|
Articol publicat în iunie 1903 în revista Lucifer-Gnosis, Berlin
Spiritul omenesc ce se străduieşte a aşezat o legendă plină de
semnificaţii la începutul noii epoci. Ca o imagine a cutremurului
produs în simţire şi gândire de către Copernic, Galilei,
Kepler, se înalţă, la intrarea în epoca de care
omenirea prezentului aparţine încă, legendara statură a
Doctorului Faust. Despre acest Doctor Faust se spunea: el „a aşezat
pentru o perioadă în spatele uşii şi sub pupitru scrierile sfinte
şi apoi nu a dorit să mai fie numit teolog, ci a devenit un om din lume
şi îşi spunea doctor în medicină“. Oare omenirea crescută
în lumea de reprezentări a Evului Mediu nu trebuie să fi simţit
ceva asemănător în faţa unor nume ca Galilei sau Copernic? Nu era
ca şi cum, cel ce credea în noile învăţături despre
construcţia lumii, trebuia să „aşeze în spatele uşii scrierile
sfinte?“ Nu sună oare cuvintele azvârlite de Luther
împotriva concepţiei lui Copernic, ca strigătul unei inimi
ameninţate în credinţa sa: „Nebunul vrea să răstoarne toată
astronomia, însă scrierile sfinte ne spun că Josua considera
soarele în repaus şi nu pământul“?
Sentimente scindate au pătruns la acea vreme cu o uriaşă forţă
în sufletul omenesc. Pentru că în sfera cunoaşterii au
pătruns gânduri care păreau că se află în contradicţie cu
ceea ce se gândise timp de secole în legătură cu misterele
lumii. – Aceste sentimente scindate şi-au găsit oare liniştea în
timpul scurs de atunci? Dar oare omul care ia în serios cele mai
înalte nevoi ale cunoaşterii nu se află pus, astăzi mai mult
decât în trecut, în faţa unor întrebări
îngrijorătoare atunci când aruncă o privire asupra cursului
spiritului ştiinţific? Telescopul ne-a deschis spaţiul cerului,
microscopul ne povesteşte despre fiinţe minuscule, iar acestea se
alătură vieţii accesibile privirii noastre obişnuite. Încercăm să
privim înapoi în epoci ale pământului demult trecute
în care trăiau încă vieţuitoare dintre cele mai imperfecte
şi ne facem gânduri despre condiţiile în care omul şi-a
început viaţa pe pământ, dezvoltându-se treptat din
forme de existenţă subordonate. Când vine însă vorba
însă de ceea ce trebuie numit drept determinarea cea mai
înaltă a omului, atunci gândirea prezentului ajunge la o
incertitudine plină de deznădejde. Lipsa de curaj şi de încredere
pun stăpânire pe ea. Se doreşte ca nevoilor „credinţei“,
dorurilor religioase ale inimii să li se indice un domeniu al lor
propriu, în care cunoaşterea ştiinţifică să nu aibă nici un
cuvânt de spus. Se consideră că este întemeiat în
natura omului faptul ca el să nu poată pătrundă niciodată cu ştiinţa sa
acolo unde sufletul îşi are patria. Numai în acest mod se
crede că „adevărurile religioase“ pot fi apărate în faţa
aroganţei raţiunii ştiinţifice. «Ştiinţa voastră nu poate
pătrunde niciodată până la lucrurile despre care vorbeşte
„credinţa“»– aceasta este replica dată cercetătorilor naturii
care se încumetă să vorbească despre binele cel mai înalt
al fiinţei omului. Teologul Adolf Harnack, care cu a sa Esenţa
creştinismului a făcut o adâncă impresie asupra multora
dintre
contemporanii noştri, explică acest lucru astfel: „Ştiinţa nu poate să
cuprindă şi să mulţumească toate nevoile spiritului nostru“ … „Ce
deznădăjduire ar fi pentru omenire dacă cea mai înaltă pace pe
care o poate dobândi, precum şi claritatea, certitudinea şi forţa
pentru care se luptă, ar fi determinate de măsura ştiinţei şi
cunoaşterii“ … „Ştiinţa nu poate să dea un sens vieţii – asupra
întrebărilor De unde, Încotro şi În ce scop, ea poate
la fel de puţin să ofere astăzi un răspuns, ca şi în urmă cu două
sau trei mii de ani. Ea ne învaţă pe deplin despre ceea ce este
real, rezolvă contradicţii, cuprinde fenomenele şi corectează iluziile
simţurilor şi reprezentărilor noastre.“… „Religia, adică iubirea de
Dumnezeu şi de oameni este cea care dă vieţii un sens.“ Cei ce apleacă
urechea la astfel de cuvinte nu ştiu să interpreteze semnele epocii. Şi
cu atât mai puţin sunt în stare să înţeleagă
cerinţele spiritului omenesc în strădania sa. Nu este vorba de
faptul că astăzi sunt încă milioane de oameni ce se simt
satisfăcuţi când aud un astfel de discurs. Aceştia consideră că
nu avem nevoie să „aşezăm în spatele uşii“ cărţile noastre de
credinţă. Pentru că aceşti oameni credincioşi nu pot aborda
reprezentările învăţaţilor despre soare şi lună, despre cele mai
mici vieţuitoare sau despre mersul evoluţiei pământului.
