Mâine vom avea îndrăzneala de a prezenta sub formă euritmică scena finală din Faust. Va părea de înţeles dacă expunerile mele de azi şi de mâine se vor referi la finalul părţii a doua din Faust-ul goethean. Cu întreaga parte a doua din Faust, dar mai ales cu scena finală, noi stăm, totuşi, în faţa celei mai mari încercări literare din evoluţia lumii, la baza căreia se află cele mai importante adevăruri spirituale. Şi totuşi, pe cât este de adevărat că pentru Faust-ul goethean sunt posibile diferite grade şi trepte de înţelegere, tot pe atât este de adevărat că se va putea merge mai departe în căutarea a ceea ce a intrat în Faust, mai ales în partea a doua a lui Faust, din viaţa sufletească infinit de bogată a lui Goethe.
Pe lângă aceasta, noi vom vedea că tocmai finalul părţii a doua are a ne dezvălui, de-a dreptul, atâtea adevăruri oculte, dacă intrăm în subtilităţile descrierii lor, cum niciun alt scriitor n-a mai încercat, probabil, până acum, să ne dezvăluie. Şi vom vedea că aceste adevăruri au fost transpuse de Goethe în partea a doua a lui Faust într-un minunat mod ştiinţific obiectiv din punct de vedere ocult – ca să folosim o expresie aparent pedantă.
Acum trebuie să vă mărturisesc deschis că n-aş îndrăzni să vorbesc despre Faust, în felul în care vreau s-o fac, dacă nu aş fi nevoit să privesc, din anul 1884 [Nota 43] şi până azi, la o problemă legată de Faust şi de Goethe care nu-mi dă pace niciodată. De aceea, poate că îmi va fi îngăduit să sugerez sub o formă aforistică unele lucruri care ar trebui argumentate mult mai exact în faţa cuiva care nu porneşte de la ştiinţa spirituală. Şi totuşi, eu trebuie să mărturisesc că nu sunt lipsit de o anumită sfială la gândul de a lega nişte remarci oculte de Faust al lui Goethe de o operă literară, în general. Fiindcă atunci în faţa privirii mele se înalţă toate lucrurile jalnice afirmate de ocultişti şi neocultişti în interpretarea unor creaţii literare.
Trebuie să ai, într-adevăr, o mică spaimă la gândul de a discuta din punct de vedere ocult nişte creaţii literare, dacă ai în minte tot ce s-a păcătuit în lume cu privire la asemenea interpretări, fie din partea ştiinţei, fie din partea aşa-zişilor teosofi. Şi, de aceea, îngăduiţi-mi să fac mai întâi un fel de introducere, din care dumneavoastră veţi putea vedea cât de puţin sunt înclinat eu însumi să proiectez în mod uşuratic adevăruri oculte, cunoştinţe oculte, în cine ştie ce creaţii literare din evoluţia spirituală a omenirii, cât de mult mă străduiesc să prezint numai lucruri care pot fi considerate cu adevărat întemeiate.
Ei bine, când trebuie să vorbesc despre un obiect oarecare, eu obişnuiesc să mă transpun mai înainte puţin, în sens mai larg, în acel obiect. Când luăm în serios observaţiile oculte, e necesar, fără îndoială, să ne transpunem în întreaga atmosferă, în atmosfera în care e situat obiectul. Aşa că eu mă străduiam să mă transpun din nou, puţin, în goetheanism.
În acest scop, trebuia să-mi procur câteva mijloace auxiliare literare, pe care le studiasem cu decenii în urmă. Am luat iarăşi în mână Profeţiile lui Bakis, de Goethe. Sunt 32 de strofe-maxime, îmbrăcate într-o formă enigmatică, vreo 32 de enigme, am putea spune. Vă puteţi imagina că s-a scris infinit de mult despre ceea ce, pe deasupra, Goethe a mai şi numit „Profeţii” şi peste care a turnat, aş zice, o înţelepciune orientalizantă – acesta e un fel de mâncare deosebită pentru istoricul literar. Aşa că cei mai diferiţi oameni au văzut în cele 32 de enigme cele mai colosale taine.
