Ieri am aşezat în faţa sufletelor noastre imaginea pe care ne-o arată autorul Apocalipsei, imaginea apariţiei lui Iisus Christos, pe care a dat-o Dumnezeu-Tatăl, și mi-am permis să remarc, că explicaţia care trebuie să conducă la înţelegerea imaginii trebuie înţeleasă ca o scrisoare a lui Dumnezeu însuși către Ioan.
Este în perfectă concordanţă cu spiritul misterial și cu felul în care se vorbeşte și se prezintă lucrurile ce provin dintr– un Misteriu, faptul că în cele ce urmează autorul Apocalipsei este înţeles el însuși drept cel care scrie scrisoarea. Căci în fiinţa unui Misteriu, în lăuntrul lui, cel care scria un astfel de document nu se simţea câtuși de puţin autorul acestuia, în sensul în care înţelegem noi astăzi un autor al unei lucrări, ci se simţea oarecum instrumentul spiritului care a scris aceasta. El simţea că în notarea nemijlocită nu mai există nimic personal. De aceea Ioan poate acţiona în continuare fără probleme, ca și cum ceea ce are de scris ar scrie la o comandă divină, ca un mesaj divin. Acest lucru reiese, într-un fel realmente misterial, din tot ceea ce urmează.
Se poate spune deja, că prezentul are nevoie din nou de o înţelegere pentru astfel de lucruri, cum ar fi trecerea de la apariţia lui Iisus Christos din primele versete ale Apocalipsei la următoarele versete, unde se vorbeşte despre cele şapte scrisori către diferite Biserici. Căci prezentul nostru a uitat de fapt cu totul ce înseamnă aceste lucruri, care erau ceva comun în Misterii și care, fără îndoială, mai subzista încă în felul de gândire al creştinismului primar.
Aceasta este de asemenea ceva ce vă revine în continuare în cursul evoluţiei preoţiei voastre. Ar trebui să reflectaţi serios la faptul că ceea ce se spune în Apocalipsă și este scris prin inspiraţie, se adresează Îngerilor comunităţii din Efes, comunităţii din Thyatira, comunităţii din Sardes și aşa mai departe. Aceste scrisori vor să fie adresate unor Îngeri.
Aceasta este ceva de care înţelegerea modernă se poticneşte imediat. Important este ca noi să înţelegem corect cele ce urmează.
Odată a venit la mine un om, care în ultima perioadă a vieţii sale se străduise extrem de mult să ajungă la înţelegerea deplină a concepţiei spirituale antroposofice. Ca preoţi trebuie să cunoaşteţi astfel de lucruri, căci la urma urmelor ele sunt manifestări tipice ale prezentului. Acest exemplu pe care îl aleg este doar unul dintre cazurile la care chestiunea despre care este vorba apare deosebit de eclatant, însă este ceva cu care voi vă veţi întâlni mereu pe calea voastră preoţească; și despre lucrarea pe calea voastră preoţească este vorba aici. El mi-a spus: ,,Pare ca și cum prin antroposofie s-ar tinde să se citească Biblia în sensul literal”. – I-am spus: ,,Da”. – Apoi a început să-mi înșire tot felul de exemple din Biblie, despre care el credea că nu ar putea fi luate ad literam, ci doar simbolic. Eu i-am spus: „Cu siguranţă, există foarte mulţi aşa-ziși mistici, teosofi și aşa mai departe, care caută în Biblie tot felul de simboluri și altele asemenea, care reduc Biblia doar la simboluri. Antroposofia nu face aşa ceva. Ea caută, pornind eventual de la limbajul simbolic, doar ceea ce poate conduce la citirea textului original în semnificaţia lui adevărată. Și acolo”, spuneam eu, ,,nu mi s-a întâmplat niciodată, ca atunci când comparam textul original cu înţelegerile greșite apărute mai târziu de-a lungul timpului, să nu găsesc că Biblia n-ar trebui luată peste tot, acolo unde am putut verifica, ad literam.”
