Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEVENIREA UMANĂ, SUFLETUL LUMII ŞI SPIRITUL LUMII

Partea I

GA 205

CONFERINŢA a VIII-a

În pregătirea celor două expuneri viitoare vom evoca în faţa sufletelor noastre câte ceva despre fiinţa omului, în măsura în care acesta este o fiinţă care gândeşte. Tocmai această însuşire a omului de a fi un om al gândurilor este, în prezent, ignorată de ştiinţă, este interpretată într-un mod cu totul eronat. Se consideră că gândurile, aşa cum le vieţuieşte omul, iau naştere în om, că omul ar fi purtătorul gândurilor. Nu este de mirare că există această părere, atâta vreme cât entitatea omului nu este accesibilă unei observaţii mai fine. Entitatea umană se sustrage observaţiei grosiere.

Când considerăm omul o fiinţă care gândeşte, o facem pentru că percepem că el, în stare de veghe, de la trezire la adormire, îşi însoțeşte diferitele vieţuiri cu gânduri, cu conţinutul gândirii sale. Aceste vieţuiri ale gândurilor ne apar ca luând naştere în interiorul omului şi încetând pe timpul dintre adormire şi trezire, adică în starea de somn. Şi deoarece există părerea că vieţuirile gândurilor sunt prezente cât timp omul veghează şi se pierd în timpul somnului în ceva nedeterminat, aspect asupra căruia nu se mai caută explicaţii şi pentru că el este reprezentat astfel, nu se poate defini omul ca fiinţă care gândeşte. O observaţie mai fină, care nu ajunge până la zona pe care am descris-o în cartea mea Cum se dobândesc cunoştințe despre lumile superioare?, arată că viaţa de gânduri nu este acel lucru simplu care este imaginat în mod obişnuit. Este suficient să comparăm viaţa grosieră de gânduri obişnuită, pe care o conştientizează fiecare dintre noi când observă omul între trezire şi adormire, cu un element oricum problematic pentru conştienţa obişnuită, cu visul.

În mod obişnuit, nu se abordează decât o anumită caracteristică a visării. Se compară starea de visare cu starea gândirii treze şi se apreciază că în starea de visare sunt prezente asociaţii de gânduri întâmplătoare, că se înşiruie imagini unele după altele, fără ca între ele să fie perceptibilă o legătură, aşa cum poate fi percepută în lumea exterioară a simţurilor. Sau se mai şi raportează ceea ce se petrece în vis la lumea exterioară a simţurilor, se vede cum proeminează, cum nu se inseră la început şi la sfârşit în fenomenele lumii exterioare a simţurilor.

Se ajunge la asemenea observaţii şi se pot consemna şi rezultate întru totul pozitive. Dar nu se observă că dacă omul se lasă în voia unei porniri trecătoare de adâncire, dacă se lasă în voia curgerii libere a gândurilor el poate percepe cum în această curgere obişnuită a gândurilor care se leagă de desfăşurarea exterioară a evenimentelor se amestecă ceva care este asemănător visării, chiar şi când ne aflăm în stare de veghe. De la trezire până la adormire se desfăşoară – în timp ce ne străduim să adaptăm viaţa noastră de gânduri condițiilor exterioare în care suntem întrețesuți – o visare nedeterminată. Într-o oarecare măsură lucrurile pot apărea ca fiind două curente concomitente: un curent superior pe care-l stăpânim cu voia noastră şi un curent inferior care se desfăşoară în modul în care se derulează înseşi visele în succesiunea imaginilor lor. Desigur, trebuie să te dăruieşti vieţii interioare, dacă vrei să observi aspectele despre care am vorbit acum. Dar ele sunt mereu prezente. Întotdeauna se va face observaţia: Este prezent un curent inferior. Aici gândurile se învârtejesc unele în altele atât de imagistic, aşa cum se înârtejesc între ele în vise, aici se înşiră imaginile cele mai disparate. Aici se ivesc reminiscenţe din toate lucrurile posibile care, ca şi visul, suscită alte gânduri, se leagă de ele. Iar oamenii care se lasă interior în voia lor, care sunt prea comozi pentru a se adapta condițiilor exterioare cu desfăşurarea gândurilor lor pot observa că există o strădanie interioară de a se dărui unor astfel de visări treze. Această visare trează se deosebeşte de visarea obişnuită prin faptul că imaginile sunt palide, seamănă mai mult cu reprezentările.