Vreau să vă dau imediat un exemplu caracteristic. Sunt enigmele 29 şi 30, pe care Goethe le-a formulat în felul următor. E foarte bine să ne adâncim în acest fel de enigme versificate, înainte de a aborda scena finală a lui Faust:
| Pe unu’l cunosc venerat, ba chiar la picioare-adorat; Pe creştet pus, de toţi e blestemat. Pe unu'l cunosc şi mulţumit apasă tare pe buză, Dar în momentul al doilea e lucrul cel mai oribil din lume. |
Eines kenn' ich verehrt, ja angebetet zu Fuße; Auf die Scheitel gestellt, wird es von jedem verflucht. Eines kenn' ich, und fest bedrückt es zufrieden die Lippe; Doch in dem zweiten Moment ist es der Abscheu der Welt. |
Trebuie să spunem: sună cu adevărat foarte misterios! Şi imediat, versul 30 este aşa:
| Acesta este cel mai înalt, şi totodată cel mai comun! Ba cel mai frumos, îndată şi cel mai respingător, Numai sorbind zgomotos să te bucuri de asta, iar mai adânc să nu guşti: Sub spuma încântătoare, se coboară până la fund. |
Dieses ist es, das Höchste, zu gleicher Zeit das Gemeinste! Nun das Schönste, sogleich auch das Abscheulichste nun, Nur im Schlürfen genieße du das, und koste nicht tiefer: Unter dem reizenden Schaum sinket die Neige zu Grund. |
Înainte de a ne face o idee despre felul cum „explică” un asemenea teosof misterioasele cuvinte, să vedem ce spune un esoterist. Din spusele sale nu prea vom afla mare lucru, dar nu-i nimic, de aici se poate vedea ce înseamnă, în acest fel, „ştiinţa”: „O întorsătură de cuvinte cum nu se poate mai demnă de luare-aminte! Goethe a ales această formă pentru a-şi încripta părerea şi pentru a o dezvălui, totodată.” Un alt exeget al lui Goethe a desemnat aceste versuri drept „libertate şi iubire”. Bunul om îl dojeneşte pe cel dintâi, spunând că e descumpănit şi vrea să atragă atenţia asupra propriei sale explicaţii: „Lucrul cel mai înalt şi cel mai respingător în acelaşi timp.” Aceasta este, după el, tinereţea. Ea savurează atât lucrurile cele mai înalte, cât şi pe cele mai respingătoare. El spune: Aşa, enigma se dezleagă de la sine.
Acesta este un esoterist! Un esoterist ar putea spune: Aşa ceva trebuie luat într-un sens infinit mai profund!
| Pe unu’l cunosc venerat, ba chiar la picioare-adorat; Pe creştet pus, de toţi e blestemat. Pe unu'l cunosc şi mulţumit apasă tare pe buză, Dar în momentul al doilea e lucrul cel mai oribil din lume. |
Eines kenn' ich verehrt, ja angebetet zu Fuße; Auf die Scheitel gestellt, wird es von jedem verflucht. Eines kenn' ich, und fest bedrückt es zufrieden die Lippe; Doch in dem zweiten Moment ist es der Abscheu der Welt. |
Versurile de mai sus se referă la plantă, care este omul inversat, ar putea spune cineva. Ele pot fi puse în legătură cu Logosul şi cu Lucifer sau cu magia albă şi cea neagră etc.! Asemenea explicaţii sunt răspândite cu miile în literatura teosofică.
Ei bine, a te transpune în ştiinţa spirituală nu înseamnă să ştii să aplici la tot felul de lucruri ceea ce ţi-ai însuşit din ştiinţa spirituală, ci să te pui în raportul just, în cazul nostru, cu Goethe, de pildă. Ştiinţa spirituală nu trebuie să ne ducă la tot felul de fantasmagorii, ci acolo unde izvorăşte adevărul. Şi atunci vom găsi că în primele două versuri ale poeziei amintite e vorba de un papuc, iar în ultimele două de un trabuc. Goethe ura fumul de trabuc. Da, acesta este adevărul, el nu e profund, dar acesta e lucrul pe care a vrut să-l spună Goethe. Iar dezlegarea celui de-al doilea vers este: Spiritus. Ca spirit, el e lucrul cel mai înalt, iar în alcool, drept, beţie, e lucrul cel mai respingător. (Spiritus însemna atât spirit, cât şi alcool – notă trad.) E foarte bine să derulăm câteodată un asemenea proces, pentru că nu trebuie să ne lăsăm orbiţi de arta interpretării şi de tot soiul de alte arte profunde, ci trebuie să ne lăsăm conduşi într-acolo unde este adevărul.