A lua Biblia în sens literal este chiar ţinta finală care trebuie atinsă. Putem spune chiar: Cine nu poate lua încă Biblia în sens literal, nici nu a înţeles pasajele unde el nu poate lua Biblia în sens literal. Acesta este, ce-i drept, cazul în ultima vreme cu foarte mulţi oameni.
Aici atingem o chestiune esoterică, care până acum, probabil, nu a ieșit niciodată atât de mult în evidenţă în cursul convieţuirii noastre, dar care odată tot trebuie supus simţului vostru meditativ. Căci uneori, astăzi, încolţesc și ţâşnesc – n-aş spune precum flăcările fulgerului, căci acestea vin de sus, ci ca flăcările vulcanilor, căci acestea vin de jos – tot felul de lucruri într-o confesiune sau alta, lucruri rămase pe drum de la vechile Misterii. Aşa de exemplu, a existat – am menţionat acest fapt deja de mai multe ori – o scrisoare pastorală [Nota 9] a unui arhiepiscop, care nici mai mult nici mai puţin afirma următoarele. În scrisoare s-a ridicat întrebarea: Cine este mai presus, omul sau Dumnezeu? – Și în această scrisoare pastorală se atrăgea atenţia, chiar dacă într-un discurs sinuos, dar pe de altă parte simplu, neafectat, că atunci când preotul stă la altar – aceasta nu este valabil și pentru restul oamenilor, ci doar pentru preoţi – el ar fi mai presus decât Dumnezeu, mai puternic decât Dumnezeu, căci el l-ar putea sili pe Dumnezeu să ia formă pământească în pâine și vin. Când preotul sfinţeşte, când el săvârşeşte transsubstanţierea, atunci Dumnezeu ar trebui să fie prezent la altar.
Aceasta este o discuţie care are o origine profundă, în vechea fiinţă/instituţie misterială, și de asemenea este o discuţie curentă încă și astăzi în cadrul brahmanismului esoteric oriental, în măsura în care el a provenit din cunoaşterea misterială. Ideea că omul este o fiinţă care cuprinde și Dumnezeirea, că este de fapt superlativul Dumnezeirii, este ceva obişnuit și în acord cu orice fiinţă/ instituţie misterială. Iar preotul brahman, în special cel de odinioară, se simţea în această stare sufletească drept purtătorul suprapersonal – dacă mă pot exprima aşa – al Dumnezeirii.
Aceasta este o idee foarte importantă, foarte serioasă, care ne-a parvenit din vechea fiinţă misterială. Însă ea trebuie încredinţată până la urmă, odată și odată, vieţii meditative a sufletului preoţesc. Căci ea contrazice complet tot ceea ce s-a încetăţenit treptat, treptat, în special în conştiența evanghelică. Pentru conştiența evanghelică, ceea ce este scris în scrisoarea pastorală citată este, bineînţeles, o inepţie. Dar vom reveni în cursul acestor discuţii despre Apocalipsă asupra acestui subiect. În toate acestea se află doar o reprezentare hiperbolizată din ceea ce ne întâmpină în acest pasaj din Apocalipsă la care mă refer aici.