În ceea ce priveşte relaţia reciprocă dintre aceste imagini, această visare trează nu prezintă deosebiri semnificative faţă de visele adevărate. Există toate categoriile de oameni, începând cu cei care nici nu observă că o astfel de visare trează este prezentă în curenţii inferiori ai conştienţei lor, care lasă aşadar ca gândurile lor să se desfăşoare pe firele conducătoare ale evenimentelor exterioare, până la cei care se dăruiesc visării treze şi lasă să se desfăşoare în conştientul lor gândurile aşa cum vor să se întrețeasă şi să se învârtejească ele. De la asemenea firi visătoare, aşa cum sunt numite, până la cele care sunt naturi complet uscate, care nu dau importanţă decât la ceea ce corespunde exact unei desfăşurări de fapte, există toate categoriile de naturi umane. Şi trebuie să spunem că cea mai mare parte din ceea ce îi fecundează pe oameni în plan artistic, poetic etc. îşi are originea în acest curent inferior al visării treze din timpul zilei.

Aceasta este una din laturile problemei. Ea ar trebui luată în considerare în mod obligatoriu. Atunci s-ar afla că în noi are loc, de fapt, încontinuu, o visare tălăzuitoare pe care doar o înfrânăm prin relaţia pe care o avem cu lumea exterioară. Şi s-ar mai şti că în principal voinţa este cea care se adaptează lumii exterioare şi aduce coerenţă şi logică în sistemul masei de gânduri interioare, care altfel se desfăşoară fără nicio regulă. Voinţa este cea care aduce logica în gândirea noastră. Aşa cum am spus, aceasta este numai o latură a problemei. Dar mai există şi o a doua latură. Se poate observa – dacă se intră cât de cât în acele zone descrise în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? – cum, atunci când te trezeşti, preiei ceva din starea în care te-ai aflat de la adormire până la trezire. Dacă adăugăm la aceasta ce poţi percepe aici, se va putea observa foarte clar cum te ridici parcă dintr-o mare de gânduri, atunci când te trezeşti. Nu te trezeşti nicidecum dintr-un nedeterminat, din întuneric, ci dintr-o mare de gânduri, gânduri care îţi fac impresia că erau foarte, foarte determinate în timpul în care ai dormit, dar nu le poţi reţine când treci în starea de veghe.

Dacă continuăn să facem astfel de observaţii, vom vedea că aceste gânduri pe care le aducem din starea de somn sunt foarte asemănătoare cu fantezii, cu invenţii, pe care le realizăm cu privire la ceva pe care trebuie să-l facem în lumea exterioară, şi că aceste gânduri pe care le aducem cu noi la trezire sunt foarte asemănătoare cu intuiţiile morale, aşa cum le-am numit în cartea mea Filosofia libertății.

În timp ce în cazul primului mod de ţesere a gândurilor, care într o anumită măsură se desfăşoară în conştienţa clară, avem sentimentul că în visele treze clocoteşte ceva în noi, nu putem spune acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte ultimul caz caracterizat de noi, situaţie în care putem spune că, la trezire, când ne reîntoarcem în corpul nostru, nu suntem în stare să reţinem împrejurările în care am trăit de la adormire la trezire.

Cine-şi aduce corect în conştienţă aceste două aspecte ale vieţii umane nu va mai considera gândurile ca fiind ceva care se confecţionează în organismul uman. Căci simţământul pe care l-am avut la trezire nu poate fi considerat un produs oarecare al organismului uman, ci ca ceva pe care-l vieţuim între adormire şi trezire, atunci când suntem smulşi din corpul nostru cu eul şi cu corpul nostru astral.

Unde ne aflăm atunci? Această întrebare trebuie să ne-o punem mai întâi. Suntem, cu eul nostru şi cu corpul nostru astral, în afara corpului nostru fizic şi a corpului nostru eteric. O evaluare simplă, pe care nu o poţi evita dacă te dăruieşti fără prejudecăţi vieţii, ne va spune: În ceea ce ne apare când ne îndreptăm simţurile spre lumea exterioară ca fiind vălul simţurilor lumii, ca fiind tot ceea ce ne oferă calităţile simţurilor, acolo ne aflăm când suntem în afara noastră. Numai că atunci pentru viaţa obişnuită se stinge conştienţa. Și noi resimţim aceasta când ne trezim dimineaţa. Atunci ne simţim prea slabi pentru a reţine ceea ce am vieţuit de la adormire la trezire. Deşi eul nostru şi corpul nostru astral se afundă în corpul nostru fizic şi în corpul nostru eteric, ele nu pot reţine ce au vieţuit. Și deşi ele participă apoi la vieţuirile ce sunt realizate prin intermediul corpului, pentru ele se stinge ceea ce s-a vieţuit între adormire şi trezire. Aşa cum am spus, numai când avem fantezii care se raportează la lumea exterioară sau când avem intuiţii morale noi vieţuim ceva asemănător cu ceea ce trebuie să ne apară la o observare directă ca fiind lumea în care trăim între adormire şi trezire.

