă! |
Es sind auch Teufel, doch verkappt. Hier zu verlieren, wär’ euch ew’ge Schande; Ans Grab heran und haltet fest am Rande! |
Acum începe lupta dintre această ceată de îngeri şi diavolii graşi şi cei slabi, uscăţivi, care se străduiesc să acapareze sufletul lui Faust. Mefisto stă acolo, el trebuie să participe la această luptă. El le dă indicaţii diavolilor săi, căci adulmecă ceva. Ce adulmecă el, de fapt? Ei bine, el cunoaşte triada drept ceva sufletesc. Dar acest sufletesc nu e capabil să perceapă unitatea eului. El nu crede că la Faust unitatea eului e atât de puternică încât să menţină coeziunea triadei. Aceasta e marea sa eroare. În timp ce el vorbeşte mereu de faptul că sufletul are trei părţi, se face simţită, în acest moment, din direcţia lumii spirituale, unitatea sufletului, care menţine coeziunea a tot şi a toate. Dacă această unitate, această unitate a eului, nu ar exista, atunci lemurii ar putea atrage la ei, pentru ei, spiritualul corpului fizic, fără ca acesta să rămână în legătură cu marele tot al lumii, cu întregul cosmic, diavolii slabi ar putea acapara sufletul, geniul. Dar, datorită faptului că la omul pământesc ele sunt ţinute împreună de către eu, între naştere şi moarte, fiecare merge, ce-i drept, pe drumul său: trupul o ia spre Pământ, corpul eteric spre regiunea eterică, iar ceea ce este sufletul, spre regiunea spirituală, dar ele rămân predestinate unul pentru celălalt. Rămâne o legătură. Şi de îndată ce există legătura creată de caracterul eului, diavolul nu mai poate face nimic. Dar el se pregăteşte de treabă în mod absolut corect.
| Ce tresăriţi şi vă pitiţi? Aşa-i în iad? |
Was duckt und zuckt ihr? ist das Höllenbrauch? |
– diavolii graşi şi cei slabi simt că aici se apropie un alt element.
| Staţi nemişcaţi, lăsaţi-le să cadă. |
So haltet Stand und laßt sie streuen. |
Căci ei presară trandafiri, ca simbol al iubirii spirituale, care vine de sus:
| Păstrează-ţi locul, nătăfleţ răsad! Ei s-au gândit că pot сu-aşa zăpadă Să facă diavolii fierbinţi grămadă; Suflaţi – şi toate se topesc şi cad. |
An seinen Platz ein jeder Gauch! Sie denken wohl, mit solchen Blümeleien Die heißen Teufel einzuschneien; Das schmilzt und schrumpft vor eurem Hauch. |
Acum ei încep, pentru că el le-o porunceşte:
| Hai, suflă, Foale-aprins. |
Nun pustet, Püstriche! – |
Ei suflă acum departe ceea ce are loc în jurul lor drept chin al iubirii. Pentru ei, acesta e jar fierbinte, pe care nu-l suportă. Ei suflă, dar suflă prea tare, pentru că nu pot găsi măsura justă. Ei n-au fost învăţaţi pentru ceea ce se formează prin evoluţie pământească.
| – Destul! Opreşte!... Dacă nu ştiţi măsura nicidecum! |
– Genug, genug! . . . Daß ihr doch nie die rechten Maße kennt! |
Şi el o cunoaşte numai atâta cât o observă pe Pământ; din propria sa fiinţă, nici el n-o cunoaşte, dreapta măsură. Dar, prin faptul că a fost aşa mult timp împreună cu Faust şi a văzut de ce are nevoie Faust, el cunoaşte iarăşi, pentru un timp, măsurile oamenilor.