Ioan scrie Îngerilor celor şapte comunităţi din însărcinare divină, sub inspiraţie divină. În starea respectivă în care scrie, el se simte pe deplin cel care trebuie să dea Îngerilor celor şapte comunităţi sfat, avertizare, misiune și aşa mai departe. Cum ne putem reprezenta aceasta în mod concret? Pe cine trebuie să avem în vedere atunci când, de exemplu, era vorba despre Îngerul comunităţii din Efes sau din Sardes, sau din Filadelfia? La cine trebuie să ne gândim? Oricât de puţin îi este inteligibil aceasta omului din ziua de azi, pe atunci existau cu siguranţă oameni, pe care astăzi i-am numi oameni cultivaţi – astăzi, unor oameni aflaţi într-o poziţie de viaţă analogă, li s-ar spune oameni de cultură creştină –, exista fără îndoială un nucleu de oameni care înţelegea ce înseamnă: Acolo scrie o natură profetică, o natură profetică precum cea a lui Ioan, care atunci când se află în această dispoziţie sufletească în care scrie, stă mai presus de Îngeri; el le scrie Îngerilor comunităţilor. Însă oamenilor care înţelegeau aceasta nu le-ar fi trecut niciodată prin minte, că atunci când se spunea ,,Înger” se făcea referire la ceva suprasensibil. Reprezentarea pe care o aveai era: S-au întemeiat nişte comunităţi creştine, ele continuă să existe; iar autorul Apocalipsei se gândeşte că el adresează scrisorile sale unor timpuri viitoare, în care va veni ceea ce el trebuie să le spună acestor comunităţi. El nu vorbeşte nicidecum despre stările din prezent. El vorbeşte despre stările viitoare. Dacă însă acei oameni, formaţi în mentalitatea tradiţională provenită din vechile Misterii, ar fi trebuit să indice pe destinatarul scrisorii, ei ar fi arătat către episcopul din fruntea comunităţii.
Pe de o parte, lor le era absolut clar că conducătorul propriu-zis al comunităţii este Îngerul (Angelos) suprasensibil, pe de altă parte ei vor fi indicat pe episcopul, pe canonicul care administrează comunitatea. Căci concepţia de la acea vreme era, că cineva care este administratorul unei astfel de comunităţi, precum cea din Sardes, din Efes, din Filadelfia, este, ca demnitar ecleziastic, adevăratul purtător pământesc al fiinţei-Angelos suprasensibile. Aşa încât Ioan, atunci când scrie, se simte, interior, cuprins realmente de o fiinţă mai înaltă decât este un Angelos. El le scrie episcopilor celor şapte comunităţi ca la nişte oameni, care sunt pătrunși nu numai de propriul lor Înger – aşa ceva este valabil pentru fiecare dintre noi – ci care sunt pătrunși de Îngerul diriguitor, de Îngerul conducător al comunităţii.
Și acum el vorbeşte despre ceea ce are de spus acestor comunităţi, indicând în exclusivitate viitorul. Noi trebuie să ne întrebăm: De ce sunt adresate şapte scrisori către şapte comunităţi? Aceste şapte comunităţi sunt, bineînţeles, reprezentanţii diferitelor nuanţe de păgânism și iudaism, din care a provenit Christos. La acea vreme exista o înţelegere mult mai intensă pentru „concret” decât mai târziu. Pe vremea aceea, în care își are originea Apocalipsa, se ştia, bineînţeles, foarte precis: Să luăm, de exemplu, comunitatea din Efes, care odinioară a dat naştere Misteriilor absolut grandioase din Efes, în care, în modul care putea fi perfect uzitat pe atunci, se indica spre viitoarea apariţie a lui Christos. În Efes exista un cult, care trebuia să intermedieze legătura dintre cei ce oficiau jertfa în Efes și martorii la slujba de jertfă, cu puterile divin-spirituale și, de asemenea, cu Christosul care urma să vină. Vechea comunitate păgână clin Efes a fost cu siguranţă cea care, prin profeţia ei precoce a viitorului creştinism și prin cultul păgân, a fost deosebit de aproape de creştinism.
De aceea, Îngerului comunităţii din Efes i se scrie despre cele şapte sfeşnice. Sfeşnicele sunt comunităţile înseși, acest lucru este menţionat în mod expres în Apocalipsă. Tocmai scrisoarea către comunitatea din Efes trebuie luată în forma ei adevărată, aşa cum este scris acolo. În ea se indică clar, că de fapt această comunitate din Efes a fost cea care a primit creştinismul cu cea mai mare intensitate, care a fost ataşată creştinismului cu prima iubire. Căci, se spune, ea nu și-a păstrat această primă iubire. Despre epoca viitoare, aflată în perspectivă, despre ea vrea să vorbească în scrisoarea sa autorul Apocalipsei. Vedem astfel deja din exemplul acestei scrisori-avertisment către comunitatea din Efes, că autorul Apocalipsei caracterizează evoluţia pe care o ia comunitatea privind spre ceea ce trăieşte viu în comunitate din vremurile vechi.
