Anumite lucruri pot fi expuse numai dacă încercăm să ne apropiem prin imagini de realitatea corespunzătoare lor. Trebuie să renunțăm să vorbim în acel mod abstract, intelectualist, în care se obișnuiește să se vorbească în ziua de azi asupra anumitor lucruri. Căci eu nu aș putea deloc să vă expun în acel mod intelectualist ceea ce vreau să prezint astăzi. Așadar vom presupune această condiție preliminară pentru întreaga prezentare pe care vreau să v-o ofer astăzi.
Să considerăm acum, un anumit spațiu interior. Eu voi simplifica lucrurile pe cât de mult este posibil. Să considerăm un spațiu interior, care are aici o fereastră (vezi desenul a, b).
Să presupunem că prin această fereastră ar cădea lumina în acest spațiu interior, și că această lumină se răspândește în moduri diferite în interior. Dar să mai presupunem că acest spațiu interior este constituit din pereți permeabili și dintr-un fel de boltă permeabilă. Am avea așadar un spațiu interior prevăzut cu astfel de boite, prin care lumina este parțial lăsată să treacă și parțial reflectată, astfel încât acest spațiu interior ar fi umplut cu o lumină reținută, respectiv reflectată în cele mai diferite moduri.
Acum imaginați-vă că aș lăsa să se reverse abur prin acest spațiu interior, care ar urca apoi în sus (roșu). Dar acest abur ar fi viu, ar fi o ființă vie și simțitoare. El s-ar ridica în sus și ar avea, să spunem, un fel de canal de evacuare, așadar ar putea să iasă din nou afară. El se revarsă așadar prin această lumină în acest spațiu interior, în această lumină scânteietoare, modificată, preluată, reflectată în moduri diferite de acești pereți și aceste bolți. Așadar acest abur ar simți ceea ce percepe el în lumină, și apoi s-ar revărsa în afară. Însă, cu alte cuvinte, asta înseamnă că aburul ar tatona cu sentimentul său ceea ce există ca scânteiere de lumină în spațiul interior, și el ar dobândi în acest mod o imagine lăuntrică. El ar avea senzația, sentimentul unei imagini în privința a ceea ce strălucește ca lumină în interior.
Să presupunem acum că după un timp, când se revarsă din nou în afară, aburul ar putea să redea ceea ce a experimentat el lăuntric (violet). Am putea avea un fel de instrument prin care aburul să exprime, prin sunete muzicale sau ceva asemănător, ceea ce a experimentat el înăuntru în lumina scânteietoare, strălucitoare. Reprezentați-vă această imagine.
Acum aș vrea să vă prezint această imagine într-un alt mod. Aici am desenat în locul boltirii, interiorul capului omenesc, iar în locul ferestrei, ochiul, prin care se vede în afară, așadar prin care sosesc înăuntru impresiile de lumină. Ceea ce am desenat eu pe boltă sunt circumvoluțiile creierului și nervii care se răspândesc. Lumina intră pe aici înăuntru, și se răspândește. În locul aburului pe care l-am desenat acolo (vezi figura de la pagina 75), imaginați-vă aerul inspirat care se revarsă în sus și care tatonează ceea ce poate scânteia în creier datorită luminii, ceea ce se modelează apoi în creier drept gânduri. Aerul coboară apoi în jos prin canalul spinal. În loc să existe aici un instrument, avem laringele omenesc și acesta poate exprima ceea ce a fost viețuit. Aveți aici o imagine a ceea ce se petrece realmente în capul omenesc.
Tabla 8Dar acum să procedăm altfel; să închidem fereastra și să așezăm înăuntru o boltă întru totul întunecată. Închidem așadar fereastra, avem această boltă interioară și lăsăm din nou aburul să se îndrepte în sus (roșu). Acum nu este percepută lumina care pătrunde înăuntru (vezi primul desen), fiind atenuată și reflectată în cele mai diferite moduri, ci acum sunt percepute formele care se află înăuntru. Și prin aceea că aburul senzitiv se revarsă în sus, el va putea percepe acolo formele pe care le-a făcut cineva odată, să zicem un arhitect. Așadar acest abur va putea simți faptele acestui arhitect. Iar atunci când aburul se revarsă în afară, el va putea exprima (roșu) ceea ce a perceput el acolo ca fapte ale arhitectului.
