Mystul căuta în sine forțe, urmărea în sine entități, care îi rămân omului necunoscute atâta vreme cât el se limitează la concepția obișnuită despre viață. Mystul pune marea problema a propriilor sale forțe și legi spirituale, care depășesc natura inferioară. Omul cu о concepție obișnuită despre viață, о concepție senzorial-logică, își creează zei sau, când ajunge să-și dea seama de această plăsmuire, îi tăgăduiește. Mystul recunoaște că el îi creează pe zei; el recunoaște de ce îi creează; a ajuns, ca să zicem așa, dincolo de legitatea naturală a plăsmuirii zeilor. Cu el se întâmplă precum cu planta, care ar deveni deodată știutoare, cunoscând legile propriei sale creșteri, ale propriei sale dezvoltări. Planta se dezvoltă într-o dulce inconștiență. Dacă ea și-ar cunoaște legile, ar trebui să dobândească un cu totul alt raport față de sine însăși. Ceea ce simte poetul liric, slăvind prin cântece planta, ceea ce gândește botanistul, cercetându-i legile: iată în ce ar consta idealul, pe care о plantă știutoare și l-ar plăsmui despre sine însăși.
– Așa se întâmplă cu mystul în ceea ce privește legile sale, în ceea ce privește forțele care acționează în el. Fiind cunoscător, el trebuie să creeze ceva divin dincolo de sine. La fel se situau și inițiații față de ceea ce crease poporul dincolo de natură. La fel se situau față de lumea de zei și de mituri a poporului. Voiau să cunoască legile acestei lumi de zei și de mituri. Acolo unde poporul avea о figură de zeu, unde avea un mit, ei căutau un adevăr superior. – Să luăm un exemplu: atenienii fuseseră siliți de regele Cretei, Minos, să-i trimită la fiecare opt ani șapte băieți și șapte fete. Aceștia erau aruncați ca hrană Minotarului, un monstru înfricoșător. Când cel de al treilea trist lot trebuia s-о pornească spre Creta, Teseu, fiul regelui, plecă și el. Ajungând Teseu în Creta, Ariadna, propria fiică a regelui Minos, l-а luat sub ocrotirea ei. Minotaurul sălășluia în labirint, о grădină în care, intrând, nimeni nu mai putea găsi drumul de ieșire. Teseu voia să-și elibereze orașul natal de rușinosul tribut. El trebuia să între în labirintul în care se arunca prada monstrului. Voia să ucidă Minotaurul. Și-a luat această sarcină asupra sa; a învins înspăimântătorul dușman și a ajuns iarăși în libertate cu ajutorul unui ghem de ață dăruit de Ariadna. – Mystului trebuia să-i devină limpede cum ajunge spiritul creator al omului să urzească о asemenea povestire. Așa cum botanistul pândește creșterea plantei pentru a-i afla legile, tot așa voia el să urmărească spiritul creator. El căuta un adevăr, un conținut sapiențial acolo unde poporul așezase un mit. Sallustius ne dezvăluie poziția unui înțelept mistic față de un asemenea mit: „Întreaga lume am putea-o numi un mit, care cuprinde în sine în mod vizibil corpurile și lucrurile și în mod tainic sufletele și spiritele. Dacă adevărul despre zei ar fi împărtășit tuturor, cei săraci cu duhul l-ar desconsidera, pentru că nu-l pot cuprinde, iar cei mai ageri l-ar lua în ușor; dar dacă adevărul este învăluit în veșmânt mitic, el este asigurat împotriva desconsiderării, îndemnând la filosofare.”
Dacă am fi căutat ca myști conținutul de adevăr al unui mit, ne-am fi dat seama că am adăugat ceva la ceea ce există în conștiența populară. Ne-ar fi fost clar că ne-am situat deasupra acestei conștiențe populare, așa cum botanistul se situează deasupra plantei care crește. Am fi spus cu totul altceva decât ceea ce există în conștiența mitică; am fi considerat însă cele spuse ca fiind un adevăr mai profund, care în mit a fost exprimat simbolic. Omul se raportează la senzorialitate ca la un monstru dușmănos. Îi jertfește roadele personalității sale. Senzorialitatea le devorează. Ea face acest lucru până când în om se deșteaptă învingătorul (Teseu). Când acesta intră în labirintul senzorialității pentru a-și ucide dușmanul, cunoașterea pe care a dobândit-o îi toarce firul cu ajutorul căruia poate din nou să se orienteze. În această biruire a elementului senzorial se exprimă misteriul cunoașterii umane înseși. Mystul cunoaște această taină. Prin ea se indică о forță din personalitatea omului. Conștiența obișnuită nu-și dă seama de această forță, care acționează totuși în conștiența obișnuită, dând naștere mitului, care are aceeași structură ca și adevărul mistic. Acest adevăr este simbolizat în mit. – Ce se află deci în mituri? În ele se află о сrеаțiе а spiritului, а sufletului се plăsmuiește în mod inconștient. Sufletul are о legitate absolut precisă. El trebuie să acționeze într-o anume direcție, pentru a crea depășindu-se pe sine. Pe treapta mitologică, sufletul face acest lucru în imagini; aceste imagini sunt însă construite potrivit legității sufletului. Am putea spune și astfel: când sufletul, depășind treapta conștienței mitologice, înaintează spre adevărurile mai adânci, acestea poartă aceeași pecete ca și miturile de mai înainte, căci la apariția lor acționează una și aceeași forță. Referindu-se la înțelepții preoți egipteni, Plotin, filosoful școlii neoplatonice (204-270 d.Hr.), spune despre raportul dintre felul de reprezentare imaginativ-mitic și cunoașterea superioară următoarele:
„Atunci când își împărtășesc înțelepciunea, înțelepții egipteni – fie pe temeiul unei riguroase cercetări, fie instinctiv – nu se slujesc pentru exprimarea învățăturilor și principiilor lor de litere ca de niște imitații ale vocii și vorbirii, ci desenează imagini și depun în schițele imaginative din templele lor conținutul de gânduri al oricărui lucru, așa încât fiecare imagine este un conținut de cunoștințe și înțelepciune, un obiect și о totalitate, deși fără controverse și dezbateri. După aceea, conținutul era scos din imagine și era exprimat în cuvinte, găsindu-se temeiul pentru care este așa și nu altfel”.
