Nenumărate sunt faptele din care ne dăm seama că înțelepciunea filosofică a grecilor își avea rădăcinile în același sol al gândirii ca și cunoașterea mistică. Pe marii filosofi îi înțelegi numai dacă te apropii de ei cu sentimente dobândite din observarea misteriilor. Cu câtă venerație vorbește Platon în Phaidon despre „doctrinele oculte”: „Și sunt destule șanse ca oamenii aceia cărora le datorăm instituirea inițierilor să nu fi fost niște nepricepuți și ca în tainele lor să se ascundă revelația unei realități: aceea că toți cei care ajung la Hades fără să fi fost inițiați în misterii vor zăcea în mlaștină, în timp ce aceia care ajung acolo purificați și inițiați vor sălășlui împreună cu zeii. Căci, după spusa celor care se ocupă de inițieri, sunt «mulți purtători de thyrs, puțini bacanți». Iar după părerea mea aceștia din urmă nu sunt alții decât cei pătrunși de adevărata înțelepciune. Ca să mă număr printre ei m-am străduit și eu în fel și chip toată viața, din răsputeri fără să precupețesc nimic”* – Astfel despre inițiere poate vorbi doar cel care și-a pus în întregime propria năzuință spre înțelepciune în slujba gândirii create prin inițiere. Cuvintele marilor filosofi greci se vor limpezi fără îndoială, dacă vom lăsa să cadă asupră-le lumina misteriilor.
* Platon, Opere, vol. IV, trad. de Petru Creția, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983,p. 68 (n. trad.).
Raportarea lui Heraclit din Efes (535-475 î.Hr.) la esența misteriilor este exprimată concis într-o maximă în legătură cu el, care ne-а fost transmisă prin tradiție și care spune că ideile lui „ar fi о cărare de neurmat”, că cel ce se îndreaptă spre ele fără a fi inițiat găsește doar „beznă și întuneric” și că, dimpotrivă, pentru cel condus de către un myst, ele ar fi „mai limpezi decât Soarele”. Și dacă despre cartea sa se spune că și-a depus-o în templul Artemisei, aceasta, de asemenea, nu înseamnă altceva decât că el poate fi înțeles numai de inițiați. (Edmund Pfleiderer a prezentat deja elementele istorice privind legătură lui Heraclit cu misteriile. Vezi cartea sa Die Philosophie des Heraklit von Ephesus im Lichte der Mysterienidee, Berlin, 1886.) Heraclit era numit „cel obscur”, pentru că numai cu ajutorul misteriilor se făcea lumină în conceptele sale.
Heraclit ne apare ca о personalitate care privește viața cu cea mai mare seriozitate. Din trăsăturile sale, dacă știi să ți le reprezinți, înțelegi că el purta în sine intimități ale cunoașterii despre care știa că pot fi semnalate, dar nu și exprimate de orice cuvânt. Dintr-un asemenea mod de gândire s-а născut cunoscutul său dicton: „Totul curge”, dicton pe care Plutarh îl explică prin cuvintele: „Nu poți intra de două ori în același râu, nici nu poți atinge de două ori о ființă muritoare. Ci se distruge și iarăși se adună cu strășnicie și repeziciune; nu mai apoi, ci în același timp adună și desparte, vine și se duce”. Omul care gândește în acest fel a pătruns cu privirea natura lucrurilor trecătoare. Căci el s-а simțit silit să caracterizeze, cu cele mai pătrunzătoare cuvinte, esența vremelniciei înseși. Nu poți da о asemenea caracterizare, dacă nu pui în cumpănă efemerul și veșnicia. Și îndeosebi nu poți extinde această caracteristică asupra omului, dacă n-ai privit în lăuntrul său. Iar Heraclit a extins această caracteristică și asupra omului: „Ca unul și același lucru coexistă în noi viața și moartea, veghea și somnul, tinerețea și bătrânețea; ultimele preschimbându-se, devin primele, iar primele, la rândul lor, printr-o nouă schimbare, devin ultimele.”