Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner
BAZELE ESOTERISMULUI

GA 93a

CONFERINȚA a XV-a

Berlin, 10 octombrie 1905

Tot ceea ce se predă astăzi în teosofie ca învățătură era conținut și în școlile rosicrucienilor din secolul al XIV-lea. Instruirea interioară a curentului rosicrucian era însă una strict ocultă. Într-o astfel de instruire ocultă se dă foarte puțină atenție felului cum te exprimi. În lumea din secolele XV, XVI și XVII trăia un gen de oameni simpli, ce nu erau cunoscuți ca erudiți deosebiți și nici nu ocupau o poziție socială deosebită, dar dirijau în continuare curentul ocult al rosicrucienilor. Ei nu au fost niciodată foarte mulți. Inițiații adevărați nu au fost niciodată mai mult de șapte în același timp; ceilalți erau discipoli oculți de diferite grade. Rosicrucienii erau trimișii Lojii albe. De la ei au pornit în realitate evenimentele de importanță mondială. Firele care au mișcat tot ceea ce s-a întâmplat important în această perioadă conduc în cele din urmă la loja rosicrucienilor. Din punct de vedere exterior, cu totul alții au făcut istoria Europei, din punct de vedere interior însă aceștia au fost instrumentele individualităților oculte. Înșiși Rousseau și Voltaire au fost astfel de instrumente ale individualităților oculte aflate în spatele lor. Aceste individualități oculte nu puteau să apară ele însele, cu numele lor propriu. Impulsul pe care ei l-au dat celorlalți oameni în exercitarea misiunii lor putea, din punct de vedere exterior, să fie unul foarte simplu, nebătător la ochi. Uneori, ocazia cu care s-a dat impulsul just pentru instrumentele individualităților oculte era o scurtă întâlnire cu un astfel de om simplu. Chiar și în spatele oamenilor de stat importanți s-au aflat, până la Revoluția Franceză, forțe oculte. După aceea ele se retrag treptat, căci oamenii trebuie să devină ei înșiși stăpânii destinului lor. Oamenii vorbesc pentru prima dată ca oameni în discursurile Revoluției Franceze.

Viața lăuntrică în școlile oculte a rămas în urmă. În școlile rosicrucienilor se predau pe atunci învățăturile cunoscute în prezent ca partea elementară a teosofiei. Frățiile oculte au facilitat toate descoperirile importante; abia ulterior se derulau pe planul exterior evenimentele. Voltaire a fost prin excelență spiritul impulsionat de către frățiile progresiste, căci în esență el era chemat atunci să așeze oamenii pe propriile lor picioare. Alții au stat în slujba unor frății retrograde; așa de exemplu Robespierre, la vârsta mai înaintată. Tot ceea ce apare prematur provoacă pe planul fizic un pol opus... (Lipsă în text).

Așadar, în școlile rosicrucienilor, se predau aceleași învățături ca în prezent în teosofie. Doar că afară, în lume, nu se vorbea de teosofie. În școlile oculte propriu-zise se pune accentul pe limbă doar atunci când se vrea să se facă o instruire la nivelul întregii lumi. Elevul ocult însuși trebuie să învețe să folosească simbolurile, semnele. Pentru a se face însă înțeleși de lume, inițiații aveau la dispoziție doar limba pe care o utilizează mediul înconjurător. Exista, pe vremea când știința era ținută încă într-un secret absolut, un anumit sistem de simboluri, și fiecare discipol care trebuia inițiat trebuia să învețe limbajul simbolurilor. Nu se punea niciun fel de valoare pe modul de exprimare lingvistic. Și pe atunci existau, de asemenea, toate învățăturile; uneori nu existau însă expresiile de definire. Aceste expresii există însă pentru învățătura ocultă în metoda orientală de instruire, care provine încă de la indienii cei mai de demult, cei care au beneficiat de învățătura vechilor Rishis. Acești termeni indieni nu sunt influențați încă de epoca materialistă. Cuvintele pe care le-au consacrat indienii sunt încă pătrunse de vraja sfințeniei limbii originare. În ciuda acestui fapt hinduismul este ceva de care noi, europenii, nu avem nevoie.