| – Destul! Opreşte! Nici chiar aşa! Închideţi nas şi bot! Prea aţi suflat vijelios de tot. Dacă nu ştiţi măsura nicidecum! Nu numai se zbârcesc, ci ard, sunt scrum! Plutesc ca flăcări limpezi, veninoase: Hai, strângeţi rândurile numeroase! Dar unde-s forţa şi curajul lor? Simt dracii-un straniu jar ispititor. |
– Genug, genug! Vor eurem Brodem bleicht der ganze Flug. – Nicht so gewaltsam! Schließet Maul und Nasen! Fürwahr, ihr habt zu stark geblasen. Daß ihr doch nie die rechten Maße kennt! Das schrumpft nicht nur, es bräunt sich, dorr't, es brennt! Schon schwebt's heran mit giftig klaren Flammen; Stemmt euch dagegen, drängt euch fest zusammen! – Die Kraft erlischt! dahin ist aller Mut! Die Teufel wittern fremde Schmeichelglut. |
Pentru el, iubirea e numai linguşeală, el transpune totul în sfera egoismului. Şi vedem astfel cum, prin această luptă, care se încinge aici, prin reprezentarea lui Mefisto – fiindcă totul se desfăşoară în reprezentarea lui Mefisto, care se transpune pentru un timp în vechea sa perioadă lunară – se arată posibilitatea de a avea sufletul în stare de disociere, în trei, pe când, de fapt, el i-a fost smuls prin unitate.
Interesant este că tocmai în această scenă găsim şi conştienţa evoluţiei spirituale interioare a omenirii. Ia gândiţi-vă la ceea ce am spus adesea: numai o anumită minte îngustă poate crede că, dacă ne întoarcem în trecut, de când există oameni, ei au arătat mereu la fel; aşadar, din punct de vedere sufletesc ni-i imaginăm pe vechii romani, greci, egipteni, pe toţi, mai mult sau mai puţin, aşa cum sunt oamenii de astăzi, pe când, de fapt, au fost făcuţi paşi mari în evoluţie. Oamenii care se gândesc numai la secolele cele mai recente nu ştiu nimic despre lucrurile prin care au trecut oamenii, în evoluţie, de-a lungul secolelor. Dar fiinţele spirituale observă aceasta, pentru că ele privesc totul în mod spiritual. Şi de aceea e atât de frumos că din cuvintele lui Mefisto noi vedem aici, la Faust, tocmai ceea ce el, Mefisto, care este, bineînţeles, un flăcău bătrân, a făcut de-a lungul întregii evoluţii pământeşti – dumneavoastră ştiţi că el spune undeva că a găsit odată un „neam omenesc cristalizat”! [Nota 74] – da, Mefisto vede aici că lucrurile s-au schimbat.
| Stă corpu-ntins. Când duhul va zbura, i-arăt Înscrisul iscălit cu sânge. |
Der Körper liegt, und will der Geist entfliehn, Ich zeig' ihm rasch den blutgeschriebnen Titel; – |
Aşadar, ce vrea el, de fapt? Faust a murit. Sufletul îl vrea, din care el cunoaşte numai triada. Ne amintim că Faust a încheiat cu Mefisto un pact, care chiar a fost scris cu sânge, un contract. Ce vrea acum Mefisto, de fapt, Mefisto-Ahriman? Ce vrea el oare? El vrea să invoce pactul său. Dacă în momentul în care sufletul iese afară arată pactul, atunci, crede el, sufletul nu-i poate scăpa. Ei bine, începând cu acest punct, eu prefer să nu vorbesc mai departe, având în vedere unele cuvinte ruşinoase care au fost rostite în aceste vremuri agitate [Nota 75]. După ce prietenii noştri au fost învinuiţi că nu gândesc cum trebuie în legătură cu contractele, nu vreau să emit acum o teorie asupra contractelor, care ar putea fi şi ea exploatată. Poate că ar fi posibil să se spună, chiar dacă în această scenă nu trec tocmai de partea lui Mefisto, ci de partea lui Faust: Faust ar fi, în ceea ce priveşte modul lui de a înţelege contractul, un adevărat pangermanist! – Nu vreau să vorbesc mai departe despre mizeria în care am putea ajunge, fiindcă ar trebui fie să luăm partea lui Mefisto-Ahriman, fie să ne expunem pericolului, deoarece Faust nu dă curs titlului scris cu sânge, de a ni se pune aceasta în cârcă drept concepţie pangermanică. Aşadar, mai bine să tăcem în legătură cu toate acele înţelepciuni mai adânci pe care ar trebui să le dezvoltăm, dacă am vorbi despre pactul dintre Faust şi Mefisto. Să lăsăm asta!