* Această propoziție exprimă о cunoaștere deplină a caracterului de aparență al personalității inferioare. În altă parte el întărește spusele: „În viața noastră și deopotrivă în moartea noastră este viață și moarte / În același timp/”. Ce altceva vrea să însemne acest lucru, decât că viața poate fi socotită mai de preț decât moartea numai din punctul de vedere al elementului efemer. Moartea este pieire pentru a face loc unei vieți noi; dar în noua viață, veșnicul trăiește ca și în cea veche, în viața trecătoare apare același element veșnic ca și în moarte. Dacă omul a sesizat acest element veșnic, privește moartea și viața cu același sentiment. Viața are pentru el о valoare deosebită doar dacă el n-a putut deștepta în sine acest element veșnic. Poți să zici de о mie de ori că „Totul curge”, căci, dacă n-o spui cu acest conținut sentimental, este un nimic. Cunoștințele referitoare la veșnica devenire nu au nici о valoare,dacă nu desființează dependența noastră de această devenire. Renunțarea la acea bucurie de a trăi care aleargă după ceea ce este trecător, iată la ce se referă Heraclit în maxima sa. „Cum să zicem în legătură cu viața noastră de toate zilele că suntem, când din punctul de vedere al elementului veșnic, știm totuși că suntem și nu suntem”. (Vezi Fragmentul 81 al lui Heraclit.) „Hades este unul și același cu Dionysos”**, se spune într-unul din fragmentele heraclitiene. Dionysos, zeul bucuriei de a trăi, al germinării și creșterii, căruia i-au fost închinate sărbătorile dionisiace, este pentru Heraclit același cu Hades, zeul nimicirii, zeul distrugerii. Doar cel care vede moartea în viață și viața în moarte, iar în amândouă vede elementul veșnic care este mai presus de viață și moarte, numai acela poate privi în lumina adevărată neajunsurile și binefacerile existenței. Atunci și neajunsurile își vor afla justificarea lor, pentru că și în ele trăiește veșnicul. Ceea ce sunt ele din punctul de vedere al vieții limitate, inferioare, sunt doar în aparență: „Pentru oameni nu e cel mai bun lucru să li se împlinească toate dorințele. Boala face ca sănătatea să fie dulce și plăcută; foamea, săturarea, iar osteneala, odihna.”***
* Heraclit, Fragment 88, trad. De A. Piatkowski și Ion Banu în Filozofia greacă până la Platon, vol. I, 1979, p.362 (n.trad)
** Op. Cit., Fragment 15, p.352-352 (n.trad).
*** Ibid., Fragment 110-111, p. 364 (n. trad.).
„Marea: iată о apă foarte pură și foarte impură; bună de băut pentru pești, ea le asigură viața; de nebăut pentru oameni, ea îi ucide.”* Heraclit nu vrea să atragă atenția în primul rând asupra caracterului trecător al lucrurilor pământești, ci asupra strălucirii și măreției elementului veșnic. — El a avut cuvinte grele împotriva lui Homer, lui Hesiod și învățaților zilei. El a vrut să dezvăluie felul lor de a gândi, care se crampona numai de ceea ce era trecător. El nu voia zei înzestrați cu însușiri luate din lumea trecătoare. Și n-a putut considera ca superioară о știință care cercetează legile devenirii și trecerii lucrurilor. – Pentru el, din ceea ce este trecător se exprimă ceva veșnic. Pentru acest element veșnic, Heraclit are un simbol cu un înțeles profund: „Există о armonie a tensiunilor opuse ca de pildă la arc și la liră.”** Câte nu zac în această imagine! Prin separarea forțelor și armonizarea puterilor separate se ajunge la unitate. Un ton se opune altuia; și totuși, împreună cu el, produce armonia. Aplicând acestea la lumea spirituală, ajungem la gândurile lui Heraclit: „Nemuritori-muritori, muritori-nemuritori. Viața unora este moartea celorlalți, iar viața acestora — moartea celor dintâi.” ***
* Ibid., Fragment 61, p. 358 (n. trad.).