Însă nu aceste milioane sunt cei ce vor forma gândurile
omenirii viitoare. Cei ce duc mai departe construcţia spiritului
îşi pun cu totul alte întrebări. Chiar dacă în
prezent poate că ei sunt în număr mai mic. Ei sunt însă cei
ce pregătesc în prezent terenul pentru viitor. Ei sunt aceia
care, în cele spuse de ştiinţa de astăzi, caută sensul vieţii,
caută pe „De unde“, „Încotro“, „În ce scop“. Astfel ei
realizează ceea ce împlinea preotul egiptean în urmă cu mii
de ani, când căuta acest sens al vieţii în mersul stelelor,
în activitatea oamenilor. Ei nu vor nici o scindare între
ştiinţă şi credinţă.
Chiar dacă nu le este clar ceea ce îi mână spre o astfel
de voinţă, aceşti oameni au însă un sentiment pentru ceea ce este
corect. Ei presimt cel puţin că întreaga aşa-zisa credinţă s-a
născut din comoara de ştiinţă dobândită în epoci trecute.
Mergeţi înapoi în perioade anterioare. În
„realităţile“ pe care omul le percepea, vedea de asemenea şi puterile
spirituale ale lumii care îi conduceau deciziile scrise în
cartea destinului său. Scara cunoaşterii sale îl conducea de la
viermele ce se târăşte pe pământ până la dumnezeul
său. „Credinţa“ sa nu era altceva decât ştiinţa pe care o
dobândea pe treptele superioare ale acestei scări. Pe când
astăzi se doreşte să i se spună: ceea ce tu experimentezi nou legat de
această „realitate concretă“ nu trebuie să te abată de la credinţa
părinţilor tăi. Ce ar spune însă aceşti părinţi, dacă s-ar putea
transpune în zilele noastre, referitor la aceste pretenţii? Ei ar
vorbi astfel: noi ne străduiam cu toată forţa spre o credinţă care să
fie în deplină armonie cu tot ceea ce ştiam noi despre lume. Noi
v-am dăruit vouă ştiinţa şi credinţa noastră. Voi aţi crescut dincolo
de ştiinţa noastră. Vouă vă lipseşte însă forţa ca să vă puneţi
în armonie credinţa cu ştiinţa voastră, aşa cum am făcut noi. Şi
pentru că vă lipseşte această forţă, atunci vă spuneţi că credinţa, pe
care aţi preluat-o de la noi, nu poate fi atinsă cu ştiinţa voastră.
Însă credinţa noastră aparţinea de ştiinţa noastră aşa cum capul
unui om este legat de corpul lui. Noi căutam în ambele acelaşi
izvor de viaţă. Şi cu aceeaşi convingere v-am dăruit atât ştiinţa
noastră, cât şi credinţa noastră. Este imposibil să vreţi să
aveţi o ştiinţă conform cu ceea ce vă învaţă ochii şi
instrumentele voastre şi să aveţi o credinţă conformă cu ceea ce ne
învăţa pe noi spiritul nostru cugetător. Pentru că în acest
caz ştiinţa voastră vi s-ar naşte din sufletul vostru, pe când
credinţa s-ar naşte din al nostru. Ce aţi face, dacă v-aţi comporta
în acest fel? În esenţă nu aţi face altceva decât
ceea ce ştiinţa voastră v-ar permite – aţi construi maşini cu aburi şi
motoare electrice. Ştiinţa noastră însă avea puterea de a aduce
mulţumire şi nevoilor inimilor noastre.
