În toate domeniile vieții spirituale a omenirii s-a afirmat adesea părerea indreptățită după care aici, în sânul vieții fizice, enigma cea mai mare o constituie omul însuși. Și putem spune că o mare parte a activității științifice, a reflecțiilor noastre, a gândirii noastre este consacrată dezlegării acestei enigme, cunoașterii esenței naturii umane. Atât științele naturii, cât și știința spirituală încearcă, din sensuri diferite, să dezlege marea enigmă cuprinsă în cuvântul „OM”. Cercetarea desfășurată de naturalist încearcă, în fapt, să-și atingă scopul final alcătuind un tablou al diverselor procese și fenomene ale naturii, pentru a înțelege legile naturii. Știința spirituală caută și cercetează izvoarele existenței pentru a întelege, a dezlega misterul existenței și finalității ființei omenești. Dacă admitem fără nici o îndoială că, în general, cea mai mare enigmă pentru om este însuși omul, atunci vedem cum, în viată, această constatare poate fi aprofundată dacă ținem seama de ceea ce viețuiește fiecare dintre noi în momentul în care se întâlnește cu un alt om; în realitate, fiecare om este o enigmă pentru celalalt ca și pentru sine însuși, datorită naturii și esenței sale deosebite. De obicei, când se vorbește despre această enigmă se are în vedere omul în general, fără să se facă o deosebire între un individ și altul; și, desigur, apar o serie întreagă de probleme când vrem să cunoaștem esența ființei omenești în general. Astăzi însă nu ne vom ocupa de enigmele generale ale existenței, ci de enigma nu mai puțin importantă, cea pe care ne-o pune fiecare om atunci când îl întâlnim. Cât de infinit se deosebesc semenii noștri, în lăuntricul lor individual cel mai profund!
Când examinăm viața omenească, va trebui să fim atenți în mod deosebit la enigma pe care o constituie fiecare om în parte deoarece, în viața socială, raporturile noastre fată de oameni trebuie să depindă nu numai de întelegerea noastră, ci și de sensibilitatea, de sentimentele cu care ne apropiem de omul care ne întâmpină zilnic și cu care avem mereu ceva de rezolvat. Cât de greu este să vedem limpede diferitele laturi ale oamenilor pe care îi întâlnim și câte lucruri nu depind în viață de această cunoaștere! Numai treptat ne putem apropia de dezlegarea enigmei omului, cu totul individuală, enigma pe care ne-o aduce fiecare om în parte, deoarece există un mare spatiu intermediar între natura omenească în general și natura particulară, diferită, a fiecărui om pe care îl întâlnim.
Știinta spirituală sau antroposofia, cum ne-am obișnuit să o numim, va avea o misiune aparte în elucidarea acestei enigme individuale a ființei omenești. Ea nu se va limita să dezlege enigma umană în general; ea trebuie să fie o cunoaștere care să se reverse nemijlocit în viața noastră imediată, cotidiană, în toate impresiile și sentimentele noastre. Și fiindcă sentimentele și impresiile noastre capătă cea mai frumoasă dezvoltare în cadrul comportamentului fată de semeni, și cunoașterea dobândită din știința spirituală își va arăta roadele în înțelegerea semenului nostru cu ajutorul acestei științe.
Când în viața noastră obișnuită ne întâlnim cu un om, atunci, în sensul științei spirituale, al antroposofiei, să nu uităm niciodată că ceea ce putem percepe exterior din om nu este decât o parte, una din părțile constitutive ale ființei omenești. Firește, o concepție materialistă ia drept om întreg ceea ce ne este dat de către această percepție exterioară și de înțelegerea inerentă acesteia. Știința spirituală însă ne arată că omul este o ființă foarte, foarte complicată. Și adesea, când ne adâncim în această structură complicată a ființei omenești, vom ajunge să vedem în adevărata lumină și omul singular, cu particularitățile sale. Știința spirituală ne îndreaptă atenția către sâmburele cel mai intim al ființei omului; ceea ce vedem din ea cu ochii și atingem cu mâinile nu este decât expresia cea mai exterioară, învelișul ei exterior. Și, prin faptul că am înțeles natura interioară spirituală a omului, putem nădăjdui să înțelegem și componentele sale exterioare.
Pe măsură ce înaintăm în această cercetare privitoare la om, constatăm că în imensul spațiu dintre ceea ce este natura generală omenească și ceea ce ne întâmpina cu totul diferit, particular, în fiecare om, se cuprind multe trăsături comune unor grupe întregi de oameni. Printre aceste însușiri asemănătoare se numără și cele care vor constitui obiectul expunerii noastre de astăzi și pe care, în mod obișnuit, le numim temperamente.
E destul să rostim cuvântul temperament pentru a vedea că există tot atâtea enigme câți oameni sunt. În cadrul tipurilor fundamentale, al coloritului fundamental, avem o varietate și o diferențiere atât de pronunțată între oameni încât putem spune, fără să greșim, că enigma propriu-zisă a existenței se exprimă în dispozițiile fundamentale particulare ale ființei umane, în ceea ce se numește temperament. Acest colorit fundamental al omului începe să joace un rol de îndată ce enigmele intervin în mod nemijlocit în practica vieții curente. Atunci când avem în fața noastră un om, simțim cum ceva din această dispoziție fundamentală a sa vine către noi. Rămâne deci speranța că știința spirituală ne poate da datele necesare și în privința naturii temperamentelor. Și chiar dacă trebuie să admitem că temperamentele izvorăsc din ființa interioară, ele se exprimă totuși în ceea ce ne apare vizibil, în mod exterior, din om. Enigma umană nu poate fi însă rezolvată cu ajutorul cercetării acestei naturi exterioare. Nu ne putem apropia de explicarea coloritului particular al omului decât cunoscând ceea ce ne spune despre om știința spirituală.
Dacă este adevărat că fiecare om ne întâmpină cu temperamentul său particular, totuși, în esență, pot fi deosebite câteva grupe de temperamente. În principal, vorbim de patru temperamente: sanguinic, coleric, flegmatic și melancolic. Chiar dacă această împărțire nu este întru totul justă când este vorba să o aplicăm fiecărui om în parte — fiindcă în fiecare om temperamentele sunt amestecate în formele cele mai variate, nu putem spune decât că în trăsăturile x sau y ale unei persoane predomină cutare sau cutare temperament — totuși, într-o anumită măsură, oamenii pot fi impărtiti, în general, în patru temperamente.
Deja faptul că temperamentul apare, pe de o parte, drept un element cu tendință individuală, ceva ce ne diferentiază pe unii de altii, iar pe de altă parte ceva ce ne reunește în anumite grupe, ne arată că el trebuie să fie în raport, pe de o parte, cu cel mai lăuntric sâmbure al ființei umane, iar pe de altă parte, cu natura omenească generală. Așadar, temperamentul este ceva ce ne îndreaptă atenția în două direcții. Și dacă vrem să pătrundem misterul temperamentelor, trebuie să ne punem aceste două întrebări: În ce măsură ne vorbește temperamentul despre conținutul general al naturii umane? Ce relevă el din sâmburele ființei umane, din ființa lăuntrică propriu-zisă a omului?
Desigur că, atunci când punem aceste întrebări, știința spirituală pare chemată să ne dea răspunsul, deoarece ea trebuie să ne conducă la sâmburele intim al ființei umane. Așa cum îl întâlnim pe pământ, omul ne apare, pe de o parte, plasat într-un general-uman, iar pe de altă parte, ca o entitate independentă. Așadar, din punctul de vedere al științei spirituale, omul se află înlăuntrul a două curente de viață care se întâlnesc atunci când el intră în existența pământească Și, cu acestea, ne aflăm deja în centrul considerațiilor antroposofiei privitoare la natura umană. Aceste considerații ne arată că în ființa umană întâlnim mai întâi ceea ce o plasează în linia eredității. Unul dintre curente este cel care urcă de la omul individual la părinții săi, la bunicii și strămoșii săi. Acest curent arată însușirile pe care omul le-a moștenit de la tată, de la mamă, de la bunici, chiar de la strămoșii mai îndepărtați. La rândul său, transmite și el aceste însușiri descendenților săi. Ceea ce se transmite astfel individului de la predecesorii săi poartă numele, atât în viața obișnuită cât și în știință, de caracteristici și însușiri ereditare. Așadar, omul coboară și se integrează în linia eredității și este cunoscut că el poartă în sine, în sâmburele ființei sale, însușiri care nu pot fi explicate decât prin ereditate. Multe lucruri cu privire la o persoană ni se lămuresc atunci când îi cunoștem predecesorii. Ce profund adevăr exprimă Goethe despre propria sa personalitate, când scrie:
„De la tatăl meu am statura,
Conduita serioasă în viață;
De la mama mea am natura veselă
Și plăcerea de a născoci povesti”.
Vedem aici cum, pentru a indica însușirile transmise ereditar, Goethe, acest mare cunoscător al oamenilor, se vede obligat să se refere și la calitățile morale. Toate câte le găsim astfel ca trecând de la predecesori asupra urmașilor, toate acestea ni-l explică, sub un anumit raport, pe omul singular, dar numai sub un anumit raport. Toate câte le-a moștenit de la străbunii săi nu ne indică decât o latură a ființei omenești. Bineințeles, concepția materialistă actuală ar vrea să explice prin ereditate tot felul de însușiri ale omului, chiar și cele spirituale, considerând că până și însușirile geniale ale unei persoane se pot explica prin semnele, prin urmele unor astfel de însușiri existente la unul sau altul dintre predecesori. Se tinde să se reducă personalitatea umană la un rezumat al însușirilor risipite în șirul predecesorilor. Cine este în stare să pătrundă mai adânc natura umană va afla negreșit că în fiecare om există, alături de caracteristicile moștenite, și alte însușiri despre care ar trebui să spunem: acestea constituie specificul originar, strict individual al fiecărui om și despre care sub nici un motiv n-am putea afirma că ar proveni de la cutare sau cutare strămoș. Aici însă intervine știința spirituală care ne spune ce are de spus privitor la acest subiect. Astăzi nu vom face decât să schițăm rezultatele științei spirituale.
Iată ce ne spune aceasta: negreșit, omul este plasat în tot ceea ce numim curentul eredității, curentul însușirilor moștenite. Dar, în afara acestora, există în ființa umană și sâmburele spiritual cel mai lăuntric al omului. Cu acesta se unesc atât elementele pe care omul le aduce cu sine din lumea spirituală, cât și cele ce tatăl, mama și strămoșii săi îi pot da. Cu ceea ce se revărsă astfel în curentul generațiilor se mai unește încă ceva, ceva ce nu provine de la predecesorii direcți ai omului — părinții — și nici de la strămoși, ci provine din domenii cu totul diferite, și care trece de la o existență la alta. Pe de o parte, spunem: omul moștenește cutare sau cutare însușire de la predecesorii săi. Dar dacă observăm cum se dezvoltă omul din copilărie, vedem cum el dezvoltă, din sâmburele naturii sale, însușiri și elemente pe care niciodată nu le-ar fi putut moșteni de la strămoșii săi, și care sunt rodul vieților sale anterioare.
Calitățile pe care le deslușim în adâncurile sufletului unui om le putem explica numai când cunoaștem o importantă lege generală care, în realitate, nu este decât consecința unui mare număr de legi ale naturii. Este legea repetării vieților pământești, mult contestată astăzi. Această lege a reincarnării, a repetării existențelor, nu este decât un caz particular al unei legi cosmice generale.