Ceea ce pentru poporul indian era just, nu este just și pentru Europa. A fost nevoie pentru început de o influență dinspre India, deoarece Europa a dezvoltat prea puține expresii pentru a putea introduce învățăturile. Unele lucruri, încă, trebuie și noi să le definim cu termeni indieni. Însă tot ceea ce avem astăzi ca învățături oculte exista și în rosicrucianism, în Evul Mediu și la începutul epocii moderne. Pentru nucleul central, care este cel mai important, existau și atunci expresiile corecte. Despre reîncarnare și karmă nu se putea vorbi pe atunci în exterior; se permitea însă o sugerare la nivel inconștient a acestor adevăruri în cultura europeană. Paracelsus și alți mistici nu au vorbit despre reîncarnare. Era de la sine înțeles. Ei nu puteau vorbi despre așa ceva. Pentru tot ceea ce se referă la intervalul pământesc dintre naștere și moarte ei aveau însă în Occident expresii și denumiri extraordinar de potrivite; pentru starea de tranziție dintre două încarnări nu aveau în schimb așa ceva. Un lucru a fost pe atunci foarte mult accentuat, și anume că viața fizică este importantă pentru dezvoltarea organelor corpurilor superioare. Dacă noi profesăm în domeniul anumitor științe, dacă dezvoltăm prietenii spirituale intime, toate acestea sunt un mijloc de a dezvolta forțe care cândva vor acționa ca organe spirituale.

Întotdeauna s-a rezumat prin trei noțiuni unitare faptul că educația planului fizic la om trebuie să acționeze în diferitele sale corpuri ca din exterior. Aceste trei puncte de vedere erau numite: înțelepciune, frumusețe și forță sau tărie.

Când în școlile rosicruciene mai exoterice, în curtea exterioară a acestor școli, să zicem așa, discipolii erau inițiați, li se spunea: Voi urmează să fiți lucrători ai viitorului. Despre reîncarnare nu se vorbea, însă se înțelegea că omul ar acționa și în continuare, chiar dacă nu s-ar încarna din nou aici, în planul fizic. Lui i se implanta gândul că ceva va apărea în viitor dacă își formează organe. Discipolilor li se spunea: Dacă în viața de zi cu zi duceți o viață de înțelepciune, frumusețe și forță (tărie) [Nota 76], veți dezvolta în corpurile voastre superioare organe care sunt pentru viitor. – La francmasoni, francmasonii ioaniți mai vorbesc și astăzi despre cât de importante sunt înțelepciunea, frumusețea și forța, ei nu mai știu însă că prin acestea se dezvoltă corpul eteric, corpul astral și Eul cu organele lor.

Când în Evul Mediu un arhitect francmason construia un dom, o biserică, numele său nu avea nicio importanță în aceasta. El rămânea în anonimat. Din același motiv nu s-a menționat nici numele autorului în Theologia deutsch [Nota 77]. Este denumit „cel din Frankfurt”. Niciun savant cercetător nu poate descoperi numele acestui autor. Scopul acestor oameni era să lucreze în exterior pe planul fizic și să nu lase în urmă, pe planul fizic, nicio urmă despre numele lor, ci doar rezultatele activității lor.

Să ne închipuim că cineva ar fi proiectat și ar fi dat planul de construire al unui mare dom. El a știut: formele domului creează în el un organ pentru viitor. Toate aceste opere vor rămâne legate prin efectele lor cu interiorul sufletului. De regulă însă și operele exterioare durează destul timp, astfel încât cel care le-a creat le regăsește și le recunoaște din nou atunci când revine. De obicei, sub amvon se află pictată o mică imagine a constructorului; el se recunoaște mai târziu în ea. Aceasta este puntea care face legătura de la o încarnare la cealaltă.

Prin înțelepciune urma să se dezvolte corpul eteric, prin frumusețe, de care ține evlavia, pioșenia, să se dezvolte corpul astral, iar prin forță Eul propriu-zis. Omul ar trebui să devină o copie a lumii exterioare, să se sacrifice și să renunțe la sine, dăruindu-se cu toată abnegația. În vechea Indie nu se știa încă nimic despre aceasta. Brahmanismul tindea spre o desăvârșire a Sinei în interior... (Lipsă în text).

