În aceste conferințe de iarnă ne-am ocupat mult, din diferite puncte de vedere, de problema ființei lui Christos și am încercat, în cele mai diverse moduri, să clarificăm că ceea ce noi numim impulsul lui Christos în evoluția omenirii, este evenimentul cel mai măreț din întreaga evoluție a Pământului nostru. De aceea, este ușor de înțeles în primul rând că această temă nu poate fi epuizată, și că de fapt ar fi infinit de multe de făcut dacă am vrea să explicăm impulsul lui Christos și toate aspectele sale. Pe de altă parte, poate fi iarăși limpede, în urma tuturor premiselor noastre, faptul că, în fond, tot ceea ce-l poate interesa pe om este legat de discuțiile referitoare la apariția lui Christos. Noi am văzut că înseși Evangheliile încearcă să abordeze ființa lui Christos din patru părți diferite, și noi am indicat diverse aspecte referitoare la tainele fiecărei Evanghelii.
Noi am putut arunca lumină asupra Evangheliei de la Matei doar într-o anumită măsură. Va trebui să lăsăm în seama unor conferințe viitoare [Nota 27] faptul de a reveni în context asupra tainelor Evangheliei după Matei, pentru a aborda apoi profunzimile Evangheliei după Marcu. Dacă ar fi să indicăm acum, la sfârșitul iernii, în Ramura noastră chiar și numai schițat ceea ce ne-a rămas de discutat, aceasta ar influența negativ coeziunea conferințelor din perioada următoare. De aceea, voi atinge astăzi și data viitoare câteva aspecte care se apropie, într-o anumită privință, dintr-un alt unghi de problema lui Christos, și anume astăzi voi atinge problema corelației dintre conștiința omenească și impactul impulsului lui Christos în evoluția omenirii. Cu aceasta, se va atinge totodată și altceva. Joia următoare avem conferința publică despre conștiința omenească [Nota 28], și noi vom vorbi și astăzi, aici, în Ramură, despre această temă. În felul acesta urmăm o anumită intenție, o intenție ce urmează să apară ulterior mai des în fața privirii noastre spirituale. Anume, va fi arătat faptul că în cadrul unui astfel de grup de lucru cum este cel în care ne aflăm noi se poate vorbi despre un obiect în alt mod decât într-o conferință publică, deoarece aceasta se adresează și acelora care nu aparțin încă Mișcării antroposofice. Printre diverse lucruri ce urmează să se stabilizeze ca însușiri în sufletul său, antroposoful trebuie să dobândească și un sentiment în privința faptului că de lucrurile lumii trebuie să te apropii din cele mai diferite puncte de vedere, și că acela care deține deja anumite premize poate vorbi altfel despre unele lucruri și asculta altfel decât cineva care nu are astfel de premize. Și atunci când noi vorbim într-un grup de lucru, presupunem că sufletul s-a familiarizat într-o anumită măsură cu reprezentările despre lumea spirituală, că el se află înlăuntrul sentimentelor referitoare la lumea spirituală și că din aceste sentimente și gânduri care au fost preluate despre lumea spirituală se poate constitui o reprezentare în privința a ceea ce este conștiința omenească. Așadar într-un grup de lucru răspunsul la astfel de întrebări poate fi extras din profunzimi cu mult mai intense decât într-o conferință publică ce nu este urmărită de un public antroposof. Căci aceste conferințe publice ar trebui să aibă sarcina ca prin fenomenele vieții sufletești, abordate pentru început ca trăiri exterioare, să se aducă treptat un fel de dovadă că adevărurile pe care noi le cunoaștem în știința spirituală sunt realmente adevăruri. Aceasta este o altă sarcină decât aceea de a vorbi pentru cel interesat de știința spirituală, care aduce cu sine anumite presupuneri, convingeri, eventual chiar și anumite opinii despre lumea spirituală. Cel familiarizat cu știința spirituală ar trebui să-și însușească treptat obiceiul de a prelua conceptele și ideile care-i explică una sau alta, în cele mai diferite moduri și din cele mai diferite surse și puncte de vedere, și cel familiarizat cu știința spirituală ar trebui să se dezobișnuiască de obiceiul prost – dar care trebuie să existe cu necesitate în viața exterioară – conform căruia despre un lucru se poate vorbi într-un singur fel.
Conștiința omenească este ceva care ar trebui să ne atingă profunzimile sufletului. Și acolo unde ne întâmpină, de secole, filosofi sau alți gânditori despre lume, se pune de regulă și întrebarea referitoare la conștiința omenească, întrebare care i-a preocupat. Însă tocmai în privința unui astfel de fenomen cum este conștiința, noi putem cădea cu ușurință pradă unei iluzii: iluzia care a fost adeseori desemnată aici ca atare, și care constă în aceea că se crede că ceea ce există actualmente în sufletul omenesc ar fi existat dintotdeauna acolo. Dar noi am văzut că diversele facultăți sufletești și procese sufletești care s-au dezvoltat în om de-a-lungul mileniilor au fost în timpurile primordiale cu totul altfel decât sunt ele actualmente. Și, de asemenea, multe dintre cele pe care le avem actualmente în viața noastră sufletească drept cele mai prețioase și cele mai importante, nu au existat în sufletele noastre atunci când ne-am perindat cu multe milenii în urmă pe Pământ, în alte întrupări. Trecerea prin diverse întrupări are un sens. Ea are sensul că prin aceea că sufletul evoluează de la o întrupare la alta, își poate însuși mereu noi capacități și forțe, că sufletul străbate realmente o istorie, iar perioada sa pământească este o perioadă de învățare, care a fost altceva în vremea în care au început întrupările noastre, care este altceva acum și va fi altceva într-un viitor îndepărtat.
