Tema acestui ciclu de conferințe nu a fost aleasă ca fiind ceva ce ține de tradiția studiului academic-filozofic, din cauză că de exemplu ne-am propune sa abordăm aspecte de teoria cunoașterii în cadrul acestor expuneri; ci ea a fost aleasă ca urmare a unei observări – pe care о consider ca fiind obiectivă – privind necesitățile și cerințele timpului actual. Pentru evoluția în continuare a omenirii avem nevoie de noțiuni, de reprezentări și mai ales de impulsuri în viața socială, ne sunt necesare idei prin a căror concretizare să putem asigura condiții ce conferă о existență plină de demnitate pentru oamenii din toate stările și clasele sociale. Se vorbește desigur azi în cercurile cele mai largi despre faptul că înnoirea socială ar trebui să pornească din spirit. Dar în multe din aceste cercuri foarte largi nu exista о imagine clară și bine diferențiată atunci când se vorbește despre aceasta. Nu se pune întrebarea: de unde trebuie să vină ideile, reprezentările cu care ar trebui întemeiată acea economie socială care să-i ofere omului о existență demnă? Acea parte a omenirii instruite a fost hrănită în ultimele trei, patru secole, mai ales din secolul al 19-lea cu idei formate și dezvoltate din modul de abordare al actualelor științe ale naturii; așa este mai ales cu cei care au parcurs un studiu academic. Numai în cercurile care se preocupă cu altceva decât științele naturii, se crede că științele naturii au о influență mică asupra domeniului lor de activitate. Dar este ușor de dovedit că și în cadrul teologiei mai noi, moderne, în cadrul istoriei, în jurisprudență, că pretutindeni au fost introduse noțiuni natural-științifice, adică noțiuni ca acelea care au fost formate pe baza cercetărilor științifice din ultimele secole, că noțiunile clasice au fost metamorfozate de о anumită manieră. Este suficient să facem о trecere în revistă a evoluției teologiei moderne din secolul 19 și să constatăm cum de exemplu teologia evanghelică a ajuns la concepțiile ei privitoare la personalitatea lui Iisus, la ființa lui Christos având în fundal de fapt mereu noțiunile științelor naturii de care ea se simțea criticată, noțiuni natural-științifice împotriva cărora ea nu voia să păcătuiască. Și atunci s-а petrecut încă ceva: Vechile relații instinctive ale vieții sociale și-au pierdut treptat forța de acțiune în viața omului. Pe parcursul secolului al 19-lea a devenit tot mai necesar ca în locul acelor instincte prin care păturile sociale se situau unele față de altele, în locul acestor instincte din care au provenit și structurile parlamentare mai noi cu toate consecințele respective, ca în locul acestor instincte să fie puse noțiuni mai mult sau mai puțin conștiente. Nu numai în curentul marxismului, ci și în multe alte curente s-а format ceea ce ar putea fi numit transformarea vechilor instincte sociale în noțiuni conștiente.
Dar ce a pătruns prin aceasta în științele sociale în – aș zice – acest copil alintat al gândirii mai noi? Au pătruns acele noțiuni, acele complexe noționale formate cu ocazia studiului științelor naturii. Și astăzi stăm în fața marii întrebări: cât de departe va fi acțiunea în social care provine de la asemenea noțiuni? Și dacă observăm frământările din omenire, dacă remarcăm lipsa de perspectivă care rezultă la toate încercările ce se fac pornind de la aceste idei, de la acest gen de noțiuni, atunci obținem о imagine neîmbucurătoare. Atunci ia naștere întrebarea plină de gravitate: Cum este deci cu conceptele pe care le-am dobândit cu ajutorul științelor naturii și pe care vrem să le folosim acum în viață, dar care, lucru care ni se arată clar în multe domenii, de fapt ne sunt respinse de către viață? Această întrebare vitală, această întrebare arzătoare a timpului este ceea ce m-a determinat să aleg tocmai această temă privitoare la limitele cunoașterii naturii. Ea mă va determina să tratez această temă de о manieră care să permită о privire de ansamblu asupra а ceea ce pot sau nu pot științele naturii, în așa fel ca să se poată face ceva pentru о ordine socială corespunzătoare și pentru о reorientare a cercetării științifice, a concepției despre lume, dacă în mod responsabil vrem să ne poziționăm realmente în cerințele existențial-umane ale timpului nostru.
