Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CĂI ADEVĂRATE ȘI FALSE ÎN INVESTIGAŢIA SPIRITUALĂ

GA 243

CONFERINŢA a VI-a

Torquay, 16 August 1924

CUNOAŞTEREA INIŢIATICĂ

Veghea de zi şi conştienţa de vis

Am vorbit deja despre diferitele stări de conştienţă care se pot dezvolta din forţele sufletului uman. Cunoaşterea iniţiatică depinde de faptul că noi cunoaştem lumea pornind de la aceste multiple stări de conştienţă.

Astăzi ne propunem să ne facem o idee despre cum poate fi omul în legătură cu lumea prin aceste diferite stări de conştienţă. În primul rând, să ne amintim de faptul că pentru viața civilizației de astăzi, pentru tot ceea ce omenirea actuală recunoaște în privința realității, în privința existenței, există de fapt numai o stare de conştienţă, care este starea de veghe a vieții de zi. Pe lângă această veghe a vieții de zi, pentru omul actual în ciclul cosmic prezent mai există încă două stări de conştienţă. Ele însă pentru început nu pot fi considerate ca determinante în mod direct pentru o cunoaştere.

Prima dintre acestea este conştienţa de vis, în cadrul căreia omul vieţuieşte amintiri ale vieţii sale de peste zi sau vagi percepţii din viaţa spirituală. Dar în decursul visului obişnuit aceste amintiri sau percepţii sunt atât de distorsionate, atât de amestecate cu imagini şi simboluri distorsionate şi necorelate, încât nu ajută cunoaşterii în niciun fel.

Dacă, cu ajutorul cunoaşterii iniţiatice, dorim să aflăm în ce lume sălăşluieşte omul când doarme, răspunsul va fi aproximativ acesta: în decursul vieţii normale omul posedă un corp fizic, care este perceptibil prin simţuri şi face obiectul studiilor ştiinţifice (vezi desenul, luminos). Acesta este primul element component al constituţiei omeneşti, elementul pe care toată lumea îşi închipuie că îl înţelege, dar pe care, de fapt, aşa cum vom vedea mai târziu, omul îl cunoaşte cel mai puţin în ziua de azi.

desen 8
tabla 7 Tabla 7
[mărește imaginea]

Al doilea mădular este corpul eteric, care este descris mai în detaliu în lucrările mele, în special în cartea mea Teosofie. Corpul eteric sau corpul forţelor formatoare este o organizare delicată, imperceptibilă vederii obişnuite. El poate fi perceput doar atunci când omul a dezvoltat prima stare de conştienţă capabilă să însoţească morţii în primii ani după moarte. Corpul eteric sau corpul forțelor formatoare (portocaliu) este mai intim conectat cu Cosmosul decât este corpul fizic, care este mai independent în întreaga sa organizare.

Apoi omul are un al treilea mădular în organizarea sa, pe care desigur îl putem denumi cum vrem, dar servindu-ne de vechea terminologie îl numim corpul astral (verde). El este o organizare imperceptibilă prin simţuri, şi nici nu poate fi perceput în acelaşi fel ca şi corpul eteric. Dacă am încerca să percepem corpul astral cu facultăţile noastre cognitive cu ajutorul cărora percepem lumea exterioară actuală sau cu capacităţile următoarei stări superioare de conştienţă care se află în legătură cu cei morţi, nu am vedea decât un vid, un vacuum, în locul unde se află acesta.

Ca să rezumăm: omul posedă un corp fizic care este perceptibil prin simţuri; un corp eteric perceptibil prin imaginaţiune datorită forţelor care pot fi dezvoltate prin practicarea concentrării şi meditaţiei în maniera deja indicată. Dar dacă încercăm să percepem corpul astral cu ajutorul acestor forţe, întâlnim un vid, un gol în spaţiu. Acest gol se umple cu conţinut doar atunci când ajungem la starea de conştienţă golită pe care am descris-o, când ne putem confrunta cu lumea în deplină conştienţă trează şi în aşa fel încât, deşi impresiile senzoriale sunt suprimate iar gândirea şi amintirile sunt reduse la tăcere, rămânem totuşi conştienţi de existenţa ei. Noi ştim atunci că în acest gol ne-am aflat cel dintâi vehicul spiritual, corpul astral uman.

Un alt mădular al organizării omeneşti este Eul (roșu). Noi percepem Eul doar atunci când dezvoltăm progresiv conştienţa golită.

Când visăm, corpurile noastre fizic şi eteric sunt detaşate de corpul astral şi de Eu, care se află în lumea spirituală, dar noi nu putem percepe cu corpul astral şi cu Eul, dacă nu posedăm decât o conştienţă normală. Noi percepem impresiile exterioare ale lumii din jurul nostru pentru că avem un corp fizic înzestrat cu ochi şi cu urechi. În stadiul actual al evoluţiei omului, în cadrul vieţii obişnuite, corpul său astral şi Eul său, spre deosebire de corpul său fizic, nu sunt înzestrate cu ochi şi cu urechi. De aceea, atunci când el se retrage din corpurile sale fizic şi eteric pentru a intra în starea de vis, este ca şi cum ar avea, în lumea fizică, un corp fizic lipsit de ochi şi de urechi, astfel încât totul în jurul său e întunecat şi tăcut. Dar niciodată nu s-a intenţionat ca Eul şi corpul astral să rămână lipsite de organe, de ochi şi de urechi sufleteşti. Prin antrenamentul spiritual despre care am vorbit în cărţile mele, putem trezi aceste organe spirituale în corpul astral şi în Eu şi astfel putem vedea în lumea spirituală cu ajutorul cunoaşterii ce izvorăşte din iniţiere. Atunci omul se retrage din corpurile fizic şi eteric şi percepe spiritualul, tot aşa cum atunci când se află în corpurile fizic şi eteric percepe lumea fizică, şi, într-un anume sens, şi etericul. Omul care ajunge la această cunoaştere accede la iniţiere.