Nici conștiința omenească, acest bun prețios al sufletului omenesc, ce avertizează în fiecare om individual ca un glas al lui Dumnezeu în privința Binelui și a Răului, nici acest dar prețios al lăuntrului omenesc nu a existat dintotdeauna. Această conștiință este ceva care s-a dezvoltat, a evoluat. Și de fapt nici nu este un timp relativ îndelungat de când s-a anunțat în om această conștiință omenească, și s-a dezvoltat tot mai mult. Și chiar dacă ea este un bun prețios, ea nu este totuși hărăzită să trăiască mereu în același mod prin toate încarnările următoare, în sufletul omenesc. Ea se va dezvolta în continuare, va prelua alte înfățișări și se va dovedi a fi ceva pe care omul trebuie să și-l însușească, ceva care-i va aduce roade și care, în vremurile următoare, când el va avea aceste roade, va fi ceva asupra căruia va putea privi înapoi și spune: A existat o epocă în care mi-a fost posibil ca la trecerea de la o încarnare la alta să încorporez existenței mele sufletești ceea ce este conștiința, și acum am roadele a ceea ce am încorporat cândva sufletului meu. – Așa cum privim astăzi în urmă la un timp în care sufletele noastre s-au aflat în alte întrupări și nu aveau încă ceea ce noi numim astăzi conștiință, în timpurile următoare sufletele noastre vor privi cândva în urmă la încarnările noastre actuale și vor spune: Slavă acelui trecut! Mulțumim pentru darurile care au devenit în trecut conștiință omenească! Dacă noi nu am fi putut dezvolta atunci conștiința în sufletele noastre, acum ne-ar lipsi cele de care avem nevoie pentru viața actuală!
De aici vedem deja cum conștiința face parte din bunurile sufletești ale prezentului nostru și că ea este ca un fel de înțelegere a prezentului nostru, ca o înțelegere a vieții sufletești a prezentului nostru, dacă înțelegem ceva din natura și ființa conștiinței omenești. Asupra faptului că ea a luat ființă s-a atras deja atenția în anumite contexte. În această privință se va indica și joia viitoare că se poate preciza, ca să spunem așa, momentul în care a apărut conștiința în sufletul omenesc. Dacă ne întoarcem cu câteva secole în urmă în vechea Grecie, îl găsim cu aproximativ o jumătate de mileniu înainte de începutul cronologiei noastre, pe marele poet și dramaturg Eschil. Dacă privim cu atenție la acest geniu măreț al dramaturgiei grecești inițiale, dacă lăsăm personajele sale să acționeze asupra noastră, nu vom găsi în dramele sale, desemnat printr-o expresie asemănătoare, ceea ce desemnăm noi în ziua de azi prin cuvântul conștiință. Cu o jumătate de mileniu înainte de începerea cronologiei creștine, pentru cel mai mare dramaturg elen nu există încă o expresie pentru ceea ce desemnăm noi astăzi drept conștiință omenească. Atunci când el vrea să exprime procesul sufletesc uman care ar corespunde la ceea ce numim noi în ziua de azi conștiință, el trebuie să o facă în sensul că cineva, care, de exemplu, și-a omorât pe nedrept mama, prin forța acestui eveniment privește în spiritual și vede în spiritual staturi pe care vechiul elenism le numește Erinii, iar romanismul ulterior, Furii. Ceea ce înseamnă că acela care a săvârșit o faptă nedreaptă cum este uciderea mamei, pentru Eschil acela nu percepe ceea ce noi numim în ziua de azi vocea plină de reproș a conștiinței din propriul lăuntru, ci pe el îl împinge ceva să privească în spiritual staturile care-l înconjoară, ca și cum acestea ar vrea să răzbune fapta lui.
Aceasta este una dintre dovezile deosebite pe care le puteți găsi în evoluția istorică a omenirii pentru ceea ce tocmai a fost caracterizat într-un mod cuprinzător. În vechile vremuri, capacitățile sufletului uman erau cu totul altele. Noi am subliniat mereu că sufletul uman s-a dezvoltat treptat până la acea capacitate de a percepe lumea fizic-sensibilă prin simțuri, așa cum poate să o facă în ziua de azi, și să folosească rațiunea așa cum o folosește în ziua de azi. Noi am subliniat că în vremurile vechi sufletul avea drept capacitate normală o anumită clarvedere. Această clarvedere mai apărea pe vremea lui Eschil numai în cazuri deosebite. De exemplu, sufletul devine clarvăzător pentru a vedea ceea ce a făcut greșit în lumea fizică. Sufletul lui Oreste devine clarvăzător după ce el și-a ucis mama. Și atunci el vede ce spirite a trezit prin fapta sa în lumea spirituală. Acestea pătrund în el. Nu există conștiință înlăuntrul sufletului, ci apare conștiența clarvăzătoare pentru ca acesta să vadă dezordinea produsă prin faptul că în lumea fizică a fost comisă o nedreptate. Asta găsiți pretutindeni în timpurile vechi: Cel care a comis o nedreptate nu aude încă vocea avertizatoare a conștiinței, căci în vechile timpuri sufletul se mai află în stare de clarvedere și vede ceea ce a luat naștere în lumea exterioară prin nedreptatea comisă.