Ce constatăm dacă ne aruncăm privirea asupra modulul în care se gândește în cercurile științifice, și apoi cum au învățat să gândească toți aceia care tocmai că sunt influențați de aceste cercuri, ce se poate vedea aici? Vedem că mai întâi se încearcă cercetarea realităților din natură cu ajutorul unor noțiuni clare, ce urmează să fie ordonate într-un sistem. Vedem cum se caută atât ordonarea de о manieră sistematică a realităților din natura nevie cu ajutorul diferitelor științe: mecanica, fizica, chimia, etc., cât și pătrunderea acestora cu anumite noțiuni care, într-un anumit mod, să ne ofere о explicate a acestor realități. Se încearcă pătrunderea acestei naturi neînsuflețite cu ajutorul noțiunilor prin care se dobândește о cât mai mare claritate. Și о urmare a acestei strădanii către noțiuni limpezi este dorința ca, în tot ceea ce ține de lumea anorganicului din ambianta omului, să fie introduse cât mai mult posibil formulele matematice. Se dorește abordarea tuturor realităților din natură cu ajutorul formulelor matematice, prin folosirea limbajului transparent al matematicii.
Către sfârșitul ultimei treimi a secolului al 19-lea se credea că s-а ajuns foarte aproape de a se oferi о explicate matematic-mecanică a naturii, cu care să poată fi înțelese toate lucrurile. Am putea spune că prin aceasta se ajunsese la situația că nu ne mai rămânea decât minusculul punct al atomului. S-а vrut ca acesta să fie rarefiat până la un punct de forță, pentru ca să poată fi introduse în formulele matematice poziția lui și forțele sale de mișcare. Prin aceasta se credea că se poate afirma: Când privesc în natură, eu privesc de fapt acolo la о urzire de relații, de forțe și mișcări, pe care le pot aborda complet în mod matematic. Și astfel s-а împlinit idealul așa-numitei explicații astronomice a naturii, care în esență afirmă: Așa cum se exprimă în formule matematice pozițiile și mișcările corpurilor cerești, tot așa, în domeniul microscopic, în acest microcosmos al atomilor și moleculelor, totul poate fi calculat cu claritate matematică. Așa arăta strădania din ultima treime a secolului al 19-lea, ce atinsese un anumit apogeu; astăzi acest apogeu a fost depășit. Căci acestui mod de abordare bazat pe un model astronomico-matematic i se opune ceva, care survine imediat ce încercăm să îl folosim și în alte domenii, diferite de lumea anorganică. După cum știți, chiar s-а încercat în cursul secolului al 19-lea să se aplice acest mod de abordare clar-matematică, chiar și numai parțial, pentru elucidarea viului. Și deși Kant afirmase că nu se va găsi niciodată un Newton [Nota 1], care să găsească pentru ființele vii о explicație similară cu cea din natura anorganică, Haeckel a putut să afirme că acest Newton a apărut deja prin Darwin care, apelând la principiul selecției, a încercat să arate într-un mod clar cum se dezvoltă ființele vii. Cu о limpezime care încerca să se apropie de cea a modelului matematic-astronomic, se căutau tot felul de explicații evolutive prin care să se ajungă până la om. și prin aceasta se realiza ceva ce era exprimat în următorul fel de către unii cercetători ai naturii: Necesitatea umană de explicare cauzală a fenomenelor este satisfăcută atunci când se poate ajunge la о prezentare așa de clară a lucrurilor.