Dacă vrem să cunoaștem relația dintre mistică și povestirile mitice, trebuie să vedem cum se raportează la mitic concepția despre lume a acelora care știu că înțelepciunea lor este în armonie cu felul de reprezentare a esenței misteriilor. О asemenea armonie există în modul cel mai desăvârșit la Platon. Felul cum interpretează el miturile și cum le folosește în cadrul expunerii sale poate servi drept model. În Phaidros, un dialog despre suflet, este prezentat mitul lui Boreas. Această ființă divină, care fusese văzută în vântul care suflă dinspre nord, zări odată pe frumoasa Orithya, fiiea regelui atic Erechtheus, culegând flori împreună cu tovarășele ei de joacă. Cuprins de iubire, о răpi și о duse în peștera sa. În acest dialog, Platon îl pune pe Socrate să respingă о interpretare pur intelectualistă а acestui mit. Potrivit unei asemenea interpretări, în povestire este simbolizat în chip poetic un fapt absolut exterior, natural. Probabil că fiica regelui a fost prinsă de о furtună și aruncată de pe stâncă. „Asemenea tălmăciri”, spune Socrate, „sunt găselnițe savante, chiar dacă, în zilele noastre, ele sunt agreate și obișnuite... Căci cine a descompus una din aceste plăsmuiri mitologice, dacă este consecvent, trebuie să știe de asemenea să le explice pe toate celelalte în același mod natural... Dar chiar dacă о asemenea muncă ar putea fi dusă la capăt, ea ar dovedi în orice caz din partea celui care о îndeplinește nu о înzestrare fericită, ci doar о istețime comodă, о înțelepciune de țăran și о ridicolă nechibzuință... De aceea, trec peste asemenea cercetări și cred ceea ce se spune în general despre mituri. Așa cum am mai spus, nu pe ele le analizez, ci pe mine însumi, dacă nu cumva sunt și eu un monstru, de о construcție mai complicată și, prin urmare, mai tulbure decât о himeră, mai sălbatic decât Typhon, sau dacă nu cumva reprezint о ființă mai blândă și mai simplă, căreia i s-а dat о parte de natură morală și divină”. De aici vedem că Platon nu este de acord cu о interpretare intelectualistă, raționalistă a miturilor.
Acest lucru trebuie pus în legătură cu felul cum el însuși folosește miturile pentru a se exprima prin ele. Platon recurge la mit atunci când vorbește despre viața sufletului, când părăsește căile a tot ce e trecător căutând veșnicul din suflet, deci atunci când nu mai există reprezentări rezultate din perceperea senzorială și din gândirea intelectualistă. În Phaidros se vorbește despre veșnicul din suflet. Aici sufletul este reprezentat printr-un atelaj având doi cai cu multe aripi și un conducător. Unul dintre cai este răbdător și înțelept, celălalt este îndărătnic și sălbatic. Când atelajul întâlnește în drum un obstacol, calul cel îndărătnic folosește prilejul pentru a stânjeni cursa calului bun și pentru a i se împotrivi conducătorului. Când atelajul ajunge acolo unde ar trebui să-i urmeze pe zei pe bolta cerului, calul cel rău dezechilibrează atelajul. De puterea pe care о are acest cal rău depinde dacă va fi biruit de calul cel bun, atelajul putând trece astfel peste obstacol în împărăția suprasensibilului. Așa se face deci că sufletul nu poate niciodată să se înalțe absolut nestingherit în împărăția celor divine. Unele suflete se înalță mai mult în această contemplare a veșniciei, altele mai puțin. Sufletul care a privit cealaltă lume rămâne nevătămat până la următoarea călătorie; cel care, din cauza calului sălbatic, n-a văzut nimic, trebuie să încerce să realizeze acest lucru printr-o nouă călătorie. Prin aceste călătorii sunt înțelese diferitele întrupări ale sufletului. О călătorie înseamnă viața sufletului într-o personalitate. Calul sălbatic reprezintă natura inferioară, cel înțelept natura superioară, iar conducătorul reprezintă sufletul ce aspiră la îndumnezeire. Platon recurge la mit pentru a reprezenta drumul sufletului veșnic de-а lungul diferitelor metamorfoze. În același fel se recurge în alte scrieri platoniciene la mit, la povestirea simbolică, pentru a se reprezenta interiorul omului, senzorial-neperceptibilul.
