Înaintea considerațiilor de astăzi, trebuie să spun câteva cuvinte introductive. Pentru mulți dintre membrii noștri mai vechi trebuie să fie în parte o senzație dureroasă că în cadrul Mișcării antroposofice din ultimii ani s-au schimbat multe lucruri. Eu aș dori să indic doar pe scurt în ce constă această schimbare din punctul de vedere al multora dintre membrii noștri mai vechi.
Cu ani în urmă, lucrurile stăteau așa că noi ne reuneam în cercuri similare, care erau însă mai mici decât în prezent, și că atunci se putea vorbi așa cum este posibil acest lucru atunci când se poate presupune că membrii sunt familiarizați cu elementele de bază ale gândirii antroposofice, și în special cu sentimentul antroposofic. Eu nu vreau să spun că această familiarizare trebuie să constea în anumite reprezentări sau idei dogmatice, ci că această familiarizare a constat și continuă să constea în faptul că aici se reunesc, în cadrul Mișcării antroposofice, în cercuri mai restrânse, oameni care nutresc din inimă dorul după o familiarizare cu lumea spirituală. Și aceasta este esența aspectului esoteric, că există întotdeauna premiza de a avea drept ascultători oameni cu astfel de doruri. Și chiar dacă în anii anteriori au fost ținute așa-numitele conferințe publice, ele au fost în așa fel structurate încât acest caracter esoteric a fost întru totul menținut, măcar într-un anumit sens. Desigur că în public a trebuit să vorbesc într-o formă de gândire și limbaj care sunt cele ale epocii actuale, așa cum se manifestă această epocă în afară, dar membrii noștri mai în vârstă vor fi resimțit totuși că și la întrunirile mai ample a fost mereu vorba de a continua cele cultivate în cercurile esoterice. Astăzi însă, când acești membri mai vechi participă la întrunirile noastre extinse, vor afla cu o anumită durere că măcar în aparență se vorbește un alt limbaj decât înainte. Ceea ce era rostit mai înainte, aș spune, nemijlocit esoteric elementar, este auzit astăzi turnat în formele actualei vieți științifice. Și eu știu foarte bine că printre vechii noștri membri există mulți care spun: Mai înainte am ajuns pe o cale mult mai rapidă la cunoașterea și impulsurile lumii spirituale și într-un mod lăuntric mai adevărat la viețuirea acestei lumi spirituale și, în fond, pe noi nu ne interesează deloc dacă ceea ce poate deveni în felul acesta bun al inimii, se lasă justificat în toate direcțiile în parcursuri stricte de gândire. – Mulți dintre acești vechi membri spun: Aceasta, în fond, ne interesează mai puțin. Și ei resimt oarecum o pierdere în faptul că Mișcarea antroposofică nu a rămas la forma ei anterioară.
Dar asta nu a depins de Mișcarea antroposofică. Se poate spune că măcar în ceea ce mă privește pe mine această Mișcare antroposofică nu și-a propus niciodată să spună ceea ce este de spus în așa fel încât fiecare să audă ceea ce știa deja și ca Mișcarea să dobândească în felul acesta o anumită popularitate. Mișcarea antroposofică nu a urmărit niciodată acest țel. Ea a vorbit întotdeauna așa cum a trebuit să vorbească din caracterul lăuntric al ființei sale. Și eu am fost întotdeauna deosebit de satisfăcut atunci când oamenii au afirmat că antroposofiei nu i se poate deloc reproșa faptul că ar încerca să ia în calcul sentimentele preconcepute ale oamenilor și să producă întrucâtva un entuziasm nejustificat prin prejudecățile acestora pe care le-ar specula. Căci în această Mișcare a noastră se vorbește într-un cu totul alt mod decât se vorbește în acele Mișcări care se străduiesc conștient să devină cumva populare.
Ceea ce a intervenit în ziua de azi nu a fost deloc căutat. Căci în ciuda faptului că eu a trebuit să răspund de multe ori atunci când anumiți oameni au venit la mine și mi-au spus: Teoria dumneavoastră s-ar putea populariza dacă o rescrieți în așa fel încât fiecare om să o înțeleagă, și oamenii să nu trebuiască să-și dea o osteneală prea mare. Or eu consider că așa ceva ar fi de-a-dreptul fatal, pentru că se cuvine ca omul să-și dea osteneala pentru a ajunge la ceea ce se află în spatele celor prezentate aici – și de fapt nu a existat niciodată în voința mea intenția de a crea o astfel de Mișcare, în care se caută să se spună ceea ce oamenii știu deja și deci pot fi cu ușurință raliați. În ciuda acestui fapt, dezvoltarea Mișcării antroposofice din ultima perioadă a fost de așa natură că ea s-a răspândit mai repede decât orice altă Mișcare. Literatura a fost pur și simplu preluată și nici nu există cărți atât de grele cum sunt cele antroposofice care să se fi răspândit atât de repede. Asta înseamnă însă că atunci când oamenii au cărțile noastre în mână, ei le judecă din punctul lor de vedere. Oamenii de știință au comparat ceea ce am prezentat noi în lume cu ceea ce sunt ei obișnuiți să vadă drept știință riguroasă. Nu este de mirare că atunci pentru Mișcarea noastră a intervenit necesitatea de a se confrunta cu știința. Și iarăși nu este de mirare că un număr mare de prieteni având o formație științifică și-au stabilit o sarcină deosebită în a arăta că realmente cu fiecare grad de cunoaștere științifică antroposofia poate păși în lume în toate domeniile, în mod justificat. Așadar realitatea este cea care a necesitat această atitudine. Și dacă veți auzi astăzi în limbaj științific ceea ce a fost vestit anterior într-o altă formă, aceasta nu este vina Mișcării antroposofice, ci destinul ei. Așa au devenit necesare lucrurile. Noi a trebuit să aducem oarecum antroposofia în fața unul public mai larg, și asta s-a putut realiza numai implicând realmente personalitățile conducătoare în dezbateri. Nu se pune problema apropierii antroposofiei de știință, ci a pătrunderii științei cu antroposofia. Și așa am viețuit, pe de altă parte, cu cea mai profundă satisfacție, că au venit prieteni instruiți profesional, care sunt întru totul în măsură să reprezinte în mod științific ceea ce există deja în germen în antroposofie. Dar tocmai asta a generat în ultimii ani o anumită prăpastie, peste care nu s-a trecut încă. Însă nu se poate spune că atunci când ne reunim în cercuri restrânse, esoterismul nu continuă să trăiască. Cel care a participat la întrunirile noastre în cerc restrâns, va putea spune că ceea ce a trăit mai înainte în cadrul curentului nostru esoteric, continuă să trăiască. Și mai ales cei care vin la Dornach vor vedea cât din noul bun spiritual s-a adăugat la cel vechi chiar și în esoterism. Cu toate acestea, există o prăpastie între ceea ce se aude în public în ziua de azi și ceea ce este cultivat în mod esoteric în cercuri restrânse. Și această prăpastie nu a putut fi încă depășită, pentru că ne lipsește timpul de muncă și forța de muncă necesară în acest sens. Căci pe de o parte trebuie să ne dedicăm perfecționării aspectului esoteric, iar pe de altă parte mai tinerii noștri colaboratori au infinit de mult de făcut pentru a extinde concepția antroposofică despre lume în toate domeniile științei sociale și a vieții. Totuși, se poate întru totul înfăptui și ceva care face posibil să se treacă peste această prăpastie care există între ceea ce trebuie oferit în cadru esoteric și ceea ce îl întâmpină pe om întru totul exoteric în evenimentele exterioare. Este necesar să se depășească această prăpastie. Ea trebuie depășită, și orice om ar trebui să poată simți că poate fi construită o punte între ceea ce este rostit din lumea spirituală și ceea ce este predat ca învățătură în acord cu știința exterioară, dacă ar exista în cadrul Mișcării noastre timpul necesar de lucru și forțele de lucru necesare.
