|
|
|
„Aşa că putem
spune: Ce zace în formele arhitectonice? – Ei bine, să zicem că
aici e desenat în mod schematic trupul uman, iar aici e sufletul
uman. Sufletul uman vrea să se dezvolte în toate părţile. Felul
cum vrea el să se dezvolte, făcând abstracţie de trup, felul cum
vrea să-şi scoată fiinţa afară în Cosmos, devine formă
arhitectonică.
Suflete, dacă vrei să-ţi părăseşti corpul
fizic, pentru a intra în legătură cu Cosmosul exterior, cum vrei
să arăţi atunci? – Aceasta era întrebarea. Formele arhitectonice
erau răspunsurile întrupate la această întrebare.
O, putem simţi, în cadrul evoluţiei
omenirii, cum a acţionat de-a lungul vremurilor sentimentul amintit.
În perioada abstracţiunilor, toate dobândesc o altă nuanţă.
Dar noi nu dorim să chemăm înapoi epoci mai vechi, ci să le
înţelegem. Dar vrem să înţelegem de ce, când ajungem
în nişte locuri unde se mai păstrează nişte datini nu chiar
atât de vechi, ne apropiem de biserică şi vedem de jur
împrejurul ei morminte. Nu era posibil să aibă fiecare o criptă,
dar biserica era cripta comună, pentru toţi. Şi biserica este răspunsul
la întrebarea care se aşeza mai întâi în faţa
sufletului: Cum aş vrea să mă dezvolt, în primă instanţă, pentru
a putea să scap în mod just de trup, singurul care mă leagă de
lumea fizică, de Pământ? – În forma de biserică avem,
într-un anumit sens, dorinţa arzătoare a sufletului după forma
sa, după ce el a părăsit trupul.“
|
|
„Intelectul este
ceva intermediar între senzorialitate şi raţiune integrală,
înţelepciune. El se îndepărtează de cea dintâi şi nu
ajunge până la cea din urmă. El nu mai are adevărul de suprafaţă
care constă din simpla copiere a realităţii senzoriale, dar încă
nu-l are nici pe acela care zace în adâncul concepţiei
integral-raţionale. Noţiunea pe care intelectul o schiţează în
legătură cu obiectele izolate este lucrul cel mai nereal care există
în lume. Fiindcă în ordinea lumii nu există nici un obiect
izolat, pentru sine; toate sunt întemeiate în mod necesar
în întregul şi în curgerea lucrurilor. Cine nu are
în vedere marele întreg şi doar măsoară lucrurile izolate
din cadrul acestuia, acela nu va putea cunoaşte niciodată adevărul. Eu
pot să formez în interiorul meu, pe cale interioră, o noţiune
despre fiecare lucru în parte: dar adevăr nu este în
această noţiune, cât timp nu o luminează lumina
înţelepciunii, a raţiunii integrale.“
|
|
„Când
urmărim cu privirea oamenii după moarte, în macrocosm, constatăm
efectiv că cei fără moralitate se simt izolaţi, în timp ce aceia
dotaţi cu calităţi morale se pot reuni cu alţi oameni care au şi ei,
într-un fel, aceleaşi idealuri morale. Aşa cum pe Pământ
oamenii se grupează după apartenenţa lor la o naţiune sau la alte
comunităţi, tot astfel găsim că oamenii care vieţuiesc între
moarte şi o nouă naştere, când ne îndreptăm privirea
clarvăzătoare spre ei, se regrupează şi ei, dar după ideile şi
afinităţile lor morale. Oamenii cu aceeaşi sensibilitate morală se
regăsesc şi trăiesc în societate între moarte şi o nouă
naştere.