Dar evoluţia, cu sensul ei, ne iese în întâmpinare la cuvintele lui Mefisto, care atrage atenţia asupra faptului că vremurile se schimbă şi, odată cu ele, impulsurile care există în evoluţia omenirii. Mai demult, el se pricepea încă destul de bine să înhaţe sufletele, astăzi îi spunem superstiţie, dar noi ştim că erau vremurile întru câtva clarvăzătoare – pe când existau vremurile vechi. Pe atunci, sufletele mai trăiau cu uşurinţă ca triade; şi pe atunci el mai putea înhăţa sufletele, dacă lucrurile fuseseră bine pregătite, şi, la urma urmelor, el le pregătise foarte bine în cazul lui Faust. Dar acum, când se apropie a cincea epocă postatlanteană şi unitatea sufletului e realizată prin intermediul eului, el încă nu şi-a parcurs întreaga instruire.
| Vai! azi în fel şi chip îl poţi constrânge Ре-un drac, şi sufletele-i poţi fura. Cu vechiul meu sistem, scandalu-i sigur, Cu unul nou, te compromiţi uşor. |
Doch leider hat man jetzt so viele Mittel, Dem Teufel Seelen zu entziehen. Auf altem Wege stößt man an, Auf neuem sind wir nicht empfohlen. |
În epoca a cincea postatlanteană trebuie cu adevărat să se atragă atenţia asupra naturii lui Mefistofel-Ahriman, şi aici el va fi, de fapt, „prost observat şi nici recomandat”. El nu este prea bine observat şi recomandat, diavolul, el nu e observat, pentru că nu e recunoscut, atunci când e prezentat undeva drept Mefistofel-Ahriman se consideră că el nu e de rang.
| Mârlanii nu-l adulmecă pe dracul. Nici când acesta-i gâdilă la gâlci. |
Den Teufel spürt das Völkchen nie, Und wenn er sie beim Kragen hatte. |
El este, totuşi, aici, dar nu este observat. Şi de aceea îşi aduce complicii, despre care crede că îl vor putea ajuta să obţină ceea ce vrea: sufletul, în constituţia lui tripartită. Dar faptul că acesta nu mai există ca triadă, cum era în forma sa iniţială, face să-i scape lui Mefisto.
E ceva curios cu acest Mefisto-Ahriman. Vin fiinţele care fac parte din lumea spirituală, ele coboară în sfera lui şi, ei bine, el se îndrăgosteşte, propriu-zis, de aceste fiinţe. Goethe descrie foarte corect o scenă de dragoste dintre Mefisto şi îngeri. Diavolul are minte. Iar o iubire între Mefisto şi îngeri este cu adevărat o relaţie amoroasă absurdă, aşa o numeşte şi Mefisto. Dar cum se face că acest amor absurd îl poate, totuşi, cuprinde? Cum se face că în el iau naştere sentimente de iubire? Dacă nu ar fi trăit atât timp alături de Faust şi n-ar fi vrut să-l zăpăcească, prin faptul că a incitat în el asemenea sentimente sub o formă deosebit de seducătoare, ele n-ar fi trecut asupra lui. Şi astfel aveţi aici, iarăşi, o înţelepciune adâncă, o înţelepciune minunată. Diavolul nu are, de fapt, niciun fel de iubire erotică sau de alt fel, în sensul pământesc al cuvântului. Nu are aşa ceva. Amorul este, fireşte, absurd, în ceea ce-l priveşte, căci noi ştim, Pământul este cosmosul iubirii. El, diavolul, este din cosmosul înţelepciunii. Dar el e deplasat, el umblă pe suprafaţa Pământului şi vrea mereu să integreze Pământul în împărăţia sa. Şi astfel el ajunge mereu în situaţia de a-şi integra lui însuşi nişte însuşiri care se dezvoltă pe Pământ şi care acum nu se mai potrivesc cu natura sa. Pentru a putea ajunge să spere că va captura un suflet, el trebuie să pregătească acel suflet pentru diavol, adică să-l facă apt de a asimila acele însuşiri pe care Lucifer le-a sădit la început. Dar în felul acesta se molipseşte el însuşi de acea însuşire şi devine iarăşi incapabil de a reţine acel suflet. Vedeţi aici, dezvoltat în mare, la diavol, ceea ce se petrece în mic. Gândiţi-vă numai, şi omul e făcut în aşa fel încât să incite pasiuni, dar dacă el le dezvoltă până la un anumit punct, ele îi distrug, totodată, organismul. Aşa că acest lucru poate fi dus până la o anumită limită. Diavolul trebuie să aspire în el ca un vampir, aş zice, nişte însuşiri omeneşti, pentru a putea să incite patimile în Faust. Dar cu aceasta el distruge în sine însuşi adevărată sa natură de diavol. Şi de aceea este posibil să ia naştere amorul absurd faţă de îngeri şi ca el să devină neatent şi să nu observe deloc că îngerii îi luau sufletul pe care voia să-l înhaţe el. La el trebuia să aibă loc această întunecare a conştienţei, această trecere a conştienţei în subconştient.
