Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUM SE DOBÂNDESC CUNOŞTINŢE
DESPRE LUMILE SUPERIOARE?

GA 10


MODIFICĂRI ÎN VIAŢA DE VIS A DISCIPOLULUI OCULT


Un semn că discipolul a ajuns pe treapta de evoluţie descrisă în capitolul precedent, sau că o va atinge în curând, îl constituie modificarea ce se produce în visele sale. Înainte visele sale erau haotice şi arbitrare. Acum ele încep să aibă un caracter regulat. Imaginile lor capătă o înlănţuire plină de sens, la fel ca reprezentările vieţii cotidiene. Putem desluşi în ele legi, cauze şi efecte. Şi conţinutul lor se modifică. Dacă mai înainte nu erau percepute în vis decât ecouri din viaţa zilnică, impresii metamorfozate ale lumii înconjurătoare sau stări ale propriului corp, acum apar imagini dintr-o lume necunoscută mai înainte. Fireşte că la început se menţine caracterul general al vieţii de vis, în măsura în care visul se deosebeşte de reprezentările stării de veghe prin aceea că ne înfăţişează simbolic ceea ce vrea el să exprime. Unui cercetător atent al vieţii de vis nu-i poate scăpa acest caracter de simbol. Visăm, de pildă, că am prins un animal hidos şi că avem o senzaţie neplăcută în mână. Ne trezim şi observăm că am apucat strâns în mână un colţ al plapumei. Aşadar, percepţia nu se exprimă în mod direct, ci prin simbolul descris. – Sau visăm că fugim de un urmăritor şi ne cuprinde frica. Trezindu-ne, constatăm că în timpul somnului am avut palpitaţii. Stomacul încărcat cu mâncăruri greu de digerat provoacă imagini de vis neliniştitoare. Chiar fenomenele din preajma omului care doarme se oglindesc în vis ca simboluri. Bătaia unui ceasornic poate provoca imaginea unei trupe care mărşăluieşte în bătaia tobei. Un scaun care cade poate fi, în vis, prilejul unei întregi drame, în care zgomotul căderii se oglindeşte ca împuşcătură, etc. – Acest mod simbolic de exprimare este propriu visului ordonat al omului la care începe să se dezvolte corpul eteric. El încetează însă a mai oglindi doar faptele ambianţei fizice sau ale propriului său corp senzorial. Aşa cum visele care îşi datorează originea acestor lucruri devin regulate, tot astfel se amestecă în ele şi imagini de vis care sunt expresia obiectelor şi raporturilor dintr-o altă lume. Aici se fac, pentru prima dată, experienţe inaccesibile conştienţei de veghe cotidiene. – În nici un caz să nu se creadă că un adevărat mistic face, din lucrurile pe care le trăieşte în vis, temelia unor comunicări hotărâtoare despre lumea superioară. Aceste trăiri de vis trebuie considerate numai ca prime indicii ale unei dezvoltări superioare. – Ca o nouă consecinţă, apare în curând faptul că imaginile de vis ale discipolului ocult nu se mai sustrag, ca înainte, de sub controlul raţiunii sale, ci aceasta le ordonează, le cuprinde cu privirea într-o anumită ordine, aşa cum face cu reprezentările şi senzaţiile conştienţei de veghe. Deosebirea dintre conştienţa de vis şi această stare de veghe dispare din ce în ce mai mult. În viaţa de vis, cel ce visează este treaz în întregul înţeles al cuvântului; asta înseamnă că se simte stăpânul şi conducătorul reprezentărilor sale imaginative.