Reîncarnarea nu ne va părea un lucru atât de paradoxal, dacă vom parcurge următorul raționament: să examinăm cu atenție un mineral lipsit de viață, de pildă un cristal de stâncă (bioxid de siliciu). El are o formă regulată. Dacă este distrus, nu lasă în urmă nimic din forma sa, nu rămâne nimic ce s-ar putea transmite altui cristal de stâncă. Noul cristal nu primește nimic din forma vechiului cristal. Dacă ne ridicăm privirea de la lumea minerală la cea vegetală, ne dăm seama că o plantă nu se poate naște după aceeași lege după care se naște cristalul de stâncă. O plantă nu se poate naște decât provenind din planta-mamă. Aici, forma se păstrează și se transmite celeilalte ființe, urmașului. Trecând la regnul animal, constatăm aici evoluția speciei. Vedem chiar că secolul al XIX-lea a considerat descoperirea și explicarea evoluției speciilor drept unul dintre marile sale succese. Vedem nu numai cum o formă rezultă din alta, ci, mai mult, cum fiecare animal parcurge, în trupul matern, formele precedente, formele primitive ale fazelor de evoluție prin care au trecut strămoșii săi. Așadar, la animale găsim o potențare a speciei. La om nu avem numai o evoluție a speciei, o dezvoltare a genului, ci și o evoluție a individualității. Toate câte și le însușește omul prin educație, prin experiență, se pierd tot atât de puțin pe cât se pierde în animale seria predecesorilor.
Va veni o vreme când sâmburele ființei omenești va fi căutat și aflat ca provenind din existențe anterioare. Se va recunoaște că ființa omenească este fructul existențelor trecute. Această lege va exista într-un mod caracteristic acestei lumi. Cu ea lucrurile se vor petrece întocmai cum s-au petrecut cu alte legi. Opoziția pe care o va întâmpina această lege va fi învinsă așa cum a fost invinsă părerea savanților din veacurile trecute după care viul s-ar putea naște din ceea ce este lipsit de viață. Încă până în secolul al XVII-lea, atât savanții, cât și oamenii neinstruiți nu se îndoiau câtuși de puțin că din substanțele obișnuite lipsite de viață se pot naște animalele inferioare, dar și că din mâlul obișnuit al râurilor se pot naște râme și chiar pești. Primul care a susținut cu tărie teza după care viul nu se poate naște decât din ce este viu a fost marele naturalist italian Redi (1627-1697). Această lege este înaintemergătoarea unei alte legi care spune: sufletesc-spiritualul își are obârșia în sufletesc-spiritual. Redi a fost atacat datorită acestei concepții și numai cu greu a scăpat de soarta pe care a avut-o Giordano Bruno (1548-1600). Astăzi nu mai este la modă să trimiți oamenii pe rug; dar dacă cineva va avansa astăzi un nou adevăr, de pildă adevărul că spiritual-sufletescul provine din spiritual-sufletesc, desigur că nu va mai fi ars pe rug, însă va fi considerat nebun. Va veni o vreme când se va considera absurd să se creadă că omul nu trăiește decât o dată, că nu există în el nimic etern care se unește cu caracteristicile ereditare.
Știința spirituală ne arată că tot ceea ce ne este dat prin ereditate se unește, se contopește, cu ceea ce este propria noastră natură. Acesta constituie al doilea curent în care este plasat omul și despre care cultura actuală nu vrea să știe nimic. Știința spirituală ne pune în fața faptului important a ceea ce numim reîntrupare, reîncarnare și karmă. Ea ne arată cum să privim sâmburele lăuntric al ființei omenești ca pe ceva ce coboară din lumea spirituală și se unește cu ceea ce îi este dat omului prin ereditate, se unește cu ceea ce tatăl și mama pot să îi dea omului. Pentru cercetătorul spiritual modul în care sâmburele ființei omenești primește, ca pe niște invelișuri exterioare, toate câte îi vin prin ereditate, este un fapt real. Și așa cum pentru a ne explica forma și înfățișarea fizică a omului, însușirile sale exterioare, trebuie să urcăm spre tată, mamă și alți înaintași, tot așa, când vrem să înțelegem ființa lăuntrică a omului, trebuie să ne întoarcem la ceva cu totul diferit, la o viață anterioară a omului. Va trebui poate să ne întoarcem foarte, foarte departe în trecut, dincolo de orice ereditate, pentru a găsi sâmburele spiritual al ființei omenești care exista deja cu mii de ani în urmă și care a coborât mereu de-a lungul acestor milenii în câte o existență pământească, până ce, în existența actuală s-a reunit iarăși cu ceea ce i-au putut transmite tatăl, mama, înaintașii. Când coboară în viața pământească, fiecare om are deja în urma lui o serie de vieți trăite pe pământ. Și acest principiu din om este distinct și nu are nimic cu ceea ce se cuprinde în linia eredității. Dacă vrem să cunoaștem viața anterioară a unui om, trebuie să ne întoarcem în trecut nu doar cu secole pentru a descoperi ce viață a avut când a trecut ultima dată prin poarta morții. După ce a trecut prin poarta morții, omul trăiește în lumea spirituală, în alte forme de existență. Apoi, când a venit timpul să facă iar experiența unei vieți în lumea fizică, el își caută perechea de părinți. Astfel, pentru a ne explica ceea ce ne întâmpina în el ca sufletesc-spiritualul, trebuie să ne întoarcem la spiritul său și la întrupările anterioare ale acestuia Trebuie să ne întoarcem la întrupările lui anterioare, la cele ce și-a însușit el în decursul acestor încarnări. Cauza predispozițiilor, aptitudinilor și talentelor pe care le are în viața actuală, trebuie să o căutăm în zestrea pe care și-a cucerit-o în trecut, prin tot ce a viețuit el în acele vieți trecute, și pe care a adus-o cu sine în viața prezentă. Căci fiecare om aduce cu sine, din viețile sale anterioare, anumite însușiri. Până la un anumit grad, omul își aduce anumite însușiri odată cu destinul său. După cum a comis cutare sau cutare fapt, el face să se nască reacția acestor fapte și se simte astfel înconjurat de viața nouă. Astfel, el aduce cu sine, din viețile anterioare, sâmburele ființei sale pe care îl îmbracă cu elementele ce îi sunt date prin ereditate.
Desigur, și acest lucru vrem să-l amintim aici ca având o deosebită importanță, epoca noastră este puțin înclinată să recunoască acest sâmbure lăuntric al ființei umane și nu consideră ideea reîncarnării decât o fantasmagorie. Reîncarnarea este considerată astăzi drept o idee lipsită de logică, iar pe adepții concepției materialiste îi vom auzi mereu spunând că tot ceea ce se află în ființa umană provine pe calea eredității. E destul — spun ei — să priviți la predecesori și veți vedea cum o trăsătură sau alta, o particularitate sau alta, există deja la cutare sau cutare dintre strămoși, cum toate trăsăturile și însușirile omului pot fi explicate dacă le urmărim la înaintași. Știința spirituală poate și ea să cerceteze acest fenomen și ne-am referit deja la el. De pildă, în familiile de muzicieni se moștenește talentul muzical etc. Toate acestea sunt oferite drept explicații pentru confirmarea ideii eredității. Ba mai mult, s-a formulat chiar legea potrivit căreia geniul ar apărea rareori la începutul liniei ereditare; el s-ar afla întotdeauna la sfârșitul șirului ereditar. Aceasta ar vrea să demonstreze că genialitatea se moștenește. Aceste afirmații pornesc de la următorul raționament: cutare persoană are un anumit talent. Este un geniu. Atunci, pentru a descoperi originea genialității sale, sunt studiați predecesorii acestui geniu. Și, la unul dintre predecesori se descoperă o trăsătură genială, la altul alta ș.a.m.d. Se afirmă apoi că, în final, calitățile geniale s-au adunat în geniul născut la capătul liniei ereditare și se conchide că geniul este moștenit. Pentru cel care gândește logic, faptul expus nu poate dovedi decât contrariul. Ce poate dovedi faptul că însușirile geniului ar putea fi găsite la predecesori? Ce poate dovedi acest fapt? Nimic altceva decât că sâmburele etern al ființei omenești se poate manifesta în funcție de criteriile instrumentului corporal moștenit. Faptul nu dovedește nimic mai mult decât că un om care a căzut în apă va ieși din ea ud. În realitate, argumentele aduse mai sus nu sunt mai inteligente decât faptul de a atrage atenția cuiva că omul se udă când cade în apă. Este un lucru firesc ca omul să asimileze ceva din elementele în mijlocul cărora este strămutat. La fel de firesc ca, atunci când coboară din lumea spirituală pe pământ, să moștenească din calitățile, din însușirile predecesorilor săi. Omul se îmbracă în învelișurile care i-au fost transmise de predecesori. Argumentele aduse ar putea dovedi, mai curând, contrariul, și anume faptul că genialitatea nu înseamnă un caracter moștenit. Dacă geniul s-ar moșteni, el ar trebui să apară la începutul și nu la sfârșitul generațiilor. Dacă ni se poate arăta un geniu ai cărui fii și nepoți moștenesc aceste calități geniale, atunci s-ar putea demonstra că geniul se moștenește; dar nu constatam acest fapt. Îngustă este logica ce vrea să explice însușirile spirituale ale omului ca provenind de la șirul predecesorilor. Calitățile spirituale ale omului trebuie explicate prin ceea ce omul și-a adus cu sine din întrupările sale anterioare.
Dacă examinăm doar unul dintre curente, cel care trăiește în linia ereditară, vedem că omul este luat într-un curent existențial care îl imbracă cu anumite însușiri: i se transmit calități ale familiei sale, ale poporului și ale rasei sale. Copiii acelorași părinți poartă astfel de calități. Când însă ne gândim la adevărata natură individuală a unui om, la sâmburele cu adevărat individual ascuns în fiecare om, trebuie să spunem că acest sâmbure spiritual-sufletesc al ființei umane se naște în sânul unei anumite familii, într-un anumit popor, într-o rasă anume. Acest sâmbure se învăluie cu elemente transmise de predecesori, dar aduce totodată cu sine și calitățile sale pur individuale. Atunci, trebuie să ne întrebam: cum se stabilește armonia între sâmburele etern al ființei omenești — care cu sute de ani în urmă și-a cucerit cutare sau cutare însușire — și învelișul exterior pe care va trebui să îl îmbrace și care este purtătorul însușirilor familiei, ale poporului, ale rasei? Poate exista aici armonie? Ceea ce omul aduce cu sine nu sunt oare calități și însușiri eminamente individuale și care se află în totală contradicție cu caracterele ereditare? Astfel apare marea întrebare: cum se poate uni principiul venit din lumi cu totul diferite, care își caută tatăl și mama, cum se poate uni acesta cu corpul fizic, cum se poate înveșmânta cu caracterele corporale care îl integrează în linia eredității?
Așadar, în omul pe care îl întâlnim, vedem confluența a două curente. Pe de o parte, vedem ceea ce a moștenit și a primit de la familia sa, iar pe de altă parte, vedem ceea ce s-a dezvoltat din ființa sa cea mai lăuntrică, adică o seamă de talente, predispoziții, însușiri și calități superioare, ca și elementele destinului său exterior. Trebuie să se stabilească un echilibru. Cele două curente se unesc; din aceste două curente este alcătuit fiecare om. Astfel, omul trebuie să se adapteze, pe de o parte, ființei sale celei mai lăuntrice și, pe de altă parte, zestrei ce i-a fost transmisă prin curentul eredității. Vedem cum omul poartă, în cel mai înalt grad, fizionomia predecesorilor săi; într-un anumit sens, am putea alcătui omul pornind de la rezultatul liniei predecesorilor săi. Vedem, de asemenea, cum, la început, sâmburele etern al ființei umane nu are de-a face cu elementele ereditare, că trebuie doar să se adapteze acelor elemente din fluxul ereditar care i se potrivesc cel mai bine. În aceste împrejurări vom înțelege că principiul etern al omului care a trăit sute de ani într-o lume cu totul diferită, iar acum, prin naștere, coboară în altă lume, are nevoie de o mijlocire, de ceva înrudit, care să se plaseze între caracterele cu totul individuale ale omului și elementele generale în care se integrează prin familia, poporul, rasa sa.