Nu, nu o astfel de scindare corespunde naturii omului, ci impulsul
de neînfrânt spre căutarea căii care porneşte de la ştiinţă
şi duce la patria sufletului. De aceea cei ce iau ca necesară această
scindare nu pot pregăti viitorul.
Aceasta este mai curând misiunea acelora ce caută o ştiinţă
care revelează sensul vieţii. O ştiinţă care lămureşte din sine
însăşi pe om asupra lui „de unde“, „încotro“, „în ce
scop“ şi care are în sine forţa religiei.
Idealurile noastre dobândesc forţă deplină de orientare şi
susţinere abia atunci când sunt transfigurate în sentimente
religioase. Iar ştiinţa noastră, cunoaşterea noastră abia atunci capătă
sens şi importanţă, când dezvoltă germeni pentru idealurile
noastre, care ne determină valoarea în cadrul existenţei lumii.
Ce mai viaţă înăbuşită s-ar naşte dintr-o ştiinţă din care nu ar
strălumina nici un ideal! Marele filozof Johann Gottlieb Fichte
îi judeca aspru pe cei ce duceau o astfel de viaţă închisă.
„Idealurile nu se lasă exprimate în lumea reală, oricât de
bine am şti să modificăm lumea după ele. Noi afirmăm numai că judecăm
după ele realitatea, iar cei ce simt în ei forţa pentru aceasta o
şi modifică. Sigur, aceşti oameni poate că nici nu ştiu nimic despre
aceasta, poate că şi pierd din ceea ce au fost odată; dar omenirea nu
pierde nimic prin aceasta. Astfel este clar că înnobilarea
omenirii nu revine numai acestora. Ea îşi va urma fără
îndoială drumul; asupra acelor oameni ar vrea natura binevoitoare
să stăpânească şi lor să le ofere la momentul potrivit ploaie şi
timp frumos, hrană sănătoasă şi o circulaţie netulburată a
sângelui şi gânduri inteligente!“ Supunerea deplină
în faţa acestei judecăţi, nu stă în orientarea revistei
noastre. Mai degrabă ea va susţine, câtă vreme îi va fi dat
să existe, faptul că, pentru înnobilarea omenirii, acei oameni
sunt luaţi în considerare, care fac din sufletul lor casă pentru
idealuri şi oricine care nu va face acest lucru va avea ceva de
pierdut. Cuvintele lui Fichte sunt expuse aici pentru a arăta felul
în care vorbeşte despre omenire o mare personalitate
gânditoare al cărei spirit nu posedă forţa germinatoare a
idealurilor; şi de asemenea să indicăm şi faptul că într-o astfel
de personalitate există totuşi o deplină claritate despre raportul
dintre viaţă şi ideal. Viaţa trebuie formată după ideal, – astfel
trebuie să fie posibilă o armonie între ideal şi viaţă.
Aceeaşi viaţă care, în afara omului om, trăieşte în
plante şi animale, care dă formă cristalelor, creează în om
idealurile care dau sens şi importanţă existenţei sale. Cel ce nu
înţelege printr-o cunoaştere limpede înrudirea
acestor idealuri cu forţa din stelele tăcute, din planta în
creştere, acela va avea curând de suferit atunci când va
trebui să creadă în puterea determinantă a acestor idealuri. Dacă
pentru ştiinţa noastră legile naturii constituie ceva separat de
sufletul nostru, atunci treptat vom pierde siguranţa asupra acestuia
din urmă. Avem încredere în legile naturii, pentru că ne
constrânge la aceasta simţul natural al observaţiei, care nu ne
lasă să negăm ce ne spun ochii, urechile sau intelectul. Siguranţa faţă
de legile existenţei spirituale va fi însă dobândită doar
dacă aceste legi vor apărea într-o armonie plină de viaţă cu
legile naturii. Atunci se va şti că acestea odihnesc la fel de sigur
în cosmos, ca şi legile luminii, ale electricităţii sau ale
creşterii plantelor. De aceea respingea Goethe odată, ceea ce voia să
se apropie de el sub forma credinţei. El spunea că preferă să se ia
după ce vede, aşa cum făcuse Spinoza, marele său învăţător. Dacă
observarea naturii conduce pe om mai departe în cunoaştere
la ceea ce este Dumnezeul dătător de direcţie din sufletul său, atunci
pentru el va fi o convingere tot aşa de la sine înţeleasă că
trebuie să-şi urmeze idealurile, la fel cum soarele trebuie să se mişte
pe căile sale cereşti. Un soare care ar ieşi de pe căile sale obişnuite
ar tulbura întreaga lume. Aceasta este uşor de înţeles.