Unii l-au făcut pe Goethe şi naţionalist-şovin. Dar el nu era câtuşi de puţin aşa ceva. Să luăm versul al cincilea:
| Doi văd! Pe cel mare! Îl văd pe cel mare! Amândoi Îl macină, cu putere vrăjmaşă, pe celălalt, de tot. Aici e stâncă şi uscat, dincolo stâncă şi valuri! Care-i cel mai mare, doar Parcele o spun. |
Zweie seh' ich! den Großen! ich seh' den Größern! Die beiden Reiben mit feindlicher Kraft, einer den andern sich auf. Hier ist Felsen und Land, dort sind Felsen und Wellen! Welcher der Größere sei, redet die Parze nur aus. |
Versurile au fost puse în legătură cu puterea continentală, cu lupta dintre Franţa şi Anglia. Comentatorul mai sus citat respinge însă această interpretare şi spune că e vorba de Revoluţia Franceză şi de poporul german. Dar aceasta e curată prostie! Aici e vorba, în realitate, de viaţă şi de moarte!
Ei bine, problema trebuie luată foarte în serios. Căci, dacă un lucru poate fi argumentat, aceasta nu e nicidecum o dovadă că el e just.
Am vrut să fac acest preambul, ca să nu credeţi cumva că am de gând să cad şi eu în aceeaşi greşeală, la interpretarea scenei finale din Faust. Această scenă finală ne înfăţişează ceea ce am putea numi „înălţarea la Cer” a lui Faust. După cum se ştie, Faust a trecut prin rătăciri grele, ca şi prin tot felul de erori şi încurcături în lumea mai largă, mai mare. În felul acesta, vedem: Faust trebuie să fie dus, sub influenţa lui Ahriman-Mefistofel, prin rătăcirile lumii, dar sâmburele cel mai adânc din pieptul omului, încarnat drept partea sa veşnică, nu trebuie să poată fi ruinat de ceea ce vine de la Mefisto-Ahriman. Până la urmă, Faust trebuie să poată fi primit în lumile spirituale bune. Acesta e lucrul pe care Goethe şi l-a propus, ca ţel, în drama sa Faust.
Cel care a cunoscut câte ceva în legătură cu lumile spirituale, prin ştiinţa spirituală, şi are puţin simţ artistic, îşi poate face, în general, o reprezentare despre felul în care ar scrie el aşa ceva. Pentru Goethe, care era o natură de artist, în sensul cel mai intim şi cel mai înalt al cuvântului, n-a fost tot atât de simplu. El nu a putut să descrie, pur şi simplu, cum Faust se ridică la Cer, şi toate acestea cu ajutorul unor plăsmuiri abstract-alegorice, pentru el aşa ceva ar fi fost simbolistică, ceva de paie, şi el nu voia asta. El voia artă. El voia ceva care să aibă consistenţă şi siguranţă în faţa realităţii adevărate, acest lucru trebuia să fie realizat. De aceea, s-a gândit: Cum să redau eu pe scenă faptul că Faust e dus în Cer? Doar nu poţi pune acolo decât, cel mult, obiecte din planul fizic, acestea nu pot să sugereze decât ceva simbolic, dar aşa ceva ar fi un lucru de paie, nu ar fi artă! Chiar şi cu tot soiul de maşinării nu s-ar putea pune pe scenă decât tot lucruri de paie. Goethe trebuia să caute mai întâi mijlocul cosmic prin care Faust se poate înălţa, ca suflet, în lumile spirituale. În lumile spirituale nu ne putem înălţa prin aer, prin elementele fizice exterioare. Unde se află ceva real, care poate constitui mijlocul prin care sufletul se poate înălţa la Cer? Acest mijloc nu poate fi, în primă instanţă, decât ceea ce este spiritualul pe Pământ. Da, dar unde este acesta, pe Pământ? E conştienţa care primeşte în ea spiritualul! Cu alte cuvinte, Goethe trebuie să creeze mai întâi o realitate a conştienţei care primeşte în ea spiritualul. Şi el face aceasta prin faptul că aşază într-un decor nişte oameni despre care se poate spune dinainte că în conştienţa lor trăieşte spiritualul: nişte călugări, nişte anahoreţi, pe aceştia îi pune unul peste altul. Şi se poate spune: înălţarea unui suflet în lumile spirituale e un proces real. A înfăţişa în faţa unui decor obişnuit un proces spiritual, aşa ceva nu ar fi real, el nu îşi are rădăcinile aici; el îşi are rădăcinile în sufletele pe care le prezintă Goethe. Astfel, el a căutat să înfăţişeze mai întâi conştienţele care percep procesul spiritual. Astfel, el pune pe scenă corul şi ecoul, care pot să perceapă lumea elementară a spiritului în realitatea fizic-senzorială. Ele s-au pregătit să vadă nu numai natura fizică exterioară, ci să vadă în cadrul planului fizic şi lumea spirituală în care sufletul lui Faust trebuie să intre.