Între acestea două, între cele ce aducem din viețile noastre anterioare și ceea ce ne imprimă familia, strămoșii, rasa, există un intermediar, ceva ce poartă în sine atât caractere generale, cât și capacitatea de a se individualiza. Ceea ce se plasează astfel la mijloc, între linia ereditară și aceea pe care o reprezintă individualitatea noastră, acest lucru îl exprimăm prin cuvântul temperament. Temperamentul omului, așa cum ne apare, este — sub un anumit raport — fizionomia individualității sale celei mai lăuntrice. Înțelegem astfel modul în care, prin însușirile temperamentului, individualitatea umană colorează amprentele moștenite din șirul generațiilor. Temperamentul stă la jumătatea drumului între zestrea noastră individuală și cele moștenite pe linie ereditară. Când cele două curente se unesc, unul îl colorează pe celălalt. Ele se colorează reciproc. Așa cum în culoarea verde se amestecă albastrul și galbenul, tot așa cele două curente se unesc în om în ceea ce numim temperamentul său. Noțiunea de temperament acoperă acel principiu care face legătura, unirea, între cele aduse de om din întrupările sale anterioare și cele transmise prin ereditate. Așadar, temperamentul se clasează între calitățile moștenite și cele cucerite, asimilate de cel mai lăuntric sâmbure al ființei omenești. Este ca și cum, la coborârea pe pământ a acestui sâmbure al ființei umane, el s-ar învălui cu o nuanță spirituală a ceea ce îl așteaptă aici jos încât, în măsura în care acest sâmbure al ființei umane se poate adapta bine învelișului moștenit, el se colorează în funcție de însușirile și calitățile în sânul cărora se naște; pe de altă parte, el se colorează în funcție de calitățile pe care el însuși le aduce cu sine. Astfel radiază împreună însușirile sufletului omenesc și amprentele naturale moștenite. Deci, temperamentul se află la mijloc, între cele asimilate din linia predecesorilor și cele aduse cu sine din întrupările anterioare. Temperamentul echilibrează în om veșnicul cu vremelnicul.
Această echilibrare are loc datorită unor raporturi bine definite între cele patru părți componente ale ființei omenești. Pentru a înțelege în detaliu acest lucru, va trebui să examinăm ființa umană în ansamblul ei, în lumina științei spirituale. Numai prin știința spirituală vom reuși să rezolvăm misterul temperamentelor umane.
Știm că omul, așa cum îl întâlnim în viață, apărut din confluența acestor două curente, este o ființă cvadruplă. Luând deci în seamă ființa omului în ansamblul său, putem spune că este alcătuită dintr¬un trup fizic, un trup eteric sau trupul forțelor plăsmuitoare, trupul astral și Eul.
În sensul științei spirituale există, în primul rând, acea parte a ființei omenești pe care o putem percepe cu simțurile exterioare — trupul fizic singura parte pe care omul o are comună cu lumea minerală. Știința spirituală numește trup fizic partea supusă legității fizice, pe care omul o are în comun cu întreaga natură înconjurătoare exterioară, care este suma legilor chimice și fizice.
În afară de trupul fizic există părți constitutive suprasensibile ale naturii omenești care sunt tot atât de reale, tot atât de ființiale ca și corpul fizic exterior. Prima parte constitutivă suprasensibilă a omului este așa-numitul trup eteric, care rămâne unit cu trupul fizic de-a lungul întregii noastre vieți; numai moartea produce despărțirea dintre aceste două componente. Deja această primă componentă suprasensibilă a naturii umane — numită, în știința spirituală, trup eteric sau al vieții, pe care am putea-o numi și trup glandular — nu mai poate fi vizibilă pentru ochii noștri exteriori, așa cum nici culorile nu pot fi văzute de către un orb din naștere. Dar ea există și este perceptibilă cu adevărat pentru acel ochi pe care Goethe îl numește ochiul spiritului; într-un anumit sens, el este chiar mai real decât trupul fizic deoarece el este cel care plăsmuiește trupul fizic.
Acest trup eteric sau al vieții duce, de-a lungul întregii noastre vieți, lupta împotriva descompunerii trupului fizic. Orice produs mineral al naturii, de pildă un cristal, este astfel alcătuit încât se menține tot timpul prin sine, prin forțele propriei sale substanțe. Nu tot așa se petrec lucrurile cu trupul fizic al ființelor vii; în acestea, forțele fizice acționează spre distrugerea formelor vieții, așa cum putem observa limpede când survine moartea; atunci forțele fizice distrug formele vieții. Trupul eteric sau al vieții duce o luptă continuă în timpul vieții ca acest lucru să nu aibă loc, trupul fizic să nu se supună legilor și forțelor chimice și fizice.
A treia parte constitutivă a ființei omenești o reprezintă purtătorul a tot ce apare în om drept plăcere și suferință, bucurie și durere, instincte, porniri, pasiuni, pofte, ca și al senzațiilor și reprezentărilor, ba chiar și al tuturor reprezentărilor care cuprind idealurile noastre morale. Acest purtător al trăirilor interioare îl numim trup astral. Nu vă poticniți de acest termen. L-am putea numi și trupul nervilor. Știința spirituală vede în el ceva întru totul real. În adevăr, pentru ea, acest trup de porniri și pofte nu este un efect al trupului fizic, ci este cauza acestuia. Ea știe că acest spiritual¬-sufletesc este cel care a construit trupul fizic.
Avem astfel trei părți constitutive, trei componente ale ființei umane. Iar cea mai înaltă parte componentă — cea prin care omul se înalță deasupra tuturor ființelor și prin care el este coroana creațiunii — este Eul uman, cel care îi dă omului, într-un mod enigmatic, dar evident, forța conștienței de sine.
Omul are trupul său fizic comun cu întreaga lume înconjurătoare vizibilă; trupul eteric îl are comun cu plantele și cu animalele, iar cel astral numai cu animalele. Cea de-a patra parte constitutivă, Eul, îi este specifică sieși; este ceea ce îl face să depășească celelalte creaturi vizibile. Această a patra parte constitutivă o numim Eul, ea fiind partea naturii umane care face ca omul să își poată spune „Eu”, să poată ajunge o ființă independentă.
Ceea ce putem vedea fizic și ceea ce poate cunoaște înțelegerea legată de simțurile fizice nu este decât o expresie a acestor patru părți constitutive ale ființei omenești. Astfel, sângele în circulația sa este expresia Eului, a purtătorului propriu-zis al Eului. Acest „suc cu totul deosebit" este expresia Eului. Expresia fizică a trupului astral al omului este, printre altele, sistemul nervos. Expresia trupului eteric — expresia parțială a acestuia — o constituie sistemul endocrin, iar expresia corpului fizic o constituie organele de simț.
Aceste patru părți le întâlnim drept componente ale ființei omenești. Așa încât, când studiem omul în ansamblul său, putem spune că el se compune din trupul fizic, trupul eteric, trupul astral și Eu. Ceea ce este pur fizic în om și poate fi văzut cu ochii sensibili poartă în sine, privit din afară, amprentele eredității. Chiar și însușirile care trăiesc în trupul eteric, care luptă împotriva dezintegrării trupului fizic, cuprind elemente ce se înscriu pe linia eredității. Trecem apoi la trupul astral care, prin proprietățile sale, este mult mai legat de sâmburele ființei omului. Iar când trecem la sâmburele cel mai lăuntric al omului, la Eul propriu-zis, aflăm ceea ce, din om, trece dintr-o întrupare în alta, ceea ce apare ca un mediator interior care își proiectează în afară calitățile sale esențiale. Și pentru că atunci când omul coboară în lumea fizică, aceste părți constitutive ale sale trebuie să se unească, ele se adaptează reciproc. Toate aceste patru părți ale ființei omenești — Eul, trupul astral, trupul eteric și trupul fizic — acționează în cele mai variate raporturi de reciprocitate. Fiecare dintre părțile constitutive exercită o influență asupra celeilalte. Prin această acțiune reciprocă a trupului astral și a Eului, a trupului fizic și a celui eteric, prin această întrepătrundere a celor două curente se nasc temperamentele în natura umană. Trebuie deci ca temperamentele să fie ceva dependent de individualitatea omului și care se integrează apoi liniei ereditare generale. Dacă omul nu și-ar putea plăsmui astfel entitatea sa lăuntrică, atunci fiecare urmaș nu ar fi decât rezultatul strămoșilor săi. Cee ce intervine însă aici, ceea ce îi dă omului individualitate, este forța temperamentului; în aceasta rezidă misterul temperamentelor.
În natura umană, concepută ca un întreg, diferitele părți constitutive interacționează. Datorită faptului că, atunci când coboară în lumea fizică, în om se unesc două curente, ia naștere un amestec diferit al celor patru părți constitutive: una dintre acestea domină asupra celorlalte și le imprimă un colorit specific. Și după cum se afirmă cu precădere una sau alta dintre părțile constitutive, întâlnim un temperament sau altul din cele patru. Natura umană își primește coloritul particular, adică ceea ce numim coloritul temperamental, în funcție de forțele care predomină. Ființa originară eternă a omului, ceea ce trece din întrupare în întrupare, este cea care stabilește în fiecare întrupare o anumită acțiune reciprocă între cele patru părți constitutive ale naturii omenești — Eul, trupul astral, trupul eteric și trupul fizic. Iar din modul particular de conlucrare a acestor patru părți constitutive iau naștere acele nuanțe ale omului cărora le dăm numele de temperamente.
Când sâmburele ființei umane a colorat trupul fizic și eteric, rezultatul acestei colorări se va repercuta asupra tuturor celorlalte părți constitutive de așa natură încât, atunci când vom avea de-a face cu un om, însușirile lui vor depinde de faptul că sâmburele ființei acționează mai puternic asupra trupului fizic sau că acest trup fizic acționează mai puternic. După felul cum este omul, acesta va putea influența una dintre cele patru părți constitutive, iar prin repercutarea acestei influențe asupra celorlalte părți se naște temperamentul. Când coboară în întrupare, sâmburele ființei umane, prin particularitățile sale, este în stare să integreze uneia sau alteia dintre părțile constitutive ale ființei un anumit surplus de tărie sau, datorită unor experiențe parcurse în viețile trecute, poate influența celelalte părți constitutive.
Când Eul omului, datorită destinului său, a devenit atât de viguros încât predomină din plin în natura cvadruplă a acestuia, atunci se naște temperamentul coleric. Când, în același mod, predomină forțele trupului astral, rezultă un temperament sanguin. Când trupul eteric sau al vieții este cel care acționează mai mult asupra celorlalte părți constitutive, imprimând omului natura sa specifică, atunci va lua naștere temperamentul flegmatic. În fine, când corpul fizic cu legile sale domină în mod deosebit natura umană încât sâmburele ființei umane nu mai este în stare să înfrângă anumite durități ale corpului fizic, atunci e vorba de un temperament melancolic. După cum se amestecă între ele veșnicul și vremelnicul, tot așa se stabilește și raportul dintre cele patru părți constitutive.
Am arătat deja cum cele patru părți constitutive se exprimă exterior în trupul fizic. Astfel, o mare parte a trupului fizic este expresia directă a principiului fizic de viață al omului. Trupul fizic ca atare se exprimă numai în trupul fizic; tocmai de aceea la melancolic, exterior, dătătorul de ton este corpul fizic.