Faptul că acelaşi lucru îl determină şi omul care nu-şi urmează
idealurile sale îl va înţelege însă numai cel ce
recunoaşte că acelaşi spirit este activ atât în căile pe
care le urmează soarele, cât şi în cele ale sufletului. Cel
ce nu găseşte o punte între cerul înstelat de deasupra sa
şi legea morală din lăuntrul său, cel ce separă ştiinţa de credinţă,
în cazul acelui om o lege o va tulbura curând pe cealaltă.
Refuzul uneia sau a celeilalte sau chiar numai indiferenţa faţă de una
dintre acestea două pare de neevitat.
Trăiesc destui astfel de oameni indiferenţi printre noi. Aceştia se
bucură de lumina şi căldura soarelui, îşi satisfac nevoile de
toate zilele impregnate în ei de forţele naturii. Şi după ce au
făcut aceasta, se delectează apoi cel mult cu un tip superficial de
literatură şi artă, care nu sunt altceva decât o copie, o
oglindire a acestor nevoi de toate zilele, ţinându-se cu
timiditate departe de întrebările care schimbă lumea,
întrebări care de mii de ani mişcă floarea spiritului omenirii.
Nu răsună nimic în adâncul lor atunci când aud
vorbindu-se despre nevoile „eterne“ ale omenirii, aşa cum vorbea Fichte
despre ele în Determinarea
omului: „Îmi ridic cu
îndrăzneală capul către stâncile ameninţătoare ale
munţilor, către vuietul cascadelor şi către tunetul norilor ce plutesc
pe mările de foc şi spun: Sunt etern şi vă desfid puterea! Prăbuşiţi-vă
toate peste mine, tu, Pământ, şi tu, Cer, amestecă-se toate
într-un tumult sălbatic, şi voi, Elemente cu toate, –
faceţi să spumege, să vuiască, măcinaţi în luptă sălbatică
până la ultima părticică a corpului pe care îl numesc al
meu: – voinţa mea singură cu ţelurile sale precise va pluti semeaţă şi
rece deasupra frământărilor întregului univers; pentru că
eu mi-am apucat propria determinare, iar aceasta vă întrece
în durată; este veşnică, iar eu sunt la rândul meu veşnic,
ca şi ea.“
De ce oare sunt aşa de mulţi oameni indiferenţi faţă de o astfel de
determinare? Pentru că ei nu simt aceeaşi forţă constrângătoare
în faţa legilor sufletului, aşa cum simt faţă de legile
existenţei lor corporale. În esenţă astăzi sentimentul de
scindare dintre credinţă şi ştiinţă pe care oamenii îl simţeau
în secolul XVI legat de figura lui Faust, are astăzi numai o altă
formă. Faust voia să ajungă la spirit ca unul care ştie. Poporul
însă voia însă numai să creadă în spirit. În
cartea despre Faust se poate aşadar în mod evident vedea destinul
lui Faust, adică încotro îl poartă în cele din urmă
pe om siguranţa, cutezanţa de spirit, precum şi că o consecinţa certă
la care duce ar fi despărţirea de Dumnezeu…“
Indiferenţii nu cred că cel ce se dedică spiritului este blestemat.
Ei sunt de părere nu se poate şti nimic despre spirit; sau nu-şi ridică
clar în conştienţă această problemă şi nu se preocupă cât
de puţin de ea. Cunoaşterea naturii merge astfel înainte şi odată
cu ea toate cele ce sunt purtate şi dezvoltate de ea. Cunoaşterea
spiritului degenerează sau cel mult se hrăneşte din sentimentele
moştenite de la părinţi, pe care unul le simte fără gânduri,
altul le poartă indiferent în el, iar al treilea le ia în
derâdere sau le osândeşte.