Şi acum se arată că numai călugării pot simţi acest lucru. Căci, ia luaţi numai cuvintele, ele cu adevărat nu sunt descrierile unor procese fizice:
| Cetina dănţuie. | Waldung, sie schwankt heran. |
E ca şi cum omul ar simţi cum din lucrurile naturale izvorăşte lumea elementară.
| Cetina dănţuie. Piscuri ne-nlănţuie, Prinse-n granit se cer Dese tulpini spre cer. Ape se scurg pe stânci, Peşteri se cască – adânci Leii blajini umplând Preajma cu pasul blând Locu-l cinstesc, tiptil, Sfântul Iubirii-azil. |
Waldung, sie schwankt heran, Felsen, sie lasten dran, Wurzeln, sie klammern an, Stamm dicht an Stamm hinan, Woge nach Woge spritzt, Höhle, die tiefste, schützt. Löwen, sie schleichen stumm- Freundlich um uns herum, Ehren geweihten Ort, Heiligen Liebeshort. |
La acest cor există un ecou. Nu e un lucru lipsit de importanță. El ne sugerează că ceea ce vine din natura elementară este cu adevărat multilateral.
Acum suntem conduşi, totodată, spre un lucru care la Goethe devine o gradaţie minunată. Ne sunt înfăţişaţi trei anahoreţi mai avansaţi, Pater ecstaticus, Pater profundus şi Pater Seraphicus, trei, care au atins nişte trepte de evoluţie mai înalte decât ceilalţi, care, ca anahoreţi, descriu numai procesele amintite adineaori. Dar există o gradaţie minunată de la Pater ecstaticus, prin Pater profundus, până la Pater Seraphicus.
Pater ecstaticus are de-a face cu treptele mai de jos ale desăvârşirii, cu trăirile prin simţuri, cu trăirea în propriul interior. Pater profundus a ajuns deja atât de departe încât merge din interior spre exterior, încât trăieşte ceea ce străbate, ca spirit, natura cu viaţă şi este, totodată, spirit uman. El se află pe o treaptă mai înaltă decât Pater ecstaticus, din punctul de vedere al spiritului. Putem spune: Pater profundus vede spiritul din Cosmos, care la el devine, totodată, spirit în om. Pater Seraphicus vede în mod nemijlocit în lumea spiritului, pentru el aceasta nu se revelează transpărând prin natură, ci are de-a face în mod nemijlocit cu spiritul.
De aici faptul că Pater ecstaticus devine mistic prin evoluţie interioară. Ceea ce se spune acum sunt numai stări interioare:
| Arde-n veci de har, Lanţ al Iubirii-jar, Pieptul, şi chinul lui, Spuma divinului! Arc săgetează-mă, Spadă retează-mă, Ghioagă, striveşte-mă, Trăsnet loveşte-mă! Deşertăciunile Stingă-şi tăciunile, Ardă sâmbur de stea Veşnică, Dragostea. |
Ewiger Wonnebrand, Glühendes Liebeband, Siedender Schmerz der Brust, Schäumende Gottes-Lust. Pfeile, durchdringet mich, Lanzen, bezwinget mich, Keulen, zerschmettert mich, Blitze, durch wettert mich; Daß ja das Nichtige Alles verflüchtige, Glänze der Dauerstern, Ewiger Liebe Kern. |
Ne-am ocupat deja de Pater profundus, care trece la treapta unde omul simte prin natură spiritul.