... Însă acei învățători religioși care propovăduiau renunțarea de sine au apărut chiar în mijlocul ciclului nostru postatlantean. Buddha propovăduia deja aceasta. Acest lucru a fost cultivat însă într-o măsură și mai mare în Occident de către francmasonerie și rosicrucianism. Ele căutau perfecționarea Eului într-o formă existentă și în lumea exterioară, nu numai în aceea care trăiește în interiorul nostru, așa cum era cultivată în India. În sensul acesta ocultistul occidental își spunea: Eul tău nu este doar în tine, ci și în lume, în jurul tău. Zeii te-au extras pe tine din regnul mineral, vegetal și animal și te-a ridicat deasupra acestora, însă tu îți făurești singur trei regnuri, regnurile înțelepciunii, frumuseții și forței. Acestea organizează omul superior.

Omul își spunea: Eu mă aflu aici ca produs final al unei epoci în care regnurile mineral, vegetal și animal s-au jertfit pentru mine; de aici a rezultat conștiența de sine, Eul meu. Și după cum Eul a fost plăsmuit datorită celorlalte regnuri, tot așa acum trebuie el însuși să ajute la dezvoltarea regnurilor înțelepciunii, frumuseții și tăriei, pentru ca slujindu-se de ele să escaladeze piscuri și mai înalte, spre o metamorfozare completă a corpurilor noastre eteric, astral și Eu. Aceste trei regnuri sunt domeniile științei, artei și al tăriei interioare, toate acestea semnificând o formă de manifestare a voinței. În aceste trei componente, esoteristul din Evul Mediu a văzut mijloacele prin care omul poate evolua în continuare. Transformarea lumii nu trebuie lăsată la voia întâmplării, ci remodelând regnurile mineral, vegetal și animal din aceste trei puncte de vedere, al înțelepciunii, al frumuseții și al tăriei. Când Pământul va deveni din nou astral, totul se va preschimba conform acestor trei puncte de vedere. Așa au zidit și au construit, după aceste trei puncte de vedere, francmasonii din Evul Mediu și toți esoteriștii.

În esoterismul indian se deosebesc douăsprezece forțe care îl atrag pe om din nou în existența fizică. Prima dintre aceste forțe este Avidya = neștiința. Avidya ne atrage din nou în existența fizică din simplul motiv că noi ne împlinim misiunea noastră pe Pământ doar atunci când am extras întreaga știință. Și invers, noi nu ne încheiem misiunea noastră pământească dacă nu am ajuns să știm tot ceea ce trebuie să știm despre existența fizică.

După Avidya, următoarea forță care ne trage înapoi este tot ceea ce este conținut pe Pământ datorită faptului că noi înșine am făcut aceasta, și de aceea aparține organizării noastre. Dacă de exemplu un constructor a participat la construirea unui dom, acesta a devenit o parte din el însuși. Cele două lucruri se atrag atunci reciproc. Tot ceea ce are o tendință organizatorică pentru autorul unui lucru, fie ea opera lui Leonardo da Vinci, fie cea mai mică lucrare pe care o face aici, aceasta formează un organ în om, și de aceea el revine din nou. Toate acestea la un loc, tot ceea ce a făcut omul, se cheamă Sanskara sau tendințe organizatorice care îl clădesc pe om. Acesta este al doilea lucru care îl trage înapoi.

Vine acum al treilea factor. Înainte ca omul să fi cunoscut vreo încarnare, el nu a știut nimic de o lume exterioară. Conștiența de sine a început să se manifeste abia la prima încarnare; mai înainte omul nu era conștient de sine. Înainte de a putea dezvolta conștiența de sine el a trebuit să perceapă lucrurile exterioare de pe planul fizic. Pe cât este de adevărat că omul este atras înapoi pe planul fizic de faptele pe care le-a săvârșit, tot atât de adevărat este că el este atras și de ceea ce știe despre lucruri. Conștiența este o forță nouă, care îl leagă de ceea ce este aici. Acesta este al treilea lucru care îl atrage pe om într-o nouă viață pământească. Acest al treilea lucru se numește Vijnana = conștiență.