Platon se află aici într-o deplină armonie cu felul de exprimare mitic și alegoric al altora. Vechea literatură indiană cunoaște о parabolă atribuită lui Buddha. Un om care se agață de viață, nevrând cu nici un preț să moară, un om care caută plăcerea simțurilor, este urmărit de patru șerpi. El aude un glas care îi poruncește ca, din când în când, să-i hrănească și să-i îmbăieze pe cei patru șerpi. Îngrozit de acești șerpi periculoși, omul fuge. Aude din nou un glas. Acesta îl face atent la cinci ucigași care sunt pe urmele lui. Omul о ia din nou la fugă. Un glas îi atrage atenția asupra unui al șaselea ucigaș care, cu sabia scoasă, vrea să-i taie capul. Omul scapă iarăși cu fuga. Ajunge într-un sat pustiu. Aude un glas, care îi spune că foarte curând satul va fi prădat de hoți. Fugind mai departe, omul ajunge la о mare vărsare de ape. Pe malul acesta al apei el nu se simte în siguranță; din paie, nuiele și frunze își face un coș, în care trece pe celălalt mal. Acum este în siguranță; este brahman. Sensul acestei povestiri simbolice este următorul: Omul trebuie să treacă prin cele mai diferite stări până ajunge la cele divine. În cei patru șerpi trebuie să vedem cele patru elemente: focul, apa, pământul, aerul, în cei cinci ucigași, cele cinci simțuri. Satul pustiu este sufletul, care s-а sustras impresiilor senzoriale, dar care, fiind singur cu sine, încă nu este sigur. Dacă interesul său cuprinde doar natura sa inferioară, el trebuie să piară. Omul trebuie să-și construiască luntrea, cu care va trece fluviul vremelniciei, de pe țărmul naturii senzoriale pe acela al naturii etern-divine.
Să examinăm în această lumină misteriul egiptean al lui Osiris. Treptat, Osiris a devenit una dintre cele mai importante divinități egiptene. Imaginea lui a înlăturat alte reprezentări divine existente în anumite părți din popor. În jurul lui Osiris și a soției sale Isis s-au creat acum о serie de mituri foarte importante. Osiris era fiul Zeului-Soare, fratele lui era Typhon-Seth, iar sora lui era Isis. Osiris s-а căsătorit cu sora lui și a domnit împreună cu ea în Egipt. Fratele cel rău, Typhon, a pus la cale înlăturarea lui Osiris. El a pus să se construiască о ladă, care avea exact lungimea trupului lui Osiris. La un ospăț, lada a fost oferită ca dar celui care ar încăpea perfect în ea. Lada nu s-а dovedit a fi pe măsură nici unuia dintre ei. Osiris a intrat în ladă. Atunci Typhon și tovarășii săi s-au năpustit asupra lui Osiris, au pecetluit lada și au aruncat-o în fluviu. Aflând de această grozăvie, Isis a rătăcit deznădăjduită peste tot căutând cadavrul soțului. Când l-а aflat, Typhon pusese din nou stăpânire pe el. El l-a sfâșiat în paisprezece bucăți, pe care le-а împrăștiat în cele mai diferite ținuturi. În Egipt erau arătate diferite morminte ale lui Osiris. Când ici, când colo, în multe locuri, se părea că erau îngropate părți ale zeului. Osiris însuși, ridicându-se din infern, îl birui însă pe Typhon; о rază din Osiris о lumină ре Isis, care născu astfel un fiu, pe Harpocrates sau Horus.
Să comparăm acum cu acest mit concepția despre lume a filosofului grec Empedocles (490-430 î.Hr.). Acesta consideră că odinioară ființa primordială a fost sfâșiată în cele patru elemente, focul, apa, pământul și aerul sau în multitudinea celor ce există. El pune față în față două forțe care, în interiorul acestei lumi a celor ce există, determină devenirea și pieirea: iubirea și ura. Iată ce spune Empedocles despre elemente:
„Ele însele rămân aceleași, dar trecând unele într-altele
Devin oameni și toate celelalte nenumărate ființe,
Adunându-se acum prin puterea iubirii într-plăsmuire
Și iarăși risipindu-se, prin ură și vrajbă, ca părți.”
Ce sunt deci lucrurile lumii din punctul de vedere al lui Empedocles? Sunt diferite elemente amestecate. Ele au putut să apară doar datorită faptului că unitatea primordială a fost sfâșiată în cele patru entități. Această unitate primordială s-a revărsat deci în elementele lumii. Dacă la un moment dat ne iese în cale un lucru, el se împărtășește dintr-o parte a divinității revărsate. Dar această divinitate este ascunsă în el. Ea a trebuit mai întâi să moară, pentru ca astfel lucrurile să poată apărea. Și lucrurile acestea, ce sunt ele oare? Amestecuri de părți divine, determinate în structura lor de iubire și ură. Empedocles spune limpede acest lucru:
„Iată vestita aglomerare de membre muritoare;
Uneori mădularele toate, unite într-Unul
Prin Philotes, trupu-au format în culmea vieții
Înfloritoare, – alteori, dezbinate-n gâlceavă de Neikos
Rătăcesc fiecare prin frângerea-ntreagă a vieții;
Astfel se-ntâmplă cu-arbuștii și peștii din apă și fiare
Viețuitoare din munți și tot felul de zburătoare.”*
* Empedocles, Fragment 20, trad. de Felicia Ștef, în Filozofia greacă până la Platon, vol. 1, partea a 2-a, Editura științifică și Enciclopedică, București, 1979, p.480 (n. trad.).