| Cum râpi şi stâncă la picioare Pe-abis adânc plutesc, greoi, Cum mii de râuri curg în soare Şi cad în spumegat şuvoi, Cum dreaptă-n propria-i pornire Tulpina creşte spre zenit: La fel puternica Iubire Susţine tot ce-a plăsmuit. În jurul meu e-un vajnic ropot, Parcă-ar umbla păduri şi stânci. Şi totuşi cade-n dulce şopot Torentul plin de râpe-adânci, Chemat să ude văi zburdalnic: Iar trăsnetul, cu foc senin, Purifică văzduhul falnic De orice neguri şi venin. Sunt crainicii Iubirii vestea Eternei creaţiuni aduc. O, de-ar aprinde-n mine-acestea Gerosul spirit, când, năuc, Îl ţine-n lânced frâu simţirea Şi plâns al viziunii mi-i. O, Doamne, stâmpără-mi gândirea, Şi dă lumină inimii! |
Wie Felsenabgrund mir zu Füßen Auf tiefem Abgrund lastend ruht, Wie tausend Bäche strahlend fließen Zum grausen Sturz des Schaums der Flut, Wie strack, mit eignem kräftigen Triebe, Der Stamm sich in die Lüfte trägt: So ist es die allmächtige Liebe, Die alles bildet, alles hegt. Ist um mich her ein wildes Brausen, Als wogte Wald und Felsengrund! Und doch stürzt, liebevoll im Sausen, Die Wasserfülle sich zum Schlund, Berufen, gleich das Tal zu wässern; Der Blitz, der flammend niederschlug, Die Atmosphäre zu verbessern, Die Gift und Dunst im Busen trug: Sind Liebesboten, sie verkünden, Was ewig schaffend uns umwallt, Mein Innres mög' es auch entzünden, Wo sich der Geist, verworren, kalt, Verquält in stumpfer Sinne Schranken, Scharfangeschloßnem Kettenschmerz. O Gott! beschwichtige die Gedanken, Erleuchte mein bedürftig Herz. |
Cu Pater Seraphicus vine perceperea nemijlocită în conştienţă a lumii spirituale în care Faust urmează să fie primit, adică perceperea unor spirite în mijlocul cărora Faust urmează să intre la început. Dar pentru aceasta iarăşi trebuie să fie descrisă, mai întâi, o conştienţă: aceasta e Pater Seraphicus; el oferă mediul prin care pot să apară băieţii preafericiţi. Şi acum, iarăşi ceva minunat, observat, aş zice, în mod obiectiv şi concret.
| Ce mic nor cu zorii vine Peste culmi de brazi pe plai! Ah! presimt ce-ascmde-n sine: Duhuri tinere-n alai. |
Welch ein Morgenwölkchen schwebet Durch der Tannen schwankend Haar! Ahn' ich, was im Innern lebet? Es ist junge Geisterschar. |
Goethe face să apară nişte copii care au murit imediat după naştere, gura poporului îi numeşte: născuţi la miezul nopţii.
În societatea unor asemenea copii născuţi la miezul nopţii urmează să intre mai întâi Faust; ei nu ştiu nimic despre lume, conştienţa lor de dinainte s-a întunecat prin naştere, iar despre noua lume ei nu ştiu încă nimic. Acest lucru ţine de înălţarea la Cer a lui Faust. După cum în lumea fizică fulgerul nu poate exista fără tunet, în lumea spirituală o asemenea înălţare la Cer a lui Faust nu poate avea loc fără o conştientizare de sine a băieţilor preafericiţi.
| Coborâţi cât mai aproape. Când iubirea o simţiţi! Calea lumii, cu hârtoape Fericiţilor! n-o ştiţi. |
Daß ein Liebender zugegen, Fühlt ihr wohl, so naht euch nur; Doch von schroffen Erdewegen, Glückliche! habt ihr keine Spur. |
Entităţile spirituale nu pot vedea fizicul planului fizic decât prin ochii noştri şi prin urechile noastre, altfel ele văd numai spiritualul. Când un spirit vede o mână, el vede voinţa care pune mâna în mişcare, şi forma: dacă vrea să vadă fizicul mâinii, trebuie să se folosească de un ochi fizic.