În timp ce visează, omul se găseşte într-adevăr într-o lume diferită de aceea a simţurilor sale fizice. Numai că omul cu organele spirituale nedezvoltate nu-şi poate face alte reprezentări despre această lume, decât reprezentările confuze pe care le-am caracterizat. Ea există pentru el doar aşa cum ar exista lumea sensibilă pentru o fiinţă care are numai primele rudimente ale ochilor. De aceea omul nu poate vedea în această lume nimic altceva decât imitaţii şi oglindiri ale vieţii obişnuite. El le poate vedea în vis deoarece sufletul său imprimă, ca imagini, percepţiile din timpul zilei, în substanţa din care se compune cealaltă lume. Trebuie să ne dăm seama că, alături de viaţa conştientă de peste zi, omul duce în amintita lume şi o a doua viaţă, inconştientă. El gravează în această lume, în imagini, tot ceea ce percepe şi gândeşte. Aceste imagini pot fi văzute numai dacă s-au dezvoltat florile de lotus. Fiecare om are anumite rudimente ale florilor de lotus. În decursul conştienţei de zi omul nu poate percepe cu ele nimic, deoarece impresiile pe care le primeşte sunt extrem de slabe. Motivul este asemănător aceluia pentru care nu vedem stelele în timpul zilei. Ele nu pot fi percepute din cauza acţiunii puternice a luminii soarelui. Astfel, slabele impresii spirituale nu ies în evidenţă din cauza puternicelor impresii ale simţurilor fizice. Dar când, în somn, porţile simţurilor exterioare sunt închise, aceste impresii încep să se lumineze confuz. Iar cel ce visează percepe experienţele făcute într-o altă lume. Dar, precum am spus, la început aceste experienţe nu sunt altceva decât ceea ce reprezentările legate de simţurile fizice au gravat în lumea spirituală. – Numai florile de lotus dezvoltate îngăduie să fie înscrise în lumea suprasensibilă manifestările care nu aparţin lumii fizice. Iar prin corpul eteric dezvoltat ia naştere o cunoaştere deplină a acestor întipăriri care provin din alte lumi. – Cu aceasta a început comunicarea omului cu o nouă lume. Şi acum, prin îndrumările disciplinei oculte, omul trebuie să ajungă la un dublu rezultat. În primul rând, trebuie să poată reţine în întregime observaţiile făcute în vis, aşa cum le reţine pe cele făcute în starea de veghe. Dacă a atins acest punct, el este îndrumat să facă aceleaşi observaţii şi în decursul stării de veghe obişnuite. Atenţia sa asupra impresiilor spirituale va fi pur şi simplu astfel dirijată, încât să nu mai fie nevoie ca acestea să dispară în faţa impresiilor fizice, ci să le poată avea întotdeauna alături şi împreună cu impresiile fizice.

Dacă discipolul ocult a dobândit această facultate, atunci apare în faţa ochilor săi spirituali o parte din tabloul descris în capitolul precedent. De acum înainte el poate percepe ceea ce există în lumea spirituală drept cauză a lucrurilor şi fenomenelor fizice. Înainte de toate, poate recunoaşte, în această lume, Sinea sa superioară. – Următoarea lui sarcină este aceea de a creşte, în această Sine superioară, adică să o considere într-adevăr ca pe adevărata sa fiinţă şi să se comporte ca atare. El dobândeşte acum din ce în ce mai mult o reprezentare şi un sentiment viu că trupul său fizic şi ceea ce a numit mai înainte „Eul“ său, nu sunt mai mult decât o unealtă a Eului superior. El dobândeşte faţă de sinea lui inferioară sentimentul pe care omul limitat la lumea simţurilor îl are faţă de o unealtă sau faţă de un vehicul de care se serveşte. Aşa cum acesta nu socoteşte căruţa cu care călătoreşte ca „Eul“ său, chiar dacă zice „eu călătoresc“ sau „eu merg“, tot aşa şi omul evoluat, când spune „eu intru în casă“, are propriu zis reprezentarea: „eu îmi duc trupul în casă“. Dar aceasta trebuie să fie pentru el o noţiune atât de naturală, încât să nu piardă nici o clipă terenul solid al lumii fizice de sub picioare, şi niciodată să nu apară în el un sentiment de înstrăinare faţă de lumea simţurilor. Pentru ca discipolul ocult să nu devină un visător sau un fantast, el trebuie să nu-şi sărăcească viaţa în lumea fizică datorită conştienţei superioare, ci să şi-o îmbogăţească, aşa cum şi-o îmbogăţeşte omul care, pentru a face o călătorie, se foloseşte de un tren, în loc de picioarele sale.

După ce discipolul a ajuns la o asemenea viaţă în Eul său superior, atunci, sau mai bine zis deja în decursul însuşirii conştienţei superioare, el îşi dă seama cum poate să trezească la existenţă forţa de percepţie spirituală în organul format în regiunea inimii, şi să o poată dirija prin curenţii descrişi în capitolele precedente. Această forţă de percepţie este un element de o substanţialitate superioară, care porneşte din organul amintit şi, într-o frumuseţe strălucitoare, se revarsă prin florile de lotus în mişcare cât şi prin alte canale ale corpului eteric dezvoltat. De aici radiază în afară, în lumea spirituală înconjurătoare, şi o face spiritual vizibilă, aşa cum lumina solară care cade din afară asupra obiectelor, le face fizic vizibile.