Părerea lui Empedocles poate fi doar aceea că înțeleptul regăsește unitatea primordială divină, care se află fermecată în lume, înghițită în iubire și ură. Dar ca omul să afle Divinul, trebuie să fie el însuși ceva divin. Căci, din punctul de vedere al lui Empedocles, cele asemenea doar prin cele asemenea pot fi cunoscute. Convingerea sa în legătură cu cunoașterea о exprimă aforismul goethean:
„Solar de n-ar fi ochiul,
Cum am putea privi lumina?
De n-ar trăi în noi divină forță însăși,
De cele divine cum ne-am entuziasma?”
Aceste idei despre lume și om, ce depășesc experiența senzorială, mystul le putea afla în mitul lui Osiris. Divina forță creatoare este revărsată în lume. Ea apare sub forma celor patru elemente. Dumnezeu (Osiris) este ucis. Omul, cu cunoașterea sa de natură divină, trebuie să-l readucă la viață; trebuie să-l regăsească în opoziția dintre vrajbă (Typhon) și iubire (Isis), ca Horus (Fiu al lui Dumnezeu, Logos, Înțelepciune). În varianta grecească, Empedocles însuși își exprimă convingerea sa fundamentală prin reprezentări care amintesc mitul. Iubirea este Afrodita; Neikos este vrajba. Acestea leagă și dezleagă elementele.
Prezentarea unui conținut mitic într-un stil ca acela observat aici nu trebuie confundată cu о interpretare pur simbolică sau chiar alegorică a miturilor. Nu acest lucru а fost urmărit aici. Imaginile care fac conținutul mitului nu sunt simboluri născocite pentru exprimarea unor adevăruri abstracte, ci sunt trăiri sufletești reale ale inițiatului. Acesta trăiește imaginile cu ajutorul organelor spirituale de percepție, așa cum omul normal trăiește, cu ajutorul ochilor și urechilor, reprezentările despre lucrurile sensibile. Dar așa cum reprezentarea propriu-zisă nu înseamnă nimic dacă nu este provocată în actul percepției prin obiectul exterior, tot astfel imaginea mitică, dacă nu este provocată prin realitățile lumii spirituale, nu este nimic. Numai că, în ceea ce privește lumea sensibilă, omul se situează în afara lucrurilor care provoacă în el reprezentarea; în timp ce imaginile-mituri, el le poate trăi doar dacă se află în interiorul proceselor spirituale respective. Dar, pentru a se afla în interiorul acestora, el trebuie, după părerea vechilor myști, să fi trecut prin inițiere. Procesele spirituale în care pătrunde sunt oarecum ilustrate apoi prin imaginile-mituri. Acela care nu poate lua miticul drept о asemenea ilustrare а fenomenelor spirituale reale n-a ajuns încă la înțelegere. Căci fenomenele spirituale însele sunt suprasensibile, iar imaginile care prin conținutul lor amintesc de lumea sensibilă nu sunt ele însele spirituale, ci sunt doar о ilustrare a spiritualului. Cel care trăiește numai în imagini visează; cine a ajuns să perceapă spiritualul în imagine, așa cum în lumea sensibilă percepem trandafirul prin reprezentarea trandafirului, abia acela trăiește în percepții spirituale. Aici se află și motivul pentru care imaginile miturilor pot fi echivoce. Din cauza caracterului lor de ilustrații, aceleași mituri pot să exprime realități spirituale diferite. De aceea nu este nici о contradicție dacă comentatorii de mituri aplică un mit о dată la această realitate spirituală, altă dată la о alta.
Plecând de la acest punct de vedere putem găsi un fir conducător care trece prin multitudinea miturilor grecești. Să analizăm mitul lui Hercule. Cele douăsprezece munci care îi sunt impuse lui Hercule apar într-o lumină superioară, dacă ne gândim că, înaintea ultimei și celei mai grele munci, el s-а lăsat inițiat în misteriile eleusine. Din porunca regelui Eurystheus din Micene, Hercule trebuie să-l aducă din lumea lui Hades pe Cerber, câinele de la poarta infernului, și să-l coboare iarăși înapoi. Pentru a putea întreprinde о călătorie pe celălalt tărâm, Hercule trebuie să fie inițiat. Misteriile conduceau omul prin moartea a tot ce e trecător, adică îl conduceau în infern: prin inițiere, ele voiau să salveze de la pieire esența sa veșnică. Ca myst, omul putea să biruie moartea. Ca myst, Hercule învinge primejdiile din infern. Acest lucru îndreptățește interpretarea și a celorlalte fapte ale sale ca trepte lăuntrice ale evoluției sufletului. Hercule răpune leul din Nemeea și-l aduce la Micene. Cu alte cuvinte, el ajunge să stăpânească forța pur fizică din om; el о supune. În continuare, el omoară hidra cu nouă capete. О biruie folosindu-se de tăciuni aprinși și își înmoaie săgețile în fierea ei, pentru a le face infailibile. Aceasta înseamnă că prin focul spiritului el depășește știința inferioară, cunoașterea senzorială, luând din ceea ce a dobândit în această cunoaștere inferioară forța de a vedea cele inferioare în lumina potrivită ochiului spiritual. Hercule prinde cerboaica Artemisei, zeița vânătorii. Ceea ce poate oferi sufletului omenesc natura liberă – iată ce dobândește Hercule. La fel pot fi tălmăcite celelalte munci. Aici nu ne putem ocupa de fiecare amănunt; trebuie prezentat doar felul în care sensul indică în general evoluția lăuntrică.