Dar mereu, când se dobândea ceva, ajungea să fie contestat de altceva. Aș putea spune că se născoceau teorii peste teorii, pentru a se dobândi un asemenea model astronomic ca cel ce tocmai a fost caracterizat. Iar după ce un asemenea model era elaborat de un grup, de fiecare dată apărea acolo о opoziție (uneori chiar ei erau cei care în același timp își creau opoziția), apărea о altă grupare care arăta că un asemenea model nu va putea niciodată să ofere explicațiile adevărate, că un asemenea model niciodată nu va putea satisface necesitățile de cunoaștere umană. Pe de о parte mereu se argumenta cât de necesar este să se obțină cu claritate matematică о imagine a lumii, iar pe de altă parte se dovedea întotdeauna că un asemenea model ar fi cu totul incapabil să creeze — prin gândire și cu precizia matematicii – chiar și cea mai simplă ființă vie; ba chiar că acest model nu ar fi în stare să realizeze într-un mod rezonabil nici măcar substanța organică. S-ar putea spune: Mereu cineva a creat о urzire de idei pentru a explica natura, iar apoi un altul, sau chiar el însuși, a deșirat-o.
Acest spectacol – căci de fapt era un fel de spectacol pentru cel care putea să observe destul de nepărtinitor lucrurile –, acest spectacol a putut fi observat mai ales în ultimii 50 de ani în cadrul tuturor strădaniilor și lucrărilor științifice. Deci, tocmai după ce s-а putut resimți toată gravitatea situației, toată povara faptului legată de această urzire și redeșirare, se poate pune întrebarea: Dar toată această strădanie de a da faptelor explicații conceptuale, nu cumva reprezintă ea ceva inutil? Oare nu obținem о soluționare a acestei problematici tocmai prin aceea că lăsăm faptele să vorbească descriind ceea ce se petrece concret în natură și renunțând la „explicații detaliate”? Nu cumva reprezintă asemenea explicații doar о poticnire infantilă pentru evoluția omenirii, iar cei care procedează așa își permit un lux față de care omenirea ajunsă la maturitate ar trebui să-și spună: De fapt nu trebuiesc căutate asemenea explicații cu care nu se ajunge la nimic, este mai bine să fie reprimată nevoia după asemenea explicații. Un mod de abordare matur ar trebui deci să renunțe la о asemenea nevoie de a oferi acest gen de explicații. – Și de ce nu? Și noi, ajungând la о vârstă mai avansată renunțăm la joacă; și dacă asta e ceva justificat, de ce să nu ne dezobișnuim pur și simplu la a vrea mereu să explicăm natura?
Aș putea spune că о asemenea întrebare a putut să apară atunci când într-un mod deosebit de semnificativ, pe 14 august 1872, la a doua ședință a Asociației Cercetătorilor Naturii și a Medicilor germani, Du Bois-Reymond [Nota 2] a rostit vestita sa cuvântare, și astăzi plină de semnificație „Despre limitele cunoașterii naturii”. Deși s-а scris atât de mult despre această cuvântare a valorosului fiziolog Du Bois-Reymond, nu se ține totuși cont că aici, într-un mod deosebit, a fost menționat ceva care semnifică un punct nodal în cadrul evoluției moderne a concepției despre lume.
În Scolastica din Evul Mediu toată gândirea, tot modul de formare ideilor la om era condusă de о concepție potrivit căreia putem căuta explicarea a ceea ce există în regnurile naturii folosindu-ne de anumite noțiuni, dar că ar trebui să ne oprim în fața suprasensibilului. Suprasensibilul ar trebui să facă obiectul revelației. Omul ar trebui să se situeze față de suprasensibil în așa fel ca el să nu vrea deloc să pătrundă acolo cu noțiunile pe care și le procură pentru regnurile naturii și existența exterioară umană. Se punea astfel cunoașterii о graniță către domeniul suprasensibilului. Și se accentua cu strășnicie că ar trebui să existe о asemenea graniță, că ține de natura umană și de orânduirea lumii să fie recunoscută о asemenea graniță. Această punere de granițe a fost reînnoită dintr-o cu totul altă direcție de către gânditori și cercetători ca Du Bois-Reymond. Ei nu mai erau nici scolastici nici teologi. Dar așa cum teologul din Evul Mediu a impus prin modul său de gândire о graniță față de suprasensibil, tot așa se situau și acești cercetători și gânditori față de realitățile senzoriale. Această graniță a fost aplicată în primul rând privitor la stările de fapt din lumea senzorială.