Aceasta vă va da o imagine a modului în care trebuie să privesc eu însumi situația activității curente din Mișcarea antroposofică. Aș spune că Mișcarea antroposofică ne-a depășit într-un fel, dar aceasta este totuși o situație aparentă, și rămâne de sperat că vor veni tot mai mulți prieteni din cercurile noastre, care să poată clădi punțile de care a fost vorba.
Am vrut să spun mai înainte aceste lucruri, pentru că tonul și limbajul din cercurile esoterice trebuie să fie totuși întru totul diferite, măcar în privința formei, de ceea ce trebuie să apară în fața publicului larg, și care trebuie rostit în formele culturii timpului. Pentru că aspectele nemijlocit esoterice nu ar putea ajunge la inimile contemporanilor noștri, care vin mereu în această Mișcare, ca deplini începători. Dar nouă ne revine sarcina să le facem accesibile, pe cât de bine se poate – fără a căuta popularitate – celor care participă de decenii la această Mișcare și tuturor acelora care vor să audă ceva despre antroposofie. Este ceva pe care ar trebui să-l înscriem cu toții – mai mult sau mai puțin – în inimile noastre, pentru că, în general, orice om poate deveni un astfel de colaborator.
Și dacă e să trecem acum, aș zice, de la exoteric la esoteric, aș dori să discutăm astăzi ceva care este foarte apropiat de celelalte evenimente ale noastre. Noi suntem nevoiți să discutăm în ziua de azi despre ceea ce pot deveni știința exterioară, fizica exterioară, chimia exterioară, biologia exterioară, chiar și psihologia exterioară, dacă sunt pătrunse de antroposofie. Numai în felul acesta se poate construi puntea între ceea ce este cunoaștere și viața religioasă a omenirii. Însă prin faptul că noi ne cufundăm în acest mod în viața științifică actuală, noi pierdem, pe de altă parte, într-un anumit sens, legătura cu ceea ce străbate, inundă și întrețese spiritual lumea. Noi trebuie să privim și configurațiile materiale ale vieții; dar în toate configurațiile materiale există și ceva spiritual. Și omul nu poate dăinui în cele mai variate configurații ale vieții fără să participe la acest spiritual. Astăzi trebuie să înțelegem că acest spiritual nu vrea să vorbească lumii doar din simplul dor omenesc, ci că el este ceva care vrea să inunde lumea noastră pământească, venind dintr-o altă lume. Trebuie să înțelegem că ferestrele au fost pretutindeni deschise nu numai de către noi, oamenii, ci de o lume spirituală înconjurătoare, care vrea să pătrundă la noi. Lucrurile au stat altfel în secolul al XIX-lea. A existat un număr de puteri spirituale din afara Pământului, care au luat decizia supraumană de a lăsa să se reverse pe Pământ un val de viață spiritual. Noi trebuie să putem considera istoria noastră contemporană în sensul că oamenii pot primi lumea spirituală dacă vor să o facă. Astfel încât sarcina de a cultiva spiritul este în ziua de azi o Sarcină cu totul suprapământească, care aparține vieții spirituale însăși. Așa cum în întunericul omului se trezește dorul de a ajunge cumva la spiritual, în întâmpinarea acestui dor al omenirii, atunci când el exprimă o adevărată voință, vine în întâmpinare o revelație din lumile spirituale – ceea ce nu a fost prea frecvent cazul în ultima treime a secolului trecut. Dacă putem dobândi acest sentiment, atunci avem dispoziția fundamentală corectă față de viața antroposofică.
Dar tocmai de aceea se află omenirea în ziua de azi în fața unei decizii semnificative, o decizie care pătrunde în inima fiecărui om în parte. De-a lungul secolelor, omenirea a dezvoltat o viață intelectuală. Această viață intelectuală a condus-o treptat afară din spiritualitate. Intelectul este spirit, este chiar spiritul cel mai pur, dar el nu mai are un conținut spiritual ci caută pentru conținutul său natura exterioară, existența naturii exterioare. Așa se face că intelectul este spirit, dar el se umple cu ceva care nu-i poate apărea drept spirit. Acesta este marele tragism, tragedia actuală, anume că omul poate privi înlăuntrul său și trebuie să-și spună: Prin faptul că sunt activ intelectual, eu sunt activ spiritual, dar sunt totodată neputincios să preiau nemijlocit spiritualul în acest spirit dinlăuntrul meu. Eu umplu acest spirit al meu cu existența naturii. – Or această atitudine împrăștie și pustiește sufletul omenesc în ziua de azi. Și chiar dacă oamenii nu vor să recunoască această împrăștiere și pustiire, ele există totuși în regiunile spirituale ale sufletului omenesc, și constituie răul fundamental și baza tragismului din ziua de azi. Și dacă e să exprimăm într-o formă obișnuită pentru noi ceea ce tocmai am spus, trebuie să indicăm toate acele puteri spirituale care domnesc în întreaga existență naturală și care pătrund în noi prin aceea că ne umplem spiritul cu această existență naturală. Noi putem numi aceste puteri, puteri ahrimanice. Și așa este intelectul expus marelui pericol de a cădea pradă puterilor ahrimanice. Pe când s-a dezvoltat intelectul, în secolele trecute, pe când el mai avea încă moștenirea vechii spiritualități, aceste puteri ahrimanice nu au exercitat acea mare putere pe care o au în ziua de azi asupra omului. Aparent, în jurul nostru se extinde existența naturii. Dar aceasta este doar aparentă: în această natură trăiește Ahriman. Și în măsura în care noi preluăm natura și credem că ea ar fi guvernată doar de legi neutre ale naturii, noi absorbim de fapt, fără să o știm, puteri spirituale, puteri spirituale ahrimanice, acele puteri ahrimanice care și-au stabilit o anumită sarcină în cadrul existenței Universului, al întregii evoluții a Universului.