О interpretare asemănătoare se poate da expediției argonauților. Phrixus și sora sa Helle, copiii unui rege beoțian, aveau multe de suferit din partea mamei lor vitrege. Zeii le-au trimis un berbec cu lâna de aur care i-a răpit purtându-i prin văzduh. Când au ajuns deasupra strâmtorii dintre Europa și Asia, Helle s-а înecat. De atunci strâmtoarea îi poartă numele: Hellespont. Phrixus a ajuns la regele din Colchida, pe țărmul răsăritean al Mării Negre. El a adus berbecul jertfă zeilor, iar lâna a dăruit-o regelui Aetes. Acesta porunci ca lâna să fie atârnată într-o dumbravă, păzită de un balaur teribil. Eroul grec Iason, împreună cu alți eroi, Hercule, Teseu, Orfeu, ia asupra sa misiunea de aducere a lânii din Colchida. Pentru a dobândi comoara, Aetes îl supune pe Iason la munci grele. Dar Medeea, fiica vrăjitoare a regelui, îl ajută. El îmblânzește doi tauri ce suflau foc pe nări, ară un ogor și seamănă dinți de balaur, așa încât din pământ răsar bărbați în armuri. La sfatul Medeei, el aruncă printre aceștia о piatră, făcându-i să se omoare între ei. Cu ajutorul unei vrăji a Medeei, Iason adoarme balaurul și pune mana pe Lâna de aur. Iason о ia cu el și о pornește spre Grecia. Medeea îl însoțește ca soție. Regele ia repede urma fugarilor. Pentru а-l ține pe loc, Medeea își omoară frățiorul, Absyrtus, și îi împrăștie mădularele în mare. Aetes se oprește să le adune. În felul acesta, cei doi reușesc să ajungă cu Lâna de aur în patria lui Iason.
Aici fiecare fapt luat în parte reclamă о mai adâncă explicare a sensului. Lâna de aur este ceva ce aparține omului, pentru care ea este infinit de prețioasă. Acest ceva a fost despărțit de om în timpuri străvechi, iar redobândirea ei este legată de învingerea unor forțe înspăimântătoare. Așa stau lucrurile cu elementul veșnic din sufletul omului: El aparține omului. Dar omul se află separat de elementul veșnic. Natura sa inferioară îl separă de el. Numai dacă о învinge, dacă о adoarme, omul poate să dobândească iarăși ceea ce este veșnic. Lucrul acesta îi este cu putință, dacă îi vine în ajutor propria conștiență (Medeea) cu forța sa magică. Medeea devine pentru Iason ceea ce devenise pentru Socrate Diotima, învățătoare într-ale iubirii (vezi p. 75). Propria înțelepciune a omului are puterea magică de a ajunge la divin după depășirea celor trecătoare. Din natura inferioară poate lua naștere doar un omenesc inferior, oameni în armuri, care vor fi biruiți prin forța spiritualului, prin sfatul Medeei. Nici atunci când omul și-a găsit elementul său veșnic, Lâna de aur, el nu este încă în siguranță. El trebuie să jertfească о parte a conștienței sale (Absyrtus). Acest lucru e cerut de lumea simțurilor pe care noi о putem înțelege doar ca pe о lume multiplă (îmbucătățită). Pentru toate acestea am putea pătrunde încă și mai adânc în istorisirea proceselor spirituale aflate în spatele imaginilor, dar aici trebuia atins doar principiul plăsmuirii mitice.