Dar acum să presupunem că acest arhitect ar fi construit într-un mod absolut deosebit. Să presupunem că acest arhitect ar fi întru totul extraordinar, universal, și că el a făcut din ceea ce a clădit el acolo o copie, o imagine a întregului Univers. Atunci, dacă închidem fereastra, aburul ar tatona tainele întregului Univers. Altfel, el percepe ceea ce scânteiază ca lumină din afară; dar dacă închidem fereastra el percepe ceea ce este înăuntru, o imagine a întregului Univers.
Să ne reprezentăm așadar că avem aici o copie, o imagine a Universului (vezi desenul). În capul omenesc, în minunatele circumvoluțiuni ale creierului, avem într-adevăr o copie a întregului Univers. Și dacă vă blocați simțurile și lăsați să se reverse fluxul respirator care trece prin canalul spinal în cap, există o posibilitate de a tatona tainele acestui spațiu lăuntric al creierului. Numai că aerul respirator nu trebuie lăsat să tatoneze într-un mod dezordonat, haotic – căci atunci nu ajungeți la nimic – și acest fapt trebuie să se realizeze într-un mod ordonat.
Știți că atunci când vreți să constatați ceva anume – să zicem mătasea – trebuie să tatonați într-un fel anume.Trebuie să veniți în întâmpinarea a ceea ce vreți să tatonați. Dar dacă puteți face aceasta, dacă puteți veni în întâmpinarea a ceea ce vreți să tatonați, atunci veți găsi cu siguranță ceea ce era de tatonat.
În acele vremuri despre care v-am vorbit eu în aceste zile, vremuri în care oamenii voiau să ajungă la cunoștințe superioare prin reglarea procesului lor respirator, în acel timp în care vechiul sistem yoga al Orientului era într-adevăr la apogeu – cele despre care se vorbește în ziua de astăzi ca fiind exerciții yoga sunt de fapt doar ceva secundar – atunci exista realmente conștiența: Atunci când inspiri, când trimiți aerul inspirat în cap, poți cuprinde tainele Universului din imaginea acestui Univers, din răspândirea deosebită a sistemului nervos în capul tău. Trebuie doar să te raportezi în mod corect la procesul de inspirație.
Eu nu vorbesc acum despre ceea ce s-a menținut ulterior într-un mod decadent, ci despre ceea ce era inițial. Și inițial era așa: Omul își spunea: Dacă inspiri aerul și îl modelezi în așa fel încât îl trimiți în această boltă interioară a capului, care este o amprentă a întregului Univers, dar îl trimiți în așa fel încât în suflul respirator pui un sunet care este între a și o sau între a și u, așadar dacă pui a și u în aerul inspirat, atunci îl modelezi în așa fel – la fel cum mâna este capabilă să tatoneze ceva în exterior – și sunetul devine capabil să tatoneze taina cosmică acolo, în interior. Și aceasta pătrunde în conștiență dacă vei continua procesul respirator în așa fel încât lași aerul să iasă în afară, într-o dispoziție lăuntrică absolut devoțională față de cele tatonate. Dacă avem așadar ceea ce se obține prin faptul că inspirăm și trimitem aerul inspirat în sus și tatonăm cu el prin a-u, dacă ne transpunem apoi într-o dispoziție devoțională, plină de dăruire față de lume și expirăm cele explorate într-o dăruire absolută, lăsând apoi procesul de respirație să se reverse în „m”, atunci am captat într-un asemenea proces de respirație care se constituie lăuntric în „aum” – din această copie a Universului din interior, din această replică a nervilor –, taina Universului. În ceea ce am expus eu acum aveți o indicație de unde a pornit cândva educația yoga.