Dar nu este întotdeauna simpla indiferenţă sau gândirea
critică cea care îi determină pe contemporanii noştri să se
comporte astfel. În impulsurile grăbite ale zilelor noastre mulţi
ar avea nevoie numai de o jumătate de zi să se sfătuiască cu ei
înşişi pentru a găsi în sufletele lor colţuri
întunecate, din care să le vorbească voci, care în mod
obişnuit sunt acoperite de iureşul lumii de afară. O astfel de
retragere liniştită în sine de jumătate de zi ar putea duce la
auzirea acestor voci, care spun cam aşa: Este oare singurul destin al
omului acela de a merge în întâmpinarea celor pe care
i le aduce viaţa pentru ca apoi să fie brusc înlăturat din
această viaţă? Dar nu este astăzi oare această preocupare numită tocmai
„mersul înainte al omenirii“? Oare ceea ce este avut în
vedere prin aceasta constituie şi într-un sens mai înalt un
pas înainte? Sălbaticul necivilizat îşi satisface nevoia de
hrană făcându-şi anumite unelte simple cu care vânează
animalele aflate în apropiere în pădure şi
sfărâmând cu mijloace primitive grânele pe care i le
dăruieşte pământul. Iar viaţa lui este înfrumuseţată de
ceea ce simte drept „iubire“, prin care înţelepciunea îl
ridică măcar deasupra animalelor. Omul civilizat de astăzi dă
naştere cu cel mai fin spirit „ştiinţific“ celor mai complicate
instrumente pentru a-şi satisface aceleaşi nevoi. El îmbracă
impulsul iubirii cu cel mai mare rafinament posibil, poate în
ceea ce el numeşte poezie, însă cel ce poate să dea la o parte
numeroasele văluri, va descoperi în spatele tuturor acestora ceea
ce trăieşte şi în sălbatic ca impuls, iar în spatele
„spiritului ştiinţific“ încorporat în instrumentele sale –
aceeaşi nevoie de hrană.
Pare nebunesc să vorbeşti în acest fel. Însă aceasta li
se va părea astfel numai celor ce nu presimt faptul că întreaga
lor gândire nu este nimic altceva decât o obişnuinţă
impregnată în ei de epoca în care trăiesc, în vreme
ce ei cred totuşi că judecă lucrurile pe deplin din ei înşişi şi
în mod independent. După opinia generală am realizat în
„cultură“ atâtea lucruri minunate. Nimeni însă nu va putea
să nege adevărul cuvintelor pe care le va auzi, dacă va vrea să
petreacă o jumătate de zi liniştită chibzuind la ce anume deosebeşte o
civilizaţie pur materială de sălbăticie şi barbarie. Să fie oare
într-un sens mai înalt o diferenţă aşa de mare dacă
grânele sunt zdrobite între două pietre şi se merge
în pădure la vânat sau dacă cineva se foloseşte de telefon
sau de telegraf pentru a cumpăra grâne din anumite locuri
îndepărtate? Nu este în definitiv, de aceeaşi importanţă,
dintr-un anumit punct de vedere, dacă o gospodină povesteşte alteia că
în acest an ea a ţesut atâta stofă sau dacă zilnic sute de
ziare povestesc că deputatul X a ţinut astăzi un discurs extraordinar
pentru ca într-un ţinut oarecare să fie construită o linie de
cale ferată, pentru ca regiunea Y să fie aprovizionată cu cereale din
regiunea Z. Sau, în sfârşit, este oare ceva mult superior
dacă un scriitor ne povesteşte în ce mod rafinat
Eugenius a reuşit să o elibereze pe Hermine, decât atunci
când cavalerul Franz povesteşte într-un mod naiv cum a
ajuns el la Katharina sa?
Cei ce evită bucuroşi să-şi facă o opinie clară despre astfel de
lucruri, vor zâmbi poate la aceste gânduri. Ei îi
consideră pe cei ce îşi fac astfel de gânduri nişte
visători sau nişte fantaşti străini de lume. Şi poate că au „dreptate“
. Şi ai întotdeauna în acest fel „dreptate“, dacă iei
apărarea trivialului în faţa a ceea ce este dobândit „numai
în gânduri“.
Nu este intenţia noastră să ne certăm cu cineva. Arătăm numai ceea
ce credem că este adevărul pe care îl recunoaştem; şi aşteptăm
până ce acesta îşi va găsi ecoul în inimile altora.