Ce se petrece atunci când se comite o nedreptate? Atunci se creează ceva în lumea spirituală prin noi înșine. Căci este doar o prejudecată materialistă credința că o nedreptate poate să treacă fără ca în lumea spirituală să se creeze ceva datorită ei. Nedreptatea produce procese absolut deosebite în lumea spirituală, efecte care iradiază de la noi, invizibile pentru observația senzorială exterioară, dar care există pentru vederea spirituală. Iar astfel de procese spirituale care iradiază de la cineva care a comis o nedreptate, constituie o hrană pentru anumite entități, care există realmente în lumea spirituală. Astfel de entități nu se pot apropia întotdeauna de om. Dacă el nu are o iradiere cum este cea care provine de la o faptă nedreaptă, ele nu se pot apropia de el. Este la fel ca și cu o încăpere: dacă încăperea este perfect curată, nu pot fi muște înăuntru. Și ele nici nu sunt înăuntru. Dar dacă încăperea are tot felul de lucruri murdare, resturi de mâncare ș.a.m.d., muștele apar imediat. În clipa în care omul iradiază prin faptele sale rele o anumită iradiere spirituală, în jurul lui apar entități care se hrănesc din aceasta. Iar marele tragedian grec Eschil lasă aceste entități să fie în jurul lui Oreste. Ceea ce noi percepem în ziua de azi ca voce lăuntrică, este la marele tragedian Eschil într-atât de conștient încât el o lasă să apară în staturi exterioare, pentru că el știe că în anumite cazuri intervenea ceea ce exista în timpurile vechi ca bun comun al tuturor sufletelor: o anumită conștiență clarvăzătoare. Din tot ceea ce a existat cândva, rămâne ceva în timpurile ulterioare și apare ca atavism, dar numai în cazurile anormale. De aceea nu trebuie criticat faptul că la Shakespeare [Nota 29], de exemplu, mai apare ceva asemănător, ca o conștiință obiectivată.
Este suficient apoi să înaintăm doar un timp restrâns în arta greacă, de la Eschil la Euripide, iar Euripide, autorul de tragedii de mai târziu, ne arată că el deține deja conceptul de conștiință. Vedem astfel cum în jumătatea de mileniu de dinaintea cronologiei creștine apare treptat în vechea Grecie conceptul de conștiință. Căutați în Vechiul Testament un cuvânt care să fie similar cu ceea ce denumim noi în ziua de azi conștiință: Nu îl veți găsi. Conștiința este ceva care a pătruns ca însușire în sufletele omenești. Și dacă nu vom considera intervale temporale restrânse, ci unele ample, mari, atunci putem vedea cum a pătruns conștiința în sufletele omenești aproximativ în același timp în care a pătruns impulsul lui Christos în suflete. S-ar putea spune că de fapt conștiința urmărește ca o umbră impulsul lui Christos, așa cum pătrunde el în evoluția istorică. Pentru a înțelege toate acestea trebuie să vivifiem în noi câte ceva din cele pe care ni le-am însușit de-a-lungul anilor și pe care trebuie să le facem rodnice pentru a înțelege ceea ce este de fapt conștiința omenească.
Dacă vrem să înțelegem într-un sens mai profund ce anume este conștiința, trebuie să avem în vedere exact acest interval temporal în care evoluția umană se apropie de impulsul lui Christos, preia acest impuls al lui Christos și apoi continuă să se dezvolte în epoca noastră actuală. Noi știm că în această privință avem de a face cu trei epoci de cultură ale dezvoltării omenirii, pe care le desemnăm drept cultură egipto-caldeeană, cultură greco-latină și cultura noastră actuală. Putem lăsa neconsiderate acum cele două epoci precedente, cea proto-hindusă și cea proto-persană, pentru că pe atunci sufletele noastre se mai aflau încă departe chiar și de a presimți măcar ceea ce desemnăm noi în ziua de azi prin conceptul de conștiință. În epoca egipto-caldeeană vedem cum s-a pregătit treptat ceea ce s-a înălțat apoi la cea mai mare înălțime care putea fi atinsă pentru a dobândi în epoca greco-latină acel important impuls care a fost preluat drept impuls al lui Christos. Și noi vedem apoi, în timpul nostru, epoca în care este prelucrat acest impuls. Iar această prelucrare va deveni tot mai importantă și mai amplă în epocile care vor veni.
Dacă ne vom aminti mai amănunțit de această evoluție care se desfășoară din perioada egipto-caldeeană prin epoca greco-latină până în timpul nostru, în fața sufletelor noastre apare faptul că în fiecare dintre aceste epoci este dezvoltată în mod deosebit o anumită parte componentă a sufletului omenesc. Dintre cele trei elemente componente ale sufletului omenesc a fost dezvoltat în perioada egipto-caldeeană cel pe care noi îl numim sufletul senzitiv, ceea ce înseamnă că noi a trebuit să fim cândva încorporați în trupuri egipto-caldeene pentru a ajunge în situație de a prelua în mod corect în noi acele capacități care sunt utile pentru o configurare deosebită a sufletului senzitiv. Apoi noi am preluat ca suflete în următoarele întrupări din epoca greco-latină acea însușire de a configura sufletul rațiunii sau al înțelegerii. Și noi trăim în actualele noastre întrupări având roadele pe care le-am dobândit din epoca greco-latină, pentru a îngădui să ajungă la o dezvoltare superioară ceea ce noi numim forțele sufletului conștienței. Astfel, sufletele noastre au fost configurate tocmai în răstimpul acestor trei epoci. Și atunci când epoca noastră se va fi încheiat, sufletele noastre se vor înălța la dezvoltarea capacității de Sine spirituală. Aceasta se va întâmpla în cea de-a șasea epocă de cultură. Vedem de aici ce sens profund are faptul că noi parcurgem încarnări succesive. Anume, are sensul că noi ne însușim în mod treptat în felul acesta acele capacități pe care noi le cunoaștem ca fiind ale sufletului omenesc, și într-o măsură mai mare și pe acelea care trec dincolo de simpla viață sufletească.