Dacă privim problema astfel, percepem opoziţia foarte clară dintre interiorul nostru şi lumea exterioară. Într-un anumit sens, aceasta ne aruncă şi o lumină asupra afirmaţiei pe care o facem adeseori că lumea exterioară, aşa cum ni se oferă de la trezire până la adormire, este un fel de iluzie, un fel de maya. Căci în această lume care ne arată partea ei exterioară ne aflăm când suntem în afara corpului nostru, când nu suntem în corpul nostru, ci în afara lui. Atunci ne cufundăm în lumea pe care altfel nu o percepem decât prin intermediul simţurilor noastre. Astfel încât trebuie să spunem: Această lume pe care o percepem prin revelaţia simţurilor are profunzimi care conţin, de fapt, cauzele şi entităţile ei. Noi suntem prea slabi în conştienţa noastră obişnuită pentru a percepe nemijlocit aceste cauze şi aceste entităţi.

Cu toate acestea o observare fără prejudecăţi pătrunde în regiunile descrise în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, ceea ce schematic pot reprezenta  așa (desenul de mai jos). Dacă vreau să expun viaţa de gânduri obişnuită o las să înglobeze tot ce omul adună interior în gândire de la trezire la adormire bazat pe percepţii exterioare, pe durerile sale fizice, pe sentimentele de plăcere fizică etc. Ceea ce se vieţuieşte prin gândire în conştienţa obişnuită este redat schematic în desen cu alb. Sub acesta, ca o visare trează, trăieşte, nesupus legilor logicii, ceea ce am reprezentat în desen cu roşu, jos. Dimpotrivă, când între adormire şi trezire trecem în lumea exterioară, noi trăim, aşa cum putem percepe, din nou într-o lume a gândurilor, dar a gândurilor care ne preiau, care nu sunt în noi, din care ieşim la trezire (vezi desenul, roşu, exterior). Astfel noi am despărţit prin gândirea noastră obişnuită două lumi de gânduri: o lume interioară de gânduri şi o lume exterioară de gânduri, o lume de gânduri care umple Cosmosul, care ne preia când adormim. Putem numi ultima lume de gânduri lumea cosmică de gânduri. Prima este o lume oarecare de gânduri; în aceste zile vrem să ne ocupăm mai amănunţit de aceasta.


desen Tabla 11 Tabla 11
[mărește imaginea]

În felul acesta ne vedem introduşi cu lumea noastră obişnuită de gânduri într-o lume generală de gânduri, din care o parte se află în noi, o parte în afara noastră. Ceea ce se află în noi ne apare ca un fel de vis. Pe fondul sufletului nostru se găseşte o ţesătură haotică de gânduri, ceva ce nu este străbătut de logică. Dar această lume exterioară de gânduri conştienţa obişnuită nu o poate percepe. Numai adevărata vedere spirituală poate dezvălui natura acestei lumi exterioare de gânduri din vieţuirea nemijlocită, vedere spirituală care pătrunde apoi mai profund în regiunile descrise în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Dar această lume de gânduri în care ne afundăm între adormire şi trezire este o logică mult mai profundă decât lumea obişnuită de gânduri. Dacă nu se doreşte înțelegerea greşită a expresiei, aş dori să numesc această lume de gânduri o lume de gânduri superlogice. Ea este plasată deasupra logicii obişnuite, cum este plasată lumea noastră de vise, lumea noastră de visări treze, sublogică.