** Ibid., Fragment 51, p. 357 (n. trad.).
*** Ibid., Fragment 62, p. 358 (n. trad.).
Păcatul originar al omului este cramponarea cu cunoașterea sa de ceea ce este trecător. El se îndepărtează astfel de ceea ce este veșnic. În felul acesta, viața devine pentru el un pericol. Ceea ce i se întâmplă, i se întâmplă de la viață. Dar ceea ce trăiește își pierde ghimpele, dacă pentru om viața nu mai are о valoare absolută. Atunci el își recapătă neprihănirea. Este ca și când s-ar putea reîntoarce în copilărie, ieșind din așa-numita seriozitate a vieții. Ceea ce omul matur consideră ca absolut serios este obiect de joacă pentru copil. Cunoscătorul devine însă precum copilul. Privite din perspectivă veșniciei, valorile „serioase” își pierd valoarea. Viața apare atunci ca un joc. „Veșnicia”, spune deci Heraclit, „este un copil care se joacă, este domnia unui copil”* În ce constă păcatul originar? Constă în a lua în serios ceea ce nu are nimic de-a face cu seriozitatea. Dumnezeu s-а revărsat pe sine în lumea lucrurilor. Cel care ia lucrurile fără Dumnezeu, le ia doar ca „morminte ale lui Dumnezeu”. El ar trebui să se joace cu ele ca un copil; iar seriozitatea să și-o folosească pentru a scoate din ele Divinul, care doarme în ele fermecat.
* Ibid., Fragment 52, p. 357 (n. trad.).
Contemplarea veșnicului arde, pârjolește obișnuita iluzionare asupra lucrurilor. Spiritul dizolvă gândurile care vin din simțuri, le topește. El este un foc devastator. Acesta este sensul superior al ideii lui Heraclit despre foc ca substanță originară a tuturor lucrurilor. Desigur, această idee trebuie luată în primul rând în sensul unei obișnuite explicații fizice a fenomenelor cosmice. Dar nu-l înțelege pe Heraclit cel ce nu gândește asupra lui precum gândea asupra legilor Bibliei Filon, care a trăit pe vremea apariției creștinismului: „Există oameni”, spunea el, „care iau legile scrise numai ca simboluri ale învățăturilor spirituale, pe acestea din urmă cercetându-le cu grijă, pe primele, însă nesocotindu-le; pe asemenea oameni nu pot decât să-i învinuiesc, căci ei ar trebui să țină seama și de una și de alta: de cunoașterea sensului ascuns și de observarea celui fățiș.” – Dacă vom polemiza în legătură cu faptul că Heraclit, cu al său concept al focului, s-а referit la focul sensibil sau că, dimpotrivă, pentru el focul ar fi doar un simbol al spiritului veșnic, ce dizolvă și plăsmuiește din nou lucrurile, de fapt îi răstălmăcim gândurile. El a avut în vedere și una și alta și nici una din ele. Căci pentru el spiritul trăia și în focul obișnuit. Iar forța care acționează fizic în foc trăiește pe о treaptă superioară în sufletul omenesc; acesta topește în creuzetul său cunoașterea prin simțuri, făcând ca din ea să apară contemplarea veșnicului.
Heraclit poate fi cu ușurință înțeles greșit. Pentru el războiul este tatăl lucrurilor. Dar numai al „lucrurilor”, nu al veșnicului. Dacă în lume n-ar fi contraste, dacă nu s-ar manifesta cele mai felurite interese contradictorii, n-ar exista lumea devenirii, a vremelniciei. Dar ceea ce se revelează în acest conflict, ceea ce se revarsă în el, nu este războiul, ci armonia. Chiar dacă în toate lucrurile este război, spiritul înțeleptului trebuie să se întindă asupra lor ca focul și să le transforme în armonie. Din acest punct strălucește о mare idee a înțelepciunii lui Heraclit. Ce este omul ca entitate personală? Heraclit găsește răspunsul la această întrebare pornind de la acest punct. Omul este alcătuit dintr-un amestec de elemente contradictorii în care s-а revărsat Divinitatea. Așa se constată el pe sine. El devine astfel conștient de spiritul din el, de spiritul care provine din veșnicie. Pentru el, acest spirit este însă născut din conflictul elementelor. Dar acest spirit trebuie să-și împace elementele. În om, natura se depășește pe sine însăși. Căci aceeași forță, unică și universală, a creat conflictul, amestecul și iarăși, plină de înțelepciune, va lichida acest conflict. Avem aici veșnica dualitate ce trăiește în om, eterna opoziție dintre temporal și veșnic. Prin elementul veșnic, omul a devenit ceva absolut determinat; iar din acest ceva determinat, el trebuie să creeze ceva superior. El este dependent și independent. La spiritul veșnic pe care îl contemplă, omul poate lua parte totuși numai pe măsură amestecului produs în el de acest spirit. Și tocmai de aceea omul are menirea ca din ceea ce este temporal, să plăsmuiască elementul veșnic. Spiritul acționează în el. Dar acționează într-un mod aparte. Acționează din ceea ce este temporal.