Educația yoga spunea: În capul meu se află taina întregului Univers. Eu o pot tatona prin aceea că inspir. În inspirație, taina Universului se dezvăluie prin mine însumi. Eu o cuprind, înțeleg această taină a Universului. Dar eu o pot păstra numai dacă trăiesc cu o dăruire devoțională absolută față de Univers – căci altfel ea rămâne în inconștient. Și așa se recunoaște, prin aceea că procesul inspirator este configurat în Cuvântul lumilor, în ceea ce străbate și întrețese lumea, creând în mod creator, și prin aceea că el este cuprins și expirat într-o dăruire absolută față de Univers, că inspirația este revelarea Cuvântului lumii iar expirația este concentrarea lăuntrică a Cuvântului lumii, mărturisirea Cuvântului lumii. Explorarea Cuvântului lumilor de către om și formularea Cuvântului lumilor de către om se sintetizează în aceea că se recunoaște: Inspirația este revelație, expirația este mărturisire, și „aum” este sinteza dintre revelație și mărturisire, este vivifierea tainei cosmice în sine, este mărturisirea de sine față de această taină cosmică.
În epoca noastră actuală, sunetul trăiește realmente în gândurile adevărate, concrete, și nu în cele intelectualiste. Astfel încât putem spune: Inspirația devine gând și expirația devine manifestare volitivă a gândului. Asta înseamnă că noi descompunem ceea ce era odinioară inspirația ca revelație și expirația ca mărturisire în exercițiu de gândire și exercițiu de voință, și dobândim în felul acesta – tot în gânduri, dar în gândul exersat prin meditație – revelația, iar prin exercițiile de voință, care se practică de cealaltă parte, dobândim mărturisirea față de cele revelate.
Pentru omenirea actuală lucrurile stau așa: Ceea ce a fost viețuit anterior în simplul proces de respirație și s-a constituit în procesul de inspirație ca sunet vocal iar în procesul de expirație ca sunet consonant, este trăit într-un mod mai mult sufletesc în gândul contemplat lăuntric dar care este pătruns de voință, în dăruirea devoțională față de Univers. Deci procesul este același, numai că este transpus în suflet, interiorizat. Dar și aici procesul constă în aceea că se percepe trăirea lăuntrică a Universului în tainele sale și mărturisirea acestui Univers a bazei spirituale a acestui Univers.
Putem aduce și următoarele gânduri în fața noastră. Putem spune: Omul este născut din lumină, iar lăuntrul său, interiorul capului său este rezultat al luminii. Întregul sistem nervos este rezultat al luminii. Lumina nu este intermediată numai prin ochi, ci și prin celelalte simțuri. Ochiul este numai ceea ce intermediază lumina în sensul principal. Nu putem spune despre oamenii orbi că sunt total decuplați de la lumină. Lumina lucrează în ei; numai perceperea conștientă a luminii a dispărut.
Iar sunetul trăiește de fapt în întregul organism. Sunetul trăiește în noi. Sunetul nu trăiește numai în ureche; urechea este doar un organ de percepție pentru sunet. Atunci când viețuim un sunet, îl viețuim cu întregul organism. Noi viețuim întotdeauna o simfonie cu întregul organism. Atunci când ascultăm o muzică, procesul interior este de fapt acesta: Noi ne transpunem întregul nostru proces respirator într-un ritm absolut precis, în procese muzicale absolut precise, care sunt determinate tocmai de compoziția muzicală. Aceste configurații ale lăuntricului nostru aeric ating formele creierului; modul în care sunt ele reflectate înapoi ne dă impresia muzicală. De fapt, în noi există întotdeauna un sentiment al luminii, o tatonare a luminii, prin sunet.
Rețineți că în noi există în permanență o tatonare a luminii prin sunet. Lumea sunetelor din noi, organismul care răsună, este de fapt un organ tactil pentru lumină. Lumina este de fapt întotdeauna exterioară, iar sunetul este de fapt întotdeauna interior.
| Gânduri Voință |
Inspirație: Expirație: |
Revelare Mărturisire |
| Tatonarea luminii prin sunet | ||
| | | | | |
| exterior | interior | |
| Tatonarea gândurilor cosmice prin voința omenească | ||
Interiorul tatonează exteriorul. Noi ne înțelegem în conformitate cu ființa noastră în mod corect numai dacă ne înțelegem drept ființă specială, provenită din armonia sferelor lumii. Această ființă tatonează în lumină, iar sunetul recunoaște esența lumii în configurațiile luminii. Doar în epoca noastră avem de fapt o tatonare a gândurilor cosmice prin voința omului (vezi schema). Noi tatonăm cu voința noastră gândurile cosmice. Voința se află aici în locul sunetului. Gândul, pe de altă parte, este în loc de lumină. După cum am spus, aceste aspecte sunt foarte greu de adus într-o formă intelectualist-abstractă. Dar ceea ce am încercat să vă pun în față prin imagini, vă va duce înlăuntrul acestor lucruri dacă veți reflecta puțin asupra lor, dacă vă va deveni limpede că situarea omului în Univers este realmente așa că omul are în capul său o copie a întregului Univers. Omul este realmente, în privința capului său, o copie a întregului Cosmos.