Aşa cum am spus, aceasta se poate fundamenta prin clarvedere spirituală. Dar există o altă cale prin care puteţi controla această vedere spirituală. Vă este totuşi clar că în anumite regiuni ale organismului propriu conştienţa obişnuită nu poate să se afunde. Am vorbit mult despre aceasta în ultimele conferinţe. Am spus: Prin faptul că pentru conştienţa obişnuită avem memoria, capacitatea de a ne aminti spre interior apare o membrană care ne separă de organele noastre. Noi nu putem să observăm nemijlocit prin privire interioară organele interioare, plămânul, ficatul etc. Dar am spus şi că este o falsă mistică, o mistică nebuloasă ce îşi desfăşoară fantezia spre interior şi care vorbeşte ca Sfânta Tereza sau ca Mechthild von Magdeburg, care găsesc tot felul de imagini poetice – nu discutăm despre frumuseţea lor –, ce nu sunt nimic altceva decât efluvii organice. Dacă nu ne dăruim acestei mistici nebuloase, ci cercetării adevărate a spiritului, ajungem, când pătrundem în interiorul omului, la cunoaşterea organelor. Se percepe în mod spiritual importanţa plămânului, ficatului, rinichiului etc., se străbate spiritual membrana amintirilor şi se ajunge la străvederea interioară a omului. Dar este ceva care nu poate fi realizat cu conştienţa obişnuită. Cu conştienţa obişnuită este posibil să se observe doar în mod exterior cum se comportă organele atunci când le studiem ca aparţinând lumii fizice şi minerale. Dar pentru a privi interior ce forţe poartă în ele, ce le străbate, ce este activ în ele, ceea ce v-am descris în ultimele zile, este necesară clarvederea spirituală.

Aşadar, aici se află ceva pe care omul nu-l poate atinge cu conştienţa obişnuită. De ce nu-l poate atinge cu conştienţa obişnuită? Pentru că nu-i aparţine numai lui. Ceea ce se poate atinge cu conştienţa obişnuită aparţine doar omului. Ceea ce pulsează aici jos, în organe, nu aparţine numai omului, ci-i aparţine omului ca fiinţă a lumii, aparţine totodată omului şi lumii.

Poate că acest lucru este clarificat cel mai bine prin următoarea analiză. Când tot ce este lume fizică va dispărea odată cu Pământul, ceea ce acum există ca forţe interioare ale organelor noastre va continua să acţioneze. Tot ce pot vedea ochii noştri, ce pot auzi urechile noastre, întreaga lume exterioară va dispărea odată cu Pământul. Ceea ce avem în interior, ce se află în organismul nostru va continua să existe şi când lumea exterioară pe care o percep simţurile nu va mai exista. Noi nu existăm în lume numai pentru a ne îngloba organele noastre, ci pentru ca însuşi Cosmosul să se modeleze în interiorul noastru. Unde nu pătrunde conştienţa noi includem ceva ce nu ne numai aparţine nouă, ci aparţine lumii. Ceea ce aparţine lumii este alcătuit din procesele haotice ale visării treze?

Dacă observăm aceste procese haotice ale visării treze putem spune: Întreaga structură, tot ceea ce percepeţi ca fiind curent inferior al conştienţei dumneavoastră, nu este constructorul organelor dumneavoastră, al întregului dumneavoastră organism. Frumos ar arăta organismul dacă tot ceea ce trăieşte haotic prin subconştientul dumneavoastră ar construi organele dumneavoastră, întregul dumneavoastră organism! Aţi vedea ce fel de caricaturi aţi fi, dacă aţi fi o copie a ceea ce pulsează aici jos, în subconştientul dumneavoastră. Aşa cum se manifestă lumea exterioară care ni se oferă prin simţuri, aşa cum această lume este construită din gânduri pe care le vieţuim între adormire şi trezire, tot astfel, în ceea ce nu atingem cu conştienţa obişnuită, suntem construiţi din aceleaşi forţe exterioare ale gândurilor. Aşadar, dacă aş vrea să reprezint schematic omul (ca în desenul de mai jos) ar trebui să spun: Avem lumea de gânduri învăluitoare (vezi desenul, roşu) care construieşte şi organismul uman, iar acest organism produce lumea superioară de gânduri (vezi desenul, alb), către care înclină maya exterioară sensibilă între gândurile noastre şi lumea ambientală (vezi desenul, albastru).

desen Tabla 12 Tabla 12
[mărește imaginea]

Încercați să vă actualizaţi în mod corect cum este alcătuită o mică parte din dumneavoastră, ce cuprindeţi aici cu conştienţa, şi cum o mare parte din dumneavoastră este construită din aceeaşi lume exterioară în care vă afundaţi între adormire şi trezire. Acest lucru poate fi observat la un studiu fără prejudecăţi, şi eu m-am referit aici la aceasta de mai multe ori.