Care este însă situaţia omului obişnuit care visează?Încercaţi să vă imaginaţi în mod concret procesul adormirii.

desen 9
Tabla 7

Corpul fizic şi corpul eteric rămân în pat, în vreme ce corpul astral şi Eul se retrag din vehiculul fizic. În acest moment, corpul astral mai vibrează încă în armonie cu corpurile fizic şi eteric. Corpul astral a participat la toate activităţile lăuntrice ale ochilor şi urechilor şi la activităţile voinţei, în cadrul funcţionării corpurilor fizic şi eteric, pe tot parcursul zilei. Corpul astral şi Eul au participat la toate acestea. Când ele părăsesc corpul, vibraţia continuă. Dar experienţele zilei, ce continuă să vibreze, vin acum în contact cu lumea spirituală înconjurătoare şi începe o interacţiune confuză, haotică între activitatea lumii spirituale exterioare şi vibraţiile ce se continuă ale corpului astral (vezi sesenul: sunt desenate puncte răspândite – portocaliu). Individul este prins în această interacţiune şi este conştient de învălmăşeală. Tot ceea ce el a adus cu sine şi-a lăsat amprenta asupra lui, continuă să vibreze şi devine vis.

Este evident că aşa ceva nu poate contribui la înţelegerea realităţii. Care este situaţia iniţiatului? Când iese din corpurile fizic şi eteric, el este capabil să blocheze amintirile şi vibraţiile reziduale care mai persistă. El suprimă, deci, tot ceea ce izvorăşte din corpurile fizic şi eteric. În plus, prin concentrare, meditaţie şi dezvoltarea conştienţei golite, iniţiatul a reuşit să-şi dezvolte ochi şi urechi sufleteşti. El percepe acum nu ceea ce se întâmplă în sine însuşi, ci ceea ce se întâmplă în lumea spirituală din jurul său. În locul visului, el începe să perceapă lumea spirituală. Conştienţa de vis este o replică haotică a percepţiei spirituale.

Când iniţiatul a reuşit să-şi dezvolte aceste organe lăuntrice astrale, clarvederea şi claraudiţia, la început el se află într-un conflict continuu şi caută să suprime aceste reminiscenţe, aceste vibraţii reziduale ce vin din partea corpurilor fizic şi eteric. Când intră în lumea imaginaţiunilor, când dobândeşte o percepţie intuitivă a spiritualului, el trebuie să se lupte permanent pentru a împiedica visele să se manifeste. Există o interrelaţie permanentă între ceea ce, în el, caută să se piardă în fantezii de vis şi să-l înşele şi ceea ce reprezintă adevărul lumii spirituale.

În cele din urmă, fiecare aspirant se familiarizează cu acest conflict. El înţelege că, în momentul în care se străduie să intre conştient în lumea spirituală, vede imagini reziduale, deranjante ale lumii fizice, ce revin şi se suprapun peste adevăratele imagini ale lumii spirituale. Doar prin răbdare şi stăruinţă poate el rezolva acest intens conflict interior.

Dar dacă noi suntem prea uşor de mulţumit cu imaginile de vis care ne inundă conştienţa, e foarte uşor să ne creăm în vis o lume iluzorie, în loc să intrăm într-o lume a realităţii spirituale. Într-adevăr, aspirantul trebuie să aibă un control interior deosebit de puternic şi inteligent. Imaginaţi-vă cât îl solicită acest lucru. Dacă vorbim despre investigaţia spirituală, sau despre modalităţile de a ajunge la lumea spirituală, trebuie să atragem atenţia asupra acestor lucruri. Dacă dorim să facem primii paşi către o înţelegere a lumii spirituale, trebuie să avem un entuziasm real pentru această sarcină. Letargia lăuntrică, indiferenţa lăuntrică sau indolenţa reprezintă obstacole pe calea îndeplinirii ei. Viaţa noastră lăuntrică trebuie să fie activă, vie şi sensibilă. Dar există pericolul de a ne pierde în reverii, de a ne ţese o reţea de iluzii. Trebuie să putem, pe de o parte, să ne avântăm în înălţimi pe aripile fanteziei şi, pe de altă parte, să fim capabili de a ne tempera această activitate şi sensibilitate lăuntrică cu prudenţă şi judecată lucidă.