Așadar în timpul culturii egipto-caldeene sufletele noastre și-au însușit forțele sufletului senzitiv și au dezvoltat aceste forțe, iar în timpul epocii greco-latine și-au însușit și dezvoltat forțele sufletului rațiunii sau ale înțelegerii. Omul trebuia să ajungă în mod normal până la sufletul rațiunii, și atunci putea fi exercitat asupra lui impulsul lui Christos.
Numai că această configurare s-a petrecut în moduri total diferite, în diferitele locuri de pe Pământ. Dacă noi am vrea să credem – cu o anumită comoditate a sufletului – că în evoluția omenirii totul se desfășoară pe cât posibil de simplu, atunci nu vom putea ajunge niciodată la înțelegerea evoluției omenirii. Trebuie să cunoaștem multe pentru a putea urmări întrucâtva firul marilor gânduri ale ființelor conducătoare ale Universului! Și atunci când omul afirmă că adevărul ar fi simplu, aceasta este o mare aroganță; pentru că el vrea să interpreteze adevărul în conformitate cu comoditatea lui. Căci atunci când se spune că adevărul ar trebui să fie simplu, acesta este doar un rod al comodității. Căci adevărul este foarte complicat, deoarece spiritul ființelor conducătoare ale Universului poate fi înțeles de noi numai dacă facem cele mai mari eforturi pentru a ne adânci în gândurile spiritelor conducătoare ale Universului – până la cele mai subtile. Tot așa, nu ne este îngăduit nici să credem că am epuizat totul dacă spunem: Sufletele noastre s-au dezvoltat trecând prin perioada egipto-caldeeană, cea greco-latină și prin perioada noastră actuală de cultură. Să ne transpunem pentru o clipă în timpul în care nu se dezvoltase încă esența greco-latină, ci exista doar cultura egipto-caldeeană.
În vremea aceea, trăiau oameni și în ținutul actual al Greciei și al Imperiului Roman; ei trăiau, ca să spunem așa, înainte de epoca greco-latină,în țările care au beneficiat ulterior de cultura greco-latină. Și în ținuturile noastre, pe solul pe care pășim noi în ziua de azi, au trăit oameni atunci când în Asia și Africa se desfășura cultura egipto-caldeeană. În timp ce în Asia și Africa, pe vremea culturii egipto-caldeene, anumite suflete parcurgeau în sensul cel mai eminent ceea ce urma să le pregătească pentru primirea impulsului lui Christos, în ținuturile care au beneficiat ulterior de cultura greco-latină trăiau alte suflete care se pregăteau să aducă cu totul altceva în evoluția de ansamblu a omenirii. Tot așa, și în ținuturile noastre trăiau oameni care se pregăteau pentru altceva. Și nu este numai așa că sufletele noastre preiau capacități diferite în timpurile care se succed, ci există suflete care trăiesc unele lângă altele în același timp. În felul acesta, se acționează în cele mai diferite moduri asupra sufletelor, și totodată se complică lucrurile în evoluție. Căci evoluției omenirii i se aduce astfel mai mult, decât dacă totul s-ar desfășura liniar. Și, de fapt, au trebuit făcute pregătiri atât în ținuturile greco-latine cât și în ținuturile noastre, pentru ca în dezvoltarea culturii să fie adus ceea ce este corect din cele mai diferite părți. Căci popoarele asiatice și cele africane au avut o cu totul altă sarcină, tot așa și popoarele sud-europene, și tot așa au avut o cu totul altă sarcină popoarele din Europa Centrală și cea Nordică. Fiecare popor a avut de adus cu totul altceva în evoluția de ansamblu a omenirii, și ele le-au putut aduce deoarece predispozițiile lor și întregul lor mod de configurare au fost esențialmente altele decât ale celorlalte popoare.
Dacă ne îndreptăm privirea către popoarele egipto-caldeene, înspre sufletele care și-au atins punctul culminant tocmai în cadrul culturii egipto-caldeene, trebuie să spunem că aceste popoare au dezvoltat pe atunci anumite capacități ale sufletului senzației, în care pot fi dezvoltate în mod deosebit dacă se preiau acele minunate învățături care s-au revărsat pe atunci din sanctuarele egiptene, sau minunata astrologie care a putut veni din sanctuarele caldeene. Ceea ce se revărsa din diversele lăcașuri de cultură exista pentru a ajuta sufletele să înainteze. Căci, în fond, adevărata importanță a ceea ce se revărsa din aceste diverse lăcașuri de cultură nu este conținutul acestor curente de cultură, ci contribuția lor la evoluția sufletelor omenești. Conținutul dispare! Și numai cei care nu au mintea limpede în sensul cel mai profund al cuvântului, pot crede că în câteva secole știința noastră actuală nu se va scufunda în sânul uitării, la fel cum s-au scufundat în uitare anumite lucruri din cultura egipto-caldeeană. Cel care ar crede că prin concepția copernicană despre lume sunt date cuceriri științifice veșnice, se înșală amarnic, căci aceasta va fi ulterior ceva depășit, așa cum sunt în ziua de azi cuceririle culturii egiptene. În privința conținuturilor lor, aceste lucruri trec, la fel ca multe altele din evoluția omenirii. Dacă pășim, de exemplu, în fața acelui tablou minunat, pe care-l cunoașteți cu toții măcar din unele reproduceri ale sale, «Cina cea de taină» de Leonardo da Vinci [Nota 30], dacă vrem să-l vedem în ziua de azi la Milano, îl vedem în contururi tot