Specific sufletului omenesc este că ceva temporal acționează asemenea unui element veșnic, impulsionând și dezvoltând asemenea acestuia. Aceasta face ca sufletul omenesc să-i semene deopotrivă unui Dumnezeu, ca și unui vierme. Astfel omul se situează la mijloc între Dumnezeu și animal. Această forță care impulsionează și dezvoltă este elementul său daimonic. Este ceea ce în el năzuiește să-l depășească. Heraclit a exprimat extraordinar acest fapt: „Daimonul omului este soarta lui”. (Daimon este luat aici în sensul grecesc. În sensul modern ar fi trebuit spus: spirit.) Astfel pentru Heraclit, ceea ce trăiește în om depășește cu mult elementul personal. Acest element personal este purtătorul unui element daimonic. Un element daimonic, care nu este închis între hotarele personalității și pentru care moartea și nașterea a ceea ce este personal nu au nici о importanță. Ce are a face acest element daimonic cu ceea ce apare și dispare ca personalitate? Pentru elementul daimonic, ceea ce este personal este doar о formă de apariție. Purtătorul unei asemenea cunoașteri privește dincolo de sine însuși, înainte și înapoi. Faptul că în sine viețuiește daimonicul este pentru el dovada propriei sale veșnicii. Dar acestui daimonic, el nu-i mai poate atribui acum unica misiune de a-i umple personalitatea. Căci elementul personal poate fi numai una din aceste forme de apariție ale daimonicului. Daimonul nu se poate limita la о singură personalitate. El are forța de a însufleți multe personalități. El are posibilitatea de a trece din personalitate în personalitate. Marea idee a reîntrupării izvorăște ca ceva de la sine înțeles din premisele lui Heraclit. Dar nu numai ideea, ci însăși experiența acestei reîntrupări. Ideea doar pregătește pentru această experiență. Cine devine conștient de daimonicul din sine nu-l găsește ca imaculat, primar. Îl găsește cu însușiri. De unde le are? De ce am aptitudini înnăscute? Pentru că alte personalități au lucrat deja la daimonul meu. Și dacă nu pot presupune că sarcinile daimonului sunt epuizate în personalitatea mea, ce se întâmplă atunci cu ceea ce fac eu din acest daimon? Eu lucrez la о personalitate de mai târziu. Între mine și unitatea cosmică s-а interpus ceva ce se întinde dincolo de mine; dar acest ceva nu este același lucru cu Divinitatea. Daimonul meu se interpune între acestea. Așa cum ziua mea de azi este doar rezultatul celei de ieri, iar ziua mea de mâine va fi doar rezultatul celei de azi, tot astfel viața mea este urmare a unei alte vieți și va fi temelie pentru una următoare. Așa cum omul pământesc privește înapoi, spre nenumăratele zile de ieri și înainte, spre nenumăratele zile de mâine, tot astfel privește sufletul înțeleptului nenumăratele vieți din trecut și nenumăratele vieți din viitor. Ideile și deprinderile dobândite ieri îmi sunt de folos astăzi. Nu este oare tot așa și cu viața? Nu intră oare oamenii în orizontul existenței cu cele mai felurite aptitudini? De unde această diversitate? Provine oare din neant? – Știința noastră despre natură se mândrește mult cu faptul că a alungat miracolul din domeniul concepțiilor noastre despre viața organică. David Friedrich Strauss (Der alte und der neue Glaube) consideră drept о mare cucerire а epocii moderne faptul că о creatură organică desăvârșită nu о mai gândim ca fiind creată din nimic, printr-o