Iniţiatul trebuie să posede amândouă aceste calităţi. Nu este de dorit pur şi simplu să te supui emoţiilor tale; la fel de nepotrivit este să te supui dictatelor intelectului şi să judeci totul raţional. Noi trebuie să găsim un echilibru între aceste două extreme. Trebuie să putem visa, şi totuşi să fim capabili de a rămâne cu picioarele pe pământ. Atunci când intrăm în lumea spirituală trebuie să fim capabili de a participa la lumea dinamică a imaginaţiei creative, dar în acelaşi timp să avem un control ferm asupra noastră înşine. Trebuie să avem capacităţile unui poet dăruit cu o imaginaţie bogată, dar să nu cădem pradă tentaţiilor acesteia. Trebuie să fim capabili ca, în fiecare moment al străduinţei noastre către adevărul spiritual, să fim animaţi de un impuls creator. Trebuie să putem controla alunecarea către o lume a fanteziei şi să ne bazăm pe bunul-simţ practic. Atunci nu vom deveni victime ale iluziei, ci vom vieţui realitatea spirituală.

Această dispoziţie interioară a sufletului este de o importanţă vitală în adevărata investigaţie spirituală. Când reflectăm asupra naturii conştienţei de vis şi ne dăm seama că ea evocă imagini haotice din lumea spirituală, realizăm în acelaşi timp că, pentru a putea dobândi cunoaştere spirituală, întreaga forţă a personalităţii noastre trebuie să pătrundă acum în acea energie psihică ce se menţine, altminteri, într-o stare de vis. Abia atunci începem să înţelegem ce anume implică intrarea în lumea spirituală. Am mai spus că prin conştienţa de vis se evocă spiritualul. Această afirmaţie poate părea în contradicţie cu aceea că prin conştienţa de vis se evocă de asemenea imagini ce derivă din viaţa corporală. Dar trupul nu este doar fizic, el este în întregime străbătut de spiritualitate. Când cineva visează că i se pune în faţă un prânz gustos şi elegant şi el îl consumă, deşi nu are în buzunar nici a zecea parte din preţul mesei, prin acest simbol al hranei i se înfăţişează o imagine a conţinutului real, spiritual şi astral, al organelor digestive. În vis există întotdeauna un element spiritual, în pofida faptului că acest spiritual îşi are sediul în corporal. Visul conţine întotdeauna un element spiritual; dar foarte adesea este vorba de un spiritual asociat cu trupul. Este necesar să înţelegem acest lucru.

Trebuie să înţelegem că, atunci când visăm şerpi, inelele lor sunt un simbol al organelor digestive sau al vaselor de sânge din cap. Noi trebuie să pătrundem aceste secrete, căci doar atunci când întreprindem o investigaţie spirituală cu ajutorul ştiinţei iniţiatice şi acordăm cea mai mare atenţie acestor lucruri putem ajunge la o înţelegere a acestor elemente subtile, intime care trebuie să se dezvolte în sufletele noastre.


Vârsta ca organe de înțelegere

A treie stare prin care omul trece în decursul vieţii obişnuite este somnul fără vise. Să ne amintim cum se petrece acesta: corpurile fizic şi eteric sunt culcate în pat; în afara lor se află corpul astral şi organizaţia Eului. Vibraţiile reziduale şi reminiscenţele ce vin dinspre corpurile fizic şi eteric au încetat. Omul sălăşluieşte în lumea spirituală doar cu Eul şi corpul său astral. Dar, neavând organe, nu poate percepe nimic. Este înconjurat de întuneric; doarme. Somnul fără vise înseamnă că noi trăim în Eul şi corpul nostru eteric şi suntem incapabili de a percepe vasta, maiestuoasa lume ce ne înconjoară. Să luăm cazul unui orb. El nu are o percepţie vizuală a culorilor şi formelor. În ceea ce le priveşte, el este adormit. Acum imaginaţi-vă un om ce trăieşte în Eul şi corpul său eteric, dar lipsit de organe de percepţie. În ceea ce priveşte spiritualul, el este adormit. Aceasta este starea omului în decursul somnului fără vise. Scopul concentrării şi al meditaţiei este de a dezvolta ochi şi urechi în corpul astral şi în organizaţia Eului. Omul începe atunci să contemple plenitudinea spirituală ce îl înconjoară. El percepe spiritual cu ceea ce în cadrul conştienţei normale e pierdut în somn şi pe care trebuie să-l trezească prin meditaţie şi concentrare. Elementele ce altfel sunt necoordonate trebuie integrate. Atunci el priveşte în lumea spirituală şi participă la viaţa lumii spirituale în acelaşi fel în care, în mod normal, participă la viaţa lumii fizice cu ajutorul ochilor şi urechilor. Aceasta este adevărata cunoaştere iniţiatică. Nu putem pregăti o persoană pentru percepţia spirituală cu ajutorul mijloacelor exterioare; ea trebuie mai întâi să înveţe să-şi organizeze în mod eficient viaţa interioară care, în mod normal, este atât de haotică.