Modul cum se produce această forţa de percepţie în organul inimii poate fi înţeles numai treptat, doar în decursul dezvoltării acestui organ.

Lumea spirituală, cu realităţile şi fiinţele ei, devine clar perceptibilă abia pentru omul care poate îndrepta, prin corpul său eteric, organul de percepţie descris mai înainte şi spre lumea exterioară pentru a lumina cu el lucrurile. – De aici se vede că o conştienţă deplină despre un obiect al lumii spirituale se poate naşte numai cu condiţia ca omul însuşi să îndrepte lumina spirituală asupra acestuia. În realitate, „Eul“ care produce acest organ de percepţie nu locuieşte de fapt în corpul fizic al omului, ci, după cum am arătat, în afara acestuia. Organul inimii este numai locul în care omul aprinde, din afară, acest organ spiritual al luminii. Dacă nu l-ar aprinde aici, ci într-un alt loc, atunci percepţiile spirituale mijlocite de el n-ar avea nici o legătură cu lumea fizică. Dar omul este chemat să raporteze toate realităţile spirituale superioare tocmai la lumea fizică şi să le lase să acţioneze prin el în aceasta. Tocmai organul inimii este acela prin care Eul superior face din Sinea senzorială instrumentul său şi tot prin organul inimii o dirijează.

Impresia pe care omul evoluat o are faţă de realităţile lumii spirituale este alta decât cea pe care o are omul simţurilor faţă de lumea fizică. Ultimul se simte într-un anumit loc în lumea fizică, iar obiectele percepute sunt pentru el „în afară“. Omul evoluat spiritual, dimpotrivă, se simte ca unit cu obiectul spiritual al percepţiei sale, ca „în interiorul“ acestuia. De fapt, el peregrinează din loc în loc în spaţiul spiritual. De aceea, în limbajul ştiinţei secrete, el este numit şi „peregrin“. La început el nu este nicăieri acasă. – Dar dacă ar rămâne numai la acest peregrinaj, el nu ar putea determina în mod real nici un obiect în spaţiul spiritual. Aşa cum determinăm în spaţiul fizic un obiect sau un loc, pornind de la un anumit punct, tot aşa trebuie să procedăm şi în cealaltă lume în care am ajuns. Şi aici trebuie să ne căutăm undeva un loc pe care, în primul rând, să îl examinăm absolut precis, şi pe care să îl luăm în mod spiritual în posesie spiritual. În acest loc trebuie să ne întemeiem o patrie spirituală, iar apoi toate celelalte să le raportăm la această patrie spirituală. Chiar şi omul care trăieşte în lumea fizică, vede toate lucrurile în funcţie de patria sa fizică. Un berlinez, fără să vrea, descrie Londra altfel decât un parizian. Dar cu toate acestea, în cazul patriei spirituale lucrurile se prezintă altfel decât în cazul patriei fizice. În cea din urmă ne-am născut fără contribuţia noastră, în ea am preluat instinctiv, în decursul tinereţii, o serie de reprezentări care, în continuare, fără voia noastră, ne înfăţişează lucrurile într-o anumită lumină. Patria spirituală însă ne-am format-o noi înşine, cu deplină conştienţă. De aceea, pornind de la ea, vom aprecia totul în deplină şi luminoasă libertate. – A-ţi clădi o patrie spirituală, se numeşte în limba ştiinţei spirituale „a-ţi construi un adăpost“.