Atunci când vorbești despre o astfel de sarcină a puterilor spirituale, omul ajunge cu ușurință să spună: Dar de ce îngăduie conducerea divină a lumii astfel de puteri? Și noi trebuie să replicăm: Ceea ce există în sfera terestră poate fi înțeles cu ajutorul rațiunii obișnuite; dar dacă se pune problema să se înțeleagă în mod spiritual-științific ceea ce trece dincolo de Pământ, aceasta trebuie să se realizeze prin contemplare. – Așadar noi trebuie să replicăm: Aceste puteri există, dar modul în care se raportează ele la ceea ce numim noi puteri divin-spirituale de care aparținem noi, este ceva pe care omul îl va înțelege abia în decursul unei perioade de timp îndelungate, este ceva care probabil că se sustrage înțelegerii umane și care trebuie înțeles tocmai de acele forțe care aparțin supraomenescului. – Astfel că putem spune doar: Aceste puteri există, ele se arată cunoașterii spirituale.
Dar aceste puteri ahrimanice au sarcina de a nu lăsa Pământul să evolueze în continuare – cum am expus eu în Știința ocultă a mea –, așa cum trebuie să evolueze Pământul în sensul puterilor divin-spirituale cu care suntem noi uniți ca suflete omenești, de la început. Eu am indicat viitoarea evoluție a Pământului nostru ca fiind evoluția de Jupiter și de Venus în Știința ocultă a mea. Puterile ahrimanice și-au stabilit sarcina de a împiedica această evoluție. Ele vor ca Pământul să se întărească în sine, să înghețe în sine, să-l configureze în așa fel pe om încât odată cu Pământul și omul să rămână un simplu om pământean, învârtoșat oarecum în materialitatea Pământului și care trăiește în viitor ca un fel de statuie a trecutului său. Aceste puteri au anumite țeluri cosmice, care fac ca această intenție să apară ca parte componentă a strădaniilor lor. Așadar Pământul nu ar ajunge la țelul său dacă puterilor ahrimanice le-ar reveni victoria, și omul ar fi înstrăinat de începuturile sale, de acele puteri care i-au condiționat evoluția la început. Omul ar dobândi oarecum o configurație exterioară care este încă pe deplin adecvată pământescului, dar care i-ar suprima germenii care trebuie să depășească acest pământesc. Atâta timp cât intelectul nostru și-a mai avut rădăcinile în spiritual printr-o veche moștenire – ca în ultimele trei-patru secole – aceste puteri ahrimanice nu s-au putut apropia de om. Dar situația s-a schimbat tocmai de la începutul secolului XX. Vechea înțelepciune proto-hindusă a presimțit acest fapt și a stabilit sfârșitul epocii întunecate, Kali Yuga, la sfârșitul secolului XIX, anticipând așadar o nouă eră. Prin această nouă eră nu trebuie indicat însă nimic altceva decât că de la începutul secolului XX a fost depusă în inimile oamenilor capacitatea de a nu rămâne la vechea moștenire, ci de a prelua realmente în sine noua lumină, lumina pură în viața noastră pământească.
Dar prin ce se poate pierde această lumină spirituală pentru om? Prin aceea că el nu-și îndreaptă voința spre primirea acestei lumini. Atâta timp cât în intelectul său a mai domnit vechea moștenire, situația nu a putut deveni atât de dăunătoare pentru el cum este în prezent. În această epocă el și-a configurat concepția sa despre elementul solid, lichid, gazos, chiar și despre cel eteric. El și-a format această părere prin faptul că a privit la elementul pământesc și la componentele acestuia ca și cum ele nu ar fi fost deloc pătrunse de spirit. Dar prin faptul că noi dăm atenție hidrogenului, azotului, oxigenului ș.a.m.d., legilor fizice care ne-au fost transmise, ahrimanicul dobândește punctul de atac potrivit în evoluția lumii. Noi nu dăm atenție faptului că în întreg mediul nostru înconjurător există spirit; datorită acestui fapt, ahrimanicul se poate strecura în noi fără ca noi să o știm, și el se poate împuternici tocmai cu acel spiritual din mediul nostru înconjurător, despre care noi nu vrem să știm nimic. De aceea, noi trebuie să învățăm să cunoaștem acest spiritual din jurul nostru. Nouă nu ne este îngăduit să vorbim doar despre elementele solide, despre sodiu, calciu ș.a.m.d., ci despre ceea ce, ca spiritual, este unit cu tot ceea ce este solid, pământesc. Aici trebuie să ne spunem: Ceea ce întâlnim în lumea exterioară ca element solid, pământesc, este în așa fel structurat încât spiritul este unit cu el, și anume un spirit care are o tendință specială la multiplicitate, o tendință atât de mare încât această multiplicitate nici nu poate fi măsurată. Pretutindeni unde privim la elementul solid, dacă îl privim în mod corect, vom găsi și spiritualul, și anume nenumărate entități spirituale.