De un deosebit interes în sensul unei asemenea tălmăciri este mitul lui Prometeu. Prometeu și Epimeteu sunt fiii titanului Iapetus. Titanii sunt fiii celei mai vechi generații de zei, ai lui Uranus (Cerul) și ai Geei (Pământul). Cronos, cel mai tânăr dintre titani, și-a alungat tatăl de pe tron, acaparând stăpânirea lumii. În schimb, împreună cu ceilalți titani, a fost înfrânt de fiul său, Zeus. Iar Zeus a devenit cel mai mare dintre zei. În lupta cu titanii, Prometeu s-а aflat de partea lui Zeus. La sfatul său, Zeus a aruncat titanii în infern. Dar în Prometeu rămăsese vie mentalitatea titanilor. El era doar pe jumătate prietenul lui Zeus. Când acesta vru să-i piardă pe oameni din pricina semeției lor, Prometeu le purtă de grijă, îi învăță arta numerelor și a scrisului și alte lucruri ce duc la cultură, îndeosebi întrebuințarea focului. Pentru aceasta, Zeus se mânie pe Prometeu. Hefaistos, fiul lui Zeus, fu pus să modeleze un chip de femeie de о mare frumusețe, pe care zeii îl împodobiră cu toate darurile posibile. Femeia se numea Pandora: cea atotdăruită. Hermes, mesagerul zeilor, о duse lui Epimeteu, fratele lui Prometeu. Ea îi aduse acestuia о cutie, ca dar al zeilor. Epimeteu luă darul, cu toate că Prometeu îl sfătuise să nu primească în nici un caz un dar de la zei. Când fu deschisă cutia, zburară afară toate nenorocirile omenești posibile. Rămase înăuntru doar speranța, și aceasta deoarece Pandora închisese repede capacul. Așadar, speranța a rămas ca dar îndoielnic al zeilor. – Din cauza atitudinii sale față de oameni, Prometeu a fost înlănțuit la porunca lui Zeus de о stâncă din Caucaz. Un vultur îi ciugulește neîncetat ficatul, care se refăcea mereu. Prometeu trebuie să-și petreacă zilele în cea mai chinuitoare singurătate, până când unul dintre zei se jertfește de bunăvoie, adică se dăruiește morții. Chinuitul își îndură suferința ca un martir de neclintit. El știa că, prin fiul unei muritoare, Zeus va fi detronat, dacă nu se va căsători cu această muritoare. Pentru Zeus era important să cunoască această taină; el trimise deci pe Hermes, mesagerul zeilor, la Prometeu ca să afle ceva despre acest lucru. Prometeu refuză orice lămurire. – Mitul lui Hercule este legat de acela al lui Prometeu. În călătoriile sale, Hercule ajunge și în Caucaz. El răpune vulturul care devora ficatul lui Prometeu. Centaurul Chiron care, deși suferea de pe urma unei răni nevindecabile, nu putea totuși muri, se sacrifică pentru Prometeu. Atunci acesta se împacă cu zeii.
Titanii sunt forța voinței care, ca natură (Cronos), se naște din spiritul cosmic primordial (Uranus). Aceste forțe ale voinței nu trebuie să ni le imaginăm într-un mod abstract, ci ca reale entități ale voinței. Dintre ele face parte și Prometeu. Acest lucru îi caracterizează ființa. Dar el nu este pe de-a-ntregul titan. Într-un anumit sens, el ține cu Zeus, cu spiritul care a preluat stăpânirea lumii după cе a supus forța neîmblânzită a naturii (Cronos). Prometeu este deci reprezentantul acelor lumi care i-au dat omului voința, principiul care-l mână mai departe și care este jumătate forță naturală, jumătate spirituală. Voința este îndreptată pe de о parte spre bine, pe de alta spre rău. După cum voința înclină spre cele spirituale sau spre cele trecătoare, se făurește destinul său. Acest destin este destinul omului însuși. Omul este înlănțuit de cele trecătoare. Vulturul smulge bucăți din el. Trebuie să îndure. Poate atinge supremul doar dacă își caută destinul în singurătate. Omul deține о taină. Aceasta constă în aceea că Divinul (Zeus) trebuie să se cunune cu о muritoare, cu însăși conștiența omenească legată de trupul fizic, spre a se naște un fiu, înțelepciunea umană de Dumnezeu izbăvitoare (Logosul). Conștiența devine astfel nemuritoare. Omul nu are voie să divulge această taină până când un myst (Hercule) nu se apropie de el, înlăturând puterea care îl amenința mereu cu moartea. Pentru a izbăvi omul, trebuie să se sacrifice о ființă, jumătate animal, jumătate om, un centaur. Centaurul este omul însuși, omul jumătate animal, jumătate spiritual. El trebuie să moară pentru izbăvirea omului pur spiritual. Ceea ce Prometeu, voința umană, disprețuiește, acceptă Epimeteu, mintea, înțelepciunea. Dar darurile care îi sunt oferite lui Epimeteu sunt doar suferințe și nenorociri. Căci mintea se cramponează de cele deșarte și trecătoare. Și nu rămâne decât un singur lucru: speranța că și din cele trecătoare se va naște cândva elementul veșnic.
Firul conducător ce străbate mitul argonauților, cel al lui Hercule și cel al lui Prometeu este prezent și în Odiseea lui Homer. Aplicarea aici a acestui mod de interpretare ar putea fi considerată forțată. Totuși la о examinare mai amănunțită a tot ceea ce intră în discuție, chiar și celui mai convins sceptic trebuie să-i dispară orice îndoială legată de asemenea interpretări. Înainte de toate nu se poate să nu surprindă faptul că și despre Ulise se povestește că a coborât în lumea lui Hades. Suntem liberi să credem ce vrem despre poetul căruia îi datorăm Odiseea; dar este cu neputință să ne închipuim că el a pus pe un muritor să coboare în infern fără a fi făcut vreo legătură cu semnificația coborârii în infern din concepția despre lume a grecilor. Această călătorie în infern însemna depășirea celor trecătoare și trezirea în suflet a elementului veșnic. Trebuie, prin urmare, să admitem că Ulise a săvârșit un asemenea lucru. Trăirile lui dobândesc astfel, ca și cele ale lui Hercule, о semnificație mai profundă. Ele devin istorisirea unor fapte nesensibile, о descriere a procesului de evoluție a sufletului. Mai trebuie să arătăm că în Odiseea nu se povestește așa cum ar cere-o desfășurarea de fapte exterioare. Eroul călătorește pe corăbii fermecate. Depărtările geografice reale sunt ignorate în mod arbitrar. Poate că nu este deloc vorba de realități senzoriale. Acest lucru devine limpede dacă fenomenele senzorial-reale sunt povestite numai pentru a ilustra о evoluție spirituală. În afară de aceasta, poetul însuși spune la începutul operei că este vorba de о căutare ce are în vedere sufletul:
„O, muză cântă-mi mie pe bărbatul
Viteaz și iscusit, care-ntr-o vreme,
Când el cu măiestria lui făcuse Pustiu din
ziduri sfinte de la Troia,
Nemernici amar de ani pe lume
Și cunoscu pe drumul lui tot felul
De oameni, de orașe și de datini,
Și pătimi așa de mult pe mare
Silindu-se să-și scape sufletul de primejdii
Și înapoi să-și ducă pe tovarăși”*
* Homer, Odiseea, trad. de G. Murnu, Editura Univers, București, 1979,p. 27 (n. trad.).