În fiecare epocă a istoriei omenirii a fost un lucru obişnuit să se pregătească anumiţi candidaţi atent aleşi pentru iniţiere. Această practică s-a întrerupt întrucâtva în perioada de materialism extrem, adică între secolul al XV-lea şi perioada actuală. În decursul acestor secole, adevăratul înţeles al iniţierii a fost uitat. Oamenii au sperat să-şi satisfacă fără iniţiere dorinţa de cunoaştere, şi astfel ei au ajuns treptat să creadă că numai lumea fizică este domeniul cuvenit cercetării. Dar ce este în realitate lumea fizică? Dacă nu îi considerăm decât aspectul fizic nu o vom putea înţelege. Noi nu înţelegem lumea fizică decât atunci când putem sesiza spiritul care îi dă formă. Omenirea trebuie să recucerească această cunoaştere, căci astăzi ne aflăm la o răscruce. Lumea ne înfăţişează o imagine de dizarmonie şi haos crescând. Dar noi ştim că în mijlocul acestui haos, a acestui vârtej de pasiuni întunecate, ce înceţoşează şi ameninţă să distrugă totul, persoanele intuitive sunt conştiente de prezenţa puterilor spirituale care se străduie în mod activ să trezească în om o nouă spiritualitate. Iar pregătirea pentru antroposofie constă în primul rând în ascultarea acestei voci a spiritului care mai poate fi încă auzită în mijlocul clamorii vremurilor noastre materialiste.

Am spus că de-a lungul tuturor epocilor unii oameni s-au străduit să-şi dezvolte organizarea omenească în aşa fel încât să poată percepe lumea spirituală. Condiţiile variau în funcţie de epocă. Dacă privim la Antichitatea caldeeană, sau la epoca lui Brunetto Latini, vedem că oamenii nu erau atât de strâns legaţi de corpurile lor fizic şi eteric cum se întâmplă astăzi, când suntem ferm ancoraţi în aceste corpuri. Şi aşa şi era de aşteptat; este consecinţa inevitabilă a educaţiei noastre moderne. În definitiv, cum ne putem aştepta să fim capabili să comunicăm cu fiinţele spirituale când suntem obligaţi în multe cazuri să învăţăm să scriem şi să citim înainte de schimbarea dinţilor? Îngerii şi fiinţele spirituale nu ştiu să scrie şi să citească. Scrisul şi cititul s-au dezvoltat în decursul evoluţiei umane ca răspuns la condiţiile fizice. Şi dacă întreaga noastră fiinţă este orientată către investigaţia pur ştiinţifică vom avea, bineînţeles, dificultăţi în a ne retrage din corpurile noastre fizic şi eteric.

Epoca nostră modernă găseşte o oarecare satisfacţie în a orândui întreaga viaţă culturală în aşa fel încât noi să nu avem nicio posibilitate de a avea experienţe spirituale atunci când suntem separaţi de corpurile noastre fizic şi eteric. Nu doresc să mă ridic împotriva culturii contemporane, şi nici nu vreau s-o critic. Ea este expresia inevitabilă a epocii. Voi discuta mai târziu implicaţiile acestui fapt; între timp noi trebuie să acceptăm lucrurile aşa cum sunt.

În vechime, legătura dintre corpul astral şi Eu, pe de o parte, şi corpurile fizic şi eteric, pe de altă parte, era mult mai puţin strânsă, chiar şi în stare de veghe, decât este astăzi. Iniţiaţii depindeau şi ei de această asociere mai liberă a corpurilor care le era naturală, într-adevăr, în trecutul îndepărtat, aproape oricine putea fi iniţiat în Misterii. Dar numai în vremurile foarte vechi ale culturii indiene primordiale şi ale vechii culturi persane a fost posibil pentru fiecare om să fie ridicat deasupra condiţiei sale umane.

Mai târziu, în epocile ulterioare, selectarea candidaţilor la iniţiere era limitată la aceia care nu aveau mari dificultăţi în a se retrage din corpurile lor fizic şi eteric – oameni al căror corp astral şi Eu se bucurau de o oarecare independenţă. Existau condiţii obligatorii pentru iniţiere. Aceasta nu înseamnă că nu se făceau toate eforturile pentru a ajuta iniţiatul să atingă cel mai înalt grad de iniţiere pe care i-l îngăduia potenţialul său. Dar, dincolo de un anumit punct, succesul depindea de uşurinţa sau dificultatea cu care aspirantul îşi putea obţine independenţa în corpul astral şi Eu. Iar acest lucru era determinat de constituţia şi dispoziţia sa naturale. Deoarece omul se naşte în lume, el este inevitabil dependent de lume, într-o oarecare măsură, între naştere şi moarte.

Întrebarea care se pune acum este dacă omul prezentului este supus aceloraşi limitări atunci când porneşte pe calea iniţierii. Într-o oarecare măsură, aşa este. Deoarece în aceste conferinţe doresc să ofer o prezentare clară şi completă a căilor adevărate şi false ce duc către lumea spirituală, aş dori să indic dificultăţile ce se ridică în prezent în calea iniţierii.

Atunci când omul din vechime devenea iniţiat, acest lucru depindea în mai mare măsură de înzestrarea sa naturală. Omul modern poate, de asemenea, fi condus până la pragul iniţierii; de fapt, cu ajutorul unui antrenament psihic adecvat el îşi poate dezvolta corpul astral şi organizaţia Eului până într-atât încât poate să dezvolte vederea spirituală şi să perceapă lumea spirituală. Dar pentru a dezvolta şi a perfecţiona această vedere el mai depinde în ziua de azi şi de un alt lucru, de un element de o extremă delicateţe şi subtilitate. Vă voi ruga să nu trageţi niciun fel de concluzii definitive cu privire la ce vă voi spune astăzi până când nu veţi fi familiarizat cu conţinutul următoarelor conferinţe. Trebuie să înaintez pas cu pas în explicaţiile mele.