În fața privirii spirituale a lui du Bois-Reymond stăteau două noțiuni despre care el spune că reprezintă granițe până la care poate accede cercetarea naturii, și pe care ea nu le poate depăși. Mai târziu el a mărit numărul lor cu încă cinci în cadrul cuvântării sale despre „Cele șapte enigme ale lumii”; cele două noțiuni pe care le-а numit el atunci au fost noțiunile de materie și conștiență. El spunea: Când aruncăm о privire de ansamblu asupra fenomenelor din natură, suntem constrânși să folosim asemenea noțiuni care permit о pătrundere sistematică, cu gândirea, în așa fel ca să ajungem în final la materie. Dar pe acest ceva misterios, care se află în spațiu atunci când vorbim despre materie, nu-l putem cerceta în niciun fel. Pur și simplu trebuie să acceptăm noțiunea de materie ca fiind о noțiune în întuneric. Dacă noi acceptăm această noțiune obscură de „materie”, atunci putem să folosim formulele noastre de calcul, putem să introducem mișcarea materiei în aceste formule de calcul și atunci lumea exterioară – dacă acceptăm acest punctișor întunecat* aflându-se de milioane și milioane ani acolo –, atunci această lume exterioară ne devine inteligibilă. Și apoi trebuie să mai admitem că această lume materială este și ceea ce ne construiește pe noi înșine corporal, este cea care își desfășoară activitatea în trupul nostru astfel că, prin această acțiune trupească în noi, se înalță ceea ce în final devine senzație și conștiență. Pe de о parte stăm în fața fenomenelor care ne constrâng să construim conceptul de materie, iar pe de altă parte stăm față de noi înșine, avem viețuirea conștienței noastre, observăm fenomenele de conștiență, putem presimți că ceea ce am acceptat ca fiind materia, stă și la baza acestei conștiențe. Dar modul prin care, din aceste mișcări ale materiei, din aceste mișcări total neînsuflețite, moarte, ia naștere ceea ce reprezintă conștiența, sau cea mai simplă senzație, toate acestea nu pot fi înțelese deloc. Acesta este celălalt pol al tuturor incertitudinilor, al tuturor limitelor cunoașterii: conștiența și chiar și cea mai simplă senzație.
* Aluzie la atom (n.trad.).
Privitor la ambele întrebări: „Ce este materia?”, „Cum ia naștere conștiența din procesele materiale?”, ca cercetători ai naturii noi trebuie – acesta era părerea lui Du Bois-Reymond – să facem mărturisirea unui Ignorabimus: Noi nu vom ști aceasta niciodată. – Avem aici contrapartea modernă a Scolasticii medievale. Scolastica Evului Mediu stătea la granița către lumea suprasensibilă; științele moderne ale naturii stau în fața graniței care este desemnată în esență prin ambele noțiuni: Materia, care constituie pretutindeni premisa senzorialului, dar care nu poate fi găsită în această lume a simțurilor, și conștiența, despre care trebuie să se presupună că ia naștere pornind de la lumea simțurilor, dar despre care niciodată nu se poate înțelege, cum provine ea din această lume a simțurilor.
Dacă aruncăm о privire asupra mersului evoluției gândirii din științele naturii, nu trebuie să ne spunem: Cercetarea naturii își urzește о anumită țesătură, iar lumea se află în afara acestei urziri. Căci acolo în spațiu unde „bântuie” materia , acolo se află până la urmă lumea exterioară. Dacă nu suntem capabili să pătrundem acolo, atunci nu avem nici reprezentări care ar putea să elucideze în vreun fel viața. În om avem problematica conștienței. Putem să abordăm această problematică a conștienței cu explicații formate privitor la natura exterioară? Deja ne poticnim cu toate explicațiile când ne referim la viața omului; cum să trecem peste aceasta apelând la noțiuni capabile să-l amplaseze pe om în existență de о manieră conformă cu demnitatea umană, când noi de fapt nu reușim să înțelegem existența, când nu pătrundem ființa omului cu ajutorul premiselor pe care le punem la baza acestei existențe?