Apoi vine o fază a evoluţiei în care
fiecare se simte singur, chiar dacă e animat de idei şi sentimente
morale. Aşa se întâmplă în cazul în care
lipsesc reprezentările religioase. Într-o anumită perioadă a
vieţii dintre moarte şi o nouă naştere, reprezentările religioase
constituie o pregătire pentru o viaţă socială în lumea
suprasensibilă. Vedem că aceia care se îndepărtează de legăturile
şi sentimentele religioase sunt condamnaţi la singurătate. Oamenii care
împărtăşesc aceeaşi confesiune, formează grupuri. Apoi vine o
perioadă în care nu mai este suficient să fi trăit într-o
comunitate religioasă; şi în care omul se poate afla încă o
dată izolat. Este o perioadă în care se petrece totuşi ceva
important între moarte şi o nouă naştere. Fie ne vom simţi
singuri, în ciuda apartenenţei noastre la o comunitate religioasă
în care se află fiinţe cu aceleaşi credinţe, fie ne înălţăm
la o înţelegere a tuturor sufletelor umane, indiferent de
coloratura lor. Pentru această comunitate nu ne putem pregăti
decât dacă dobândim o înţelegere pentru toate
confesiunile religioase. Altădată, înainte de Misteriul de pe
Golgota, acest lucru nu era necesar, pentru că experienţele lumii
spirituale erau atunci diferite. Dar acum este indispensabil. În
acest scop, o înţelegere justă a creştinismului ne poate fi
pregătitoare, căci ceea ce constituie esenţa creştinismului nu este de
găsit în nici o altă religie. Nu este corect să plasăm
creştinismul printre celelalte confesiuni religioase. Este adevărat că,
uneori, unele curente creştine se disting printr-o anumită
îngustime de spirit dar, conceput în mod just, creştinismul
este purtătorul impulsului care ne permite să înţelegem oricare
altă religie. Cum a primit Occidentul creştinismul? Să luăm cazul
hinduismului. Doar rasa indiană poate adera la el. Dacă noi am fi
dezvoltat în Europa o religie rasială, astăzi ar trebui să avem
în faţă cultul lui Wotan. Aceasta ar fi fost religia rasială din
Occident. Or, acest Occident a adoptat o credinţă care nu emană din
propria sa substanţă, ci este venită din Orient. Ceea ce a fost adus nu
putea acţiona decât din propria sa substanţă spirituală. Nici o
religie rasială sau poporală n-ar fi putut asimila impulsul christic.
Nici poporul care a cunoscut prezenţa lui Christos în sânul
său, nu a putut adera la el. Aceasta este particularitatea
creştinismului: că poartă în el sămânţa de a putea deveni o
religie universală. Nu e locul să fim intoleranţi faţă de alte religii,
dar putem spune că misiunea creştinismului nu constă în a
îndoctrina oamenii. Bineînţeles că o religie care nu
conţine învăţătura reîncarnării îl face să
surâdă pe orice budist. Pentru el, o astfel de religie nu poate
fi corectă. Dar creştinismul corect conceput presupune că orice om este
creştin în esenţa sa lăuntrică. Dacă veţi merge către un hindus
şi-i veţi spune: tu eşti hindus şi eu sunt creştin, atunci nu aţi
înţeles creştinismul. Numai atunci când pot spune despre un
hindus că în esenţa sa cea mai intimă el este un creştin la fel
de bun ca mine, doar că pur şi simplu n-a avut ocazia să se
familiarizeze decât cu o confesiune pregătitoare şi din care nu a
ieşit încă, eu trebuind să-l fac să înţeleagă unde se
întâlneşte religia sa cu a mea, atunci am înţeles
creştinismul. Cea mai bună soluţie ar fi ca un creştin să înveţe
pe indieni hinduismul şi să încerce ca această religie să
progreseze, pentru ca indianul să se poată cupla la evoluţia
universală. Nu vom înţelege corect creştinismul decât dacă
vom reuşi, din toată inima, să vedem în fiecare om un creştin;
doar atunci creştinismul va fi religia care stabileşte treceri spre
toate rasele, spre toate culorile şi toate clasele. Iată ce este
creştinismul.“
|
|
„Există trei
trepte ale cunoaşterii umane: În primul rând, cunoaşterea
fizică a naturii, în al doilea rând, cunoştinţele
matematizante şi în al treilea rând, ştiinţa spirituală. Şi
metoda spiritual-ştiinţifică n-a fost construită ca o necesitate, pe
baza unor simple supoziţii, ci vedeţi deja că tocmai pentru cel ce
înţelege cum provine activitatea matematizantă din cercetarea pur
empirică, acesteia i se alătură în mod firesc, drept un pas mai
departe, o cunoaştere a spiritului, cu toate că nu se ajunge astfel la
o lume matematică, ci la cu totul altceva, la o lume spirituală reală.