În prezent, în ceea ce priveşte iniţierea, omul depinde într-o oarecare măsură de vârsta sa. Să luăm ca exemplu cazul cuiva care are vârsta de 37 de ani când îşi începe iniţierea şi speranţa sa de viaţă este bună. El începe să practice meditaţia, concentrarea sau alt fel de exerciţii spirituale, fie sub supraveghere sau în mod independent, conform cu instrucţiunile din vreun manual. Ca rezultat al meditaţiilor repetate asupra unei teme, el obţine, mai întâi, capacitatea de a-şi privi retrospectiv viaţa terestră. Viaţa sa pământească îi apare în faţa ochiului interior sub forma unui tablou uniform. La fel cum în vederea normală tridimensională obiectele sunt situate în spaţiu – aici avem primele două rânduri de scaune şi ocupanţii lor, dincolo o masă şi peretele în spatele ei; noi vedem simultan întreaga perspectivă – tot astfel, când atingem un anumit nivel de iniţiere, putem vedea în timp. Avem atunci impresia că trecerea timpului e ceva spaţial. Şi acum ne vedem pe noi înşine la vârsta de 37 de ani. Am avut anumite experienţe la vârsta de 36 de ani, la vârsta de 35 de ani etc., şi tot aşa, mergând înapoi, până în momentul naşterii noastre. Vedem în mod retrospectiv un tablou uniform ce ni se înfăţişează.

Să presupunem acum că într-o anumită etapă a iniţierii sale acel om îşi revede în mod retrospectiv viaţa. La vârsta de 37 de ani el va fi capabil să privească înapoi către perioada dintre naştere şi vârsta de aproximativ şapte ani, momentul schimbării dinţilor.

Apoi el va putea privi înapoi la perioada cuprinsă între vârsta de şapte ani şi vârsta de 14 ani, până la pubertate. Şi mai târziu va putea privi retrospectiv la perioada dintre 14 şi 21 de ani, şi la restul vieţii sale până la vârsta de 37 de ani. El va putea contempla panorama vieţii sale într-o perspectivă spaţio-temporală, ca să spunem aşa. Dacă este capabil să adauge percepţiei sale şi starea de conştienţă ce se naşte din conştienţa de veghe golită, va fi străbătut de o anume forţă a viziunii. El dobândeşte înţelegere, dar aceasta poate îmbrăca forme foarte diferite. Experienţele sale dintre naştere şi vârsta de şapte ani, cele dintre 14 şi 21 de ani, ca şi cele din anii de mai târziu vor evoca în sufletul său reacţii diferite. Fiecare perioadă a vieţii reacţionează în felul său propriu; fiecare perioadă are propria sa forţă vizionară.

Să observăm acum omul de 63 sau 64 de ani. El poate privi retrospectiv perioade mai târzii ale vieţii sale. Perioada cuprinsă între vârstele de 21 şi 42 de ani îi apare relativ uniformă. Apoi urmează şi alte diferenţieri. Există deosebiri semnificative între percepţiile sale din perioada dintre 42 şi 49 de ani, în perioada dintre 49 şi 56 de ani, dintre 56 şi 63 de ani. Toate aceste perioade fac parte integrantă din alcătuirea sa. Ele reprezintă aspectele spirituale ale vieţii sale pe Pământ. Dacă el îşi dezvoltă această vedere lăuntrică, va vedea că modurile diferite de a înţelege depind de nivelul atins de fiinţa sa la o anume vârstă. Primii şapte ani ai copilăriei trezesc în el un alt mod de a înţelege decât anii cuprinşi între vârsta de şapte şi cea de 14 ani. În perioada adolescenţei, între 14 şi 21 de ani, lucrurile se schimbă din nou; anii dintre 21 şi 42 de ani aduc o nouă diferenţiere, care este urmată la rândul său de puterea de înţelegere oarecum diferită ce aparţine perioadelor mai târzii ale vieţii.