Pentru că avem convingerea că este suficient ca omul să vrea, pentru ca
în el să se facă auzită vocea care îi vorbeşte despre
determinarea lui veşnică. Această voce s-a făcut întotdeauna
auzită, oricât de departe ne-am întoarce în
perioadele despre care ne relatează tradiţiile diferitelor popoare. Ce
fel de impuls plin de râvnă este acela care a scos la iveală
adevărul Bibliei, cel pe care mai târziu Faust a vrut să-l ţină
ascuns „în spatele uşii“ pentru o perioadă? În liniştea
chiliei sale călugărul singuratic şi-a frământat mintea pentru a
întemeia sensul cuvintelor scrise, şi-a rănit genunchii nopţi
întregi în faţa altarului pentru a găsi o inspiraţie
referitoare la aceste cuvinte. Apoi s-a ridicat din amvon pentru a
împărtăşi în cuvinte arzătoare oamenilor ce se străduiesc,
cele ce i-au fost dăruite în singurătate inimii sale, despre
determinarea lor veşnică. Şi alte imagini, mai puţin frumoase ni se
înfăţişează atunci când privim la spiritul omului
însetat după adevăr. Rugurile Inchiziţiei, consecinţele ereziei
se desfăşoară în faţa sufletului nostru – în care au trăit
din plin în căutarea „Cuvântului“ fanatismul sau ipocrizia
şi dorinţa de putere. Să privim încă o dată la statura lui Faust.
Omul secolului XVI se lăsa condus de diavol dacă voia să devină un om
care ştie şi nu un simplu credincios. Goethe îi conferă
eliberarea pentru că el însuşi nu a rămas la credinţa
întunecată, ci mereu „s-a străduit năzuind“. Simbolul
înţelepciunii ce ne este dată prin cercetare este Lucifer,
purtător al luminii. Copiii lui Lucifer sunt toţi cei ce se străduiesc
spre cunoaştere, spre înţelepciune. Cititorul în astre
chaldean, preotul egiptean, brahmanul indian: cu toţii au fost copiii
lui Lucifer. Şi deja primul om, cel care s-a lăsat învăţat de
către şarpe despre ce este „binele şi răul“, a devenit copilul lui
Lucifer. Dar toţi aceşti copii ai lui Lucifer au putut de asemenea să
devină credincioşi. Da, aşa trebuiau să devină, dacă îi
înţelegeau în mod corect înţelepciunea. Pentru că
această înţelepciune era pentru ei o „solie plină de bucurie“. Ea
le vorbea despre temelia divină a lumii şi a omului. Ceea ce ei
cercetau prin puterea cunoaşterii lor, constituia misterul cel mai
sfânt al lumii, în faţa căruia îngenuncheau plini de
cucernicie – aceasta era lumina care arăta sufletelor lor calea spre
propria determinare. Înţelepciunea lor, privită cu preţuire
sfântă, aceasta era credinţa, aceasta era religia. Ceea ce lor le
aducea Lucifer, lumina ca un lucru divin în faţa privirii
sufletelor lor. Ei erau recunoscători lui Lucifer pentru că aveau un
Dumnezeu. Dacă omul face pe Dumnezeu opusul lui Lucifer, atunci aduce
dezbinare între inimă şi cap. Iar aceasta înseamnă
paralizarea entuziasmului inimii, aşa cum fac oamenii cultivaţi din
timpul nostru, care nu înalţă cunoaşterea capului până la
devoţiune religioasă.
Ca anesteziaţi stau mulţi în faţa descoperirilor ştiinţelor
naturii. Telescopul, microscopul, darwinismul par să vorbească altfel
despre lume şi viaţă decât cărţile sfinte ale părinţilor. Iar
Copernic, Galilei, Darwin vorbesc cu o forţă mai convingătoare. Ei sunt
copiii lui Lucifer ai timpului nostru. Dar ei singuri nu pot fi
„mesageri aducători de bucurie“. Ei nu-şi mai poartă lumina până
sus în înălţimile spre care privea odinioară omenirea,
când căuta patria sufletului. De aceea ei pot să apară celor
cucernici ca nişte spirite ale răului, care, ca şi Faust, duce pe
oameni la degradare spirituală. Acestora Lucifer se poate să le fie
etern opozant al lui Dumnezeu. Cei însă ce sunt cuprinşi
numai de ceea ce Lucifer le oferă pe calea ştiinţei „moderne“, vor fi
conduşi spre indiferenţă cu privire la chemarea lor divină. Pentru ei
Lucifer este cu adevărat „conducătorul acestei lumi“. El îi
învaţă cum planetele se rotesc în jurul soarelui, cum
treptat oamenii s-au născut din vieţuitoare mai imperfecte; însă
el nu le vorbeşte despre ceea ce în ei sfidează „stânca
ameninţătoare, norii ce plutesc în marea de foc“. Astronomia a
pus forţe de atracţie reci, seci în locul unde altădată, din
iubire divină, Serafimii făceau să se rotească corpurile cereşti.