| Pogorâţi, în ochi intraţi-mi. În lumesc organ de lut! Văzul omenesc luaţi-mi. Şi priviţi acest ţinut! (Îi ia în sine) Uite arbori, uite pietre, Uite răul care-acum În căderi de sus pe vetre Şi-a scurtat abruptul drum. |
Steigt herab in meiner Augen Welt- und erdgemäß Organ, Könnt sie als die euern brauchen, Schaut euch diese Gegend an! (Er nimmt sie in sich.) Das sind Bäume, das sind Felsen, Wasserstrom, der abestürzt Und mit ungeheurem Wälzen Sich den steilen Weg verkürzt. |
Băieţii binecuvântați se află acum în Pater Seraphicus. El le dă din forţa lui spirituală atâta cât le este necesar pentru a se putea ridica în sfere mai înalte. De aici vedem legătura lumii spirituale cu cea fizică. Atunci când noi medităm, acest lucru le este de folos spiritelor, de aceea e bine să le citim câte ceva decedaţilor noştri. Astfel, Pater Seraphicus le dă băieţilor rodul meditaţiei sale, şi datorită acestuia ei urcă.
| Mergeţi spre mai înalte sfere, Creşteţi, nevăzut, mereu. Cum în veci vă dă putere Prin prezenţa-i Dumnezeu! Căci în libertatea firii Ea-i a spiritelor hrană: Revelaţia iubirii, Fericirea suverană. |
Steigt hinan zu höhrem Kreise, Wachset immer unvermerkt, Wie, nach ewig reiner Weise, Gottes Gegenwart verstärkt. Denn das ist der Geister Nahrung, Die im freisten Äther waltet: Ewigen Liebens Offenbarung, Die zur Seligkeit entfaltet. |
A-l cunoaşte pe Faust în felul acesta, a vedea că aici Goethe a integrat unei mari opere din literatura universală un adevăr ocult dintre cele mai profunde, înseamnă a fi mai aproape de ocultism decât atâtea explicaţii „oculte”.
Acum băieţii se află în propria lor regiune. Ei au trecut din sfera spiritelor formei în sfera spiritelor mişcării.
Şi acum vin îngerii, ducând spre Cer entelehia lui Faust, adică partea nemuritoare din fiinţa sa. Ei au smuls acest mădular al lumii spirituale de sub puterea lui Mefistofel şi îl duc sus, rostind:
| Un nobil duh e mântuit Aflând din rău scăparea: Cui ne-ncetat s-a străduit Putem să-i dăm salvarea. Iar dacă dragostea-i va fi Deplin din cer trimisă, Beátul pâlc îl va primi Cu inima deschisă. |
Gerettet ist das edle Glied Der Geisterwelt vom Bösen: Wer immer strebend sich bemüht, Den können wir erlösen; Und hat an ihm die Liebe gar Von oben teilgenommen, Begegnet ihm die selige Schar Mit herzlichem Willkommen. |
Îngerii mai tineri:
| Rozele, din amoroase Mâini de sfinte păcătoase, Ne-au adus izbânda dreaptă: Împlinită-i nalta faptă, Scumpul suflet cucerit e. Sub petale risipite, Demonii-au luat-o razna. Nu din iad desprinsă, cazna, Ci iubirea le-a ars rana. Tartorul bătrân Satana I-a simţit el însuşi lava. |
Jene Rosen, aus den Händen Liebend-heiliger Büßerinnen, Halfen uns den Sieg gewinnen Und das hohe Werk vollenden, Diesen Seelenschatz erbeuten. Böse wichen, als wir streuten, Teufel flohen, als wir trafen. Statt gewohnter Höllenstrafen Fühlten Liebesqual die Geister; Selbst der alte Satansmeister War von spitzer Pein durchdrungen. |
E o frază ocultă: pentru Mefisto-Ahriman, iubirea este un foc mistuitor şi un dar îngrozitor al întunericului.