Să presupunem că ne-am însuşit capacitatea de a avea imagini-amintiri ale experienţelor noastre de viaţă şi, în plus, am dobândit şi capacitatea de înţelegere ce derivă din conştienţa golită ce şterge imaginile-amintiri. Forţele inspiraţiei intră acum în acţiune, astfel că nu ne mai examinăm acum viaţa prin intermediul ochilor fizici, ci prin ochiul spiritual, noul organ al vederii. Prin inspiraţie ajungem în punctul în care nu mai avem nevoie să vizualizăm din amintire imagini ale perioadelor vieţii noastre cu întâmplările lor separate, ci le percepem prin ochi şi urechi spirituale. La un moment dat vedem prin clarvedere perioada vieţii noastre dintre şapte şi 14 ani, altă dată percepem prin claraudiţie perioada dintre 49 şi 56 de ani, exact aşa cum mai înainte auzeam şi percepeam lumea exterioară atunci când ne foloseam ochii şi urechile. În lumea inspiraţiei, ne folosim de forţele ce derivă din perioada dintre vârsta de şapte şi cea de 14 ani şi din perioada dintre 42 şi 49 de ani. În această lume, perioadele vieţii devin organe de cunoaştere diferenţiate. Astfel că noi suntem, într-o oarecare măsură, dependenţi de vârsta pe care o avem în ceea ce priveşte amploarea viziunii noastre. La vârsta de 37 de ani suntem perfect capabili să vorbim despre iniţiere pornind din experienţa proprie, dar la vârsta de 63 de ani am putea vorbi dintr-o cunoaştere mai profundă, deoarece, la acea vârstă, ne vom fi dezvoltat alte organe. Perioadele vieţii creează aceste organe. Să presupunem acum că ne propunem să descriem personalităţi ca, de pildă, Brunetto Latini sau Alanus ab Insulis, dar nu după informaţii citite în cărţi, ci din cunoaştere clarvăzătoare. (Aceste exemple vă vor fi familiare pentru că am vorbit deseori despre dânşii în ultimele câteva zile.) Dacă încercăm să-i descriem când suntem la vârsta de 37 de ani, vom descoperi că suntem în contact cu ei în mod spiritual în starea de conştienţă trează din timpul somnului. Noi putem conversa cu ei, metaforic vorbind, la fel cum o facem cu ceilalţi oameni. Şi este ciudat că, atunci când ei discută cu alţii despre subiecte spirituale, nu pot vorbi decât de la actualul lor nivel de înţelepciune şi spiritualitate lăuntrică. Aşa vom vedea cât de multe putem învăţa de la ei. Noi trebuie să-i ascultăm şi să acceptăm cu inima deschisă ceea ce vor să ne înveţe.

Vă daţi seama, acum, că nu e puţin lucru să te afli în lumea spirituală în prezenţa unei asemenea personalităţi cum e Brunetto Latini. Dar, când ne-am făcut pregătirile necesare, vom fi în stare să discernem dacă suntem victimele unei iluzii a visului sau ne aflăm în prezenţa unei realităţi spirituale. Este, deci, posibil să evaluăm comunicările pe care le primim.

Să presupunem, deci, că la vârsta de 37 de ani noi conversăm cu Brunetto Latini în lumea spirituală. Nu trebuie, bineînţeles, să luăm acest lucru la modul literal. El ne-ar vorbi despre multe chestiuni; apoi, poate, noi am dori informaţii mai detaliate, mai precise. Şi atunci el ne-ar spune: „În acest caz trebuie să ne întoarcem din prezent, din secolul al XX-lea, înapoi, trecând prin secolele al XIX-lea şi al XVIII-lea, până în secolul în care am trăit când am fost profesorul lui Dante. Dacă doreşti să mă însoţeşti pe acest drum, va trebui să aştepţi până când vei fi puţin mai în vârstă, până când vei avea ceva mai mulţi ani în urma ta. Atunci îţi voi putea spune totul şi-ţi voi putea satisface setea de cunoaştere. Poţi deveni un înalt iniţiat, dar, în realitate, nu mă poţi însoţi pe acest drum doar în virtutea voinţei tale spirituale.” – Pentru ca această călătorie să fie posibilă trebuie să fiţi mai în vârstă. Dacă doriţi să fiţi sigur că nu veţi fi împiedicat de la a vă întoarce cu persoana respectivă în lumea spirituală, trebuie să fi trecut cel puţin de al 42-lea an sau chiar să fi atins vârsta de 60 de ani.

Aceste chestiuni vă vor arăta aspectele mai profunde ale fiinţei umane şi rolul semnificativ pe care-l joacă tinereţea şi vârsta înaintată a omului. Doar dacă atragem atenţia asupra acestor lucruri suntem în măsură să înţelegem de ce unii mor tineri iar alţii trăiesc până la adânci bătrâneţi în diferitele lor încarnări. Voi avea mai multe de spus despre acest subiect mai târziu.


Sferele stelare vârâte una în alta

Am văzut cum omul, în dezvoltarea sa, îşi lărgeşte şi aprofundează progresiv percepţia lumii spirituale. Am arătat cum relaţia sa cu o fiinţă ce există ca suflet excarnat în lumea spirituală, cum ar fi Brunetto Latini, se schimbă în conformitate cu condiţiile evoluţiei sale, după cum foloseşte pentru percepţia spirituală organele elaborate în tinereţe sau la o vârstă înaintată.

Priveliştea panoramică a lumii şi evoluţiei sale, care se desfăşoară astfel în faţa sufletului omului, se poate extinde şi la alte domenii, întrebarea este: în ce mod putem noi extinde conştienţa umană, înţelegerea umană, astfel încât să-i dăm o nouă direcţie? Astăzi voi indica tocmai o asemenea direcţie, iar în conferinţele următoare voi intra în mai multe detalii.

Când suntem în starea de conştienţă normală a vieţii noastre pământeşti dintre naștere și moarte, noi avem în jurul nostru mediul înconjurător pământesc. Nu am avea în jurul nostru doar mediul înconjurător pământesc, dacă visul nu at fi haotic, dacă am putea percepe în timp ce ne aflăm în starea de somn profund şi fără vise, în locul conştienţei obişnuite. Deoarece avem şi alte stări de conştienţă şi de percepţie, nu doar pe cea normală.