De fapt, omul cuprinde cu conştienţa obişnuită numai gândurile sale; sentimentele sale sunt ca nişte vise care înoată sub gânduri. Sentimentele se ridică la suprafaţă, se scurg. Omul nu le vede cu claritatea cu care vede reprezentările, gândurile. Identic cu vieţuirea dintre adormire şi trezire este vieţuirea a ceea ce în timpul zilei este de natura voinţei. Dar ce ştie omul despre ceea ce se petrece când îşi mişcă prin voinţă mâna sau braţul? El ştie că vrea să-şi mişte braţul. Aceasta este o reprezentare. El ştie cum arată forma sa când şi-a mişcat braţul. Din nou reprezentare. Ceea ce ştie despre aceasta în conştienţa sa obişnuită este o ţesătură de reprezentări; sub această ţesătură de reprezentări plutesc sentimente. Dar ceea ce acţionează ca voință în el doarme tot atât de profund, chiar şi în starea de veghe, ca atunci când omul doarme de la adormire până la trezire.

Ceea ce este construit în noi din Cosmosul exterior aici jos ne apare dormind, aşa cum afară mineralele şi plantele ni se prezintă dormind. Aceasta înseamnă că noi acţionăm şi trăim în acest cosmic de la adormire până la trezire. În aceeaşi măsură în care străvedem lumea exterioară ne vieţuim pe noi în propriul organism. În aceeaşi măsură încetăm să mai avem doar reminiscenţe, aşa cum le desprindem din evenimentele vieţii noastre, ci începem să obținem reprezentări privind forţele care constituie, care construiesc organele noastre – plămâni, ficat, stomac.

În aceeaşi măsură în care învățăm să străvedem lumea exterioară, noi învăţăm să străvedem bucata de Cosmos pe care am încorporat-o, în care ne aflăm, care se găseşte în interiorul noastru fără să ştim ceva despre aceasta în conştienţa obişnuită.

Ce luăm cu noi dimineaţa, la trezire, din acest Cosmos? Ceea ce luăm cu noi este viețuit foarte clar de un observator fără idei preconcepute ca fiind voinţa. În fond, viaţa trează de gânduri se deosebeşte de ceea ce curge aici, jos, visând în subconştient, prin faptul că este străbătută de voință. Voinţa este cea care introduce logica, iar logica nu este, în fond, o învăţătură despre gândire, ci o ştiinţă despre modul în care voinţa ordonează şi dirijează imaginile gândurilor, aducându-le într-o anumită ordine exterioară, care apoi corespunde cursului exterior al lumii.

Când visăm, percepem acolo, jos, cu intensitate această unduire de vârtejuri de imagini haotice, ilogice, şi putem observa intervenind voinţa în această învârtejire haotică de imagini prin care voinţa ordonează ceea ce trăieşte în noi într-un mod care produce o ordine logică. Dar nu luăm cu noi logica lumii, pe care am numit-o mai devreme ca fiind supralogică, luăm cu noi numai voinţa.

Cum se ajunge totuşi ca această voinţă să acţioneze în noi în mod logic? Aici se află o mare taină a umanităţii, ceva deosebit de important. Când ne afundăm în existenţa noastră cosmică care nu este prezentă pentru conştienţa obişnuită, când ne afundăm în întregul nostru organism simţim în voinţa care se extinde aici logica organelor noastre. Simţim logica cosmică a organelor noastre.

Este deosebit de important să înțelegem faptul că atunci când ne trezim dimineaţa, aşadar când ne afundăm în corpul nostru, suntem constrânşi de această afundare să modelăm voinţa. Dacă corpul nostru nu ar fi modelat, voinţa ar forma vârtejuri clocotitoare în mod haotic, în toate direcţiile; la trezire voinţa s-ar extinde haotic în toate direcţiile. Acest lucru nu-l face pentru că ea descinde în forma umană existentă, în care se afundă. Aceasta îi conferă structura logică, ceea ce face ca, plecând de la corpul uman, ea să confere logică gândurilor, altfel învârtejite haotic între ele. Noaptea, când doarme, omul este inserat în supralogica Cosmosului. Pe aceasta el nu o poate reţine. Dar când se afundă în corp voinţa preia forma acestuia. Aşa cum turnând apă într-un vas apa preia forma acestuia, tot astfel şi voinţa preia forma corpului.