Consider că pe parcursul acestor expuneri ne va deveni tot mai evident faptul că tocmai neputința modului de gândire științific modern, este cea care conduce la incapacitatea de a se găsi concepte adecvate pentru domeniul social. Această corelație esențială nu este încă deloc înțeleasă astăzi. În vremea noastră nu se realizează faptul că, pe când la 14 august 1872 Du Bois-Reymond exprima al său Ignorabimus, acest Ignorabimus era postulat și privitor la toată viața socială, că în fond acest Ignorabimus însemna: Stăm neajutorați în fața vieții reale, nu avem concepte autentice, ci niște noțiuni-umbră. – Iar astăzi, după circa cincizeci de ani, lumea pretinde de la noi asemenea concepte. Trebuie să ajungem la ele. Din sălile de prelegeri, care de fapt slujesc numai principiului acestui Ignorabimus, nu ne pot veni aceste concepte, aceste impulsuri. Acesta este caracterul tragic, cardinal al prezentului. Aici sălășluiesc întrebările, pentru care trebuiesc găsite răspunsuri.
Intenționând să pornim de la primele elemente care ne conduc la un astfel de răspuns, ne vom pune mai întâi de toate întrebarea: Oare nu am putea face, ca om, ceva mai cu sens decât să explicăm natura de о manieră similară Penelopei [Nota 3] din Antichitate, prin aceea că în ultimii cincizeci de ani pe de о parte am urzit teorii, iar pe de altă parte iarăși am renunțat la ele? Da, dacă am reuși să ne situăm fără (să apelăm la) gânduri, față de ceea ce se petrece în natură! Dar noi nu putem acest lucru, în măsura în care suntem oameni și vrem să rămânem oameni. Pentru a putea înțelege natura, trebuie să о pătrundem cu noțiuni și idei. De ce trebuie să о facem?
Da, stimați participanți, noi trebuie să о facem, pentru că numai prin aceasta se trezește conștiența noastră, pentru că numai în acest fel devenim ființe umane conștiente. Așa cum noi în fiecare dimineață, când deschidem ochii, ne redobândim conștiența prin interacționarea cu lumea exterioară, tot așa a fost și drumul evolutiv al omenirii. Abia prin conlucrarea simțurilor, a gândirii cu procesele din natură, s-а aprins conștiența, în acest fel a devenit conștiența, așa cum este ea acum. Putem să urmărim istoric metamorfoza proceselor conștienței la interacțiunea simțurilor cu natura înconjurătoare. Pornind de la starea de viață obscură, ca de vis din timpurile primordiale ale culturii omenești, conștiența s-а aprins la conlucrarea simțurilor cu natura. Dar trebuie să ajungem la о observare lipsită de prejudecăți a acestei aprinderi a conștienței, а conlucrării simțurilor cu lumea exterioară; și atunci vom descoperi că în om se petrece ceva surprinzător. Să ne privim deci retrospectiv viața sufletească, cu ceea ce se petrece acolo, fie că о facem dimineața puțin înainte de trezire prin aceea că rămânem încă în obscuritatea stării de vis, fie că privim la stările primordiale ale evoluției omenirii cu conștiența lor ca de vis. Dacă luăm în considerare toate acestea și observăm ceea cе a fost cufundat în viața noastră sufletească sub nivelul proceselor ce țin de conștiență – care ia naștere la interacțiunea simțurilor cu natura înconjurătoare –, descoperim о lume de reprezentări, mai slabă în intensitate și atenuată la starea imaginilor de vis, cu contururi vagi și cu contopirea imaginilor individuale. Aceasta poate fi constatată de о observare imparțială. Intensitatea scăzută a vieții de reprezentare, toată această distorsiune a contururilor și contopire-separare a imaginilor individuale nu încetează decât dacă ne trezim la о interacțiune deplină a simțurilor cu natura înconjurătoare. Pentru a ajunge la starea de veghe, adică pentru a accede la existența umană deplină, trebuie ca în fiecare dimineață să ne trezim la confruntarea cu lumea simțurilor. Dar și întreaga omenire a trebuit să depășească starea nedeslușită primordială, ca de vis, pentru ca din acea lume sufletească să se trezească la viața de reprezentare clară de azi.