mai imprecise și știm că nu va mai dura mult până când nu se va mai vedea nimic din acel tablou, în care Leonardo da Vinci și-a implicat cele mai bune puteri ale sale. La fel de puțin se va mai vedea ceva din minunatele lucrări ale lui Rafael, care impresionează atât de puternic sufletele în ziua de azi dacă le lăsăm să acționeze asupra noastră. Toate aceste lucruri vor deveni praf și pulbere, și nici amintirea lor nu va mai exista pe planul fizic. Conținutul acestor lucrări se va cufunda în moarte, la fel ca și conținutul diverselor culturi. Dar, de exemplu, dacă stăm în fața acestor tablouri, ar trebui să ne gândim la faptul că ele au izvorât din sufletul lui Rafael și că sufletul lui Rafael a devenit altul după ce a creat din sine ca prin farmec aceste tablouri, a devenit altfel decât era înainte. Și milioanele de oameni care se înalță la contemplarea acestor tablouri preiau conținutul lor în sufletele lor și se schimbă în felul acesta. Și dacă tot Pământul va deveni cândva praf și pulbere, așa cum va fi precis cândva – atunci, din manifestările culturale exterioare, nu va mai exista nimic, dar ceea ce au preluat sufletele va trece în veșnicie împreună cu ele. Pentru sufletele omenești, există ceea ce oferă culturile, ceea ce s-a revărsat din sanctuarele Egiptului și Caldeei, drept conținut sublim de înțelepciune pentru vremea aceea. Sufletele omenești urmau să progreseze. Și cu cât au progresat, cu atât au devenit mai mature să preia noi bunuri; acele bunuri care au făcut ca sufletele să progreseze din nou în perioada greco-latină. Dacă sufletele noastre nu ar fi preluat ceea ce au putut ele prelua în epoca greco-latină, ele nu ar putea trăi acum în sufletul conștienței. Acesta este progresul în timp.
Dacă ne amintim unele lucruri care au fost spuse și în conferințele publice, știm că în cele trei elemente componente sufletești acționează ceea ce numim noi Eul. Din haosul trăirilor sufletești, care ne întâmpină în sufletul senzației, sufletul înțelegerii și sufletul conștienței, Eul se dezvoltă treptat, se cristalizează din toate acestea, dar nu în același mod în diferitele puncte ale Pământului. În timp ce, de exemplu, în Asia și Africa, în epoca de cultură egipto-caldeeană, oamenii evoluau în așa fel încât au lăsat să acționeze încă asupra sufletelor lor o vreme îndelungată revelațiile sanctuarelor caldeene și egiptene, popoarele Europei, care erau departe de acestea, s-au dezvoltat în așa fel încât au anticipat deja întrucâtva evoluția. În ținuturile europene oamenii își dezvoltaseră deja, într-o anumită privință, Eul, în sufletul senzației, ei dezvoltaseră un sentiment puternic despre Eu.
Aici ne aflăm într-un punct infinit de important. În Asia și Africa s-au dus oamenii care așteptau cu Eul lor timpul în care în sufletul senzației să se fi dezvoltat deja ceea ce putuse fi dezvoltat prin intermediul sanctuarelor egiptene și caldeene. În ținuturile culturii egipto-caldeene au fost încarnate suflete care – fără să aibă un sentiment limpede al euității lor – au preluat înalte învățături și o înaltă cultură. Cultura care exista în vechea Caldee s-a cufundat într-un suflet al senzației care încă nu era conștientă de Eul său. Aici, în Nord, în suflet nu se cufundă o cultură atât de înaltă. Aici sufletul rămâne mai mult sau mai puțin necultivat, dar în această necultivare, în acest suflet al senzației care nu a fost înflăcărat de vreo revelație a sanctuarelor, el dezvoltă în schimb o conștiență de Eu. Putem spune că la popoarele egipto-caldeene conștiență de Eu întârzie, că ea lasă mai întâi sufletul senzației să preia o anumită cultură, până când se vor dezvolta elementele componente ulterioare ale sufletului. În Europa, Eul nu așteaptă, ci se dezvoltă deja în sufletul senzației. În schimb, el întârzie cu preluarea anumitor bunuri culturale până când se vor fi dezvoltat elementele componente ulterioare ale sufletului. Avem așadar încorporate în Asia și Africa suflete care nu erau aproape deloc conștiente de Eul lor, dar aveau în schimb ca un fel de inspirație ale revelațiilor superioare în sufletul senzației. În Europa avem suflete care nu aveau o cultură deosebit de avansată, dar care-și afirmau în mod deosebit Eul individual, care se priveau pe sine ca oameni și se simțeau pe sine ca oameni. Intre aceste două extreme, se situează popoarele greco-latine, care aveau în special sarcina de a dezvolta capacitățile sufletului rațiunii. La acestea, situația era că ele își dezvoltau Eul în sufletul rațiunii, putând prelua totodată anumite aspecte culturale în sufletul rațiunii. Așadar cultura egipto-caldeeană a trebuit să aștepte o perioadă următoare în privința Eului, în timp ce cultura europeană a dezvoltat pretimpuriu acest Eu. În epoca greco-latină acestea s-au menținut, într-un anumit sens, în echilibru; acolo s-a dezvoltat, simultan cu Eul, o anumită cultură.
Cu aceasta indicăm o mare taină a evoluției noastre omenești, fără a cărei cunoaștere nu vom înțelege niciodată de ce a găsit impulsul lui Christos acea intrare neîmpiedicată în Europa și acea influență deosebită pe care a avut-o.