Vechea înțelepciune instinctivă vorbea în acest caz de gnomi, și alte ființe asemănătoare. Pentru a nu șoca prea mult, nu este nevoie să păstrăm aceste vechi expresii, noi putem vorbi întru totulîntr-un limbaj care este actualmente curent, dar trebuie totuși să vedem ceea ce ne vine ca spiritual luminând în întâmpinare în anumite ținuturi ale lumii, din fiecare bulgăr de materialitate. Și dacă noi suntem reuniți astăzi într-un cerc mai esoteric, îmi îngădui să exprim mai repede forma în care se petrece acest lucru: Cel care este dotat în ziua de azi cu posibilitatea contemplării spirituale, este întâmpinat de fiecare bulgăre de pământ în sensul că din acesta sar afară entități spirituale care nu sunt întrupate în fizic, astfel încât să le putem vedea cu ochii-fizici, dar care pot fi percepute spiritual. Și se poate spune că acestea sunt într-atât de mult dispuse la multiplicitate, încât din cel mai mic bulgăre de pământ pot sări afară un număr infinit de astfel de entități. Ele sunt în așa fel structurate încât constau aproape în întregime din ceea ce acționează în rațiunea omenească: sunt viclene, deștepte și super-inteligente. Astfel încât în jurul nostru domnește, aș spune, o deșteptăciune spirituală vie, o șiretenie, o înțelegere spirituală mai rapidă decât în forma intelectual-rațională, căci acest aspect intelectual devenit ca un fel de substanță trăiește în orice element terestru solid. Și atâta timp cât nu se va ști cum colaborează aceste entități spirituale care se află în elementul pământesc solid, nu va exista o chimie adevărată. Antroposofia poate înțelege ceea ce avem noi astăzi drept chimie, dar adevărul va fi cuprins abia atunci când va fi găsit ceea ce poate fi perceput în contemplarea suprasensibilă, când va fi găsit spiritualul din tot ceea ce este pământesc. Atunci va trebui să avem voința să părăsim chiar și cei mai solizi piloni a intelectualității din reflectarea omenească. Atunci când ne raportăm la cele terestre și avem ceva de numărat, indiferent ce: 1, 2, 3, 4..., suntem obișnuiți că atunci când am numărat până la patru să vedem în fața noastră suma celor patru. Ceea ce eliberăm din elementul solid ca entități spirituale, ceea ce ne întâmpină în pasiunea sa pentru multiplicitate, putem să începem să numărăm, dar se dovedește că nu mai sunt trei sau patru elemente, ci au devenit deja șapte, și se fac tot mai multe: toată numărarea noastră ne părăsește cu această ocazie, nu ne mai ajută. Înlăuntrul a ceea ce cunoaște omenirea ca lume atomistă, se poate număra; dar în lumea reală, totul este acordat pe o varietate cu mult mai mare, acolo totul este viu și acolo trebuie să devenim conștienți că până și numărarea noastră este ironizată de o inteligență mai înaltă. Acolo nu trebuie să ajungem cu intelectul nostru – în ciuda faptului că rămânem la luciditate – la o volatilizare a gândurilor; acolo trebuie să ne raportăm pe deplin cu intelectul la ceea ce ne oferă realitatea. Mulți vor spune: Dacă te întâmpină așa ceva în realitate, poți înnebuni! – De aceea trebuie acordată o mare importanță faptului ca, înainte de a pătrunde în această lume, omul să fi ajuns la o deplină luciditate și să fie în măsură să judece raporturile pământești cu toată obiectivitatea.
Dacă reflectați la faptul că viața noastră de veghe nu poate fi în ordine dacă nu dormim corect, dacă reflectați la faptul că ceea ce viețuim noi aici pe Pământ este ca un somn față de realitatea în care intrăm în lumea spirituală, trebuie să ne spunem: Cel care nu este pe deplin stabil aici pe Pământ, dacă el este un fantast, un spiritist ș.a.m.d., atunci va purta elemente patologice în spiritual. Și atunci când se va deplasa în lumea spirituală este ca și cum un om s-ar deplasa în starea de veghe cu nervozitatea pe care a primit-o dintr-un somn maladiv. Or tocmai asta este ceea ce străbate întreaga Mișcare antroposofică printr-o strădanie armonioasă unitară: Mișcarea antroposofică poate duce la o mai mare însănătoșire a omului, dar nu la o ne-încadrare în viața omenească între naștere și moarte.
Dar dacă ne înălțăm la elementul fluid, vom găsi un alt tip de entități spirituale. Pe când noi suntem asemănători cu intelectul, rațiunea noastră, ființelor elementare din elementul solid, cu sentimentul nostru suntem mai asemănători ființelor elementare care trăiesc în elementul lichid. Cu sentimentele noastre noi ne situăm în afara lucrurilor. Copacul cel frumos este afară, eu sunt aici, sunt separat de el; eu las să se reverse în mine ceea ce este el. Ceea ce există ca ființă elementară în elementul lichid străbate copacul în seva acestuia. Aceasta se revarsă cu senzația sa în fiecare frunză. Ea nu simte roșul sau albastrul numai din afară, ea viețuiește lăuntric aceste culori și poartă senzațiile sale în întreg lăuntrul plantei. Din acest motiv, viața de senzație este mult mai intensă la aceste entități spirituale decât întrețeserea rațională foarte intensă la ființele elementare ale solidului.
Și tot așa, în elementul aeric este conținută o sumă de ființe elementare. Aceste entități, pe măsură ce se apropie de elementul aeric, își pierd tot mai mult dorul de diversitate. Avem sentimentul că numărul nu ne va mai ajuta cu nimic atunci când ajungem la elementul aeric. Aici se tinde tot mai mult spre unitate. Cu toate acestea, ființele elementare ale aerului trăiesc și ele într-o mare diversitate, și unite cu voința omenească. Ființele elementare ale elementului solid sunt înrudite, unite lăuntric de rațiunea omenească, ființele elementare ale lichidului cu sentimentul omenesc iar ființele elementare ale elementului aeric cu voința omenească.