Şi trebuie să spunem, desigur, că acela care înţelege cum ia
naştere matematica, se va putea înălţa şi la înţelegerea
felului cum ia naştere ştiinţa spirituală orientată antroposofic.“
„Nu degeaba Platon le cerea discipolilor
săi – în orice caz, pe baza unei cunoaşteri ştiinţifice mai
vechi, instinctive – să treacă mai întâi printr-o bună
şcoală pregătitoare, constând din studiul geometriei sau al
matematicii. Prin aceasta, el nu voia să le dea discipolilor săi
accesul la diferite cunoştinţe particulare de aritmetică sau geometrie,
ci o înţelegere temeinică a ceea ce se petrece în om
când el matematizează ori geometrizează. Şi pe acest lucru se
bazează, în fond, afirmaţia aparent paradoxală, dar de o profundă
importanţă, a lui Platon: Dumnezeu geometrizează. – El nu voia să spună
că Dumnezeu creează, pur şi simplu, în mod matematic, poligoane
cu cinci şi şase laturi, ci voia să arate că el creează cu o forţă
lăuntrică de felul aceleia pe care o facem să fie deja prezentă
în noi, dar numai în mod abstract-imaginativ, în
gândirea matematică. De aceea, eu cred că tocmai acela care
înţelege în mod temeinic unde se situează, în aria
ştiinţelor, matematica, va înţelege, de asemenea, unde se
situează ştiinţa spirituală.“
|
|
„Adevărurile
spirituale au particularitatea de a nu putea deveni nişte reale
adevăruri de memorie, tot aşa cum nu puteţi reţine în organismul
dvs. ceea ce aţi mâncat acum o săptămână. Rumegătorul
poate, dar numai pentru puţin timp. La rumegătoare, este vorba de o
reproducere organică a unei schiţe fizic a ceea ce există în
corpul eteric sub formă de memorie. Cât despre adevărurile
spirituale, trebuie să reluăm în mod constant experienţa lor, ele
trebuie să devină obişnuinţe pentru dvs., nu un conţinut al memoriei, o
imagine pe care o păstrezi. Tocmai acesta este sensul meditaţiei; de a
face apel la ceea ce, în principiu, nu există decât
în prima copilărie. Copilul mic nu are memorie de imagine şi el
uită ceea ce tocmai a simţit. El trăieşte într-o memorie de
obişnuinţe. La aceasta trebuie să revenim, dacă vrem să asimilăm
adevărurile spirituale, altfel le vom pierde rapid.
Dată fiind nevoia dvs. de esoterism,
trebuie, pentru a o satisface, să recurgeţi la meditaţie, altfel acesta
nu vă va sluji la nimic. Veţi dobândi atunci această
receptivitate subtilă care vă va conduce, dar nu în mod
instinctiv, spre perceperea intuitivă a ceva analog cu ceea ce s-a mai
păstrat în mod abstract, în ştiinţa numită a signaturilor:
a deduce din observarea unei plante sau a unei pietre cum poate acţiona
ea asupra organismului. Mai mult, nu doar corpul dvs. fizic, ci şi
corpul dvs. eteric va evolua, iar memoria bazată pe obişnuinţă vă va
crea o capacitate de percepţie devenită mai subtilă pentru conţinutul
fizic al mediului ambiant. Perceperea pe care o veţi avea asupra lumii
va răspunde astfel întrebărilor pe care vi le pune organismul
uman în legătură cu un plămân sau cu o inimă bolnavă, iar
răspunsul vă este dat de plantele medicinale sau mineralele din mediul
înconjurător.“
|
|
„Ne propunem să
arătăm, studiind un domeniu al activităţii practice, cum poate ştiinţa
noastră spirituală de orientare antroposofică să influenţeze
fertilizator viaţa practică. Da, orice om simte pe propria lui piele că
acel domeniu al vieţii practice de care se ocupă medicina, terapeutica,
este unul dintre cele mai importante, şi chiar din acest motiv
preocupările de a fecunda medicina prin cuceririle antroposofiei nu
trebuie să lipsească, încă de la începutul muncii noastre
antroposofice.
Aşadar, mă voi strădui să vă spun, de pe
poziţiile ştiinţei spirituale, câteva lucruri referitoare la
fiziologie şi la raporturile ei cu domeniul terapeutic. Cam acesta este
scopul temei noastre. Şi voi căuta să vă arăt ce anume este chemată
ştiinţa spirituală să aducă nou în studiile medicale şi apoi
în întreaga practică medicală, în întreaga artă
medicală.“
|
|
|
|