minune. Înțelegem perfecțiunea, dacă о putem explica prin evoluție din ceea ce este imperfect. Structura maimuței nu mai este minune, dacă putem considera ca precursori ai maimuței peștii primordiali, care s-au transformat treptat. Să consimțim deci a lua ca just pentru spirit ceea ce, pe de alta parte, apare ca just pentru natură. Va avea oare spiritul desăvârșit aceleași premise ca cel nedesăvârșit? Va avea oare Goethe aceleași condiții ca un hotentot oarecare? Pe cât de puțin un pește are aceleași premise cu о maimuță, pe tot atât de puțin spiritul lui Goethe are aceleași condiții spirituale preliminare cu acela al sălbaticului. Genealogia spirituală a spiritului goethean este alta decât aceea a unui spirit sălbatic. Spiritul a devenit aidoma trupului. Spiritul din Goethe are mai mulți strămoși decât cel din sălbatic. Să luăm în acest sens învățătura despre reîntrupare. N-o vom mai găsi în acest caz ca „neștiințifică”. Vom explica însă în mod just ceea ce găsim în suflet. Ceea ce e dat nu vom mai considera drept miracol. Pot să scriu datorită faptului că am învățat acest lucru. Nimeni nu se poate așeza să scrie, dacă niciodată înainte n-a ținut un condei în mănă. Dar să aibă cineva о „privire genială” într-un mod miraculos? Nu; această „privire genială” trebuie și ea dobândită; trebuie învățată. Și dacă apare într-o personalitate, о numim ceva spiritual. Dar și acest ceva spiritual a fost mai întâi învățat; ceea ce „poți” într-o viață ulterioară ai dobândit într-una anterioară.
Așa și numai așa apărea lui Heraclit și celorlalți înțelepți greci ideea veșniciei. Niciodată n-a fost vorba la ei despre о dăinuire a personalității nemijlocite. Să comparăm un vers al lui Empedocles (490-430 î.Hr.). Despre cei care iau înzestrarea nativă doar ca minune, el spune:
„Bieți neghiobi, căci nu au cuget profund acei ce
Nădăjduiesc că se naște ceva ce n-a fost mai-nainte
Sau că moare ceva și piere cu totul
Căci din ce nu există nu poate ceva să se nască.
Cu neputință-i, la fel, ca ceea ce este, să piară
În întregime, fără ca nimeni să știe: ci, dimpotrivă,
Veșnic va fi un lucru pus într-un loc oarecare
Unde mereu cineva îl pune.
Nici nu există ceva-n univers ce gol e cu totul,
Nici plin să fie peste măsură nu-i cu putință.
Gol cu totul nu e nimic; de unde atuncea
S-ar putea-adăuga ceva în acesta?
Nici un bărbat înțelept n-ar putea să deducă cu mintea-i
Astfel de lucruri. Cât își trăiesc așa-zisa viață
Oamenii-atâta există și-au parte de rău și de bine;
Mai înainte de-а se fi-nchegat într-un corp muritorii,
Și după ce descompuși au ajuns, ei nu mai există.”*
* Empedocles, Fragment 13, 14, 15, trad. de Felicia Ștef, în op. cit., p. 477-478 (n. trad.).
Înțeleptul grec nu pune deloc problema dacă în om există ceva veșnic, ci doar în ce constă acest veșnic și cum poate omul să-l păstreze și să-l îngrijească în sine. Căci pentru el a fost de la bun început clar că omul ființează ca о creatură intermediară între Pământesc și Divin. Nici vorbă n-a fost de ceva divin, existând în afara sau de cealaltă parte a lumii. Divinul trăiește în om; aici el trăiește doar într-un mod omenesc. Este forța care-l îndeamnă pe om să încerce să devină tot mai divin. Doar cine gândește astfel poate rosti ca Empedocle:
„Când tu, lăsându-ți trupul, te vei avânta spre liberul eter,
Vei fi un zeu nemuritor, scăpat de moarte.”