Dar să luăm în considerare următoarele: conştienţa noastră obișnuită are lumea pământească împrejurul său. Vreau deci să vă indic în acest fel (vezi desenul mai jos, verde) ceea ce este imediata împrejurime a Pământului – în interiorul Pământului omul nu vede. Aceasta este deci ce are sa în primul rând în fața conştienţa obişnuită. Toate celelalte în Cosmos, Soarele, Luna, celelalte stele strălucesc în această sferă. Soarele şi Luna trimit jos, pe Pământ, semne mai clare ale prezenţei lor în Cosmos decât celelalte corpuri cereşti. Fizicienii ar fi uluiţi dacă ar putea vieţui în felul lor propriu – căci ei refuză să accepte abordarea noastră – condiţiile ce domnesc în sfera Soarelui sau a Lunii. Căci descrierile ce se găsesc în manualele de astronomie, astrofizică şi altele asemenea nu corespund realităţii. Ele oferă doar indicaţii dintre cele mai vagi. În viaţa obişnuită, când dorim să cunoaştem pe cineva şi după o vreme avem ocazia să-i vorbim, de obicei nu spunem: Am doar o vagă impresie despre această persoană; trebuie ca el să se retragă până la o distanţă de unde aproape că nu-l mai pot vedea. Atunci voi avea o impresie mult mai clară despre el şi-l voi putea descrie.

Desigur, fizicienii nu au de ales; circumstanţele dictează şi de aceea ei nu pot descrie stelele decât de la mare distanţă. Dar o conştienţă transformată şi extinsă ne ridică până în lumea stelelor. Şi primul lucru pe care îl învăţăm din asta este să vorbim despre aceste lumi ale stelelor într-un cu totul alt mod decât acela în care vorbim despre ele în viaţa de zi cu zi.

desen 10
tabla 7 Tabla 7
[mărește imaginea]

În starea de conştienţă obişnuită noi ne vedem pe noi cum stăm aici pe Pământ, iar Luna o vedem noaptea sus, deasupra noastră, pe Cer. Pentru a putea vedea în alt mod, trebuie să intrăm într-o altfel de conştienţă şi câteodată acest lucru ne poate lua foarte mult timp. Când am atins această stare de conştienţă şi putem să ne percepem vieţuirile, toate experienţele pe care le-am trăit de la naştere până la vârsta de şapte ani, la schimbarea dinţilor, cu ajutorul acelei stări de conştienţă care se află în legătură cu cei morţi, cu o conştienţă care a atins starea de inspiraţie şi astfel a devenit forţă de vedere lăuntrică, atunci noi vedem o lume cu totul diferită în jurul nostru. Lumea obişnuită devine întunecată şi neclară.

Această altă lume este sfera lunară (vezi desenul, alb). Când am ajuns la acestă nouă stare de conştienţă, noi nu mai vedem Luna ca o entitate separată, ci trăim efectiv în sfera lunară. Orbita Lunii delimitează limita externă a sferei Lunii. Noi simţim că ne aflăm înăuntrul sferei lunare.

Dacă ar fi posibil ca un copil de opt ani să fie iniţiat şi şi-ar revedea primii şapte ani de viaţă, el ar putea trăi în acest mod în cadrul sferei lunare. Într-adevăr, un copil nu ar avea nici cea mai mică dificultate în a pătrunde în sfera lunară, deoarece nu a fost corupt încă de influenţele anilor mai maturi.

Teoretic, aceasta este o posibilitate; dar, bineînţeles, un copil de opt ani nu poate fi iniţiat.

Când folosim forţele ce derivă din prima perioadă a vieţii, de la naştere până la vârsta de şapte ani, pentru vederea spirituală, putem intra în această sferă a Lunii care se deosebeşte în mod radical de sfera pe care o percepem prin conştienţa obişnuită. Voi ilustra acest lucru cu o analogie.

În embriologia modernă, biologul studiază dezvoltarea embrionului începând de la stadiile cele mai timpurii. La un anumit moment, în decursul dezvoltării oului apare o îngroşare a membranelor într-un punct situat excentric, pe peretele exterior. Apoi se produce încapsularea şi se formează un fel de nucleu. Dar deşi acest lucru este vizibil clar sub microscop, noi nu putem spune: Doar acesta este embrionul, germenul; căci şi restul face parte integrantă din el.

La fel se poate spune şi despre Lună şi celelalte stele. Ceea ce noi vedem ca fiind Luna este doar un fel de nucleu, şi întreaga sferă aparţine, de fapt, Lunii. Pământul se află înăuntrul sferei lunare. Dacă germenul s-ar putea roti, la fel s-ar roti şi acest nucleu. Orbita Lunii urmează graniţele sferei Lunii.

Cei vechi, care încă mai ştiau câte ceva despre aceste lucruri, nu vorbeau deci despre Lună, ci despre sfera Lunii. Luna, aşa cum o vedem noi astăzi, era pentru ei doar un punct al graniţei ei celei mai îndepărtate. In fiecare zi, poziţia acestui punct se schimbă, şi în decurs de 28 de zile el trasează pentru noi graniţele sferei lunare. Când experienţele noastre lăuntrice dintre naştere şi vârsta de şapte ani devin vedere inspirativă, noi dobândim puterea de a intra în sfera lunară, în vreme ce percepţia Pământului se stinge treptat pentru noi.