De ce s-a întâmplat așa? Ar fi putut Christos să apară în Europa, ar fi putut El să se încorporeze într-un trup de carne și oase în Europa? Nu, El nu ar fi putut face asta. El a apărut în perioada greco-latină, în care se configura sufletul rațiunii. Acesta era întrutotul adecvat să-L primească pe Christos. Dar Christos nu putea apărea în Europa, pentru că acolo rămăsese un sentiment puternic de Eu. Acest sentiment individual puternic de Eu nu era adecvat pentru a crea o ființă umană care să aibă avantajul față de toate celelalte ființe, că este singura care poate prelua în sine ceea ce este mai înalt. În țările europene se dezvoltase un sentiment prematur al Eului, un sentiment prea puternic în privința egalității oamenilor. În aceste țări ar fi fost imposibil ca o personalitate să le depășească pe celelalte, așa cum și-a depășit contemporanii personalitatea ce urma să constituie în Palestina vasul în care să coboare Christos. Sentimentul Eului nu trebuia să apară pe o treaptă anterioară atât de intens ca în Europa, dacă era ca entitatea lui Christos să-și găsească un corp în care să se întrupeze. Așadar el trebuia să apară tocmai acolo unde, la granița dintre cultura egipto-caldeeană și cea greco-latină a fost posibil să se formeze un astfel de corp care nu purta încă în sine sentimentul pretimpuriu al Eului, dar avea totuși cea mai profundă deschidere pentru o înțelegere a lumii spirituale, care fusese preluată în cultura egipteană și cea caldeeană. Dar dacă Europa nu a avut capacitatea să furnizeze un trup pentru Christos, totuși, prin faptul că ea a configurat prematur Eul în aurora noii existențe, ea avea înainte de toate înțelegerea deplină – după ce Christos a venit pentru a aduce oamenilor conștiența deplină de Eu – să înțeleagă această conștiență de Eu din motivul că popoarele europene preluaseră prea devreme sentimentul de Eu și con-crescuseră oarecum împreună cu el.
Este ceea ce trebuie să luăm în considerare dacă vrem să înțelegem începuturile noii culturi. În Asia și Africa găsim oameni care știau multe despre tainele lumii și care aveau o capacitate deosebită în crearea anumitor simboluri. Pe scurt, ei își cultivaseră sufletul senzației în așa fel încât aveau o viață sufletească bogată, dar sentimentul lor de Eu era slab. În Europa găsim oameni care aveau prea puțină cultură din ceea ce-și poate însuși omul prin revelații din afară, dar în schimb acolo se găsea acel tip de om care se caută pe sine în sine, care găsește sprijinul solid în sine. Astfel, în Asia a fost pregătit terenul pentru apariția lui Christos; acolo a putut exista un trup în care să poată intra Christos; iar în Europa găsim oamenii cei mai bine pregătiți pentru o înțelegere a aducătorului conștienței de Eu. El a adus popoarelor europene ceea ce și-au dorit ele cu ardoare. De aceea s-a dezvoltat tocmai în Europa acea mistică remarcabilă, care voia preluarea lui Christos în propriul suflet, în Eu: mistica ce este cu adevărat creștină.
Așa a fost pregătit de conducerea înțeleaptă a lumii ca în diferitele puncte ale omenirii, fiecare moment evolutiv să vină la timpul potrivit. Aceasta este una dintre marile cuceriri ale concepției spiritual-științifice despre lume, că dobândim tot mai mult sentimentul cât de înțelept s-au desfășurat de fapt toate în evoluția omenirii și în întregul Univers, cum au fost pregătite sufletele de-a-lungul mileniilor pe tărâmul european, pentru ca ele să aibă pe cât de devreme posibil un punct solid în propriul lor lăuntru și că, pentru a dezvolta acest punct solid, ele au fost chiar reținute în configurarea forțelor care ajunseseră atât de desăvârșite în Asia. De aceea, curentul de cultură din Asia își croiește drumul său, iar în Europa apare sentimentul puternic al personalității de Eu. Da, putem arăta aproape cu degetul cum a constituit Marea Adriatică o graniță aproape fixă între un sentiment de Eu întrucâtva încă slab în Grecia, pe de o parte, unde omul nu se simțea atât ca personalitate individuală, ci mai degrabă ca atenian, spartan, teban, aparținător al Polisului său, și ținuturile de cultură romană pe de altă parte, unde sentimentul puternic de Eu s-a configurat în mod esențial în conștiența cetățeanului roman, care se situează cu fermitate ca personalitate pe terenul său. Vedem încă în Grecia, în oameni, ceea ce s-ar putea desemna prin cuvintele: Eul este încă întrucâtva retras, și este primit de lumea exterioară într-un mod în care nu este nevoie de prezența Eului.
Dacă trecem peste Marea Adriatică, ajungem la Roma și vedem cetățeanul roman stând cu fermitate pe picioarele sale, cu Eul său, pe care îl simțea deja. Toate acestea sunt legate de temelii importante, mai profunde. Astfel de lucruri nu se desfășoară în lume fără ca pentru lucrurile ce se desfășoară pe planul fizic să nu se împlinească evenimentele corespunzătoare în lumea spirituală. Vedem că în cultura greacă se manifesta încă o influență puternică a Eului reținut. Acolo multe erau preluate în mod încă impersonal. Grecul nu se simțea cetățean individual, ci un membru al organismului atenian, spartan sau teban. Dar acest lucru trebuie îndepărtat. Dorul omului de a primi din afară trebuie să dispară, și omul trebuie să pătrundă înlăuntrul sufletului său dacă vrea să devină tot mai mult un om occidental.
