Evangheliile cuprind ceea ce se poate cerceta, din perspectivă istorică, privitor la „viața lui Iisus”. Potrivit părerii unuia dintre cei mai mari istorici care trec drept cunoscători ai problemei, Harnack, toate informațiile referitoare la viața lui Iisus, care nu provin din acest izvor pot fi „scrise cu ușurință pe о singură pagină in-cvarto”. Dar ce fel de documente sunt aceste Evanghelii ? Cea de a patra, Evanghelia după Ioan, se abate atât de mult față de celelalte, încât cei care socotesc că în acest domeniu trebuie să mergi pe calea cercetării istorice ajung să spună: „Dacă adevărata tradiție a vieții lui Iisus se află la Ioan, atunci tradiția primelor trei Evanghelii (a sinopticilor) este neîntemeiată; dacă sinopticii au dreptate, atunci cel de-al patrulea evanghelist trebuie respins ca sursă” (Otto Schmiedel, Die Hauptprobleme der Leben-Jesu-Forschung, p. 15). Este о afirmație exprimată din punctul de vedere al cercetătorului istoric. Aici fiind vorba de conținutul mistic al Evangheliilor, acest punct de vedere nu este nici de acceptat, nici de respins. Se impune însă să prezentăm о afirmație ca aceasta: „Apreciate după măsura concordanței, a inspirației și a desăvârșirii, aceste scrieri lasă foarte mult de dorit și chiar după măsura omenească ele suferă nu de puține imperfecțiuni”. Aceasta este opinia unui teolog creștin (Harnack, Wesen des Christentums). Pentru cel care reprezintă punctul de vedere al unei origini mistice a Evangheliilor, lucrurile care nu concordă între ele se lămuresc fără a forța; pentru acela, există chiar și о armonie între cea de a patra Evanghelie și primele trei. Căci toate aceste scrieri nu vor să fie deloc simple tradiții istorice în sensul obișnuit al cuvântului. Ele nici n-au vrut să dea о biografie istorică. Ceea ce au vrut ele să ofere se afla deja prefigurat în tradițiile misteriilor, ca viață tipică a Fiului lui Dumnezeu. Nu s-а scris pe baza istoriei, ci pe cea a tradițiilor cu caracter misteric. Desigur, în diferitele lăcașuri de cult, aceste tradiții n-au fost plăsmuite identic, până la concordanță verbală adică. Exista însă о atât de mare concordanță, încât budiștii povesteau viața Omului-Dumnezeu al lor aproape identic cu felul în care evangheliștii creștinismului о istoriseau pe cea a Omului-Dumnezeu al lor. Totuși, după cum era și firesc, au existat și diferențe. Nu avem decât să presupunem că cei patru evangheliști s-au inspirat din patru tradiții cu caracter misteric diferit. În legătură cu foarte înalta personalitate a lui Iisus se spune că el a trezit credința în patru cărturari aparținând unor tradiții diferite: el ar fi corespuns tipului lor de inițiat într-un grad atât de desăvârșit, încât au văzut în el acea personalitate care trăiește viața tipică consemnată în misteriile lor. Apoi ei i-au descris viața potrivit tradițiilor lor cu caracter misteric. Și dacă relatarea primilor trei evangheliști (sinopticii) este asemănătoare, aceasta nu înseamnă altceva decât că ei s-au inspirat din tradiții asemănătoare de natură misterică. Cel de-al patrulea evanghelist și-a impregnat scrierea cu idei care amintesc de filosoful religios Filon (vezi p. 71 și urm.). Aceasta iarăși nu înseamnă altceva decât că a pornit de la aceeași tradiție mistică, de care a fost și Filon aproape. În Evanghelii avem a face cu diferite рărți constitutive. În primul rând cu relatări de fapte în așa fel prezentate încât par aproape să pretindă că sunt chiar realitatea istorică. În al doilea rând avem a face cu parabole, care se slujesc de istorisirea unor fapte numai pentru a exprima simbolic un adevăr mai adânc. Și, în al treilea rând, avem a face cu învățături, care trebuie socotite drept conținutul concepției creștine despre lume. Evanghelia după Ioan nu conține nici о parabola propriu-zisă. Această evanghelie s-а adăpat deci dintr-o școală mistică în care parabolele nu erau considerate necesare. – Asupra felului cum, în primele Evanghelii, sunt prezentate faptele redate istoric și parabolele, о lumină clară aruncă povestirea despre blestemarea smochinului. Citim la Marcu (11, 11 și urm.): „Și a intrat Iisus în Ierusalim și în Templu și, privind toate și vremea fiind spre seară, a ieșit la Betania cu cei doisprezece. Și a doua zi, ieșind ei din Betania, El a flămânzit. Și văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo să vadă dacă va găsi ceva în el; și ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci încă nu era timpul smochinelor. Și, începând Iisus a grăi, a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce.” Pentru același loc, Luca istorisește о parabolă (13, 6 și urm.): ,,Și le-a spus pilda aceasta. Cineva avea un smochin, sădit în via sa. Și a venit să caute rod în el, dar n-a găsit. Și a grăit către vier: Iată, trei ani sunt de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar?” Aceasta e о parabolă, care trebuie să simbolizeze lipsa de valoare a vechii învățături, reprezentată prin smochinul neroditor. Ceea ce e considerat simbolic, Marcu povestește ca pe un fapt ce pare că se dă drept istoric. Putem să considerăm că, în general, faptele din Evanghelii nu se vor luate istoric, ca și când ar avea valoare doar ca realități ale lumii simțurilor, ci vor să fie luate mistic; ca trăiri pentru a căror percepere este necesară contemplarea spirituală și care provin din diferite tradiții mistice. Atunci însă încetează de a mai exista vreo deosebire între Evanghelia după Ioan și sinoptici. Pentru interpretarea mistică, cercetarea istorică nici nu intră câtuși de puțin în discuție. Se prea poate ca о Evanghelie sau alta să fi apărut cu câteva decenii mai devreme sau mai târziu: pentru mistic ele au, toate, aceeași valoare istorică; Evanghelia după Ioan, exact la fel ca și celelalte.
Iar „minunile” nu oferă nici ele cele mai neînsemnate dificultăți explicației mistice. Minunile trebuie să străpungă legitatea fizică a lumii. Ele fac acest lucru doar atâta vreme cât sunt considerate drept fenomene care s-ar fi petrecut în planul fizic, în cel trecător, în așa fel încât să poată fi cuprinse prin obișnuita percepere senzorială. Dar dacă ele sunt trăiri ce pot fi recunoscute numai pe о treaptă superioară de existență, pe cea spirituală, atunci este de la sine înțeles că ele nu pot fi pătrunse plecând de la legile ordinii naturii fizice.
Așadar, Evangheliile trebuie mai întâi citite corect, apoi vom ști în ce fel vor ele să povestească despre întemeietorul creștinismului. Ele vor să istorisească în stilul comunicărilor cu caracter misterial. Povestesc așa cum povestește un myst despre un inițiat. Numai că transmit inițierea ca pe о particularitate unică a unui Unic. Iar salvarea omenirii ele о fac dependentă de faptul că oamenii rămân pe lângă acest inițiat unic în felul lui. Ceea ce s-а adăugat inițiaților a fost „Împărăția lui Dumnezeu”. Cel Unic a adus această împărăție tuturor acelora care voiesc să-i rămână credincioși. Dintr-o chestiune personală a Unicului s-а făcut о problemă obștească a acelora care vor să-l recunoască pe Iisus drept Domn al lor.
Că s-а întâmplat așa, о putem înțelege, dacă admitem că înțelepciunea misteriilor a fost inclusă în religia populară israelită. Creștinismul a apărut din iudaism. Faptul că concepțiile legate de misterii, care s-au vădit drept bun comun al vieții spirituale grecești, egiptene, par a fi altoite pe iudaism nu trebuie să ne mire. Dacă cercetăm religiile populare, găsim reprezentări diferite ale spiritualului. Dar dacă mergem înapoi spre înțelepciunea sacerdotală mai profundă, care se constituie drept sâmburele spiritual al diferitelor religii populare, aflăm pretutindeni concordanță. Platon se știe în armonie cu înțelepții-preoți egipteni, în timp ce, în concepția sa filosofică despre lume, el vrea să prezinte sâmburele înțelepciunii grecești. Despre Pitagora se spune că ar fi făcut călătorii în Egipt, în India și că ar fi învățat la înțelepții acestor țări. Între învățăturile filosofice ale lui Platon și sensul mai adânc al scrierilor mozaice, personalități care au trăit cam în vremea apariției creștinismului, au găsit în așa măsură armonie, încât l-au numit pe Platon un Moise vorbind în dialect atic.