Avem în fața noastră un om care caută sufletul, divinul; peregrinările spre acest divin sunt obiectul povestirii. – El ajunge la tărâmul ciclopilor. Aceștia sunt niște uriași grosolani cu un singur ochi în frunte. Cel mai cumplit dintre ei, Polifem, înghite mai mulți din tovarășii lui Ulise. Acesta se salvează scoțând ciclopului singurul său ochi. Avem de-a face aici cu prima etapă din pelerinajul vieții. Trebuie învinsă forța fizică, natura inferioară. Cine nu-i ia puterea, cine n-o orbește, este înghițit de ea. – Ulise ajunge apoi pe insula vrăjitoarei Circe. Ea îi transformă pe câțiva dintre însoțitorii lui în porci grohăitori. Circe este și ea învinsă de Ulise. Circe este forța spirituală inferioară ce ține de cele trecătoare. Prin abuz ea poate să-l împingă pe om și mai adânc în animalitate. – Ulise trebuie s-о învingă. După aceea el poate cobori în infern. Devine myst. Acum este expus pericolelor, cărora le este expus mystul când urcă de la treptele inferioare la cele superioare ale inițierii. El ajunge la sirenele care, prin dulci cântări fermecate, ademenesc călătorii atrăgându-i în moarte. Acestea sunt plăsmuirile fanteziei inferioare, vânate mai ales de cel care s-а eliberat de cele sensibile. El a ajuns la spiritul care creează liber, dar nu s-а ridicat până la spiritul inițiat. Gonește după plăsmuiri deșarte, de a căror putere trebuie să se elibereze. – Ulise trebuie să săvârșească teribila călătorie printre Scylla și Charybda. Cel pe cale să devină myst șovăie între spirit și senzorialitate. El încă nu poate să cuprindă întreaga valoare a spiritului; dar senzorialitatea și-a pierdut și ea valoarea inițială. Toți însoțitorii lui Ulise pier într-un naufragiu; el singur se salvează refugiindu-se la nimfa Calipso, care îl primește cu prietenie și îl îngrijește șapte ani. În cele din urmă, la porunca lui Zeus, ea îi îngăduie să se întoarcă în patrie. Mystul a ajuns pe treapta la care, în afara celui vrednic, singur Ulise, toți cei care s-au străduit alături de el eșuează. Cel vrednic se bucură însă о vreme, precizată prin numărul mistic-simbolic șapte, de liniștea unei inițieri treptate. – Înainte de a ajunge în patrie, Ulise sosește în insula feacilor. Aici este primit cu ospitalitate. Fiica regelui îi acorda simpatia ei; iar regele Alcinous însuși îl găzduiește și-l cinstește. Încă о data lumea cu bucuriile ei se apropie de Ulise; iar în el se deșteaptă spiritul ce ține de aceasta lume (Nausikaa). Dar Ulise găsește drumul spre patrie, spre cele divine. Acasă nu-l așteaptă nimic bun. Soția sa, Penelopa, este înconjurată de о numeroasă ceată de pețitori. Ea îi promite fiecăruia că se va căsători cu el, când va termina о anume țesătură. Ea izbutește să scape de respectarea promisiunii destrămând mereu în timpul nopții ceea ce țesea ziua. Pețitorii trebuie înlăturați de Ulise, pentru ca acesta să se poată din nou uni în pace cu soția sa. Zeița Atena îl preschimbă într-un cerșetor pentru ca, la sosirea sa, să nu fie de la început recunoscut. Așa îi învinge el pe pețitori. – Ceea ce caută Ulise este propria sa соnștiență mai adâncă, forțele divine ale sufletului. Cu acestea vrea el să se unească. Înainte de a le găsi mystul trebuie să învingă tot ceea ce umblă, ca pețitor, după favoarea acestei conștiențe. Ceata acestor pețitori provine din lumea realității inferioare, din natura trecătoare. Logica pe care о aplicăm acestei lumi este о urzeală care, о dată țesută, se destramă mereu. Înțelepciunea (zeița Atena) este călăuza sigură spre cele mai adânci forțe ale sufletului. Ea preschimbă omul într-un cerșetor, ceea ce înseamnă că îl dezbracă de tot ceea ce provine din cele trecătoare.