Tot așa, sistemul glandular trebuie considerat expresia fizică a trupului eteric. Trupul eteric se exprimă fizic în sistemul glandular. De aceea, la flegmatic, dătătorul de ton în trupul fizic este sistemul glandular.
Sistemul nervos, activitatea sa, este expresia fizică a trupului astral. Trupul astral își găsește expresia fizică în sistemul nervos; tocmai de aceea principiul dătător de ton în corpul fizic, la sanguinic, este sistemul nervos.
Sângele care circulă în corp, forța de pulsație a sângelui constituie expresia Eului propriu-zis. Eul se exprimă în circulația sanguină, în funcția predominantă a sângelui, în special prin sângele vehement, înfocat. Dacă vrem să facem o analiză mai subtilă a legăturilor dintre Eu și celelalte părți constitutive ale corpului uman, să presupunem că Eul exercită o dominație, că stăpânește în mod deosebit asupra vieții de senzație și de reprezentări, asupra sistemului nervos. Să presupunem că, la un anumit om, totul emană din Eul său, că acesta trăiește totul intens pentru că Eul său este puternic. Vom numi această dispoziție un temperament coleric.
Temperamentul coleric se manifestă într-un sânge cu pulsații puternice; elementul de forță din om devine vizibil prin influența deosebită pe care o exercită asupra sângelui său. La omul la care Eul, în plan spiritual, și sângele — în planul fizic — sunt deosebit de active, vedem cum forța interioară menține trupul viguros și puternic. De asemenea, în relația cu lumea exterioară, forța Eului tinde să se impună; este consecința unui asemenea Eu. Colericul apare astfel drept omul care vrea să-și impună Eul în toate împrejurările. Întreg caracterul agresiv al colericului, tot ce este în raport cu natura sa foarte voluntară, este legat de circulația sângelui.
Când într-un om predomină trupul astral, expresia fizică a acestuia o vom afla în funcțiile sistemului nervos, care este instrumentul fluctuantei vieți de senzații. Iar ceea ce desfășoară trupul astral este viața în gânduri și imagini. Omul dotat cu un temperament sanguinic va fi înclinat să trăiască în senzații și sentimente fluctuante, în imaginile vieții sale de reprezentare.
Trebuie să înțelegem bine raportul trupului astral față de Eu. Trupul astral acționează între sistemul nervos și sistemul sanguin. Aici putem atinge, ca să spunem așa, cu mâna acest raport. Dacă ar exista numai temperamentul sanguinic, dacă ar funcționa numai sistemul nervos drept expresie a predominării trupului astral, atunci omul ar avea o viață de imagini și de reprezentări schimbătoare, în el ar tălăzui un haos de imagini. El ar fi sortit să treacă de la o impresie la alta, de la o imagine la alta, de la o reprezentare la alta. Toate acestea se petrec când predomină trupul astral. Sanguinicul, într-un anumit mod, este sortit imaginilor fugitive pentru că la el predomină trupul astral şi sistemul nervos. Forțele care împiedică degenerarea acestor imagini în forme fantasmagorice sunt forţele Eului. Numai Eul le frânează şi face să pătrundă în ele ordinea şi armonia. Dacă omul nu le-ar frâna cu ajutorul Eului, ele s-ar afla într-un vârtej fluctuant şi n-am putea observa că omul exercită vreo stăpânire asupra lor.
În corpul fizic, sângele este cel care, în mod esential, limitează activitatea sistemului nervos. Circulația sângelui, sângele care circulă în corpul omenesc, pune, ca să spunem așa, frâne principiului care se exprimă în sistemul nervos; el ține în frâu viața fluctuantă a sentimentelor și senzațiilor, pune ordine în viața nervilor. Am ajunge prea departe dacă v-aș prezenta în toate detaliile raportul dintre sistemul nervos și cel sanguin și modul în care sângele ține în frâu viața reprezentărilor. Ce se întâmplă când acest moderator lipsește, când omul este sarac în sânge, anemic? Chiar dacă nu ați intra în subtilități psihologice, acest simplu fapt vă va arăta că sângele ține în frâu sistemul nervos. Pentru ca omul să nu devină sclavul sistemului său nervos, adică al vieții sale fluctuante de senzatii și sentimente, este necesar echilibrul între Eu și trupul său astral sau, exprimându-ne fiziologic, între sistemul sanguin și sistemul nervos.
Când trupul astral are o activitate excesivă, când predomină trupul astral și expresia sa — sistemul nervos —, acestea fiind frânate de către sânge, dar nu îndeajuns pentru a putea ajunge la un echilibru, atunci, în viața acelui om, interesul care se trezește repede pentru un lucru se pierde tot atât de repede și se îndreaptă spre un alt lucru; el nu mai poate rămâne statornic pe o anumită reprezentare. În consecință, interesul acestui om, care se inflăcărează repede pentru toate cele ce îl întâmpină din lumea exterioară, nu este în stare să devină durabil. Interesele care s-au aprins în el se sting ușor. În acest proces de înflăcărare rapidă și de rapidă trecere de la un subiect la altul avem expresia unui trup astral predominant, expresia temperamentului sanguinic. Sanguinicul nu se poate fixa pe o imagine, nu poate rămâne ancorat, prin interesul său, de un obiect. El sare de la o impresie la alta, de la o percepție la alta, de la o reprezentare la alta, manifestă un spirit nestatornic. Faptul poate fi observat în mod deosebit la copilul sanguinic și ne poate îngrijora: interesul se aprinde repede, o imagine actionează repede și dă naștere imediat la o impresie care dispare la fel de repede.
Când predomină puternic trupul eteric sau al vieții, adică acel principiu constitutiv care reglementează înlăuntrul omului procesele de creștere și de viață, și a cărui expresie fizică este sistemul care produce starea de bine și cea de indispoziție interioară, atunci omul va fi înclinat să-și mențină lăuntric o stare cât mai tihnită. Trupul eteric este un trup care duce un fel de viață interioară, în timp ce trupul astral se exprimă în interesul pentru exterior, iar Eul este purtătorul, vehicolul activității și voinței noastre orientate spre exterior. Trupul eteric acționează drept trup al vieții care menține în echilibru diferitele funcții ale organismului; acest echilibru se exprimă într-o stare generală de bine. Dacă deci predomină această viață interioară care se sprijină pe sine, omul se poate simți atât de bine când totul este în rânduială în organismul său, încât este prea puțin îndemnat să manifeste interes față de cele din jur, prea puțin înclinat să-și dezvolte o voință puternică. Cu cât se va simți mai bine în el însuși, cu atât mai mult va crea armonie între ființa lui lăuntrică și lumea exterioară. Când așa se petrec lucrurile, mai ales când această stare este excesivă, atunci avem de-a face cu temperamentul flegmatic.
Am văzut că, la melancolic, corpul fizic, deci partea constitutivă cea mai densă a ființei omenești, este cea care domină, stăpânește asupra celorlalte. Or, fiecare om trebuie să fie stăpân pe corpul lui fizic așa cum trebuie să fie stăpân pe o mașină de care vrea să se slujească. Dar dacă această cea mai densă parte devine la rândul ei stăpână, atunci omul simte că nu o mai „are în mână”, că nu o mai poate mânui. Or, corpul fizic este instrumentul pe care omul ar trebui să îl stăpânească în întregime prin intermediul părților constitutive superioare. Când însă stăpân este corpul fizic, acesta opune rezistență față de celelate părți constitutive ale omului. Atunci omul nu mai poate folosi pe deplin acest instrument, celelalte principii sunt stânjenite, ia naștere o dizarmonie între corpul fizic și celelalte părți constitutive. Astfel, când este preponderent, sistemul fizic devine învârtoșat. Omul nu mai poate mobiliza suficient ceea ce ar trebui să poată mobiliza. Ființa interioară a omului devine neputincioasă față de sistemul său fizic, simte cum i se pun piedici. Le constată atunci când trebuie să-și cheltuiască forțele impotriva acestor obstacole interioare. Ceea ce nu poate învinge îi provoacă suferință și durere, iar acestea îl fac să nu mai poată privi cu obiectivitate spre lumea din jur. Această stare este izvorul unei mâhniri lăuntrice pe care o resimte ca pe o dispoziție posacă, o viețuiește ca pe o durere, o neplăcere, o stare sufletească tulbure. Atunci viața îl atinge cu multă ușurință, în chip dureros; anumite gânduri și reprezentări devin obsesive, iar el începe să se întunece, devine melancolic. Aici avem de-a face totdeauna cu o progresie a durerilor. Această dispoziție sumbră, melancolică, vine de la rezistența pe care i-o opune corpul său fizic, de la piedicile pe care acesta le pune tihnei interioare a trupului eteric, mobilității trupului astral și siguranței în hotărâri, proprie Eului.
Dacă, datorită unui studiu serios, înțelegem în acest fel esența temperamentelor, atunci multe din viață ni se vor explica și vom fi în stare să realizăm în viața practică o seamă de lucruri pe care, altfel, nu le-am putea înfăptui. Să ne îndreptăm privirea asupra lucrurilor care ne întâmpină nemijlocit în viață. Ceea ce vedem drept amestec al celor patru părți constitutive ale ființei omenești ne întâmpină clar și vădit într-o imagine exterioară. Să examinăm astfel modul în care temperamentul se exprimă în aparența exterioară a omului.
Să luăm, de pildă, colericul, care este foarte centrat în sine însuși. Când Eul predomină, omul vrea să se impună în pofida tuturor obstacolelor exterioare, vrea să iasă în evidență Acest Eu este cel ce ține frâiele. Acele imagini sunt imagini ale conștienței. Trupul fizic este format după forma trupului său eteric, iar trupul eteric după forma trupului său astral. Acesta ar putea plăsmui omul în formele cele mai variate. Dar, deoarece creșterii i se opune Eul aflat în forțele sângelui, echilibrul între mărimea și diversitatea creșterii se va menține. De aceea, când există un surplus al forțelor Eului, creșterea poate fi stagnată. Eul împiedică atunci, în creșterea lor, celelalte principii constitutive ale omului, nu îngăduie trupului astral și trupului eteric să intre în drepturile lor. La temperamentul coleric putem recunoaște în statură, ca și în tot ce ne apare exterior drept expresie a ceea ce este activ în ființa lăuntrică natura profundă a forței interioare, proprie omului, Eul centrat în el însuși. De obicei, colericii au o creștere reținută. Găsim în acest sens numeroase exemple în viață, de pildă, în istoria culturii, cazul filosofului Johann Gottlieb Fichte — un coleric german. Ar fi suficient aspectul său exterior pentru a-l caracteriza astfel. Statura lui părea ca oprită din creștere. Faptul trăda clar că celelalte principii constitutive fuseseră frânate în dezvoltarea lor datorită unui Eu excesiv. La coleric nu predomină trupul astral, cu însușirea sa formatoare, ci Eul care ține în frâu, care stăvilește forțele plăsmuitoare, formatoare. Iată de ce, de obicei, acest om energic, prin excelență voluntar, al cărui Eu pune frâu liberei forțe formatoare a astralului, are o statură mică, îndesată. Luați un alt exemplu clasic de coleric: Napoleon, „micul general", care a rămas de statură mică pentru că Eul său a frânat dezvoltarea celorlalte principii constitutive. Exemplele date ne arată cazurile tipice în care corpul este stăvilit în creșterea lui. Puteți vedea aici cum forța Eului acționează din spirit astfel încât ființa cea mai lăuntrică a omului se manifestă, se exprimă în statura sa exterioară. Priviți fizionomia colericului și comparați-o apoi cu aceea a flegmaticului; cât de vagi sunt trăsăturile feței flegmaticului! Nu s-ar putea deloc spune că fruntea lui s-ar potrivi colericului. Există un organ al omului care ne arată foarte precis când acțiunea plăsmuitoare este exercitată de către trupul astral și când este exercitată de către Eu. Este vorba de ochi. Faptul este evident mai ales la coleric care are o privire fermă, directă. În general, în privirea colericului găsim o lumină interioară intensă, radiind lăuntric și care se exprimă adesea printr-un ochi de un negru de tăciune, tocmai datorită faptului că forța puternică a Eului, la coleric, nu lasă trupului astral posibilitatea să coloreze ceea ce la alți oameni este colorat. Priviți și mișcările, gesturile omului. Cine are experiență poate recunoaște un coleric privindu-l din spate. Îi este caracteristic pasul apăsat. Forța puternică a Eului se exprimă până în mers. Chiar copilul coleric are deja un pas ferm; când merge nu doar își pune piciorul pe pământ, ci îl pune ca și cum ar vrea să îl împlânte în pământ.