| Chiuiţi! a noastră-i slava. | Jauchzet auf! es ist gelungen. |
Acum îngerii mai desăvârşiţi:
| Mai e ţărâna-rest, Cu greu purtată; De-ar fi chiar din azbest, Tot nu-i curată. Când elementele Un duh potent le Atrage-n sine... |
Uns bleibt ein Erdenrest Zu tragen peinlich, Und war' er von Asbest, Er ist nicht reinlich. Wenn starke Geisteskraft Die Elemente An sich herangerafft... |
Ce fel de rest pământesc este acesta? Sufletul nostru, când trăieşte pe Pământ, percepe, prin percepţiile, reprezentările, sentimentele sale, ceea ce se întâmplă pe Pământ; prin aceasta, am putea spune, sufletul acaparează pentru sine ceea ce trăieşte în elementele planului fizic. Şi acest lucru nu poate fi separat imediat de suflet. La fel cum mai demult cadavrele erau învelite într-o urzeală de azbest, pentru ca cenuşa să nu se risipească, tot astfel sufletul lui Faust are în el un rest din lumea senzorială, care nu e pur, chiar dacă ar fi ca azbestul, care rezistă focului.
| Natura dublă, har S-o mai dezbine Un înger n-are: Sfânta Iubire doar Ar fi în stare. |
Kein Engel trennte Geeinte Zwienatur Der innigen beiden, Die ewige Liebe nur Vermag's zu scheiden. |
Îngerii îşi acoperă chipul în faţa devenirii omului. Acesta e un mister care poate fi văzut numai de acele entităţi care pot coborî mai jos decât îngerii, care nu au trecut prin procesul devenirii-om. Numai iubirea poate să facă această separaţie.
Acum îngerii îi observă pe băieţii preafericiţi. Băieţii preafericiţi primesc ceea ce e dus spre înalturi:
| Nu au poverile Humei de dus. Ci se desfată Cu primăverile Lumii de sus. Fie-le lor, un timp, Cel suitor spre nimb Frate supus! |
Los von der Erde Druck, Im Kreis gesellt, Die sich erlaben Am neuen Lenz und Schmuck Der obern Welt. Sei er zum Anbeginn Steigendem Vollgewinn Diesen gesellt!. |
| Băieții preafericiți: Scama, ce-l bântuie,
Cadă măruntă! |
Die seligen Knaben: Löset die Flocken los
Die ihn umgeben! |
Aici Goethe se leagă iar de nişte procese fizice, pentru a caracteriza nişte procese spirituale. Când mor, călugării benedictini sunt înveliţi într-un veşmânt special, flocca, de culoare cafenie; toţi benedictinii sunt înmormântaţi în aceeaşi flocca, de aici cuvântul Flocken (fulgi).
Aici eu am încercat să-mi permit o libertate în raport cu ceea ce există în mod real de jur împrejurul lui Faust. Eu am spus: Toate acestea trebuie să ni se dezvăluie printr-o conştienţă. Până acum, totul trece prin conştienţa corului, a anahoreţilor. Acum, Faust însuşi trebuie să se înalţe printr-o conştienţă, dar el trebuie să se înalţe printr-o conştienţă deplină, el trebuie să umple în întregime o nouă conştienţă, o nouă conştienţă care este însă identică cu el, fiindcă el ajunge sus ca om deplin, întreg.
Multe în Faust sunt nedesăvârşite, şi în mod sigur e nedesăvârşită figura lui Pater Marianus, pe care Goethe l-a numit mai târziu Doctor Marianus. Acest Doctor Marianus există pentru ca Faust să apară prin conştienţa lui, de aceea eu fac, pur şi simplu, în aşa fel încât Doctor Marianus să fie Faust însuşi. Anahoretul Doctor Marianus e în acelaşi timp şi Doctor Marianus şi Faust.
Acum se apropie adâncul mister al iubirii, acesta fiind elementul care impregnează lumea în sensul absolut creştin al cuvântului.