Ce se poate întâmpla cu о viață omenească dintr-un asemenea punct de vedere? Ea poate fi inițiată în rânduiala magică a veșnicului. Căci în această rânduială trebuie să existe forțe pe care simpla viață naturală nu le dezvoltă. Iar viața omenească ar putea trece fără rost dacă aceste forțe ar zăcea nefolosite. Misiunea misteriilor era de a face accesibile aceste forțe, ducându-l astfel pe om la asemănarea cu Divinul. Același lucru și l-au asumat ca misiune și înțelepții greci. Astfel înțelegem cuvintele lui Platon că „cel ce ajunge în lumea lui Hades nepurificat și neinițiat se va afunda în mlaștină, pe când cel purificat și inițiat, о dată ajuns acolo, va locui cu zeii”. Avem de-а face aici cu о idee a nemuririi, a cărei importanță este stabilită în lăuntrul Universului. Tot ceea ce întreprinde omul spre a deștepta în sine elementul veșnic, îl face pentru a spori valoarea existențială a lumii. În calitatea sa de cunoscător, el nu este un spectator pasiv al Universului, care-și face о imagine despre ceea ce ar există și fără el. Forța sa de cunoaștere este о forță naturală superioară, creatoare. Ceea ce în el sclipește ca spirit este ceva divin, care înainte era fermecat și care, fără cunoașterea lui, ar fi rămas blocat, trebuind să aștepte ca altcineva să rupă vraja. Astfel personalitatea omenească nu trăiește în sine și pentru sine; ea trăiește pentru lume. Dacă este privită astfel, viața se extinde cu mult dincolo de existența izolată. Într-o asemenea concepție înțelegem principii ca acel al lui Pindar, care dă о perspectivă spre ceea ce este veșnic: „Fericit cel care a văzut acele lucruri și coboară apoi sub pământul pe dinăuntru gol; el cunoaște capătul vieții, el cunoaște începutul făgăduit de Zeus”.
Putem să înțelegem atitudinea mândră și firea solitară ale unor asemenea înțelepți, precum Heraclit. Aceștia puteau spune despre ei cu mândrie că multe le sunt dezvăluite; căci ceea ce știau, ei nu puneau deloc pe seama personalității lor trecătoare, ci a daimonului veșnic din ei. Mândria lor purta în mod necesar tocmai pecetea smereniei și modestiei exprimate în cuvintele: Orice cunoștință despre lucrurile trecătoare este în veșnică curgere, precum aceste lucruri trecătoare însele. Heraclit numește lumea veșnică un joc; tot atât de bine ar putea s-о numească și suprema seriozitate. Dar cuvântul seriozitate s-а tocit prin folosirea lui la trăirile pământești. Jocul veșnicului lasă neschimbată în om siguranța vieții, pe care i-o răpește seriozitatea izvorâtă din ceea ce este trecător.
О altă formă a concepției despre lume în afara celei a lui Heraclit a apărut, fundamentată pe esența misteriilor, în cadrul comunității întemeiate de Pitagora în sec. VI î.Hr., în sudul Italiei. În numere și în figurile geometrice, ale căror legi ei le cercetau prin matematică, pitagoreicii vedeau temelia lucrurilor. Despre ei Aristotel spunea: „În primul rând ei studiau matematica și, pe măsură ce pătrundeau în ea, considerau principiile de bază ale acesteia drept temeiuri ale tuturor lucrurilor. Întrucât în matematică numerele din natură sunt primordiale, iar ei credeau că văd în numere ceva foarte asemănător lucrurilor și celor ce devin – în numere, mai mult decât în foc, pământ și apă – о însușire a numerelor însemna pentru ei dreptate, о alta suflet și spirit, apoi о alta timp și tot așa mai departe pentru toate celelalte. Apoi ei găseau în numere însușirile și condițiile armoniei și astfel, prin întreaga lor natură, toate celelalte păreau că sunt copie a numerelor, iar numerele sunt elementul primordial în natură.”