Omul întreg este amprenta acestei ființe lăuntrice care ne apare, exterior, în acest fel. Firește, nu este vorba să afirmăm pur și simplu că sanguinicul are o statură înaltă, iar colericul o statură mică. Statura omului trebuie comparată cu propria sa creștere. Ceea ce contează este raportul dintre creștere și constituția întregului corp.
Priviți un sanguinic, observați privirea ciudată a copilului sanguinic: ea se îndreaptă repede spre un lucru și tot atât de repede se abate de la el. Este o privire veselă, strălucește în ea bucurie și voioșie interioară, se exprimă în ea elementele ce vin din adâncurile naturii omenești, din mobilitatea trupului astral care, la sanguinic, predomină. Acest trup astral, cu viața sa mobilă, va lucra asupra membrelor și va face cât se poate de mobilă imaginea exterioară a omului. În întreaga fizionomie exterioară, în statura stabilă, cât și în gesturi putem recunoaște expresia trupului astral mobil, agil, curgător. La sanguinic trupul astral are tendința să plăsmuiască, să dea forme. Lăuntricul se exteriorizează; de aceea sanguinicul este zvelt și suplu. Mobilitatea interioară a trupului astral o vedem în omul privit ca întreg, până și în constituția suplă, în osatura fragilă, o vedem, de pildă, în mușchii lui supli. Faptul se remarcă și în manifestările exterioare. Chiar fără să fii clarvăzător, poți spune dacă o persoană este sanguinică sau colerică, privind-o din spate. Nu este nevoie să fii cercetător spiritual pentru asta. Când vezi cum pășește un coleric, ți se pare că el vrea la fiecare pas, nu numai să pună piciorul pe sol, ci să treacă dincolo de suprafața acestuia. Sanguinicul, dimpotrivă, are un mers săltăreț, repezit. Mersul săltăreț, aproape dansant al copilului sanguinic este expresia mobilității trupului astral. Temperamentul sanguinic se manifestă în mod deosebit în copilărie. Aici vedeți cum se exteriorizează plasticitatea. Chiar și caracteristici mai subtile pot fi descoperite în forma exterioară. Dacă la coleric găsim trăsăturile feței foarte conturate, la sanguinic fizionomia este mobilă, expresivă, continuu schimbătoare. Copilul sanguinic are o anumită aptitudine de a-și modifica fizionomia. Expresia acestui temperament sanguinic o putem constata până și în culoarea ochilor. Interioritatea naturii Eului, interioritatea închegată a colericului ne întâmpină în culoarea neagră a ochilor lui. Dimpotrivă, la sanguinic, unde natura Eului nu este atât de pronunțată, unde trupul astral își revarsă în exterior întreaga mobilitate, predomină ochii albaștri. Există un raport intim între acești ochi albaștri și lumina interioară a omului — care este o lumină invizibilă — lumina trupului astral.
Putem enumera multe caracteristici prin care temperamentul se relevă în aparența exterioară a omului. Cele patru părți constitutive ale ființei umane permit astfel înțelegerea enigmei sufletești a temperamentelor. Și, într-adevăr, cunoștințele transmise din Antichitate, privind cele patru temperamente, decurg dintr-o profundă cunoaștere a naturii umane. Dacă înțelegem și cunoaștem astfel natura umană, și dacă știm că cele exterioare nu sunt decât o expresie a celor spirituale, atunci vom invăța să cunoaștem omul în raporturile sale, în devenirea sa, până în manifestările sale exterioare. Și acest lucru ne va invăța ce avem de făcut în privința temperamentului nostru, ca și al copiilor noștri. Educația trebuie să acorde mare atenție temperamentului pe care vrea să îl dezvolte. Pentru o viață înțeleaptă și pentru pedagogie este esențială o cunoaștere vie a naturii temperamentului; ambele vor câștiga nespus de mult din această cunoaștere.
Să mergem mai departe. Să examinam acum temperamentul flegmatic, care se exprimă și el în formă exterioară. La acest temperament predomină activitatea trupului eteric, adică a trupului vieții, trup care își are expresia fizică în sistemul endocrin, iar expresia sufletească în tihna, în echilibrul interior. Se poate ca, în ființa intimă a flegmaticului, totul să depășească ordinea normală încât forțele plăsmuitoare ale stării de tihnă să fie deosebit de active. Atunci, ele adaugă trupului fizic produsele lor, iar acesta se îngrașă, devine corpolent. Efectele activității forțelor plăsmuitoare — forțele trupului eteric — apar în împlinirea corpului, în dezvoltarea țesuturilor grase. În toate acestea ne întâmpină tihna interioară a flegmaticului. Cine nu ar recunoaște, în această relație deficitară dintre ființa interioară și aspectul exterior al flegmaticului, cauza mersului său adesea nesigur, târșit, al cărui pas parcă nu vrea să se adapteze pământului! El nu are un pas hotărât, ordonat, nu știe, ca să spunem așa, să intre în raporturi cu lucrurile. Din întreaga sa făptură se vede că nu stăpânește decât foarte puțin asupra formelor ființei sale lăuntrice. Temperamentul flegmaticului ne întâmpină în fizionomia sa imobilă, indiferentă, până în privirea ciudată, ștearsă, fără culoare. În timp ce privirea colericului este scânteietoare și arzătoare, în cea a flegmaticului recunoaștem expresia trupului său eteric îndreptat numai către tihna sa interioară.
Melancolicul este omul care nu ajunge să-și stăpânească pe deplin corpul său fizic, omul căruia organismul fizic îi opune rezistență, care nu reușește să îl folosească pe deplin. Priviți cum, cel mai adesea, melancolicul stă cu capul plecat în față, nu are forța să-și încordeze gâtul. Acest cap plecat ne arată că forțele lăuntrice, care țin capul drept, nu se pot dezvolta liber în interior. Privirea este plecată, ochiul tulbure, lipsit de strălucirea neagră a ochiului colericului. Această privire caracteristică ne arată că instrumentul fizic îi provoacă greutăți. Desigur, mersul lui este destul de măsurat, ferm, dar nu se compară cu mersul ferm, al colericului, este mai mult un pas ferm, dar tarșit.
Toate acestea nu pot fi decât schițate aici. Dar cât de mult devine de ințeles viața omului dacă lucrăm în această direcție, dacă vedem cum spiritul plăsmuiește formele, încât exteriorul unui om poate deveni expresia ființei sale interioare. Vedeți deci cât de mult poate ajuta știința spirituală la dezlegarea acestei enigme. Dar această cunoaștere nu poate fi aplicată practic în viață, decât dacă se ia în seamă întreaga realitate, deci și cea spirituală, când deci nu ne oprim numai la realitatea sensibilă. Pentru a fi utilă întregii umanități și fiecărui om în parte, această cunoaștere nu poate decurge decât din știința spirituală.
Pe măsură ce ne însușim toate acestea, putem învăța și cum să le folosim. Este important să ținem seama de temperamentul copilului în educația sa. În educație trebuie să acordăm o atenție deosebită diferitelor temperamente. Este nespus de important să știm cum trebuie condus și orientat temperamentul copilului aflat în evoluție. Dar este important și mai târziu, în procesul de autoeducare a omului. Este foarte util, pentru cel care se supune unui proces de autoeducare, să cunoască și să țină seama de cele ce se exprimă în temperamentul său.
V-am expus cele patru tipuri fundamentale de temperament. Firește, în viață nu le întâlnim în stare pură. Fiecare din noi are numai tonul fundamental al unui anumit temperament, la care se adaugă câte ceva din celelalte temperamente. Napoleon, de pildă, deși coleric, avea în el și multe elemente din temperamentul flegmatic. Pentru a stăpâni în mod practic viața, este important să putem lăsa să acționeze asupra sufletului nostru ceea ce se exprimă fizic.
Cât de importante sunt toate acestea vedem atunci când constatăm că temperamentele pot degenera, că forțele care apucă în noi pe un drum unilateral pot să și degenereze. Ce ar fi lumea fără temperamente! sau dacă toți oamenii ar avea același temperament!
Lumea ar fi foarte plicticoasă fară temperamente, nu numai sub aspectul vieții sensibile, chiar și într-un sens mai înalt. Întreaga varietate, frumusețe și bogăție a vieții este posibilă numai datorită temperamentelor. Nu vedem oare că toate lucrurile mari ale vieții pot fi înfăptuite numai datorită trăsăturilor particulare, specifice, ale temperamentelor, dar și că aceste trăsături pot degenera? Nu ne îngrijorează oare când, urmărind copilul, vedem cum colericul poate degenera în răutate, sanguinicul poate deveni flușturatic, melancolicului i se pot tulbura mințile ș.a.m.d.
Nu este oare de o importanță covârșitoare pentru educator ca, atât în educarea copilului, cât și în autoeducație, să cunoască și să pătrundă cât mai bine misterul temperamentelor? Nu trebuie să ne lăsăm ispitiți a subaprecia valoarea temperamentului pe motivul că acesta constituie o însușire particulară. Educația nu are ca scop nivelarea, egalizarea temperamentelor, ci plasarea lor pe făgașul cel bun. Trebuie să ne fie clar faptul că atunci când temperamentul degenerează, el duce la dezechilibru. Forma extremă în degenerarea radicală a temperamentului melancolic duce la demență obsesivă, cea a flegmaticului duce la imbecilitate, cea a sanguinicului duce la rătăcirea minților, iar cea a colericului duce la toate acele izbucniri maladive ale naturii umane ce pot merge până la furie turbată. Temperamentul creează o frumoasă și bogată diversitate, deoarece contrariile se atrag; pe de altă parte, idolatrizarea caracterului unilateral al temperamentului poate deveni cu ușurință dăunătoare, între naștere și moarte. Și aceasta pentru că fiecare temperament ascunde un pericol mic și unul mare de degenerare. În coleric pândește, din copilărie, pericolul ca Eul său prea puternic să se manifeste prin izbucniri de mânie pe care să nu le poată stăpâni. Acesta este pericolul mic. Pericolul mare constă în sminteala de a urmări nebunește anumite țeluri pornite din Eul său. La sanguinic pericolul mic este acela de a deveni flușturatic. Pericolul mare este ca puternica fluctuație a vieții emotive să sfârșească în rătăcirea minților. Pericolul cel mic al flegmaticului este dezinteresul față de lumea exterioară; pericolul mare îl constituie idioțenia, stupiditatea. Pericolul mic pentru melancolic este tulburarea minții, imposibilitatea omului de a se smulge din plasa forțelor ce urcă din propriul lui interior; pericolul mare îl constituie demența obsesivă.