În cazul voinţei, lucrurile nu stau ca în cazul apei turnate într-un vas, a cărui formă o preia. Voinţa nu preia numai formele spaţiale, ci se infiltrează până în cele mai mici venule. Aceasta nu se poate mişca – la profesorul Traub se mişcă de la sine mesele şi scaunele în spaţiu, dar aici avem o logică teologică; apa preia forma pasiv şi nu se loveşte decât cel mult de pereţii exteriori. Voinţa omului pătrunde în toate ramificaţiile individuale şi stăpâneşte de aici cursul imaginilor, altfel haotic.

Aşadar, ceea ce se percepe aici ca fiind curent inferior este lăsat liber de către corp. Este ceva legat de corpul uman dar care se străduie să se elibereze, să iasă din formele corpului uman. Dar ce extrage omul din corp la adormire, ceea ce duce el în Cosmos, care apoi se afundă, se adaptează legii corpului.


desen
Tabla 11

Acum lucrurile stau astfel încât omul ar ajunge cu întreg sistemul capului doar la imagini. Este o prejudecată fiziologică general acceptată că judecăm şi tragem concluzii cu capul. Cu capul doar ne reprezentăm. Dacă am avea doar capul, iar restul organismului ar fi inactiv pentru viaţa de reprezentare, am fi visători treji. Capul are capacitatea de a visa în stare de veghe. Și când ne întoarcem dimineața din nou în corpul nostru pe calea ocolită a capului ne apar în conştienţă visele. Numai când pătrundem din nou în corpul nostru, când voinţa se adaptează nu numai capului, ci şi restului organismului, abia atunci această voinţă este din nou aptă să introducă logica în forţele imaginilor, care altfel se învârtejesc imagistic unele în altele.

Aceasta vă conduce apoi la ceva ce am comunicat şi în conferinţe trecute. Trebuie să vă fie foarte clar că în realitate omul judecă, oricât de uimitor şi paradoxal ar suna aceasta, cu picioarele şi cu mâinile, şi trage concluzii tot cu picioarele şi cu mâinile. Astfel ia naştere ceea ce numim o concluzie, o judecată. Când ne reprezentăm avem doar imaginea care este trimisă înapoi în cap, dar judecători şi trăgători de concluzii suntem ca om integral, nu numai ca om-cap. Dacă un om este infirm, el nu poate să judece sau să conchidă; depinde de felul în care sunt organizate lucrurile la cei cărora le lipseşte întâmplător un membru oarecare.

Ceea ce este omul din punct de vedere spiritual-sufletesc trebuie să fie pus în legătură cu omul ca întreg; trebuie să fie clar că noi introducem logica în viaţa noastră de reprezentare din aceleaşi regiuni pe care nu le atingem cu conştienţa obişnuită, care sunt preluate de la fiinţa afectivă şi de la fiinţa voliţională. Judecata şi tragerea de concluzii provin din aceleaşi regiuni ale interiorului nostru din care izvorăsc simţirea şi voinţa noastră.

Cea mai cosmică în noi este matematica noastră interioară. Aceasta nu ne aparţine ca om aflat în repaus, ci ca om care se deplasează în diferite direcţii. Noi ne mişcăm întotdeauna în figuri matematice. Dacă analizăm acest lucru în mod exterior la un om care merge în diferite direcţii, vedem ceva spaţial; dacă trăim acest lucru în mod interior, vieţuim matematica noastră interioară, care este una cosmică, numai că ceea ce este cosmic ne şi construieşte. Direcţiile spaţiului, care ne sunt exterioare, ne construiesc, iar noi le vieţuim în noi. Şi în timp ce le vieţuim le abstractizăm, întrețesem imaginile care se oglindesc în creier cu ceea ce ni se arată exterior, spaţial, în lume.

Este necesar ca astăzi să se atragă atenţia asupra faptului că ceea ce introduce omul în lume în timp ce matematizează este ceea ce-l construieşte pe el, aşadar ceea ce este de natură cosmică. Prin aberantul kantianism spaţiul a fost transformat într-o formă pur subiectivă. El nu este o formă subiectivă, este ceva pe care îl vieţuim în mod real chiar în aceeaşi regiune în care vieţuim ceea ce este de natură voliţională. Şi aici radiază el în sus. Radierea spre lume devine ceva cu care impregnăm apoi ceea ce se oferă la exterior.