Ceea ce urmează să se constituie în marea masă a oamenilor trebuie viețuit în mod exemplar în prealabil de marii conducători, de marile individualități ale omenirii. Vedem aici, dacă lăsăm să apară ceva în fața sufletelor noastre, lucrul pe care l-am indicat în repetate rânduri, anume că grecul mai avea încă o conștiență puternică a faptului că ceea ce i se dă din afară – fără ca el să-și dezvolte într-un mod puternic lăuntru personalității sale – este deosebit de valoros. Amintesc încă o dată cuvintele unui grec erudit, care ne îngăduie să privim adânc în dorurile poporului grec: Mai bine un cerșetor în lumea de sus [Nota 31], decât un rege în împărăția umbrelor! – Încă nu fusese înțeleasă marea valoare a ceea ce este invizibil, a vieții suprasensibile. Se preia din mediul înconjurător ceea ce poate fi preluat fără Eu. Și este profund emoționant să vedem tocmai în acest punct cum la răspântia timpurilor se află o mare personalitate conducătoare, ca un reper, pentru a da la o parte atitudinea anterioară și a prelua noua atitudine, pentru a spune ca răsunând până în lumea spirituală: Acum urmează să vină un timp în care nu mai trebuie preluat ceea ce se revarsă fără Eu în personalitatea umană, ci în care trebuie preluat ceea ce vine prin Eu în personalitatea umană!
Acest fapt s-a împlinit într-unul din marii înțelepți ai antichității grecești ce s-a desfășurat parțial și pe insula Sicilia, în Empedocle [Nota 32]. În unele legende care se mai povestesc uneori în ziua de azi, se află ceva extrem de profund. Despre Empedocle, marele înțelept, care nu era numai un mare filosof, ci și un inițiat în tainele profunde ale timpului, care a fost cel mai mare om de stat din toate timpurile și totodată preot la Agrigent, despre el legenda povestește, și o confirmă și adevărul ocult, că după ce și-a îndeplinit sarcina în Sicilia și-a cufundat trupul în vulcanul Etna, pentru a-și uni învelișurile exterioare cu solul Siciliei, pentru a documenta totodată: Acum trebuie să vină credința fermă în Eu, când exteriorul dispare! – Jertfa învelișurilor exterioare ale lui Empedocle a fost săvârșită atunci când el a predat învelișurile sale vulcanului Etna. Aici se află un adevăr ocult profund. Pentru cel care ajunge în Sicilia în ziua de azi, printre evenimentele spirituale va vedea că în aerul Siciliei, dacă este respirat spiritual, se mai găsesc încă efectele faptei lui Empedocle. Sufletul lui Empedocle s-a încarnat în continuare; trupul său a dobândit o importanță deosebită prin aceea că a fost predat în mod conștient elementelor, astfel încât în ziua de azi îl regăsim în atmosfera spirituală a Siciliei. Trupul lui Empedocle constituie o parte componentă a atmosferei spirituale a Siciliei.
A fost pentru mine un moment important – și nouă ne este îngăduit să vorbim despre astfel de lucruri în Ramura noastră – atunci când, cu câteva săptămâni în urmă am putut să le spun prietenilor noștri de la Palermo despre Empedocle al lor în imediata apropiere a locului în care s-a desfășurat acest eveniment, același lucru pe care vi-l spun dumneavoastră acum: Cel care pătrunde cu o conștiență spirituală lăcașul din Sicilia, acela respiră încă în mod spiritual și în ziua de azi, ceea ce a ajuns în aerul Siciliei prin moartea-jertfă a lui Empedocle!
Vedem astfel cum ceea ce am putut indica în mod exterior, spațial, prin Marea Adriatică – granița dintre Est și Vest – a fost indicat printr-un mare conducător al omenirii care, prin faptul că urma să acționeze în continuare în Vest, înlătură în mod conștient cele prin care se putea crește în Est, vrând să salveze pentru evoluția următoare dăinuirea a ceea ce este mai presus de toate elementele din planul fizic exterior.
Este copleșitor să privești înlăuntrul acestor deosebiri, pentru că ele arată cum în ținuturi separate au fost pregătite aspecte separate, pentru ca în această diversitate să poată fi atins ceea ce este mai măreț. Țelul evoluției generale a omenirii trebuie atins prin colaborarea celor mai diverse aspecte. De aici putem vedea cum Christos, după ce a apărut în Est, a trecut în Vest și a fost primit acolo de cei care erau pregătiți cu o conștiență puternică a Eului, pentru a-L putea înțelege pe aducătorul acestei conștiențe puternice a Eului. Aceasta a fost taina venirii lui Christos în Occident, anume faptul că El a găsit suflete pregătite, iar acestea L-au preluat înlăuntrul lor. Vedem astfel cum omenirea pregătește în Est ceea ce face posibil să ia naștere un corp sau o corporalitate constând dintr-un trup fizic, un trup eteric și un trup astral, în care să poată pătrunde Christos, care a adus prin conștiență de Eu și împreună cu această conștiență de Eu, impulsul iubirii pe Pământ. Iubirea este ceva care este adus Pământului în forma sa cea mai sufletească, cea mai spirituală, prin Christos. Să considerăm pentru început iubirea, ca să spunem așa, așa cum ar fi apărut ea în forma ei sufletesc-spirituală în Est, și să considerăm mai departe evoluția ca și cum ea s-ar răspândi în Vest și ar fi înțeleasă aici.
Prin ce a putut acționa conștiență de Eu tocmai în Vest, astfel încât să se simtă înrudită cu ființa lui Christos? Ce s-a întâmplat cu sufletele care și-au însușit în mod prematur conștiență de Eu?