Dacă tinem seama de toate cele de mai sus, vom vedea că îndrumarea și călăuzirea temperamentelor este o sarcină deosebit de importantă în viața practică. Este important ca educatorul să se poată întreba: ce trebuie să fac, de pildă, în cazul unui copil sanguinic? În acest caz, trebuie să deducem din întreaga natură a temperamentului sanguinic, ce anume avem de făcut. Chiar când vrem să vorbim despre educația copilului din alte puncte de vedere, totdeauna trebuie să ținem cont de particularitățile temperamentului și de tratarea diferențiată a acestuia. Când este vorba să îndrumăm temperamentele, să urmăm principiul după care totdeauna trebuie să tinem seama de ceea ce există în ele și nu de ceea ce le lipsește.
Să spunem că avem în fața noastră un copil al cărui temperament sanguinic, cu înclinarea spre superficialitate, ar putea ușor să degenereze în lipsă de interes pentru lucrurile importante și la care se manifestă un interes rapid față de alte lucruri. Copilul sanguinic învață repede, dar uită repede. Cu greu rămâne interesat pentru mai mult timp de ceva, deoarece interesul lui pentru un lucru dispare repede pentru a trece la altul. Faptul acesta poate da naștere unei unilateralități înspăimântătoare; când privim în adâncurile naturii umane putem sesiza acest pericol. Materialistul va veni repede cu o rețetă și va spune: când ai în grijă educația unui copil sanguinic trebuie să îl plasezi în relații ample cu alti copii. Dimpotrivă, o persoană realistă în adevăratul sens al cuvântului va spune: nu veți ajunge la nici un rezultat dacă va străduiți să acționați asupra forțelor pe care copilul sanguinic nu le are. Vă veți strădui în zadar să educați celelalte părți constitutive ale naturii umane, deoarece acestea nu sunt predominante la el. Dacă un copil este înzestrat cu un temperament sanguinic, nu îl putem ajuta în evoluția lui încercând să îi trezim interesul; nu putem face să-i intre în cap decât lucruri care convin temperamentului sanguinic. Nu trebuie deci să ne întrebăm: Ce-i lipsește acestui copil? Ce să aducem în el prin bătaie? Dimpotrivă, trebuie să ne punem întrebarea: Ce îl caracterizează, ce posedă de regulă copilul sanguinic? Și, de acel lucru va trebui să ținem seamă. Atunci vom spune că particularitățile native ale acestui copil nu se vor schimba prin încercarea noastră de a-i adăuga particularități opuse. Trebuie să ținem seama că aceste lucruri, care își au temelia în natura cea mai lăuntrică a ființei umane, nu pot decât să fie reorientate. Să nu construim deci pe ceea ce nu are copilul, ci pe ceea ce are. Să construim pe natura sa sanguinică, pe mobilitatea trupului său astral, și să nu încercăm să îi insuflam lucruri sau însușiri care țin de influența altor părți constitutive ale ființei umane. În cazul unui sanguinic devenit unilateral vom face apel chiar la temperamentul său sanguinic.
Pentru a acționa corect față de acest copil nu trebuie să pierdem din vedere anumite lucruri. Educatorul experimentat va observa cu ușurință că un copil, oricât ar fi el de sanguinic, are totuși ceva care îl interesează, că fiecare copil sanguinic are un interes, un interes real. Negreșit, va fi ușor să îi trezești interesul pentru cutare sau cutare lucru; îl va pierde însă nespus de repede. Dar chiar și la copilul sanguinic există un interes care poate fi statornic. Experiența ne arată că este posibil; trebuie numai să depistăm pentru ce anume manifestă un interes statornic acel copil sanguinic; să nu pierdem din vedere acest lucru. Când am aflat care este lucrul de care copilul nu se mai interesează superficial, i-l vom prezenta sub o lumină specială, pentru ca temperamentul lui să i se dăruie, să se preocupe îndelung de el. Când e vorba de un lucru pentru care are o predilecție, ne vom strădui să i-l prezentăm cât mai atractiv, într-o lumină deosebită; trebuie să îl adaptăm caracterului său sanguinic. Pentru a proceda bine în educație trebuie să luăm ca punct de plecare ceea ce găsim: forțele pe care le posedă copilul. Prin pedeapsă sau persuasiune nu îl vom putea interesa mult timp de ceva; el va manifesta doar un interes trecător pentru lucruri sau evenimente, un interes fluctuant. Dimpotrivă, experiența arată că, oricât de inconstant ar fi copilul sanguinic, el va manifesta un interes deosebit și constant față de o personalitate corespunzătoare caracterului său. Dacă noi suntem persoana potrivită sau dacă îl putem aduce în compania persoanei potrivite, atunci interesul va apărea. Trebuie doar să căutăm în direcția cea bună. Interesul copilului sanguinic poate fi trezit numai mijlocit, prin iubirea față de o personalitate. Dar odată trezit acest interes, această iubire pentru o personalitate, el poate înfăptui adevărate miracole. Acest lucru poate vindeca temperamentul unilateral al copilului. Mai mult decât orice alt temperament, copilul sanguinic are nevoie de afecțiune față de o personalitate.Trebuie făcut tot ce se poate pentru ca această iubire să se trezească în el. Iubirea este aici cuvântul magic.Educația copilului sanguinic trebuie exercitată pe această cale ocolită, a dependenței pline de iubire față de o anumită persoană. Părinții și educatorii nu trebuie să uite că nu putem trezi interese statornice copiilor sanguinici prin rezistență sau cu forța, ci trebuie să avem grijă să trezim acest interes pe calea ocolită, a atașamentului copilului față de o personalitate. Copilul trebuie să dezvolte acest atașament, trebuie să te faci iubit de copil: este datoria noastră față de copilul sanguinic. Depinde de cel care educă, să trezească în copilul sanguinic iubirea față de o personalitate.
Putem continua educația copilului sanguinic, clădind și mai mult pe natura sa proprie. Știm că natura sa se manifestă prin lipsa unui interes durabil. Să examinăm ce se petrece aici. Va trebui să aducem în ambianța copilului tot felul de lucruri față de care am observat că manifestă puțin mai mult interes. Apoi, un anumit timp îl vom face să fie preocupat de obiecte pentru care este justificat un interes trecător, obiecte față de care este îngăduit să fie sanguinic, cărora nu merită să li se acorde un interes de durată. Trebuie să lăsăm aceste lucruri să vorbească sanguinismului său, să acționeze asupra copilului, apoi să i le retragem pentru ca el să le dorească și atunci să i le dăm iarăși. Trebuie să le lăsăm să acționeze asupra copilului așa cum acționează obiectele lumii înconjurătoare asupra temperamentului. Este deci important să căutăm obiecte față de care copilul sanguinic are voie să se comporte ca un sanguinic.
Practica arată că dacă în educația copilului facem apel la ceea ce există în el și nu la ceea ce îi lipsește, atunci vom vedea că, în fapt, forța sanguinică, chiar când devine unilaterală, se lasă captivată de lucruri importante. Acest lucru se obține însă pe căi ocolite. Desigur, este de dorit ca temperamentul să fie dezvoltat pe calea cea bună în timpul copilăriei. Adesea însă va fi necesar ca și adultul, chiar la o vârstă mai inaintată, să-și ia în mâini propria educație. Atâta timp cât temperamentele rămân în limitele normalului, ele sunt cele care dau vieții frumusețea, variația și măreția ei. Cât de aridă ar fi viața dacă toți oamenii ar avea același temperament! Se întâmplă adesea să fii nevoit a-ți lua în mână propria educație la o vârstă mai târzie, pentru a echilibra unilateralitatea unui temperament. Nici în acest caz nu trebuie să ne impunem forțat doar interese statornice față de anumite lucruri. Dimpotrivă, trebuie să ne spunem: știu că sunt un sanguinic; voi căuta în viață lucruri, situații, pentru care interesul meu poate fi trecător, față de care este bine să nu am un interes durabil; mă voi ocupa de lucruri față de care aș putea, pe bună dreptate, să-mi pierd imediat interesul.
Să presupunem că un om vede, cu spaimă, cum copilul lui manifestă un temperament coleric unilateralizat. În acest caz nu poți prescrie aceeași rețetă ca pentru copilul sanguinic. Colericul nu va putea resimti cu ușurință dragoste pentru cineva. Pentru a stabili relații cu el, trebuie procedat altfel. Există și în cazul copilului coleric o cale ocolită, pentru a-i asigura educația. Ceea ce asigură educația colericului este respectul și stima față de o autoritate. Trebuie să dobândim stima și respectul lui, în sensul cel mai înalt al cuvântului. Nu e vorba să-l facem să ne iubească datorită însușirilor noastre personale, ca în cazul copilului sanguinic. Esențial este ca el să aibă încredere, să creadă că educatorul înțelege lucrurile, înțelege problemele care se pun. Ca educator, trebuie să poți demonstra că tu pricepi toate lucrurile care se petrec în jurul copilului. Nu este îngăduit ca el să observe vreo nesigurantă în noi. Copilul coleric nu trebuie să aibă vreodată impresia că educatorul nu mai știe cum să lămurească un lucru, că nu mai este în stare să-l îndrume, să-l sfătuiască. Trebuie să avem grijă să ținem continuu, cu o mână fermă, frâul puternic al autorității și să nu ne trădăm niciodată neștiința într-o problemă sau alta. Copilul trebuie
să rămână întotdeauna convins că educatorul știe și stăpânește problemele. Altfel, educatorul pierde partida. Dacă pentru copilul sanguinic cuvântul magic îl constituie iubirea față de o personaltiate, cuvântul magic pentru copilul coleric îl constituie venerația, stima față de valoarea unei persoane.
Când ai de educat un copil coleric, trebuie să ai grijă, înainte de toate, ca el să dezvolte puternicele sale forțe interioare. Trebuie să îl facem să cunoască greutățile pe care le poate crea viața exterioară. Când temperamentul coleric al unui copil amenință să degenereze și să devină excesiv, atunci este nevoie să introducem — prin educatie — situatii greu de biruit; așa încât el să devină atent la greutățile vieții. Trebuie să îi punem în cale lucruri care i se opun. El trebuie să întâlnească, în drumul lui, împotriviri, greutăți. Să nu încercăm să îi facem viața prea ușoară. Să îi creăm greutăți pentru ca temperamentul său să nu dea înapoi, ci să se poată manifesta pe deplin tocmai pentru că îi așezăm în cale dificultăți pe care trebuie să le învingă. Nu trebuie să încerci să schimbi forțat temperamentul coleric al unui copil, folosind bătaia, să îl dezveți — așa zicând — de acest temperament, ci va trebui să îi propui lucruri care îi cer eforturi, situații, fapte care justifică manifestarea temperamentului coleric. Copilul coleric trebuie să învețe să lupte cu lumea exterioară, ca urmare a unor necesități lăuntrice. Vom încerca deci să îi creăm o astfel de ambianță încât temperamentul său coleric să se poată exprima, având de depășit cât mai multe obstacole. Și va fi foarte util să aibă de învins dificultăți cauzate de lucruri mărunte, de fleacuri, pentru care va fi nevoit să folosească o forță enormă, efort prin care — prins de lucruri — temperamentul său coleric se va manifesta în mod deosebit, iar energia sa va fi cheltuită. Astfel, copilul învață să respecte puterea faptelor ce i se opun, fapte trăite pe deplin în temperamentul său coleric.
Și temperamentul coleric poate fi educat pe o cale indirectă. Mai întâi trebuie să trezim în copil venerația, sentimentul de admirație față de educator. Și putem trezi acest sentiment când îi arătăm că suntem în stare să biruim greutățile și obstacolele pe care el încă nu le poate învinge. E vorba de cultivarea respectului, a admirației față de capacitățile educatorului, față de puterea și priceperea acestuia de a depăși dificultățile obiective. Calea cea bună pentru a reuși în educația copilului coleric este respectul față de talentele celui care educă, față de capacitățile acestuia.