Iar acest întreg cor de entități, care se află împrejurul nostru la fel cum se află pietrele, plantele, animalele și oamenii fizici, acest cor poate pătrunde până la noi fie revelându-se, prin aceea că noi preluăm voluntar spiritualul în ziua de azi, fie se poate închide față de conștiența noastră. Dacă noi nu vrem să știm nimic despre lumea spirituală, atunci acest întreg cor cade pradă puterilor ahrimanice, atunci se înfăptuiește alianța dintre Ahriman și spiritele naturii. Este ceea ce planează în ziua de azi în lumea spirituală ca decizie supremă: realizarea alianței dintre puterile ahrimanice și forțele naturii. Este, ca să spunem așa, în lucru compromisul dintre puterile ahrimanice și spiritele naturii, și nu există altă modalitate de a împiedica acest lucru decât prin aceea ca oamenii să se îndrepte în cunoașterea lor către lumea spirituală, și cu aceasta să se familiarizeze cu spiritele naturii la fel cum s-au familiarizat cu oxigenul, azotul, hidrogenul, calciul, sodiul ș.a.m.d. Așadar științei despre senzorial, despre fizic trebuie să i se alăture o știință a spiritului. Și anume, trebuie să abordăm această știință a spiritului cu o seriozitate absolută. Căci prin faptul că vorbim despre spirit într-un mod panteist, nu ne apropiem de el. Nu ne este îngăduit să avem acea lipsă de curaj care ne reține să vorbim despre entitățile spirituale concrete. Încotro s-ar fi îndreptat evoluția omenirii dacă, de exemplu, poporul Vechiului Testament și alte popoare ar fi fost atât de lipsite de curaj încât să nu vorbească despre entități spirituale individuale, ci despre o entitate spirituală generală neclară, imprecisă, în mod panteist? Tranziția a fost realizată pentru omenire în cadrul evoluției prin aceea că Biserica Catolică a recurs la sfinți, stabilind oarecum ca punct de pornire al venerației sale ceea ce a rămas ca spiritual-sufletesc al oamenilor în lumea spirituală. Ea interpretează acest fapt în felul ei, dar la bază se află un impuls profund. Dar noi trebuie totuși să ne transpunem în situația de a nu găsi numai în oameni ceea ce putem transpune în felul acesta în lumea spirituală, ci să avem curajul să căutăm spiritul în întregul mediu înconjurător nouă, așa cum căutăm elementele naturale prin simțuri. Dacă facem asta, atunci ne înălțăm ceea ce ne întâmpină ca lumină, ca viață care pulsează prin lume, atunci ne înălțăm la acele ființe care tind la unitate și care vor să-i ispitească pe oameni să resimtă lumea ca pe o simplă unitate. Monoteismul a provenit din revelarea lumii eterice în omenirea Pământului. Dar prin faptul că noi ne înălțăm la aceste ființe de lumină, la ființele elementare ale eterului, noi ajungem într-o altă lume exterioară. Această lume nu este însă conținută doar în lumina fizică, ci și în ceea ce se revarsă spre noi ca spiritual cu fiecare rază de Soare: Acolo găsim entități cum găsim și în elementele pământești. Dar în acele elemente eterice găsim entități care la rândul lor nu vor să unească omenirea cu Pământul așa cum stă în intenția puterilor ahrimanice, care vor să rețină Pământul din evoluția sa, dar ele nu vor să lase pe om să ajungă la deplina cunoaștere a pământescului, ele doresc să oprească evoluția acestuia înainte ca Pământul să-și atingă țelul. Entitățile ahrimanice ar dori să ducă Pământul pe cât de departe este folositor scopurilor lor; celelalte entități se străduiesc să nu lase să ajungă la deplina dezvoltare ceea ce a fost predestinat în evoluția omenirii, ci să-l rețină în stadii anterioare. Și atunci s-a putut lua decizia – și aceasta este cealaltă decizie care ne întâmpină când privim în sferele superioare – decizia unei alianțe, de data aceasta între Lucifer și puterile elementare ale etericului. În timp ce Ahriman cu puterile sale pot să pătrundă în entitatea umană atunci când omul se închide cunoașterii spiritualului, Lucifer cu puterile sale, care sunt în eteric, pot pătrunde în om atunci când omul neglijează adâncirea corectă înlăuntrul său. Și așa stau în ziua de azi forțele ostile de sus și de jos, în fața omului.
Iar puterile care trăiesc în căldură, care pătrund în alternanța dintre vară și iarnă, aceste spirite ale focului care trăiesc în căldura ce inundă, dar trăiesc și în sângele nostru, care ne pătrund cu căldură, formează intermediarii între elementele luciferic și ahrimanic. Dar tot așa pulsează în circuit în lumea exterioară – nu așa de neregulat cum o prezintă meteorologia, ci așa cum este circuitul nostru sanguin –, așa pulsează în lume elementul căldură în sus și în jos, mediind mijlocirea dintre entitățile ahrimanice și cele luciferice. Iar noi stăm înlăuntrul obiectivității circuitului sanguin, în vălurirea și țeserea căldurii sale, noi stăm în aceste valuri nu numai ale spiritelor elementare, ci ale întregii lumi elementare. Noi putem ieși de acolo doar dacă ne familiarizăm cu o conștiență deplină cu lumea spirituală. Dar noi ne putem familiariza cu această lume numai dacă nu ne este frică să privim cu adevărat nepărtinitor în ochi această lume spirituală.
Dar tocmai aceasta apare ca dificultate în prezentul Mișcării noastre antroposofice. Ceea ce ne întâmpină din această Mișcare antroposofică este ceva care face ca dăinuirea acestei Mișcări antroposofice să fie deosebit de dificilă. Aș dori să vă explic acest fapt pe un exemplu concret; desigur că el ar putea fi indicat și printr-un alt exemplu.