Când experienţele celei de-a doua perioade a vieţii, între schimbarea dinţilor şi pubertate, se transformă în vedere inspirativă, noi vieţuim sfera lui Mercur, cea de-a doua sferă. Trăim împreună cu Pământul în sfera lui Mercur. Trăirile sferei lui Mercur devin vizibile doar prin intermediul organului vizual pe care ni-l putem crea atunci când privim înapoi, în mod conştient şi cu o percepţie clară, către experienţele vieţii noastre pământeşti între vârstele de şapte şi 14 ani. Cu ajutorul viziunii inspirative ce derivă din anii noştri dintre pubertate şi vârsta de 21 de ani, vieţuim sfera lui Venus. Cei din vechime nu erau atât de ignoranţi cum ne imaginăm noi; prin cunoaşterea lor de vis ei ştiau foarte multe despre aceste lucruri şi au dat sistemului planetar pe care îl vieţuim după vârsta pubertăţii un nume ce are legătură cu trăirea conştientă a sexualităţii, care începe la această vârstă.

Apoi, când privim înapoi în mod conştient spre experienţele noastre dintre vârstele de 21 şi 42 de ani, ştim că ne aflăm în sfera Soarelui.

Atunci când perioadele separate ale vieţii se transformă în organe ale vieţii lăuntrice, ele ne înzestrează cu capacitatea de a ne extinde pas cu pas conştienţa cosmică.

Ar fi un neadevăr să spunem că nu putem cunoaşte nimic despre sfera Soarelui înainte de a atinge vârsta de 42 de ani. Noi putem afla despre aceasta de la fiinţele sferei lui Mercur, care o cunosc foarte bine. Dar în acest caz cunoaşterea noastră este indirectă, obţinută prin învăţătură suprasensibilă. Pentru a avea, însă, o experienţă directă a sferei Soarelui, în propria noastră conştienţă, pentru a putea pătrunde în ea, trebuie nu numai să fi trăit perioada dintre 21 şi 42 de ani, ci trebuie să fi trecut de 42 de ani, trebuie să fim capabili să privim înapoi, în trecut, căci Misteriile nu se revelează decât prin privirea retrospectivă.

Şi mai departe, atunci când putem privi retrospectiv către viaţa noastră până la vârsta de 49 de ani, ni se revelează Misteriile lui Marte. Dacă putem privi retrospectiv asupra vieţii noastre până la vârsta de 56 de ani, ni se revelează Misteriile lui Jupiter. Iar Misteriile lui Saturn, învăluite în taină adâncă, dar cu o extraordinară putere de iluminare – Misterii care, după cum vom vedea în conferinţele următoare, învăluie secrete profunde ale Cosmosului – ni se revelează când privim retrospectiv către evenimentele şi întâmplările noastre dintre 56 şi 63 de ani.

Astfel, dumneavoastră veţi realiza că omul este, de fapt, un microcosmos. El este înrudit cu aceste lucruri pe care, în starea de conştienţă obişnuită, nu le percepe niciodată. Dar el nu ar fi capabil să-şi făurească, să-şi ordoneze viaţa, dacă forţele Lunii nu ar fi active în el de la naştere până la vârsta de şapte ani. Natura influenţei acestora el o percepe mai târziu. El nu ar fi capabil să-şi re-creeze trăirile dintre şapte şi 14 ani dacă în el nu ar fi active Misteriile lui Mercur; şi nici nu ar fi capabil să re-creeze experienţele pe care le-a avut între vârstele de 14 şi 21 de ani – o perioadă în care în el se revarsă puternice forţe creatoare, dacă este predispus karmic să le primească – dacă nu ar fi înrudit lăuntric cu sfera lui Venus. Şi dacă nu ar fi unit cu sfera Soarelui, nu ar putea dezvolta o cunoaştere şi înţelegere matură a lumii între vârstele de 20 şi 42 de ani, perioada în care noi trecem de la starea de tânăr adult la maturitate. În vremurile vechi, se proceda asemănător: meşteşugarul era ucenic până la vârsta de 21 de ani, apoi devenea calfă, „călător”, şi în final „meşter”. Astfel, întreaga dezvoltare lăuntrică a omului între vârstele de 21 şi 42 de ani este legată de sfera Soarelui. Şi toate experienţele sale din decursul anilor de declin dintre vârstele de 56 şi 63 de ani pot fi atribuite influenţei sferei lui Saturn.

Împreună cu Pământul, noi existăm în cadrul a şapte sfere ce se întrepătrund, şi în decursul vieţii noastre creştem în aceste sfere şi suntem înrudiţi cu ele. Tiparul originar al vieţii noastre dintre naştere şi moarte suferă o transformare sub influenţa sferelor stelare care ne modelează de la naştere şi până la moarte. Când atingem sfera lui Saturn, noi am trecut prin tot ceea ce fiinţele sferelor planetare pot face pentru noi, în dărnicia lor. După aceea, în sens ocult, noi începem o existenţă cosmică liberă şi independentă, care priveşte înapoi spre viaţa planetară din perspectiva iniţierii, o existenţă care, într-un anume sens, nu mai este supusă compulsiunilor ce apar în perioadele mai timpurii ale vieţii. Dar voi vorbi mai mult despre acest subiect în conferinţele următoare.