Lumea actuală nu poate studia această întrețesere interioară a omului cu Cosmosul, această situare a omului în Cosmos. Am atras atenţia în mod pertinent asupra acestei situări înăuntru în Filosofia libertății, unde arăt, în pasaje remarcabile, că omul este legat de Cosmos, că este un membru al întregului Cosmos şi că din acest cosmic general răsare individual-omenescul, care este apoi cuprins cu conştiența obişnuită. Acest pasaj din cartea mea Filosofia libertății a fost înțeles de foarte puțini cititori; cei mai mulţi nu au ştiut despre ce este vorba. Nu este nicio mirare că într-o perioadă în care abstracţiunea înfloreşte până la einsteinizare, că într-o perioadă în care această concepţie, deosebit de spirituală în sine dar absolut abstractă, este prezentată lumii ca ceva deosebit nu se înţelege ceea ce vrea în realitate să introducă în adevăr, în adevărul adevărat.

Trebuie să subliniem faptul că nu este suficient ca ceva să fie logic. Construcţia einsteiniană este logică, însă nu este veridică. Orice relativism nu este veridic. Gândirea veridică începe acolo unde nu mai poţi părăsi realitatea în timp ce gândeşti. Omul citeşte sau aude în prezent că Einstein se întreabă, de exemplu, cum ar fi dacă un ceasornic ar zbura în Cosmos cu viteza luminii? Pentru cel care trăieşte veridic în gândirea sa, în sufletul său aceasta se aseamănă cu situaţia în care cineva ar întreba: Ce devine omul dacă-i tai capul, şi pe lângă aceasta îi mai tai şi mâna dreaptă şi mâna stângă sau braţul drept etc.? – El încetează de a mai fi om. Tot astfel încetează de a mai fi ceea ce eşti justificat să-ţi reprezinţi când vorbeşti despre un ceasornic care ar zbura prin Cosmos cu viteza luminii! Nu este posibil să-ţi reprezinţi acest lucru. Trebuie menţinut veridicul dacă vrei să ajungi la o gândire veridică. Ceva poate fi logic, plin de spirit, în foarte mare măsură, dar aceasta nu-l face să fie şi veridic. În prezent, noi avem nevoie de o gândire veridică. Căci gândirea abstractă ne conduce în final la a nu mai putea vedea adevărul din cauza prea multor abstracţiuni. În prezent, omenirea admiră abstracţiunile care-i sunt oferite în modul acesta. Că aceste abstracţiuni sunt acoperite logic, aceasta nu intră în discuţie. Este vorba ca omul să concrească cu adevărul, astfel încât el să nu mai poată spune altceva decât ceea ce provine din adevăr.

Astfel de reprezentări despre om, aşa cum le-am prezentat azi, ne dau indicaţii pentru o gândire veridică. Acestea sunt în prezent luate în râs de cei ce sunt călăuziţi de gândirea abstractă. Omenirea occidentală este condusă prin abstracţiune de trei-patru sute de ani. Noi trăim într-o perioadă în care trebuie să aibă loc reîntoarcerea spre veridic. Oamenii au devenit materialişti nu pentru că şi-au pierdut logica, ci pentru că au pierdut adevărul. Materialismul este logic, spiritualismul este logic, monismul este logic, dualismul este logic, logic este tot ce nu se bazează pe greşeli de gândire. Dar faptul că ceva este logic nu înseamnă că el corespunde adevărului. Adevărul poate fi aflat numai dacă introducem gândirea însăşi tot mai mult în acea regiune despre care am spus: În gândirea pură desfăşurarea lumii ajunge într-o culminație. – Acest lucru este afirmat în lucrările mele teoretice despre cunoaştere şi acesta este lucrul care trebuie să stea la baza înţelegerii lumii.

Dacă posezi gândire, în ciuda faptului că nu ai o concepţie legată de simţuri, posezi totodată gândirea ca voință. Nu mai este nicio deosebire între voinţă şi gândire. Căci gândirea este o vrere (intenţie) şi vrerea este o gândire. Când gândirea s-a eliberat de orice fel de senzorialitate mersul lumii ajunge la o culminaţie. Acesta este lucrul spre care trebuie să năzuim înainte de orice: să obţinem conceptul despre gândirea pură. De la acest punct vom continua mâine discuţia.