Atunci când se formează un embrion uman în trupul matern, acesta este și el format, la început, ca imagine a Cosmosului. În trupul mamei, omul este, pentru început, format ca imagine a Cosmosului. Pentru început, omul este practic un creier, o copie a Cosmosului. Puteți studia Cosmosul studiind embrionul uman în primele sale stadii de dezvoltare. Abia mai târziu apare ceea ce nu mai este imagine a Cosmosului, ci ceea ce trebuie descris în felul următor:
Tabla 8Dacă aici este Pământul iar pe suprafața lui omul, dacă e să considerăm o porțiune de embrion, la acesta se adaugă forțe paralele cu suprafața Pământului, care înconjoară Pământul în ritmuri. Este format organismul toracal, al pieptului, care de fapt este creat din curenții care înconjoară Pământul. Dacă vreți, puteți să mai vedeți acești curenți în configurația coastelor. În ultimul rând, vine acțiunea organismului Pământului însuși. Curenții sunt trimiși de jos în sus: în configurația picioarelor aveți expresia exactă a modului în care se desfășoară acești curenți. Astfel încât eu pot desena aici omul drept cumul de curenți care pornesc de la Pământ, curenți care înconjoară Pământul, care sunt legați de organizația sa toracală, iar deasupra, drept cap, copia-imagine a întregului Univers.
Tabla 8Ceea ce se desfășoară în cap este de fapt întotdeauna o imagine a întregului Univers, de-a-lungul întregii vieți. Prin faptul că omul își are organizația capului, el poartă în sine o imagine a întregului Univers. Trebuie doar să o perceapă. El nu ar putea-o percepe dacă nu ar fi organizat în acest sens de către Pământ. De fapt, Pământul percepe Universul prin om: Organismul pieptului este intermediarul. Cosmosul determină inspirația, Pământul determină expirația. Cosmosul ne oferă oxigen pur, Pământul face ca acest oxigen să se pătrundă cu carbonul și să devină în felul acesta aerul care produce moartea, aerul expirat. Dar prin faptul că se formează acest aer care produce moartea, omul poate înțelege.
Tabla 8Înțelegerea are întotdeauna de a face cu procesele de descompunere, de moarte, din om. De fapt, noi murim prin înțelegerea noastră, și trăim datorită Cosmosului. Dar dacă am fi dăruiți numai Cosmosului, am trăi foarte repede. Cosmosul ne dăruiește viață din perioada noastră embrionară, apoi, mai târziu, ne preia treptat periferia Pământului „în lucru”, iar mai târziu ceea ce provine de la Pământ. În felul acesta ni se intermediază ceea ce dă Cosmosul organismului nostru ca viață, până când cantitatea de viață pe care ne-o dă Cosmosul este consumată. Cosmosul ne vivifiază, Pământul ne ucide ca organism fizic și, de asemenea, ca organism eteric. Numai că de organismul nostru eteric are parte cu precădere Cosmosul, pe când de organismul nostru fizic are parte cu precădere Pământul.