Nespus de greu este să tratezi copilul melancolic. Ce este de făcut când simțim groaza în fața unilateralității amenințătoare a temperamentului melancolic al copilului? Trebuie să avem în vedere faptul că melancolicul ascunde în sine puterea de a se agăța de piedici, de greutăți. Dacă vrem să canalizăm această particularitate a lui pe drumul cel bun, va trebui să abatem această forță din interior către exterior. Este foarte important să nu ne bazăm pe ideea că am putea să îi scoatem din suflet mâhnirea și suferințele, să nu încercăm vreo metoda educativă de a-l abate de la ele; în copilul melancolic trăiește această puternică predispoziție pentru că organismul fizic îi opune rezistență. Repet, în educație trebuie să ne bazăm în primul rând pe ceea ce există în copil. Trebuie să cultivăm, să îngrijim forțele și însușirile existente. În cazul copilului melancolic, educatorul va trebui să aibă mare grijă în a-i arăta acestuia că în lume există suferință. Dacă vrem să ne apropiem, ca educatori, de acest copil, trebuie să găsim și în cazul lui punctul de pornire al educației. Copilul melancolic este capabil să suporte dureri; poate suporta suferințe, poate îndura neplăceri; aceste lucruri sunt înlăuntrul său; nu le putem scoate de acolo cu forța, dar le putem devia.
Există și aici o metodă indirectă: copilului melancolic trebuie să îi arătăm, înainte de toate, că omul poate într-adevăr suferi. Apoi, să îi oferim prilejul de a îndura suferințe și dureri adevărate. Să-l facem să vadă suferința adevărată, durerea adevărată, în viața exterioară, cu scopul de a învăța că există lucruri care îi pot aduce durere. Acest lucru este important. Dacă ați vrea să îl inveseliți, l-ați sili să se întoarcă în spațiul său îngust. Deci nu ne vom sili să-l amuzăm, să-l facem să zburde. Dacă am încerca să-l distrăm, nu am face decât să-i întărim tulburarea minții, durerea din lăuntrul său. Dacă îl duceți într-o ambianță care i-ar putea prilejui bucurii, el devine tot mai închis în sine. În genere, când vrem să vindecăm pe un tânăr melancolic, este bine să nu îl ducem într-o societate veselă, ci să-l lăsăm să îndure suferința justificată. Fără să exagerăm acest lucru, este important să îl abatem de la sine însuși prin durerea provocată de lucruri exterioare.
Copilul melancolic nu poate fi îndrumat cu ușurință, dar și în cazul său avem un mijloc magic. După cum la copilul sanguinic cuvântul magic este iubirea față de o personalitate, la coleric prețuirea, respectul față de talentele și valoarea educatorului, tot așa, pentru copilul melancolic, important este ca educatorii să fi fost oameni încercați de viață, deci oameni care acționează și vorbesc dintr-o viață plină de încercări. Copilul trebuie să simtă că educatorul a îndurat adevărate suferințe. Faceți-l să vadă, într-o sută de moduri diferite, cum s-au năpustit asupra dumneavoastră loviturile destinului, cât de dureros v-au atins. Melancolicul cel mai fericit este cel ce poate crește alături de un om care are multe de spus despre grelele încercări prin care a trecut în viață; atunci, sufletul acționează asupra sufletului în modul cel mai fericit. Când copilul melancolic are alături un om care, spre deosebire de tendințele lui depresive motivate doar interior, îi poate povesti despre suferințe și necazuri pe care i le-a prilejuit lumea exterioară, atunci, raportându-și compasiunea la această durere adevărată, copilul se va înviora. Omul ale căror povestiri transmit sentimentul că el a fost un om încercat de destin, un astfel de om este o binefacere pentru copilul melancolic.
De asemenea, atunci când pregătim ambianța copilului, ar trebui să ținem seama de predispozițiile lui. Oricât ar părea de ciudat, este util să prilejuim acestui copil adevărate obstacole, de genul celor care îl pot face să simtă, în mod justificat, îndreptățit, suferințe și dureri. Cea mai bună educație pentru acest copil este să îl abatem de la suferințele și mâhnirile sale, înlesnind ca predispozițiile sale native să se dezvolte în contact cu piedici și obstacole exterioare. Atunci copilul, sufletul copilului, o va lua treptat pe alte căi.
Aceleași principii le putem folosi pentru autoeducație. Totdeauna va trebui să prilejuim manifestarea deplină a predispozițiilor, a forțelor existente în noi și să nu căutăm să le reprimăm în mod artificial. Când, de pildă, temperamentul coleric se manifestă atât de puternic în noi încât devine supărător, trebuie să facem ca această forță interioară să se exprime, să fie istovită, risipită, dar alegând în acest scop lucruri lipsite de importanță, neînsemnate. Dimpotrivă, dacă suntem un temperament melancolic, facem bine dacă încercăm să găsim, în viața exterioară, suferințe și dureri justificate, pentru a da melancoliei noastre prilejul să se risipească în lumea exterioară; abia atunci, ca melancolici, ne echilibrăm corect viața.
Să trecem acum la temperamentul flegmatic. Va fi foarte greu să știm cum trebuie să ne comportăm față de un copil flegmatic pentru a-l educa. Este foarte greu să dobândești influență asupra flegmaticului. Dar și aici putem folosi o cale indirectă. Ar fi greșit să încercăm să incităm o persoană care se simte atât de în tihnă în ea însăși, crezând că i-am putea insufla direct, prin educație, oarecari interese. Și de aceasta dată va trebui să ținem cont de ceea ce posedă flegmaticul.
Există totdeauna, mai ales în copilăria sa, ceva care trezește interesul flegmaticului. Dacă printr-o educatie înțeleaptă vom înconjura copilul cu ceea ce are el nevoie, vom reuși de minune. Copilul flegmatic are nevoie să fie mult timp împreună cu alți copii. Dacă pentru alți copii e bine să aibă tovarăși de joacă, în cazul flegmaticului este mult mai necesar. Lui îi trebuie tovarăși de joacă cu interesele cele mai variate. Nu există nimic față de care ai putea să îi insufli interes copilului flegmatic. În general, acesta nu se interesează cu ușurință de lucruri și evenimente. El trebuie adus în contact cu alți copii de aceeași vârstă cu el. Poate fi educat prin participarea la cât mai multe dintre interesele celorlalti copii. Dacă se arată indiferent față de ceea ce îl inconjoară, interesul lui poate fi trezit sub influenta intereselor celor cu care se joacă. Numai datorită acestor acțiuni sugestive particulare, provenite din interesele celorlalți, se poate aprinde propriul lui interes. Trezirea interesului propriu la contactul cu interesele tovarășilor lui de joacă, participarea la interesele acestora, este principiul care slujește la educația flegmaticului așa cum, pentru melancolic, slujește principiul compasiunii față de destinele altora. O repet: mijlocul pedagogic corespunzător educării flegmaticului îl constituie stimularea interesului personal cu ajutorul interesului celorlalti. Așa cum, în cazul sanguinicului, este nevoie de atașamentul acestuia față de o personalitate, tot așa, în cazul flegmaticului, este nevoie ca acesta să aibă cât mai mulți prieteni de aceeași vârstă cu el. Este singura cale prin care poate fi trezită forța ce dormitează în el. Nu obiectele ca atare au influență asupra flegmaticului. Nu-i puteți trezi interesul prin datoriile pe care le are la școală sau acasă. Dar puteți trezi acest interes în mod indirect, prin intermediul celorlalte suflete de aceeași vârsta cu el. Așa cum lucrurile se reflectă în alți oameni, tot așa aceste interese se oglindesc în sufletul copilului flegmatic.
Pe de altă parte, vom avea grijă să aducem în apropierea copilului flegmatic obiecte și situatii față de care firea sa flegmatică să fie justificată. Această fire flegmatică trebuie orientată către obiecte sau situații față de care este justificată o astfel de comportare. Pe această cale pot fi obținute rezultate remarcabile la copilul mic. Dar și la o vârstă mai înaintată, dacă observăm că firea flegmatică tinde să se manifeste unilateral, putem lucra la propria educație, străduindu-ne să-i observăm pe ceilalți oameni cu interesele lor. Mai putem face ceva câtă vreme suntem în stare să dăm dovadă de înțelegere și de rațiune, putem căuta obiectele și evenimentele cât mai indiferente, față de care este firesc să fim flegmatici.
Reiese o dată mai mult că metodele de educație întemeiate pe știința spirituală clădesc pe ceea ce posedă omul, nu pe ceea ce îi lipsește.
În acest sens, putem spune: sanguinicul va evolua bine când va crește condus de o mână puternică, de cineva care îi poate dovedi, din afară, un caracter ferm, față de care el poate dezvolta o iubire personală. Iubirea față de o personalitate este lucrul cel mai potrivit pentru un sanguinic. Cel mai puternic factor educativ pentru coleric nu este simpla iubire, ci și respectul și prețuirea pentru ceea ce poate realiza o personalitate. Melancolicul se poate socoti fericit când poate crește sub mâna unui om care a avut un destin greu, aspru. El crește bine nu când este atașat de o personalitate, nu când apreciază și respectă calitățile unei personalități, ci atunci când poate dezvolta compasiune pentru suferințele și loviturile dureroase ale unui destin greu. Flegmaticul se dezvoltă bine când îi stârnim înclinarea spre interesele altor persoane, când se poate entuziasma pentru interesele altora.
Sanguinicul trebuie să poată dezvolta iubire și atașament față de o personalitate.
Colericul trebuie să poată dezvolta prețuire și respect față de realizările unei personalități.
Melancolicul trebuie să poată dezvolta o inimă plină de compasiune pentru destinele altora.
Flegmaticului trebuie să i se ofere prijelul de a participa la interesele altora.
Aceste principii pedagogice arată modul cum intervine știința spirituală în problemele practice ale vieții. Știința spirituală ne arată latura ei eminamente practică, atunci când începem să analizăm laturile intime ale vieții. Arta de a trăi ar putea fi îmbogățită infinit dacă oamenii și-ar însuși aceste cunoștințe realiste ale științei spirituale. Pentru a stăpâni viața, trebuie să îi deslușim tainele ascunse în spatele realităților sensibile. Numai adevărata știință spirituală este în stare să limpezească realități cum sunt temperamentele umane încât să justifice folosirea sa pentru vindecarea și adevărata binecuvântare a vieții, atât pentru anii copilăriei, cât și pentru vârsta matură.