Serbările eleusine, care erau celebrate în Grecia în cinstea Demetrei și a lui Dionysos, apar cufundate în întregime în înțelepciunea misteriilor. De la Atena la Eleusis ducea о cale sfântă. Era presărată cu semne tainice, care puteau transpune sufletul într-o stare sublimă. În Eleusis se aflau temple încărcate de taină, în care serviciul divin era oficiat de familii de preoți. Demnitatea sacerdotală și înțelepciunea legată de aceasta se moșteneau în familiile de preoți din generație în generație. (Lămuriri în legătură cu organizarea acestor așezăminte găsim în Ergänzungen zu den letzten Untersuchungen auf der Akropolis in Athen de Karl Botticher; Philologus Suppl. vol. 3, caiet 3.) Înțelepciunea care îndreptățea la oficierea slujbei de aici era înțelepciunea misteriilor grecești. Celebrate de două ori pe an, sărbătorile înfățișau marea dramă cosmică a destinului Divinului în lume și a soartei sufletului omenesc. Misteriile mici erau serbate în februarie, cele mari în septembrie. Festivitățile erau asociate cu inițieri. Reprezentarea simbolică a dramei cosmice și umane constituia actul final al consacrării myștilor. Templele din Eleusis au fost ridicate în cinstea zeiței Demetra. Aceasta este fiica lui Cronos. Înainte ca Zeus să se căsătorească cu Hera, Demetra i-a dăruit о fiică, pe Persefona. Odată, pe când se juca, Persefona a fost răpită de Pluton, zeul infernului. Jelind, Demetra a pornit s-о caute de-а lungul și de-а latul pământului. În Eleusis fiicele lui Celeos, regele din Eleusis, о găsiră pe Demetra șezând pe о piatră. Sub înfățișarea unei femei bătrâne, ea intră în slujba familiei lui Celeos pentru a-i îngriji fiul. Demetra voia să dea acestui fiu nemurirea. De aceea, în fiecare noapte îl ascundea în foc. Prinzând odată de veste, mama începu să plângă și să se tânguiască. De acum încolo împărtășirea nemuririi nu mai era cu putință. Demetra părăsi palatul. Celeos construi un templu. Jalea Demetrei după Persefona era nesfârșită. Ea pustii pământul, aducând secetă. Zeii fură nevoiți s-o împace, pentru a nu se întâmplă lucruri îngrozitoare. Zeus îl înduplecă pe Pluton s-о lase pe Persefona să se reîntoarcă în lumea de sus. Dar mai înainte zeul infernului îi dădu acesteia să mănânce о rodie. El о sili astfel pe Persefona să revină mereu, periodic, în infern. О treime din an ea о va petrece de atunci în infern, iar două treimi în lumea de sus. Demetra era împăcată; se întoarse în Olimp. În Eleusis însă, locul temerilor ei, Demetra iniție un serviciu festiv care trebuia să amintească mereu de soarta ei.
Sensul mitului Demetrei și al Persefonei nu e greu de recunoscut. Ceea ce există alternativ în lumea de jos și în cea de sus este sufletul. Imaginea reprezintă veșnicia sufletului și veșnica lui prefacere prin naștere și moarte. Sufletul provine din cele nemuritoare, din Demetra. El este însă sedus de cele trecătoare și împins să împărtășească destinul acestora. În lumea de jos el s-а înfruptat din fruct: sufletul omenesc s-а săturat cu cele trecătoare; de aceea el nu poate locui permanent în înălțimile celor divine. El trebuie să revină mereu în împărăția celor trecătoare. Demetra este reprezentanta acelei esențe din care a izvorât conștiența umană; dar această conștiență trebuie să ne-о imaginăm așa cum a putut ea să apară prin forțele spirituale ale pământului. Așadar, Demetra este ființa primordială a pământului; iar prin ea înzestrarea pământului cu forțele de germinație ale roadelor câmpului relevă doar о latură și mai profundă a ființei ei. Această ființă vrea să-i dea omului nemurirea. Noaptea, Demetra îl ascunde în foc pe cel pe care-l îngrijește. Dar omul nu poate suporta tăria pură a focului (a spiritului). Demetra trebuie să renunțe la aceasta. Nu-i rămâne decât să inițieze un serviciu divin prin care omul, în măsură în care acest lucru îi este cu putință, se poate împărtăși din cele divine.
Serbările eleusine erau о mărturisire deschisă a credinței în veșnicia sufletului omenesc. Acest crez și-a găsit expresia simbolică în mitul Persefonei. La Eleusis, împreună cu Demetra și Persefona era sărbătorit și Dionysos. Așa cum în Demetra era venerată creatoarea divină a elementului veșnic din om, tot astfel în Dionysos era venerat elementul divin care, în întreaga lume, se metamorfozează veșnic. Dumnezeu, care s-а revărsat în lume, care a fost îmbucătățit pentru a se naște spiritual din nou (vezi p. 71 și urm.), trebuia sărbătorit împreună cu Demetra. (O strălucită prezentare a spiritului misteriilor de la Eleusis se găsește în cartea lui Edouard Schuré, Sanctuaires d'Orient, Paris, 1898.)