Dacă reflectați la toate acestea și vă spuneți: Cândva s-a efectuat un proces reglat de respirație pentru cultivarea cunoașterii superioare, cu scopul de a explora tainele Universului din om atunci veți realiza că în perioada strădaniilor omenești inițiale, străvechi, omul simțea lăuntric cum este el conectat cu întregul Univers și cum voia el să viețuiască prin procesul de inspirație Cuvântul lumilor, și cum voia el să se jertfească acestui Cuvânt al lumilor prin procesul de expirație, cum voia el să se încadreze prin respirația yoga în procesul cosmic cu conștiența sa. Desigur că în mod inconștient el se află firesc înlăuntrul acestui proces cosmic. Din descrierea exterioară ce se dă în ziua de azi acestei respirații yoga nu se dobândește o adevărată cunoaștere a ceea ce s-a avut de fapt în vedere. Dar dobândim o astfel de cunoaștere adevărată prin aceea că ne străduim să ne înălțăm prin știința spirituală antroposofică actuală la o astfel de cunoaștere. Oamenii nu au documente în privința modului cum s-a desfășurat aceasta inițial. În perioada din care avem documente în această privință lucrurile nu mai existau în maniera inițială. La tainele propriu-zise ale începutului omului pe Pământ trebuie să se ajungă fără documente, căci altfel nu se ajunge la el. Așadar cel care vrea să ajungă la cunoașterea lucrurilor numai prin documente exterioare care s-au menținut din timpurile ulterioare, acela nu va ajunge la această cunoaștere, ci va ajunge numai acela care poate privi înapoi la stări aflate cu mult înaintea acelora care pot fi dovedite prin documente exterioare. La taina rugăciunii orientale Aum, dacă-mi este îngăduit să o numesc așa – aș putea spune la fel de bine, la formula de cunoaștere Aum, căci amândouă aceste aspecte erau conținute acolo –, se ajunge numai dacă se cunoaște cu adevărat conexiunea omului cu Universul în inspirație și expirație. Atunci când știm că aerul care nu dă de la sine anumite sunete, este modelat în anumite sunete de îndată ce avem diferite corzi acordate diferit, și că tot așa, aerul inspirat pe care-l trimitem cu sunetul Aum prin creier, exprimă lăuntric întreaga taină a lumilor, dacă știm acest lucru atunci cunoaștem conexiunea omului cu Universul. Noi tatonăm modul în care de fapt am devenit. Prin aceea că omul a trăit în lumea spiritual-sufletească înainte de concepere, el s-a aflat în lumea spirituală. Dar pe măsură ce a coborât, el trece prin întreaga configurare a Cosmosului în eter, el își adună eterul. În acele momente, el preia toate tainele Universului, și le imprimă apoi treptat în creierul său. Și copilul foarte mic mai imprimă încă treptat în creierul său ceea ce a viețuit sufletul din taina întregului Univers. Și mai târziu, omul regăsește această taină atunci când el se străduiește – în vremurile vechi prin aerul respirat și actualmente prin gânduri – să retrăiască lăuntric această taină cosmică.
De asemenea, se configurează și forța gândirii, care nu este altceva decât o forță de respirație diluată atunci când este cu adevărat condusă prin creier. Omul modern nu procedează așa. Omul modern de fapt nu conduce forța gândirii prin creier, ci el aude peste tot cuvinte care sunt rostite în limba sa și înlăuntrul cărora trăiesc gânduri, și apoi el exprimă din sine însuși ceea ce a imitat papagalicește din stocul său național. Și cu aceasta el nu dobândește deloc o cunoaștere interioară, și scrie cel mult cărți în privința faptului că oamenii nu dispun decât de limbaj și că prin limbaj nu se poate cunoaște nimic. El scrie apoi o critică a limbajului, pentru că habar nu are de forța gândului și pentru că el știe numai despre ceea ce este oarecum înregistrat în cuvinte. Omul modern este doar o cutie de rezonanță pentru cuvinte. Și dacă el este perspicace ca Fritz Mauthner [Nota 16], atunci scrie cărți despre faptul că, de fapt, cuvintele nu conțin nimic din esența lumii.
Dar cu aceasta nu te apropii de înțelegerea omului. Și nu te apropii nici de înțelegerea lumii, și mai ales nu te apropii de înțelegerea relației dintre om și lume. Trebuie să ne fie clar că este un adevăr profund faptul că omul a devenit „om” prin suflul divin, prin aerul inspirat. Căci prin acest aer inspirat el descoperă lumea din sine, el descoperă că este un microcosmos.
Dacă reflectați la toate aspectele celor pe care vi le-am expus astăzi veți vedea că veți ajunge treptat la corelații foarte importante. Nu trebuie să credeți că este o ciudățenie faptul că inițial eu am pictat doar o imagine. Căci este necesar să nu caracterizăm prin cuvintele noastre abstracte aceste lucruri, ci să încercăm să ne apropiem de realitate prin astfel de imagini.
Cu aceasta v-am indicat cred un capitol foarte important al științei spirituale antroposofice, pe care voi continua să-l dezvolt mâine.