Dat fiind faptul că azi vom mai avea spectacol, nu pot spune mai mult. Cred că, deocamdată, s-a spus destul, pentru a mijloci cât de cât înţelegerea triadei care apare în această scenă! Eu cred că noi vedem, tocmai când ne dăruim unei asemenea expuneri, ce infinit de adânci sunt lucrurile despre care Goethe spune că le-a întreţesut în mod tainic în partea a doua din Faust.
Asemenea oameni, care au putut trezi în ei reprezentarea că evoluţia omenirii e străbătută de înţelepciune spirituală, numai că aceasta s-a retras puţin, în epoca noastră, că această înţelepciune spirituală nu mai odihneşte adeseori decât ca o umbră în tot felul de societăţi oculte îndreptăţite sau nu, asemenea oameni izolaţi au ştiut mereu ce înţelepciune adâncă zace în Faust-ul lui Goethe, o înţelepciune reală, o înţelepciune cosmică concretă. De aceea, ei au vorbit în acest sens. Şi un asemenea om le-a închinat, de sărbătoarea Sânzienelor, în 1880, manilor lui Goethe, o scurtă poezie, în care a vrut să arate cât de mult se simţea el însuşi una cu Goethe întru înţelepciunea spirituală, un bărbat care, prin erudiţia erei materialiste, nu mai avea, în fond, decât foarte puţin din Goethe, foarte puţine lucruri concrete. Şi, pentru că ştiinţa spirituală nu se născuse încă, în vremea în care scria acest bărbat, el a avut doar un sentiment vag al faptului că această ştiinţă trăieşte în Goethe ca un instinct. Comentariul la Faust [Nota 76] pe care el, Oswald Marbach, l-a scris, nu a fost prea important. Dar în poezia pe care el a închinat-o, la marea sărbătoare a înţelepciunii francmasonice, manilor lui Goethe – aşa s-a spus întotdeauna, în trecut, când cineva se adresa părţii nemuritoare a omului, manii, în care trăieşte acelaşi spirit care trăieşte în manas –, în această poezie se arată că, într-un mod pe jumătate conştient, am zice, numai în câteva suflete singuratice a existat, totuşi, mereu legătura cu lumile mari care au trăit în opera poetică a lui Goethe. Şi de aceea, bărbatul care se simţea unit cu manii lui Goethe, cu individualitatea lui Goethe, a spus, de sărbătoarea Sânzienelor, de sărbătoarea masonică, în 1880:
Ţie – tu – frate – tată – prea sublim maestru!
Căruia după-un secol, astăzi, noi, ca semn,
Al celei mai fidele iubiri, în unirea spiritelor libere,
Mâinile noastre strâns împreunate le întindem; –
Dintre spirite cel mai măreţ şi dintre liberi cel mai liber!
Spre tine, sus, noi năzuim, să-ţi semănăm;
Ţie, ne dedicăm! Ţie, ре-ai noştri fii ţi-i închinăm,
Pentru ca desăvârșirea să încununeze cândva clădirea noastră!
Tu ai năzuit la fel ca noi; dar căutarea ta
După cunoaşterea de sine, ce duce la înţelepciune,
A fost mereu însufleţită de o viaţă nespus de sănătoasă,
De tărie de creator, ce spre fapte înaintează,
Spre lucruri care spre lumină te ridică,
În jurul cărora a frumuseţii strălucire veşnică se întinde;
Tu te-ai luptat ca Israel, cu Dumnezeu,
Până când, ca învingător, pe Tine însuţi te-ai învins!
Ceea ce tainic cu Tine ne uneşte
Nu le e trădat celor neiniţiaţi cu niciun cuvânt;
Dar fie vestit cu voce tare poporului întreg
Prin ale celei mai pure iubiri niciodată obosită de fapte,
Prin lumină clară, ce spiritul în spirit o aprinde,
Prin ale vieţii veşnice mereu verzi semănături,
Înainte, o, maestre! Acolo unde Tu te-ai dus,
Ne-atrage, după Tine, dorul nostru cel mai aprins.
Fie să vină o vreme în care asemenea cuvinte să fie şi să poată fi adevărate!