Aceasta înseamnă că ne dobândim claritatea vieții de reprezentare, acele noțiuni bine conturate ce ne sunt necesare în starea de veghe și pentru a putea observa, cu suflet treaz, lumea înconjurătoare; avem deci nevoie de toate acestea, pentru a fi om în adevăratul sens al cuvântului. Dar noi nu suntem capabili să creăm această stare „ca prin farmec” doar din noi înșine. Putem să о dobândim mai întâi numai la interacțiunea simțurilor cu natura. Așa accedem la noțiunile clare, bine conturate. Așa dezvoltăm ceva ce omul trebuie să dezvolte pentru el însuși, altminteri nu i s-ar produce trezirea conștienței. Nu este deci vorba despre о necesitate explicativă abstractă, nu este ceva, ce oameni ca Du Bois-Reymond sau alții numesc о necesitate cauzală, ci ceea ce ne impulsionează să căutăm explicații, este necesitatea de a deveni om prin observarea naturii. De aceea, în acest caz nu este corect să spunem că ne putem dezobișnui să explicăm, așa cum ne dezobișnuim de jocuri copilărești, căci prin aceasta e ca și cum am afirma că nu vrem să devenim om în sensul deplin al cuvântului, adică să ne trezim deoarece trebuie să dobândim starea de veghe.
Dar aici mai apare ceva. Constatăm că, pe când ajungem la noțiuni clare prin relaționarea cu natura, din punctul de vedere al conceptelor noi ajungem la о sărăcire lăuntrică noțională. Noțiunile noastre devin clare, dar își pierd din cuprindere, din vastitate. Și dacă reflectăm asupra a ceea ce am dobândit cu aceste noțiuni clare, vedem că este vorba de о claritate exterioară matematic-mecanicistă. Dar în acest ceva devenit așa de clar, nu găsim nimic ce ne-ar putea face inteligibilă viața. Într-un fel am ieșit la lumină, dar am pierdut solul de sub picioare. Nu găsim aici nicio noțiune, care să ne permită formarea vreunei imagini despre ce înseamnă de fapt viața sau conștiența. Cu claritatea pe care trebuia să о dobândim pentru a ne atinge condiția de om, se pierde conținutul plin de însemnătate, spre a cărui înțelegere tocmai ne străduiam să ajungem. Și privim în jurul nostru la natură cu noțiunile noastre. Am format concepte clare și am dobândit о ordine naturală matematic-mecanicistă. Alcătuim asemenea configurații conceptuale ca cea a teoriei descendenței și altele asemenea. Căutăm claritate cât mai deplină. Cu această claritate ne construim un model al lumii. Dar în interiorul acestui model al lumii nu există nicio posibilitate de а-l găsi pe om, pe noi înșine. Cu noțiunile noastre referitoare la lumea exterioară a simțurilor am ajuns doar până la suprafața pielii noastre. Am ajuns la claritate, dar am pierdut pe drum omul. Ne mișcăm prin natură, folosim explicații matematic-mecanice despre natură, apelăm la teoria descendenței pentru explicarea naturii, croim felurite legități biologice: Am explicat natura, am creat о imagine despre natură – dar aici omul nu poate fi găsit. Bogăția de conținut de la început s-а pierdut, iar noi suntem confruntați cu un concept dobândit după ce am obținut claritatea maximă, dar și noțiunile cele mai seci, mai lipsite de viată: Am ajuns astfel să stăm în fața conceptului de materie. Iar Ignorabimus privitor la conceptul de materie reprezintă de fapt mărturisirea: Am luptat din greu pentru claritate, am reușit să dobândesc trezirea completă a conștienței, dar pe acest drum al cunoașterii și în felul în care am găsit explicațiile, am ajuns să pierd ființa omului.