Tot de aici putem porni și în autoeducație. Problema temperamentelor ne poate fi foarte utilă când e vorba de propria educație. Observăm, de pildă, cu ajutorul înțelegerii noastre, că temperamentul nostru sanguinic ne joacă tot felul de feste și amenință să degenereze într-un mod de viață nestatornic, observăm că sărim de la un lucru la altul. Putem remedia acest lucru dacă acționăm pe o cale corectă. Nu ajungi la țintă dacă îți spui: „Am un temperament sanguinic și trebuie să mă debarasez de el”. Folosită în mod direct, înțelegerea este adesea, în acest domeniu, un obstacol. Dimpotrivă, aplicată indirect, poate folosi mult. În acest domeniu, înțelegerea este forța sufletească cea mai slabă. Ea nu poate influența decât foarte puțin forțele sufletești mai puternice, cum sunt, de pildă, temperamentele; aici ea nu poate acționa decât indirect. Dacă un sanguinic se limitează la a-și repeta conștient să nu se ocupe serios decât de un singur lucru, temperamentul său sanguinic îi va juca zilnic feste. El nu poate conta decât pe forțele pe care le posedă, înțelegerea lui trebuie să fie susținută de alte forțe. Poate oare sanguinicul să mizeze pe altceva decât pe temperamentul său sanguinic? Și în autoeducație este necesar să încerci, și să și faci, ceea ce înțelegerea ar putea înfăptui în mod nemijlocit. Omul trebuie să țină seama de caracterul său sanguinic, dar nu slujește la nimic să-și pună sieși piedici. Ceea ce este important în acest caz este să plasăm temperamentul sanguinic la locul potrivit. Sanguinici fiind, trebuie să încercăm să nu manifestăm interes pentru lucruri care ne-ar putea atrage în mod obișnuit. Pe cale rațională vom căuta situații față de care să fim îndreptățiți să nu avem decât interese pasagere, de genul celor care îl caracterizează pe sanguinic. Sanguinicul va încerca să se plaseze în mod artificial în situații în care nu va găsi în drumul său decât ceea ce nu-l interesează. Dacă el provoacă situații — oricât de neînsemnate — față de care este indreptățit caracterul trecător al interesului, faptul acesta va avea în el efectul dorit. Dacă practicam îndeajuns de mult această metodă, vom observa că acest temperament dezvoltă în sine forța de a se transforma.
În același fel se poate vindeca singur și colericul, dacă tratează fenomenul din punctul de vedere spiritual-științific. În cazul său, folosind înțelegerea, este bine să-și aleagă situații în care faptul de a se înfuria nu duce la nimic decât la o manifestare absurdă. Când colericul observă că accesul lui de furie este gata să izbucnească, va trebui să încerce să găsească lucruri care, pentru a fi învinse, necesită puțină forță; trebuie să provoace situații care pot fi depășite cu ușurință. El trebuie să-și manifeste forța, cât mai puternic, asupra unor fapte și evenimente lipsite de importanță. Dacă va căuta astfel de probleme lipsite de importanță și care nu îi opun rezistență, își va aduce temperamentul coleric unilateralizat pe calea bună.
Dacă observăm că melancolia înclină spre unilateralitate, devine predominantă, va trebui să ne creăm dificultăți, obstacole exterioare reale. Să examinăm apoi întreaga natură a acestor greutăți exterioare pentru a ne îndrepta către ele propria noastră amărăciune. Acest lucru se poate face pe cale rațională. Temperamentul melancolic nu ar trebui deci să treacă orb pe lângă suferințele și durerile vieții; dimpotrivă, el ar trebui chiar să le caute, să simtă compasiune, pentru ca suferința sa personală să fie îndreptată către obiecte și evenimente față de care este îndreptățită suferința.
Iar dacă suntem flegmatici, deci oameni pe care nu îi interesează nimic, este bine să ne ocupăm cât mai mult de lucruri care realmente sunt neinteresante, să ne înconjurăm de ceea ce ar putea naște din plin plictiseală, încât să ne plictisim cât mai tare. Vom vindeca astfel firea noastră flegmatică, ne vom dezobișnui total de ea. Flegmaticul face deci bine dacă își folosește mintea pentru a găsi lucruri de care, pe bună dreptate, nu merită să te preocupi. El trebuie să-și caute preocupări față de care firea sa flegmatică este justificată, în care poate trăi pe deplin această fire. Prin aceasta, și-o depășește chiar și atunci când această fire amenință să degenereze în unilateralitate.
Vedem astfel cum mereu contăm pe ceea ce posedăm, nu pe ceea ce ne lipsește. Cei ce se consideră realiști cred, de pildă, că cel mai bun lucru pentru melancolic ar fi să i se ofere ceea ce i se opune în mod evident. Dar cel care gândește cu adevărat realist, acela face apel la ceea ce există deja în melancolic.
Vedem deci că, de fapt, departe de a ne înstrăina de viața reală propriu-zisâ, știința spirituală ne călăuzește fiecare pas spre adevăruri. Ne ajută să ținem mereu seama de realitate. Fanteziști sunt cei ce socotesc că omul trebuie să rămână la aparența sensibilă. Trebuie să căutăm temeiuri mai adânci pentru a ajunge la această realitate și, dăruindu-ne unor astfel de considerații, vom ajunge să înțelegem diversitatea vieții.
Simțul nostru practic se va individualiza tot mai mult dacă în loc să folosim o rețetă universală de genul: „Să nu alungi superficialitatea prin gravitate!”, ne vom întreba care anume sunt calitătile ce trebuie să le trezim în fiecare om. Dacă ființa omului este cea mai mare enigmă a vieții, și dacă ne străduim să vedem dezlegată această enigmă, atunci trebuie să ne adresăm științei spirituale, singura în stare să ne ajute. Nu numai omul în general este o enigmă, ci fiecare om pe care îl întâlnim, fiecare individualitate ne oferă o nouă enigmă. Nu vom ajunge să o rezolvăm decât cugetând asupra ei. Trebuie să ne adresăm individualității. În acest sens putem lăsa ca știința spirituală să acționeze din sâmburele cel mai lăuntric al fiintei noastre și să facem din această știintă spirituală cel mai mare impuls al vieții. Câtă vreme ea rămâne numai teorie, nu are nici o valoare. Ea trebuie aplicată în viața omului. Este posibil un drum într-acolo, dar este un drum lung. El ne va fi luminat, dacă ne duce spre realitate. Atunci observăm cum concepțiile noastre se schimbă, se transformă, vom observa cum cunoștințele se transformă. Este o prejudecată să crezi că soarta cunoștintelor este să rămână abstracte. Când ele ating domeniul spiritual, atunci ne impregnează întreaga noastră profesie, întreaga noastră viată. Și atunci ne situăm în fața vieții cu o cunoaștere a individualitătii care pătrunde până în sentimente și senzatii și care se va exprima printr-un mare respect și stimă. Șabloanele sunt ușor de recunoscut și e ușor să vrei să stăpânești viața după șabloane. Viața nu se lasă însă tratată astfel. Singurul lucru care ne ajută este cunoașterea care se transformă într-un sentiment pe care trebuie să îl viețuim față de individualitatea omului, fată de întreg cursul vieții acestei individualităti. Atunci, cunoașterea spirituală riguroasă se va revărsa, ca să spunem așa, în sentimentele noastre și ne va îngădui să descifrăm corect enigma pe care o întâlnim în fiecare om în parte.
Cum rezolvăm enigma pe care ne-o aduce fiecare om? Rezolvăm această enigmă când ne apropiem de el astfel încât între noi și el să rezulte armonie. Dacă ne pătrundem în acest fel de înțelepciunea vieții, atunci enigma fundamentală a vieții, care este aceea a fiecărei individualități, se va putea dezlega. Nu o putem rezolva îngrădind-o cu reprezentări și noțiuni abstracte. Enigma universală a omului poate fi dezlegată prin intermediul imaginilor, dar enigma particulară a omului nu poate fi dezlegată îngrădind-o cu reprezentări abstracte, ci apropiindu-ne de fiecare om în parte, astfel încât să-l întâmpinăm cu o înțelegere nemijlocită.
Dar nu vom ajunge aici decât dacă vom ști ce este în realitate sufletul. Știința spirituală se revarsă încet și treptat în întregul nostru suflet, făcându-l astfel receptiv nu numai la principiile generale, ci și la detaliile mai subtile. Ea face ca atunci când două suflete se află față în față, dacă unul cere afecțiune, celalalt să i-o dea; iar dacă pretinde altceva, iarăși, celălalt îi va da. În acest fel, prin această înțelepciune adevărată a vieții, creăm temelii sociale. Asta înseamnă să dezlegi în fiecare clipă enigme noi. Antroposofia nu acționează prin predici, mustrări, lecții de morală, ci prin aceea că realizează o bază socială prin care omul poate să-i cunoască pe ceilalți oameni.
Știința spirituală este astfel temelia vieții, iar floarea și fructul unei vieți animate de știința spirituală este iubirea. De aceea, știința spirituală poate spune, pe drept cuvânt, că ceea ce întemeiază ea constituie solul pentru cel mai nobil ideal al destinului omenesc: autentica, adevărata iubire de oameni. Să învățăm prin știința spirituală arta de a trăi, exprimată în compasiunea noastră, în iubirea noastră, în felul în care ne manifestăm față de fiecare om în parte, în comportamentul nostru. Dacă am lăsa să se reverse viață și iubire în sentimentele, în senzațiile noastre, atunci viața omenească ar fi o frumoasă expresie a roadelor acestei științe spirituale.
Datorită acestei științe spirituale suntem în măsură să cunoaștem elementul individual al omului sub toate unghiurile sale. Chiar și copilul poate astfel să fie cunoscut. Treptat, învățăm să respectăm și să apreciem natura sa particulară, enigma vie a individualității sale, și învățăm și cum trebuie tratată această natură individuală, deoarece știința spirituală nu ne dă numai, așa-zicând, indicații generale, ci ne îndrumă în rezolvarea enigmelor care apar în raporturile noastre cu ceilalți oameni. Este vorba de a ne iubi aproapele așa cum trebuie să-l iubim atunci când nu îl înțelegem doar cu mintea, ci facem ca întreaga sa ființă să acționeze asupra noastră, când facem ca sentimentele și iubirea noastră să fie înaripate de cunoștințele noastre spiritual-științifice. Nimic altceva nu poate sluji de sol pentru dezvoltarea unei adevărate și fructuoase iubiri față de oameni. Pe această bază vom înțelege care este cel mai lăuntric sâmbure al ființei umane, pe care trebuie să îl căutăm în fiecare om în parte. Dacă ne pătrundem astfel de cunoașterea spiritului, atunci viața noastră socială se va reglementa în așa fel încât fiecare om în parte va ști cum să găsească și să își regleze comportamentul său față de semeni, prin aceea că va sta în fața fiecărui om, prețuind, respectând și pătrunzând enigma-om. Cel care trăiește de la bun început în abstracțiuni poate vorbi doar despre noțiuni impersonale. Cine însă se străduie spre adevărata cunoaștere o va găsi și va găsi și drumul spre ceilalți oameni. El va găsi soluția enigmei celorlalți oameni în comportamentul, în conduita sa proprie.
Dezlegăm astfel enigma individuală prin propriul nostru comportament față de ceilalți. Sâmburele ființei celuilalt îl aflăm numai cu ajutorul unei concepții despre viață, care provine din spirit. Știința spirituală trebuie să fie un mod de viată, un factor spiritual al vieții, cu totul practică, vie, nu o teorie vagă.
Aceste cunoștințe pot actiona până în toate fibrele ființei omenești și pot determina tot ceea ce facem în viață, fiecare faptă în parte. Abia astfel devine știința spirituală o adevărată artă de a trăi, așa cum am putut vedea din aceste considerații privitoare la particularitățile intime ale ființei umane, temperamentele. Pe această cale, se aprinde între oameni ce este mai frumos; atunci când privim chipul omului care ne stă în față, suntem în stare nu numai să îi pătrundem enigma, ci să îl și iubim; facem deci să se reverse iubirea de la individualitate la individualitate. Știința spirituală nu are nevoie de dovezi teoretice; viața îi aduce dovezile. Omul de știință spirituală știe că poți formula argumente pro și contra, că poți aduce obiecții față de toate lucrurile. Adevăratele dovezi sunt însă cele pe care le aduce viața, iar viața ne demonstrează, pas cu pas, adevărul a ceea ce gândim când examinăm omul în lumina cunoașterii spiritual-științifice; pentru că aceasta este o cunoaștere armonioasă, pătrunsă de văpaia vieții, care intră în cele mai profunde taine ale vieții.