Popoarele egipto-caldeene au așteptat în privința dezvoltării Eului până la sufletul conștienței, popoarele greco-latine și-au dezvoltat deja Eul în sufletul rațiunii sau al înțelegerii, iar cultura nordului european a dezvoltat deja sentimentul Eului în mod prematur în sufletul senzației. Acolo el a ajuns devreme în sufletul omenesc. Așadar acolo sufletul senzației a interacționat cu conștiență de Eu într-un cu totul alt mod decât oriunde altundeva în lume. Așadar sufletul senzației și conștiență de Eu s-au întrepătruns pentru prima oară în evoluția omenirii în Europa de Nord. Ce s-a întâmplat prin faptul că la popoarele europene conștiență de Eu a pătruns deja în sufletul senzației, înainte ca entitatea lui Christos să fi pătruns în evoluția omenirii, și înainte ca ele să fi preluat ceea ce s-a dezvoltat în Asia?
În felul acesta, s-a dezvoltat în sufletul senzației o forță sufletească umană care s-a putut dezvolta numai prin faptul că sufletul senzației, care mai era încă întrutotul feciorelnic și neinfluențat de alte culturi, s-a pătruns de sentimentul de Eu. Și această forță sufletească a devenit conștiința: întrepătrunderea sentimentului de Eu cu sufletul senzației. De aici se trage aspectul remarcabil de nevinovat al conștiinței! Cum vorbește conștiința? Ea vorbește atât în omul cel mai simplu, cel mai naiv, cât și în sufletul cel mai complicat. El spune direct: Asta e drept! Asta e nedrept! – Fără nicio teorie, fără nicio învățătură. Ceea ce ne spune: Asta e drept! Asta e nedrept!, acționează cu puterea unui impuls, a unui instinct. Nicăieri în altă parte nu găsiți ceea ce s-a dezvoltat în Vest, în maniera în care am expus-o astăzi. De aceea, își aruncă primele sale raze, ca o auroră, mai întâi spre Grecia și de acolo la Roma, unde ne întâmpină într-un mod de-a-dreptul intens. Acolo găsim, la scriitorii romani, pentru prima oară cuvântul conștiință: conscientia. În timp ce la greci găsim doar sporadic ideea de conștiință, ca prime indicii la Euripide, la romani o găsim deja puternic evidențiată, ca pe un cuvânt deja general-uzual. Este influența acelui curent de cultură care a luat naștere prin întrepătrunderea dintre sufletul senzației și sentimentul de Eu, prin aceea că sentimentul de Eu, care-l înalță pe om de la cele inferioare la cele superioare, vorbește deja în sufletul senzației, ca o voce a lui Dumnezeu, așa cum vorbesc de altfel în sufletul senzației doar impulsurile, poftele și pasiunile, și vorbește acolo cu imboldul de a face ceea ce este bine pentru a răzbate la Eul superior.
Vedem așadar cum în evoluția omenirii conștiința ia naștere mai întâi la popoarele europene. Ea iradiază de acolo și se împărtășește apoi și celorlalți oameni de pe Pământ. Așa au fost pregătite lucrurile de către înțeleaptă conducere a lumii, ca omenirea să fie pregătită în așa fel încât la un moment dat conștiința să poată fi adusă ca o contribuție la dezvoltarea generală a omenirii. Cu aceasta, avem, în fond, deja tot ceea ce ne explică această conștiință. Am subliniat caracterul indefinibil al conștiinței și pătrunderea la suprafață a conștiinței din adâncurile sufletului. Conștiința vorbește ca un instinct, și totuși nu este instinct. Ea vorbește cu aceeași măreție cu care vorbește însuși sufletul conștienței, atunci când apare; dar ea vorbește totodată cu forțele elementare, cu forțele originare.
Vedem așadar cum apare pe Pământ în Est iubirea, și în Vest conștiința. Acestea sunt două lucruri care fac parte dintr-un tot: Cum apare în Est Christos și cum se trezește în Vest conștiința pentru a-L primi pe Christos drept conștiință. În nașterea simultană a realității evenimentului Christos și a înțelegerii evenimentului Christos și în pregătirea acestor două lucruri în diferite puncte ale Pământului, vedem cum domnește o înțelepciune infinită, ce există în evoluție. Cu aceasta am indicat trecutul conștiinței.
Dacă ne amintim acum ceea ce am subliniat adesea, anume că acum, după încheierea epocii Kali Yuga, ne aflăm într-o perioadă de tranziție în care trebuie să se dezvolte noi forțe, atunci vom înțelege faptul că în ziua de azi ne apropiem de întrebări importante în privința dezvoltării conștiinței noastre. Noi am subliniat ultima oară, clar și precis, că ne îndreptăm înspre un nou eveniment Christos, în măsura în care sufletul va deveni capabil să-L perceapă pe Christos printr-o anumită clarvedere eterică și să retrăiască în sine evenimentul din fața Damascului. De aceea, ne este îngăduit să punem întrebarea: Cum va fi cu evenimentul paralel, cu dezvoltarea conștiinței în perioadele în care trăim? Ne vom pune această întrebare duminica următoare, pe 8 mai, comemorând în felul acesta cel mai bine ziua decesului lui H. P. Blavatsky [Nota 33] prin aceea că indicăm vitalitatea Mișcării spirituale și expunem modul în care se află forțele umane sufletești într-o tranziție. Vom vedea cum conștiința poate fi iluminată din cele mai diferite părți. Acest lucru se va petrece într-un mod cu totul exoteric în conferința publică de joia viitoare [Nota 34], dar chiar și acolo pot fi făcute unele anticipări, deoarece aceste conferințe se desfășoară deja de-a-lungul unor ani. Putem vorbi despre conștiință atât de profund cum am făcut-o astăzi, putem vorbi în mod exoteric despre ea joia viitoare, și putem vorbi și mai profund despre conștiință. Însă va mai dura un timp până să fim în măsură să facem aceasta.