În sens profan, Faust a sedus-o pe Gretchen, Gretchen a fost chiar executată, ea s-a încărcat, nevinovată, de vină, în ea există acea nevinovăţie care zace închisă în misterul omului şi iubirea ei este „veşnică stea nepieritoare”. Dacă vrem să exprimăm aceasta printr-o imagine, ajungem la Mater-Dolorosa-Gloriosa. Ea aduce cu sine trei penitente, ea nu îşi îndreaptă privirile spre vina celor trei, ci spre ceea ce, în ele, e vinovat-nevinovat. Doctorului Marianus i se dezleagă acest mister.
| Vaste sunt văile, Spiritu-i mare. În pâlc, femeile Zboară prin zare. Miez al eterului, În coroana de stele, Regina cerului Luceşte-ntre ele. (Extaziat) Doamnă-a lumii, chip nestins, Lasă-mă prin haina Cortului de cer întins Să-ţi contemplu taina! Tot ce-n pieptu-mi de bărbat Lin şi grav mă-ncântă, Să te-ntâmpine curat Cu iubire sfântă. Când, măreaţă, porunceşti, Nimeni nu ne-nfrânge; Când duios ne linişteşti, Focul brusc se stinge. Tu, fecioară, în cel mai pur Sens, Regină-Mamă, Те-am ales noi în azur, Zeilor de-o seamă. Mici nori de fată I se prezintă: Sunt pocăitele, Gingaşa gintă... |
Hier ist die Aussicht frei, Der Geist erhoben. Dort ziehen Fraun vorbei, Schwebend nach oben; Die Herrliche mitteninn Im Sternenkranze, Die Himmelskönigin, Ich seh's am Glänze. (Entzückt) Höchste Herrscherin der Welt! Lasse mich im blauen Ausgespannten Himmelszelt Dein Geheimnis schauen. Billige, was des Mannes Brust Ernst und zart beweget Und mit heiliger Liebeslust Dir entgegen traget. Unbezwinglich unser Mut, Wenn du hehr gebietest, Plötzlich mildert sich die Glut, Wie du uns befriedest. Jungfrau, rein im schönsten Sinn, Mutter, Ehren würdig, Uns erwählte Königin, Göttern ebenbürtig. Um sie verschlingen Sich leichte Wölkchen Sind Büßerinnen, Ein zartes Völkchen, |
Goethe face, în mod absolut adecvat realităţii, ca sufletul să izvorască la început din ceţuri – norişori –, pentru a se aduna apoi în forma încheiată.
Urmează corul penitentelor. Este măreţ, extraordinar, că Goethe a luat iubirea tocmai în forma ei senzuală, şi a transfigurat-o aici în mod religios – pentru a doua oară; Biblia a făcut-o deja o dată. Maria Magdalena a iubit mult în sensul real al cuvântului, dar ea a iubit, şi Christos vede numai iubirea, nu şi păcatul, de aceea şi ea îi aparţine lui Christos. Apoi Maria Egipteanca şi Una Poenitentium, numită de obicei Gretchen. Tot aşa s-ar putea spune: Doctor Marianus, numit de obicei Faust.
Băieţii preafericiţi îl primesc pe Faust în cercul lor. Faust caută elementul marianic în Gretchen prin Regina Cerească, de aceea unui cor mistic îi este îngăduit să exprime cele petrecute. Acest cor mistic cuprinde marile cuvinte lapidare:
| Vremelnic-sensibilul Doar ca simbol survine; Aici intangibilul Evidenţă devine; Aici genuinul ne- Rostibil s-a spus; Etern-Femininul ne Trage în sus. |
Alles Vergängliche Ist nur ein Gleichnis, Das Unzulängliche, Hier wird's Erreichnis; Das Unbeschreibliche, Hier ist's getan; Das Ewig-Weibliche Zieht uns hinan. |
Cu această schemă-schelet eu am vrut să vă arăt cum Goethe a înfăţişat ultima scenă într-un mod cu adevărat adecvat realităţii, pe baza unei cunoaşteri spirituale, că el a ştiut să creeze peste tot bazele reale: bazele care ţin de conştienţă.
Goethe a descris aceste lucruri ca unul care le cunoaşte, care le înţelege cu adevărat. În orice caz, trebuie să ne transpunem în ceea ce a vrut Goethe. Trebuie să fim în interiorul intenţiilor sale, să-l avem în faţa noastră pe Goethe cel mort ca şi cum ar fi viu. Fiindcă unele aspecte nu sunt atât de uşor de pătruns.