Până aici ne-am menținut foarte intim ancorați în interiorul sufletului omenesc. A patra forță ce intervine acum este aceea care vine în întâmpinarea conștienței din exterior, care exista de fapt acolo și fără om, pe care însă omul a cunoscut-o abia cu ajutorul conștienței sale. Aceasta era acolo și fără existența sa anterioară, se deschide însă abia după ce conștiența sa a deschis-o. Este separarea dintre subiect și obiect sau, cum spune sanscritul, separarea dintre nume și formă = Namarupa. Prin aceasta omul a ajuns la obiectul exterior. Acesta este al patrulea lucru care îl trage înapoi, de exemplu amintirea unei ființe de care s-a atașat.

Următoarea forță este reprezentarea pe care noi ne-o facem pe baza obiectului exterior; de exemplu, imaginea unui câine este reprezentarea grosieră, care pentru pictor reprezintă însă esențialul. Este tot ceea ce intelectul face dintr-o chestiune: Shadayadana.

Se intră acum și mai mult în pământesc. Reprezentarea ne conduce spre ceea ce noi numim contactul cu existența = Sparsha. Cel care se leagă de obiect stă pe treapta de Namarupa. Cel care își face imagini stă pe treapta de Shadayadana. Cel care face însă deosebirea între simpatic și antipatic, se va îndrepta mai degrabă spre frumos decât spre urât. Aceasta se numește contactul cu existența = Sparsha.

Ceva diferit de acest contact cu lumea exterioară este însă și ceea ce se mișcă în suflet pe lângă aceasta ca sentiment interior. Acum intru în acțiune eu însumi, îmi leg simțirea de o chestiune sau alta. Acesta este un element nou. El atrage omul mai departe în existență; îl numim Vedana = sentiment.

Prin Vedana ia naștere de asemenea ceva cu totul nou, și anume setea după existență. În om se trezesc tot mai mult forțele care îl trag înapoi în existență. Forțele superioare constrâng, mai mult sau mai puțin, pe toți oamenii, ele nu sunt individuale. În final însă intervin forțe exclusiv personale, care îl trag din nou în pământesc. Aceasta este a opta forță: Trishna = setea după existență.

Și mai subiectivă decât setea după existență este ceva ce se numește Upadana = plăcerea, starea de a te simți confortabil în existență. În Upadana omul are ceva comun cu animalul, doar că o simte ceva mai spiritual, iar sarcina omului este de a spiritualiza acest element sufletesc brut.

Urmează apoi existența individuală în sine, întreaga încarnare anterioară, dacă omul a mai fost deja aici odată: Bhava = existența individuală, forța totalității încarnării anterioare. Încarnarea anterioară îl trage pe om în jos, în existență.

Prin aceasta noi am explicat propriu-zis treptele Nidanas până la treapta nașterii individuale. Esoterismul deosebește acum încă două trepte, care trec dincolo de perioada existenței individuale. El deosebește aici un stadiu preliminar, care a condus la naștere înainte ca omul să fi fost vreodată încarnat. Acesta se numește Jati = ceea ce te împinge spre naștere înainte de naștere.

De starea de a fi împins spre naștere se leagă totodată și altceva. Odată cu nașterea este implantat efectiv și germenele distrugerii, al degradării, tendința de a ieși din nou din nașterea individuală. Noi suntem interesați ca această existență pământească a noastră să se dezintegreze din nou și să fim eliberați, să îmbătrânim și să putem muri = Jaramarana. Acestea sunt cele douăsprezece Nidanas, care acționează precum niște sfori și ne trag tot mereu înapoi în existență. (Nidana înseamnă chiar sfoară, laț.) Sunt trei grupe corespondente, ce formează un tot:

prima grupă grupa a doua grupa a treia
Avidya
Sanskara
Vijnana
Namarupa
Shadayadana
Sparsha
Vedana
Trishna
Upadana
Bhava
Jati
Jaramarana

Sufletul are trei componente: Sufletul conștienței, drept cel mai înalt element, apoi sufletul înțelegerii și sufletul senzației. Prima grupă de Nidanas, de la Avidya la Namarupa, ține de sufletul conștienței; a doua grupă ține de sufletul înțelegerii, iar a treia grupă, de la Upadana la Jaramarana, ține de sufletul senzației.

Vijnana este reprezentativă pentru sufletul conștienței; Shadayadna pentru sufletul înțelegerii, iar ultimele patru sunt legate de sufletul senzației. Acestea patru din urmă există atât la animal, cât și la om.