Dacă în secolul XVIII marele cercetător al naturii Carl von Linne
încă mai spunea că există atâtea specii de plante şi
animale câte au fost create la origini de forţa divină, astăzi
ştiinţele naturii sunt convinse că aceste specii s-au schimbat de la
sine, devenind din imperfecte, perfecte. Lucifer pare să se fi
transformat într-un însoţitor singuratic. Mesajul său pare
nepotrivit pentru a aprinde cucernicia inimii. Nu a condus el oare pe
oameni la idea pe care nu demult un „spirit liber“ de mulţi
îndrăgit o expunea astfel: „Gândul este o formă a forţei.
Mergem cu aceeaşi forţă cu care gândim. Omul este un organism
care transformă diferite forme ale forţei în forţă de
gândire, un organism pe care îl menţinem în
activitate cu ceea ce numim hrană şi cu ajutorul căruia producem ceea
ce numim gânduri. Ce minunat proces chimic acela care a putut
transforma o simplă cantitate de hrană într-o tragedie divină cum
este Hamlet!“
Aşa poate să vorbească numai cel ce nu aude până la capăt
cuvintele pe care le rosteşte Lucifer cel modern.
Unul dintre cei ce sub influenţa noii ştiinţe a naturii s-a luptat
împotriva „vechii credinţe“, David Friedrich Strauss, este de
părere că: „Despre credinţa în lucruri despre care într-o
anumită măsură suntem siguri că se petrec, iar într-o altă măsură
nu suntem siguri dacă se petrec, şi numai într-o mică parte este
în afara îndoielii apariţia lor – despre faptul că
fericirea oamenilor ar trebui să depindă de credinţa în asemenea
lucruri, este aşa de absurd, că astăzi nu mai este nevoie să vorbim
despre aşa ceva.“ Ceea ce însă se poate replica unor astfel de
cuvinte a spus deja într-un mod fericit un mărturisitor al
„vechii credinţe“ din secolul XIII. Marele mistic Eckhart spune: „Un
maestru vorbeşte: Dumnezeu a devenit om, iar prin aceasta
întreaga specie umană este înălţată şi onorată. Să ne
bucurăm că Christos, fratele nostru, s-a ridicat cu propriile sale
forţe deasupra întregului cor al îngerilor şi stă la
dreapta Tatălui. Acest maestru a vorbit foarte bine; în realitate
însă eu nu pun mare preţ pe acestea. Cu ce m-ar ajuta pe mine
dacă aş avea un frate care ar fi bogat, dar eu aş fi sărac? Cu ce m-ar
ajuta dacă aş avea un frate care ar fi un om înţelept, pe
când eu aş fi un nebun? …“ Dacă însă Meister Eckhart ar fi
auzit cuvintele lui Strauss, atunci cu siguranţă ar fi putut replica
în felul următor: Vorbele tale sunt adevărate şi împotriva
lor nu s-ar putea ridica nici o obiecţie; numai că ele sunt banale.
Pentru că tot aşa de la sine înţeles mai este încă ceva:
pentru ca de la adevăruri ca cele date nouă de telescop şi microscop
sau de la reprezentări pe care şi le făcea Darwin despre mersul
evoluţiei vieţuitoarelor să trebuiască să deducem ceva despre destinul
sufletului omenesc este un lucru „aşa de absurd că în cel mai
scurt timp nu va mai fi nevoie să vorbim despre aşa ceva“. Pentru
că Meister Eckhart a adăugat, la cele spuse, şi următoarele: „Tatăl
ceresc a ascuns pe Fiul său înnăscut în sine şi în
mine. De ce în sine şi în mine? Eu sunt una cu el şi nu mă
poate îndepărta. În aceeaşi lucrare Spiritul Sfânt
îşi primeşte fiinţa atât de la mine cât şi de la
Dumnezeu. De ce? Eu sunt în Dumnezeu, iar dacă Sfântul
Spirit nu-şi ia fiinţa de la mine, atunci nu o va lua nici de la
Dumnezeu. Nu pot fi pe nici o cale exclus.“ În acest sens, unui
„spirit modern“ ar trebui să i se spună următoarele: Spiritul veşnic al
universului îşi ascunde fiinţa şi în stele, şi în
plante şi animale, dar şi în mine. De ce în mine? Eu sunt
una cu el, aşa cum şi stelele, plantele şi animalele sunt una cu el; şi
el nu mă poate în nici un fel scoate afară. În acelaşi sens
îşi dobândeşte spiritul adevărul fiinţei sale atunci
când eu îmi cercetez sufletul, la fel cum îl
dobândeşte atunci când cercetez lumea exterioară. Cu ce
m-ar ajuta dacă aş cerceta legile după care se mişcă stelele, dar nu aş
putea cunoaşte modul cum forţele care mişcă stelele trăiesc pe un nivel
mai înalt în sufletul meu şi nu le-aş putea conduce către
scopurile lor?