Cercetarea matematic-științifică a fenomenelor naturale trebuie să conducă totdeauna la un anumit pitagoreism. Dacă atingem о coardă de о anumită lungime, apare un anumit sunet. Dacă scurtăm coarda în anumite raporturi numerice, vor apărea mereu alte sunete. Frecvențele sunetului pot fi exprimate prin raporturi numerice. Fizica exprimă prin numere chiar și raporturile dintre culori. Dacă două corpuri se combină formând unul singur, întotdeauna о anumită cantitate dintr-o substanță, exprimabilă о dată pentru totdeauna prin numere, se combină cu о cantitate corespunzătoare din cealaltă substanță. Spre asemenea ordini din natură, alcătuite după cantitate și număr, era orientat spiritul de observație al pitagoreicilor. Și figurile geometrice joacă în natură un rol asemănător. Astronomia, de pildă, este о matematică aplicată la corpurile cerești. Important pentru imaginația contemplativă a pitagoreicilor era faptul că omul cercetează legile numerelor și figurilor doar pentru sine, numai prin operațiunile sale spirituale și că totuși privind afară în natură, lucrurile se conformează legilor pe care le-а stabilit pentru sine, în sufletul său. Omul formează pentru sine conceptul de elipsă; el stabilește legile elipsei. Iar corpurile cerești se mișcă potrivit legilor stabilite de el. (Desigur, aici nu este vorba despre concepțiile astronomice ale pitagoreicilor. În relația avută aici în vedere, ceea ce se poate spune despre concepțiile lor se poate spune și despre cele ale lui Copernic.) De aici rezultă nemijlocit că înfăptuirile sufletului omenesc nu sunt о activitate separată de restul lumii, ci că în aceste înfăptuiri se exprimă ceea ce străbate lumea ca rânduială legică. Pitagoreicul își spunea: simțurile arată omului fenomenele perceptibile prin simțuri. Ele nu îi arată însă armonioasele rânduieli cărora li se supun lucrurile. Aceste rânduieli armonioase spiritul omenesc trebuie să le găsească mai întâi în sine, dacă vrea să le privească afară în lume. Sensul mai adânc al lumii, ceea ce stăpânește în ea ca necesitate veșnică, legică: iată ce apare în sufletul omenesc, iată ce devine în el realitate prezentă. În suflet se înalță sensul lumii. Acest sens nu se află în ceea ce vedem, auzim și pipăim, ci în ceea ce sufletul dă la iveală din adâncile sale izvoare. Așadar, rânduielile veșnice sunt ascunse în adâncurile sufletului. Să coborâm în suflet și vom găsi veșnicul. Dumnezeu, eterna armonie cosmică, se află în sufletul omenesc. Sufletescul nu se limitează la corporalitatea închisă în pielea omului. Căci ceea ce se naște în suflet sunt rânduielile potrivit cărora se rotesc lumile în spațiul ceresc. Acest suflet nu se află în personalitate. Personalitatea oferă doar organul prin care se poate exprima ceea ce străbate spațiul cosmic ca rânduială. Ceva din spiritul lui Pitagora se ascunde în ceea ce a spus Părintele Bisericii Grigorie de Nissa: „Natura umană, se spune, este doar ceva mic, limitat, dar nemărginită este Divinitatea; cum poate fi atunci cuprinsă nemărginirea în ceea ce este mărunt? Și cine se încumetă să spună că infinitatea Dumnezeirii era circumscrisă în mărginirea cărnii ca într-un vas? Căci niciodată în viața noastră natura spirituală nu este închisă înăuntrul hotarelor cărnii; ci masa corpului este limitată anume prin elementele vecine, iar sufletul, prin mișcările gândirii, se răspândește liber în întreaga creație”. Sufletul nu este personalitatea. Sufletul ține de nemărginire. Astfel, și dintr-un asemenea punct de vedere pitagoreicii trebuiau să considere că doar „smintiții” își pot imagina că sufletescul s-ar epuiza odată cu personalitatea. – Și pentru ei important era să deștepte în personalitate elementul veșnic. Cunoașterea însemna raporturile lor cu veșnicul. Pentru ei, omul trebuia să valoreze cu atât mai mult, cu cât el făcea să existe în sine acest element veșnic. Scopul comunității lor îl constituia cultivarea raporturilor cu veșnicul. Educația pitagoreică consta în a-i orienta pe membrii acestei comunități spre asemenea raporturi. Această educație era deci о inițiere filosofică. Astfel, pitagoreicii puteau spune că, prin această atitudine de viață, năzuiau spre același lucru ca și cultele misterice.