Așadar, înțelepciunea misteriilor exista pretutindeni. Din iudaism, ea și-a însușit о formă pe care trebuia s-о accepte dacă voia să devină religie universală. — Iudaismul îl aștepta pe Mesia. Nu e de mirare că personalitatea unui inițiat, în felul lui unic, putea fi înțeleasă de către iudei numai în așa fel, încât acest Unic să trebuiască a fi Mesia. Pornind de aici, о lumină deosebită cade asupra faptului că ceea ce înainte, în misterii, era doar chestiune particulară a devenit problemă populară. Religia iudaică a fost dintotdeauna о religie populară. Poporul se considera un întreg. Jao al său era zeul întregului popor. Dacă trebuia să se nască Fiul, el nu putea fi decât mântuitorul întregului popor. Mystul individual nu avea voie să se mântuie pentru sine; întregul popor trebuia să se împărtășească din această mântuire. În ideile fundamentale ale religiei iudaice este statuat că unul moare pentru toți. – Nu încape nici о îndoială că și în cadrul iudaismului existau misterii, care puteau fi transpuse din întunericul cultului tainic în religia populară. Alături de înțelepciunea sacerdotală ce ținea de formulele exterioare ale fariseismului exista о mistică sofisticată. Ca și în altă parte, această tainică înțelepciune cu caracter misteric este și aici descrisă. Odată, când un inițiat a vorbit despre о asemenea înțelepciune, ascultătorii săi, bănuind tainicul sens, au spus. „О, bătrâne, се-ai făcut? O, dacă ai fi tăcut! Crezi că poți călători pe marea nemărginită fără pânze și catarg. Ce pui la cale? Vrei să te urci pe înălțimi? Nu poți. Vrei să te cufunzi în adâncuri? Înainte-ți se cască un abis fără margini.” Cabaliștii, de la care ne parvin și cele de mai sus, povestesc despre patru rabini. Patru rabini au căutat cărările tainice spre cele divine. Primul a murit; cel de-al doilea și-a pierdut mințile; al treilea a pricinuit îngrozitoare distrugeri; și doar al patrulea, Rabbi Akiba, a intrat în ele în pace și a ieșit din nou.
Vedem că și în iudaism există terenul pe care putea evolua un inițiat unic în felul lui. Un asemenea inițiat trebuia doar să-și spună: nu vreau ca mântuirea să rămână problema câtorva aleși. Vreau ca întregul popor să se împărtășească din această mântuire. El trebuia să ducă afară, în lumea largă, ceea ce aleșii au trăit în templele de misterii. Trebuia să dorească să ia asupra sa faptul ca, prin personalitatea sa, să fie în spirit, pentru comunitatea sa ceea ce era înainte cultul cu caracter misteric pentru aceia care luau parte la el. Desigur, el nu-i putea da acestei comunități trăirile misteriilor. Nici nu putea să dorească acest lucru. Dar voia să le dea tuturor о certitudine în legătură cu ceea ce în misterii era considerat adevăr. Viața care curge în misterii voia s-о facă să curgă prin evoluția istorică ulterioară a omenirii. El voia astfel să înalțe omenirea pe о treaptă superioară de existență. „Fericiți cei care cred și nu văd.” Certitudinea că există ceva divin el voia să о sădească în inimi sub forma unei credințe de nezdruncinat. Cine se află în afară și are această credință ajunge cu siguranță mai departe decât acela care se află aici fără această credință. Sufletul lui Iisus fusese apăsat ca de un coșmar la gândul că, printre cei aflați afară, puteau fi totuși mulți care să nu fi aflat drumul. Prăpastia dintre candidații la inițiere și „popor” trebuia să nu mai fie mare. Creștinismul trebuia să fie un mijloc prin care fiecare să poată afla drumul. Dacă nu este încă pregătit pentru aceasta, cel puțin să nu fie lipsit de posibilitatea de a fi părtaș, într-o anumită inconștiență, la curentul misteriilor. „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.” În viitor, trebuia ca, din roadele misteriilor, să poată gusta și cei care încă nu pot participa la inițiere. Împărăția lui Dumnezeu nu trebuia câtuși de puțin să depindă de „înfățișarea exterioară”. „Ea nu este aici sau acolo, ea este înăuntrul vostru”. Pentru El era vorba mai puțin de cât de departe ajunge unul sau altul în împărăția spiritului; ceea ce conta pentru El era faptul de a avea toți convingerea că о asemenea împărăție spirituală există. „Nu vă bucurați că vi se supun spiritele; dar bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în cer.” Ceea ce înseamnă, aveți încredere în cele divine: va veni vremea să le găsiți.