Cel ce merge pe căile noii cercetări a naturii şi vrea să cerceteze
legile sufletului, acela ar trebui să lase să-i vorbească într-o
formă înnoită cuvintele pe care misticul Angelus Silesius le
rostea în secolul XVII:
„Dacă Christos s-ar naşte de o mie de ori în Beethleem, dar nu
se naşte şi în tine, atunci tu rămâi pe veci pierdut.“
În acelaşi sens, se poate spune astăzi: Dacă ţi s-ar oferi de
o mie de ori splendoarea construcţiei universului, dar nu descoperi cum
trăieşte legea cerului înstelat în propriul tău suflet,
atunci „tu rămâi pe veci pierdut“.
Această publicaţie se va ocupa de realităţile vieţii spiritului. Şi
va vorbi despre ceea ce aude cel ce rămâne să asculte până
la capăt cuvintele lui Lucifer. Adevăratul spirit al noii ştiinţe a
naturii nu trebuie să găsească aici un oponent, ci un aliat. La fel cum
înţelepţii filozofiei Vedanta de odinioară sau cum
preoţii-cercetători din vechiul Egipt se ridicau în felul lor de
la propria lor cunoaştere a naturii la cunoaşterea spiritului, tot aşa
dorim aici ca de la adevărurile dobândite în spiritul
timpului nostru să ne ridicăm până la înălţimile unde
cunoaşterea devine „mesager plin de bucurie“, unde ştiinţa este primită
cu cucernicie de către inimă, acolo unde sunt plăsmuite idealurile care
să ne conducă mai departe decât sunt conduse stelele de forţele
lor.
Mai apropiat decât orice obiect al naturii este lucrul despre
care e vorba aici: spiritul omului. Despre el însuşi este vorba
aici, despre nimic altceva decât despre el însuşi. El
însuşi, care aparent se află atât de aproape şi totuşi pe
care atât de puţini îl cunosc, în vreme ce mulţi
alţii aşa de mică nevoie au să-l cunoască. Pentru cei ce caută lumina
spiritului, Lucifer trebuie să le fie mesager. El nu vrea să vorbească
despre o credinţă care este străină de cunoaştere. El nu vrea să fie
adulat în inimi pentru a ocoli pe păzitorul porţilor ştiinţei. El
vrea să acorde toată atenţia acestui păzitor. El nu vrea să predice
cucernicie, nici fericire divină ci vrea să arate calea pe care trebuie
să meargă ştiinţa dacă aceasta vrea să se transforme pe sine
însuşi în simţire religioasă, dacă vrea să se cufunde cu
devotament în spiritul universului. Lucifer ştie că soarele poate
străluci în inima unuia sau a altuia; dar în acelaşi timp
el mai ştie că drumurile cunoaşterii sunt cele care conduc pe culmile
unde jocul razelor soarelui lasă să apară strălucirea divină. Lucifer
nu trebuie să fie vreun diavol care îl conduce pe Faust, în
strădania sa, spre abis; el trebuie să fie un trezitor al celor ce cred
în înţelepciunea universului şi vor să o transforme pe
aceasta în aurul înţelepciunii divine. Lucifer vrea ca
Copernic, Galilei, Darwin şi Haeckel să fie priviţi liber în
ochi; şi, în acelaşi timp, privirea să nu se plece atunci
când înţelepţii vorbesc despre patria sufletului.
Întrebare: Te străduieşti spre cunoaşterea de sine? Va fi
mâine aşa numita ta sine mai importantă pentru univers
decât a fost astăzi, când ai cunoscut-o?
Primul răspuns: Nu, dacă tu mâine vei fi la fel ca astăzi, iar
cunoaşterea ta de mâine va repeta numai existenţa ta de astăzi.
Al doilea răspuns: Da, dacă tu mâine vei fi altul decât
astăzi, iar noua ta existenţă de mâine va fi urmare a cunoaşterii
tale de astăzi.