Și acum să ne îndreptăm privirea spre înlăuntru. Să părăsim materia și să privim acum spre lăuntricul conștienței. Vedem cum în acest interior al conștienței se derulează reprezentări, se manifestă sentimente, ne străbat tresăltând impulsuri volitive. Noi le percepem pe toate acestea, dar ceva ne surprinde: În cazul autoobservării nu ne mai reușește deloc acea claritate pe care reușisem să о dobândim față de lumea exterioară, ne este imposibil. E ca și cum am pluti într-un element căruia nu îi putem delimita contururile, el dispărând mereu. Claritatea spre care ne străduim să о dobândim privitor la natura exterioară nu poate fi aplicată în cazul lăuntricului nostru. În cadrul celor mai moderne cercetări asupra acestui lăuntric efectuate de către psihologia asociativă anglo-americană, vedem cum se aplică acea claritate dobândită la observarea lumii exterioare, acea asociere a lucrurilor și fenomenelor, cum toate acestea sunt folosite de exemplu de către Hume, Mill, James [Nota 4] și de alții, pentru explicarea proceselor de reprezentare și afectivitate. Se transferă claritatea lucrurilor exterioare asupra vieții de sentiment. Nu merge. Este ca și cum ai vrea să aplici legile zborului la înot. Nu poți efectua mișcarea respectivă în mediul care este inadecvat. Psihologiei asociative nu-i reușește să contureze realmente, să ofere claritate privitor la conștiență. Și chiar dacă se procedează cu destulă prudență – așa cum о face Herbart [Nota 4] – iar pentru explicarea proceselor sufletești privitoare la reprezentare se încearcă acum aplicarea calculului (care are succes în cazul lumii sensibile), se va constata: Se pot efectua calcule, dar acestea sunt cu totul aeriene. Nu se pot face relaționări fondate, căci formulele de calcul sunt incapabile să cuprindă ceea ce se petrece realmente în suflet. Și dacă a fost pierdut omul în cazul clarității exterioare, acum bineînțeles că dăm de om, dar nu mai putem începe nimic cu claritatea, căci înotăm încoace și încolo, fără sens, în acest domeniu al conștienței. Găsim omul, dar nu găsim nicio imagine autentică despre om.
Acest lucru a fost viețuit foarte exact, dar a fost formulat de о manieră vagă de către Du Bois-Reymond în august 1872, atunci când a enunțat acel Ignorabimus al său privitor la situația cercetării științifice moderne. De fapt acest Ignorabimus vrea să afirme: Pe parcursul evoluției istorice a omenirii pe de о parte am dobândit claritate și am construit conceptul de materie. În această imagine despre natură l-am pierdut însă pe om, adică pe noi înșine. Iar pe de altă parte ajungem înapoi la conștiența noastră. Și vrem să folosim în domeniul ei tocmai ceea ce ne devenise foarte important pentru înțelegerea modernă a naturii: claritatea. Dar conștiența respinge această claritate. Această claritate matematică nu poate fi aplicată. Găsim prin urmare omul, dar conștiența noastră nu este suficient de puternică, nu are intensitatea necesară pentru а-l putea înțelege pe acest om.
Am fi tentați să răspundem din nou cu un Ignorabimus; dar nu este permis să facem aceasta căci, față de cerințele sociale ale lumii moderne, avem nevoie de altceva decât un Ignorabimus. Nu datorită alcătuirii naturii omenești, ci pur și simplu din cauza stadiului actual al dezvoltării istorice a omenirii ia naștere stabilirea granițelor, la care a ajuns Du Bois-Reymond la 14 August 1872 cu al său Ignorabimus. Cum se poate trece dincolo de acest Ignorabimus? Aceasta este marea întrebare. Trebuie să fie găsit un răspuns la ea, și asta nu numai dintr-o simplă necesitate cognitivă, ci din cea mai cuprinzătoare necesitate umană. Și despre modul în care se poate căuta un răspuns, despre cum poate fi biruit Ignorabimus în conformitate cu mersul evoluției omenirii, toate acestea urmează să fie tratate în cadrul acestui curs.