Prin ceea ce ne cere lumea exterioară, de exemplu în domeniul medicinii, noi trebuie să vorbim în ziua de azi în așa fel încât cele pe care le rostim să facă legătura cu medicina exterioară. Trebuie să vorbim cum apar anumite boli, de ce puteri naturale materiale exterioare sunt legate acestea; noi trebuie să expunem cum, de exemplu, rahitismul este legat de ceea ce pătrunde în om ca element al aerului. Noi trebuie să folosim ceea ce spun statisticile actualmente din concepția materialistă asupra lumii: Trebuie să numărăm câți oameni trăiesc în Nord și câți în Sud. Probabil că în felul acesta nu vom deveni deloc conștienți în ce element ne cufundăm. Considerați același element în domeniul asigurărilor. Se poate calcula statistic, și trebuie să calculăm statistic, cât de lungă este durata probabilă de viață a unui om, pentru ca el să se înscrie a un anumit tip de asigurare pe viață. Asigurarea pe viață în realitatea ei fizică exterioară își poate dezvolta activitatea numai prin calcularea duratei probabile de viață a omului. Să presupunem că ea a fost calculată. Va veni vreun om să spună: Eu pot trăi numai până la momentul în care a fost calculată durata mea de viață? – Niciun om nu va spune asta, pentru că el este conștient că în realitate există ceva care poate contrazice orice statistică. Și deși noi înțelegem acest lucru, trebuie să folosi totuși statisticile, pentru a caracteriza una sau alta, ca să spune așa, într-un acord exterior cu știința. Acest lucru este întru totulcorect, pentru că noi trebuie să vorbim în ziua de azi în concordanță cu știința. Numai că eu am constatat că rahitismul afectează un om în măsura în care el trebuie să-și dezvolte forțele din partea de jos a organismului, ca într-o pivniță adâncă, deoarece îi sunt sustrase forțele luminii. Dar pe de altă parte, noi, ca entități spiritual-sufletești, am coborât dintr-o lume spirituală și ne-am îmbrăcat cu elemente fizice. Această îmbrăcare nu înseamnă doar că preluăm un corp oarecare, ci înseamnă și că noi coborâm pe Pământ într-un anumit popor, într-o anumită familie, pentru că avem o simpatie față de forțele individuale care domnesc în această familie, în acel loc. Până în aceste amănunte este conținut în simpatiile sufletului ceea ce îl atrage spre viața pământească, până în amănunte este conținut în suflet ceea ce îl atrage înspre o viață pe care trebuie să o trăiască drept copil, probabil într-o cameră orientată spre Nord sau într-o cameră orientată spre Sud. Sufletul este cel care s-a străduit ca în anumite circumstanțe să se poată dezvolta în întuneric. Nouă nu ne este îngăduit să spunem că trebuie să privim doar la faptul dacă lipsesc lumina sau aerul, ci noi trebuie să privim la spiritual-sufletescul care și-a dorit un anumit mediu. De aceea, trebuie să ne întrebăm: Putem noi oare să vindecăm, în conformitate cu premizele fizice pe care ni le oferă cunoașterea fizică, ceea ce ne întâmpină ca rahitism? Nu putem să o facem, ci trebuie să ne spunem: Dacă reușim să găsim un remediu, astfel încât omul să devină pur fizic sănătos, el ar trebui să împingă înapoi, în cele mai profunde adâncuri ale vieții sale sufletești, ceea ce se află în destinul său și datorită căruia el a tânjit să se nască într-o lume care nu era umplută cu lumină. Dar numai dacă reușim să realizăm ceea ce a fost plasat în subconștient, dacă reușim să-l aducem pe om în situația de a-și aduce în conștiență ceea ce are el de făcut, numai dacă putem vedea întregul om, ca trup, suflet și spirit, numai atunci putem întemeia o știință completă a medicinii. Trebuie să reflectați la faptul că noi trăim acest tragism chiar în momentul actual al Mișcării antroposofice, și că de aceea poate fi găsită o contradicție după alta în cadrul acestei Mișcări, și că este foarte ușor să reproșăm cuiva una sau alta. Dar tocmai prin faptul că privim lucrurile în realitatea lor, ele își găsesc echilibrarea. Din această cauză au cei care acționează în cadrul Mișcării noastre antroposofice, și sarcinile lor spirituale. De aceea, cei care devin medici trebuie să devină altfel de oameni, ei trebuie să privească lumea dintr-un alt spirit și să nu se obișnuiască, prin faptul că se cufundă în știința exterioară, să devină tot mai asemănători cu aceasta, ci tocmai atunci când încheie compromisurile necesare ei trebuie să se ridice din ea.
Este ceea ce putem spune și trebuie să spunem dacă am trăit o vreme în cadrul Mișcării antroposofice. Și astfel de dificultăți cum este cea pe care am descris-o acum, există multe. Dar ele nu există ca noi să aruncăm o lumină critică asupra lor, ci să ne familiarizăm pe deplin cu ele și să învățăm să le înțelegem în așa fel încât în locul lor să rezulte o armonie deplină. Și așa trebuie să lucrăm împreună în realitate în ziua de azi, în toate ramurile vieții. Atunci când un profesor de la Școala Waldorf îi spune ceva unui medic de la Institutul clinico-terapeutic [Nota 30], este altceva decât atunci când vorbesc între ei alți oameni. Atunci când se exprimă un astfel de profesor, el vorbește oarecum despre igiena sufletului, el vorbește din acea sferă în care trebuie să ne raportăm la copii pentru a putea fi vindecători ai lor. Atunci, din cele spuse răsună ceva care poate aduce din nou o lumină intensă în capetele și sufletele celor care lucrează în Institutul clinico-terapeutic. Și viceversa: Ceea ce este elaborat în acest institut clinico-terapeutic trebuie să intervină în ceea ce fac profesorii Waldorf. Așa trebuie dezvoltată armonia sufletească, cerută de situația propriu-zisă. Atunci când fiecare om acționează pentru sine, apar dizarmonii. Dacă oamenii individuali care acționează în domeniul nostru, dintr-un motiv sau altul nu merg laolaltă, nu se reunesc, nu se regăsesc, atunci antroposofia nu se manifestă deloc în cadrul omenirii. Cauza antroposofiei necesită o adevărată fraternitate umană, până în străfundurile sufletului. Se poate chiar spune că fraternitatea este un imperativ aici. În cazul antroposofiei trebuie spus: Ea nu crește decât pe terenul fraternității, ea nu poate crește decât în fraternitatea ce provine din cauza comună, când omul dă celuilalt ceea ce are și ceea ce poate.
Dar asta ne face să înțelegem din temelii tot mai mult și alte lucruri. În ziua de azi am ajuns în situația de a privi cu seriozitate la cuvintele unui profesor de teologie de la Basel, care a fost un prieten al lui Nietzsche și care a scris cartea ce a făcut o impresie atât de mare asupra lui Nietzsche, cartea despre creștinismul teologiei noastre de azi. În cartea aceea nu vorbește un antroposof, nu vorbește nici un ateu, ci un om care a fost angajat la Universitate pentru a preda teologia. Iar concluzia acestei cărți este aceea că Overbeck [Nota 31], autorul, spune aproximativ așa: Poate că mai există încă mult creștinism printre oameni, că oamenii se comportă în multe cazuri încă într-un mod creștin, dar teologia nu mai este în niciun caz creștină. – Asta înseamnă că ea a pierdut adevăratul concept de Christos, și în special acolo unde vrea să fie o teologie luminată. Acesta este rezultatul la care nu a ajuns un antroposof eretic, ci un profesor în teologie al Bisericii creștine.
Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, este ceea ce dumneavoastră vă e deja bine cunoscut – și anume nu din tradiție, ci din adevărata cunoaștere: Raportarea antroposofului la Misteriul de pe Golgota. Dumneavoastră puteți găsi în cele mai diferite locuri din așa-numitele cicluri de conferințe ceea ce este de spus în această privință. Dar ceea ce vreau să subliniez astăzi în mod deosebit este următorul aspect: Cât de puțin privește tocmai în ziua de azi teologul iluminat înspre Cel care, ca ființă christică exterioară Pământului, a trecut prin Misteriul de pe Golgota și a intrat după aceea în legătură cu inițiați și cu discipoli. Cât de puțin privește teologia înspre Cel ce a trăit după învierea Sa, fiind încă vizibil pentru discipolii săi inițiați! Dar cel ce se apropie de antroposofie poate ajunge treptat la o contemplare, o contemplare vie a acestui Misteriu de pe Golgota și el poate afla ce i-a învățat Christos pe discipolii Săi inițiați după învierea Sa. Și dacă te regăsești în aceasta, atunci lumea spirituală din jurul tău devine tot mai inteligibilă. Căci pentru a înțelege Misteriul de pe Golgota în sine, este necesară o înțelegere spirituală. Oamenilor le este atât de greu să înțeleagă Misteriul de pe Golgota, deoarece ei vor să-l înțeleagă în mod materialist. Însă multe lucruri dintre cele pe care le-a destăinuit Christos însuși discipolilor Săi inițiați după învierea Sa, mai trăiesc încă la primii Părinți ai Bisericii. Și din aceste multe aspecte, aș dori să vă evidențiez astăzi doar una.
Vedeți dumneavoastră, omenirea de dinaintea Misteriului de pe Golgota trăia întru totulîntr-un fel de înțelepciune primordială. Dacă ne întoarcem la stările inițiale ale Pământului, nu găsim acolo omul primitiv cu un aspect mai mult sau mai puțin animal – acesta era doar aspectul său exterior – ci acel om primitiv care primise o înțelepciune primordială din ființa divin-spirituală, supraumană. Pe ici și pe colo, s-a subliniat în mod deosebit o înțelepciune primordială a Pământului, care nu este deloc o himeră, ci ceva care a existat. Oamenii au pornit de la înțelepciune, nu de la ne-înțelepciune. Această înțelepciune primordială pe care o admirăm în mod deosebit în ziua de azi, când o regăsim conștient pe baza antroposofiei, a fost mai mult o înțelepciune de vis. Oamenii o viețuiau în imagini care nu erau conectate cu un sentiment puternic al Eului. Se poate spune că la începutul evoluției Pământului, printre oameni care aveau în exterior un aspect mai mult animal, exista un fel de înțelepciune primordială infinit de profundă, provenită de la entitățile divin-spirituale. Oamenii cunoșteau această înțelepciune primordială doar în imagini. În orice caz, dacă oamenii vor privi cândva în structura deplină a naturii, vor judeca și elementul animal altfel decât îl judecă în ziua de azi. Atunci oamenii vor privi, de exemplu, la șarpele care zace, digerând, imobil, ca paralizat, și vor vedea că în ceea ce este încolăcit acolo în toată lungimea sa, există o viață lăuntrică, și că acolo se trăiește infinit de mult în imagini, ca într-un vis cosmic, astfel încât chiar și digestia șarpelui este îngrijită din lumea imaginilor, din Cosmos. Chiar și înlăuntrul ahrimanicului se va descoperi spiritualul.
Dar această înțelepciune primordială a fost doar o înțelepciune ca de vis. Asta a determinat ca oamenii să nu resimtă pe deplin ceea ce resimte omul în ziua de azi cu toată intensitatea, pur și simplu prin faptul că el este organizat în vederea percepției exterioare: anume moartea. Deși strămoșii noștri de la începutul Pământului nu aveau reprezentări animale în privința semenilor lor și a lor înșiși, ei nu aveau deloc acea viziune despre moarte până în lăuntrul sufletului omenesc, pe care a avut-o ulterior omenirea. Oamenii trăiau, apoi încetau să trăiască fără să fie într-un fel atinși de această încetare a vieții, din motivul că ei primeau în timpul vieții lumina spirituală prin înțelepciunea primordială. Ei nu se simțeau niciodată complet în afara spiritului. De aceea, ei nu au trăit moartea ca pe un eveniment deosebit, ci doar ca pe o dezbrăcare, cum este năpârlirea unei piei de șarpe. Ei nu viețuiau moartea cu acuitatea cu care trebuie să o viețuim noi. Asta înseamnă că pentru a privi moartea în modul în care trebuie să o facă omenirea actuală, sunt necesare și alte forțe spirituale decât cele pe care le-a avut omenirea primordială. Dar enigma morții, în modul cum stă ea astăzi în fața omenirii, s-a evidențiat tot mai mult, însă nu se conturase încă în întregime în vechile timpuri de dinaintea Misteriului de pe Golgota.
Apoi s-a apropiat. Să ne gândim însă acum pentru o clipă că el nu s-ar fi împlinit, că nu s-ar fi întâmplat deloc ceea ce ne vestesc Evangheliile; să acceptăm această ipoteză: Atunci evoluția omenirii s-ar fi desfășurat în așa fel încât omul ar fi împins din ce în ce mai mult înțelepciunea primordială în inconștient. El ar fi privit doar spre exterior. Moartea cumplită, împreună cu tot ceea ce este legat de contemplarea morții, ar fi stat fără consolare înaintea omenirii. Și când s-a apropiat mileniul, secolul din evoluția omenirii de pe Pământ, când a avut loc Misteriul de pe Golgota, tot ceea ce era legat de contemplarea morții stătea tot mai mult în fața sufletelor omenești. Și asta le-a împărtășit Christos Cel Înviat, discipolilor Săi inițiați. El le-a spus: Omul a primit o înțelepciune primordială de la entitățile divin-spirituale într-o vreme când zeii nu cunoscuseră ei înșiși moartea. În înțelepciunea primordială nu este cuprinsă o viziune asupra morții și a învingerii morții, căci înlăuntrul lumilor divine exista doar metamorfoză, nu exista moarte. Dar Eu – așa a spus Christos după Învierea Sa – am fost trimis de aceia care sunt devotați Dumnezeului Tată, pentru a viețui pe Pământ ceea ce nu poate fi viețuit în lumea divină: Eu M-am îmbrăcat cu un trup fizic.– El le-a spus, după Înviere, discipolilor Săi inițiați – ceea ce s-a propagat abia mai târziu, căci creștinismul a fost exteriorizat abia în secolul al IV-lea –: Eu am coborât pe Pământ ca să fac experiența divină a morții, pentru ca zeii să cunoască moartea, pentru ca acela care va cuprinde creștinismul în adevărul său să învețe să înțeleagă victoria a tot ceea ce este spiritual asupra pământescului în moarte.