Pe această treaptă, contemplarea spirituală se extinde, la început, asupra imaginilor spirituale complementare lumii fizice, în măsura în care aceste imagini se găsesc în aşa numita lume astrală. În această lume se află tot ce este de aceeaşi esenţă cu instinctele, sentimentele, poftele şi pasiunile omeneşti. Căci tuturor lucrurilor sensibile care îl înconjoară pe om le aparţin şi forţe înrudite cu forţele omului. Un cristal, de pildă, este turnat în forma sa de către forţe care se înfăţişează contemplării superioare asemenea unui instinct ce acţionează în om. Prin forţe asemănătoare este condusă seva prin vasele plantei, se dezvoltă florile şi se deschid capsulele cu seminţe. Toate aceste forţe capătă formă şi culoare pentru organele de percepţie spirituală dezvoltate, tot aşa cum obiectele lumii fizice au formă şi culoare pentru ochiul fizic. Pe treapta descrisă a dezvoltării sale, discipolul ocult vede nu numai cristalul, planta, ci şi forţele spirituale descrise. Iar instinctele animalice şi omeneşti le vede nu numai prin exteriorizările fizice, vitale, ale purtătorilor lor, ci şi nemijlocit, ca obiecte, aşa cum vede în lumea fizică mesele şi scaunele. Întreaga lume de instincte, porniri, dorinţe, pasiuni ale unui animal sau ale unui om formează norul astral în care este învăluită fiinţa, formează aura ei.

Mai departe, pe această treaptă a evoluţiei sale, clarvăzătorul percepe şi lucruri care se sustrag în întregime sau aproape în întregime contemplării sensibile. De pildă, el poate observa diferenţa astrală dintre un spaţiu care este ocupat în bună parte de oameni cu o mentalitate inferioară, şi unul în care se află persoane cu o mentalitate superioară. Într-un spital nu numai atmosfera fizică, ci şi atmosfera spirituală este alta decât într-o sală de dans. Un oraş comercial are o altă atmosferă astrală decât un centru universitar. La început, facultatea de percepţie a omului devenit clarvăzător va fi slab dezvoltată pentru sesizarea unor asemenea lucruri. Mai întâi ea se va raporta la realităţile astrale amintite, aşa cum se raportează conştienţa de vis a omului fizic la conştienţa de veghe. Dar treptat el se va trezi complet şi pe această treaptă.

Realizarea cea mai înaltă a clarvăzătorului care a ajuns la gradul de vedere descris, este aceea în care i se arată efectul complementar astral al instinctelor şi poftelor animale şi omeneşti. O acţiune plină de dragoste prezintă altă imagine astrală însoţitoare decât acţiunea care porneşte din ură. Pofta absurdă, pe lângă ea însăşi, mai prezintă şi o contra-imagine astrală urâtă, iar simţul îndreptat spre lucruri înalte, dimpotrivă, una frumoasă. Aceste contra-imagini nu pot fi văzute decât slab în timpul vieţii fizice a omului. Căci tăria lor este diminuată de viaţa în lumea fizică. O dorinţă după un obiect, de pildă, produce o astfel de oglindire, în afară de aceea sub care această dorinţă apare în lumea astrală. Dacă dorinţa este însă satisfăcută prin dobândirea obiectului fizic, sau dacă există cel puţin posibilitatea unei asemenea satisfaceri, atunci imaginea complementară va fi numai o apariţie foarte slabă. Ea va ajunge la deplina manifestare abia după moartea omului, când sufletul, potrivit naturii sale, va mai nutri, în mod necesar, o astfel de dorinţă, dar pe care nu şi-o va mai putea satisface, fiindcă îi va lipsi atât obiectul cât şi organul fizic necesar satisfacerii acelei dorinţe. Omul cu predispoziţii senzoriale va avea şi după moarte, de pildă, pofte de a savura plăcerile gustative. Acum însă îi lipseşte posibilitatea satisfacerii fiindcă nu mai are organul gustativ. Urmarea este că dorinţa produce o imagine-replică deosebit de violentă, de care sufletul este atunci chinuit. Aceste experienţe de după moarte, prilejuite de imaginile-complementare ale naturii sufleteşti inferioare, se numesc trăiri în împărăţia sufletelor, mai ales în regiunea poftelor. Ele dispar abia după ce sufletul s-a purificat de toate poftele care sunt îndreptate spre lumea fizică. Abia după aceea se înalţă sufletul în domeniul superior (lumea spiritului). Chiar dacă aceste imagini-complementare sunt slabe la omul care trăieşte încă fizic, ele există totuşi şi îl însoţesc pretutindeni, ca o trenă de pofte, tot aşa cum cometa este însoţită de coada sa. Iar clarvăzătorul le poate vedea dacă a atins treapta de dezvoltare corespunzătoare.

Discipolul ocult trăieşte, la stadiul pe care l-am descris, în astfel de experienţe şi în toate lucrurile înrudite cu ele. Pe această treaptă el nu poate avea trăiri spirituale mai înalte. El trebuie, pornind de aici, să urce şi mai sus.