Atunci a fost îndreptată marea chemare către omenire de a înțelege astfel moartea, pentru ca în felul acesta spiritualitatea să se elibereze de om după ce a fost un timp în lumea pământească. Dar este ceea ce și-au însușit zeii înșiși drept cunoaștere prin Misteriul de pe Golgota. Drept urmare, crucea înălțată pe Golgota este și un eveniment pentru Cosmos. Cosmosul și-a elaborat evenimentele în așa fel încât aici s-a petrecut ceva important pe Pământ. Crucea nu a fost numai înălțată de pe Pământ, crucea a fost coborâtă pe Pământ pentru ca zeii să poată pune pe Pământ ceva ce trebuia înțeles în lumea zeilor, pentru ca oamenii să o poată contempla. Tot așa, omul trebuie să-L cunoască pe adevăratul Christos, în timp ce astăzi, dacă abordezi teologia, contemplarea lui Christos dispare. Puteți înlocui, de exemplu, la Harnack [Nota 32] peste tot numele lui Christos cu numele general al lui Dumnezeu, căci nicăieri nu se vorbește despre Christos Cel Înviat, Cel Viu, și în felul acesta Misteriul de pe Golgota nu este recunoscut în sensul său suprapământesc. Atunci când omul se unește cu această importanță, el ajunge tot mai mult la ideea că deși spiritualitatea are nevoie de moarte, omul însuși nu ar putea ajunge la deplina sa dezvoltare dacă nu ar trece mereu prin Poarta morții. După ce a fost făcut începutul pentru întreaga evoluție viitoare a Pământului, de a înțelege moartea omului prin Misteriul de pe Golgota, trebuie mers mai departe. Noi trebuie să mai înțelegem și altceva.
În jurul nostru se află în ziua de azi întreaga natură moartă. Noi ne felicităm realmente dacă putem înțelege această natură. Noi nu vrem să înțelegem numai pietrele, ci și plantele și lumea animală prin chimismul lor. Noi am dori să purtăm ceea ce este mort, în toate. Și dacă e ca oamenii să-și propună un ideal în cunoștințele lor actuale, idealul este acela de a pune în locul vieții un mecanism și un chimism mort. Ei ar vrea să poată spune: Aici se află o plantă, care dezvoltă procese minuscule, care se alcătuiesc în așa fel încât atunci când privești planta tot ceea ce este viețuit drept proces chimic izolat se contopește laolaltă, și noi numim asta viață! Dar lucrurile nu stau așa, acolo înăuntru este viața adevărată. Trebuie să ne fie clar că în jurul nostru este moarte și că prin cunoștințele noastre noi ne orientăm spre moarte. Dar așa cum creștinismul ne-a smuls din unirea cu moartea, așa cum ne-a învățat el că cel care nu înțelege învierea, care nu-L înțelege pe Christos ca fiind Cel Viu, este mort în sufletul său – tot așa trebuie să înțelegem și că dacă ne unim numai cu ceea ce este mort devenim noi înșiși morți și ahrimanici, dar dacă avem curajul și iubirea față de toate ființele din jurul nostru să unim ceea ce sunt ființele înseși și nu ceea ce este idee moartă a noastră despre ele, atunci îl găsim pe Christos pretutindeni, atunci găsim pretutindeni victoria spiritului. Atunci va trebui probabil să mai vorbim, într-un mod care le va apare paradoxal contemporanilor noștri despre ființele individuale care trăiesc în elementul solid, lichid ș.a.m.d., căci atâta timp cât nu vorbim despre asta, vorbim despre o știință moartă, ne-christificată. Și abia atunci nu vom mai vorbi despre o astfel de știință când ne vom decide să vorbim despre aceste lucruri așa cum vorbim noi despre ele în adevăratul creștinism. Astfel, noi trebuie să christificăm tot ceea ce este știință, noi trebuie să purtăm ceea ce putem constitui noi prin comunitatea noastră cu Christos în întreaga știință, în întreaga cunoaștere, în întreaga noastră viață. Și doar în felul acesta va deveni Misteriul de pe Golgota cu adevărat rodnic între oameni prin forță umană și strădanie umană și iubire umană. Și în acest sens, putem spune: Antroposofia este în toate detaliile o strădanie de christificare a lumii.
Noi înălțăm deasupra noastră semnul lui Christos. Dacă privim la natura exterioară, putem spune doar dintr-o boală lăuntrică: Nu există niciun Dumnezeu în natură. Dar dacă privim natura cu un suflet cu adevărat contemplativ, atunci Îl găsim pretutindeni în ea pe Dumnezeu, și atunci spunem pur și simplu din natură: Ex Deo nascimur.
Dacă nu spunem aceasta în ființa noastră cea mai lăuntrică, este o boală. Dar în decursul vieții noastre pe Pământ trebuie să-L găsim pe Christos prin propriile noastre forțe sufletești, altfel nu putem muri în mod corespunzător deoarece numai Christos intermediază omenirii actuale viața din moarte. Și este pur și simplu o problemă de destin a vieții omenești dacă îl putem prelua pe Christos în noi, dacă îl putem găsi pe Christos, dacă putem învăța să înțelegem Misteriul de pe Golgota, dacă învățăm să spunem în ființa noastră cea mai lăuntrică: In Christo morimur.
Și așa cum este un fel de boală a omului să nu poată ajunge la Dumnezeul-Tată, tot așa este un destin mizerabil să nu ajungă la Dumnezeu-Fiul. Dar de aici decurge totodată o slăbiciune a spiritului: Căci dacă ne pătrundem cu iubirea și cunoașterea Dumnezeului-Tată și a lui Christos, atunci se va trezi ceva în noi care ne va conduce în spiritualitatea vie, în ciuda întregii morți, în ciuda întregii naturi moarte. Și atunci spunem, prin puterea Dumnezeului-Tată, prin puterea Dumnezeului-Christos: Per Spiritum sanctum reviviscimus, Vom fi renăscuți în Spiritul Sfânt.
Și așa se rezumă într-o cunoaștere clară – și nu dintr-o strădanie nebuloasă confuză – ceea ce se poate ști în următoarele cuvinte:
Ex Deo nascimur – din Dumnezeu ne naștem.
In Christo morimur – în Christos murim.
Per Spiritum sanctum reviviscimus – prin Spiritul Sfânt vom reînvia în Sinea spirituală.