În realitate, toate comunităţile despre care este vorba aici reprezintă diferite nuanţe ale păgânismului sau iudaismului, cu diferitele lor culte și moduri de a se apropia prin aceste culte de lumile divine. Și fiecare scrisoare începe întotdeauna astfel, încât poţi vedea că în fiecare dintre aceste comunităţi creştinismul s-a dezvoltat într-un fel aparte din vechile slujbe religioase păgâne.
De un lucru doar trebuie să fim convinși, că în primele timpuri ale dezvoltării creştine constituţia sufletească a oamenilor era una complet diferită de cea din ziua de azi, în special în Europa – în Orient nu este aşa. Observarea fenomenului religios și caracterizarea lui printr-un conţinut noţional, pe care să-l analizezi logic, era încă, pentru vechile reprezentări misteriale ale primelor secole creştine, cu totul și cu totul străină, cu adevărat complet străină. Pe atunci îţi spuneai cam aşa: Christos este o apariţie a puternicei fiinţe solare. Însă comunitatea din Efes, comunitatea din Sardes, comunitatea din Thyatira și aşa mai departe, fiecare trebuie să tindă spre El în felul ei, prin specificul cultului ei. Fiecare se poate apropia de El în modul ei diferit nuanţat. Și că acest lucru este pe deplin recunoscut, se indică aluziv peste tot.
Să luăm de exemplu o astfel de comunitate precum cea din Efes, care trebuia să continue vechile și profundele Misterii din Efes; ea trebuia să fie altfel decât comunitatea din Sardes, de exemplu. Comunitatea din Efes avea un cult care era puternic impregnat de prezenţa substanţelor divin-spirituale în viaţa pământească. Preotul care se preumbla prin Efes putea la fel de bine să fie considerat Dumnezeu sau om. El se ştia ca purtător al lui Dumnezeu. Întreaga conştienţă a religiozităţii din Efes își are propriu-zis rădăcinile în teofanie, în apariția lui Dumnezeu în om. Preoția din Efes reprezenta, de la caz la caz, Dumnezeul corespunzător, și exista chiar o sarcină specifică, de a facilita primirea în mod just în suflete a acestui teofanism, a acestei apariții a divinului.
Să presupunem că printre preotesele din Efes care participau la săvârșirea actelor cultice se preumbla cea care, în esență, era expresia omenească vie a Artemisei, a Dianei, a Zeiței lunii. Oamenilor li se cerea ca apariția pământească să nu fie diferențiată de Zeița însăși, cu alte cuvinte, ca în apariția pământesc-omenească să fie văzută Zeița. Vechile ceremonii misteriale, de exemplu cortegiile oficiale, erau formate din oameni care mergeau unii în spatele celorlalți, care erau Zeii. Și după cum astăzi trebuie să învățăm să avem noțiuni adecvate despre lucruri, tot astfel pe vremea aceea trebuia să-ți impui însușirea reprezentărilor și sentimentelor sufletești, prin care să vezi în omul, care putea fi preot sau preoteasă, pe Dumnezeu.
De aceea nici nu trebuie să ne mirăm că acum, după ce autorul Apocalipsei vorbește, după cum am arătat, în limbajul misterial, se adresează exact comunității din Efes, unde acest fel deosebit de a gândi, simți și percepe era cel mai intens dezvoltat. De aceea, pentru comunitatea din Efes era ceva natural să vadă în cele șapte sfeșnice simbolul cel mai esențial al cultului. Acestea reprezentau lumina care trăiește pe Pământ, dar care este lumină divină.
Într-un mod cu totul diferit stăteau lucrurile în cazul comunității din Sardes. Această comunitate era continuatoarea creștină a unui vechi și foarte dezvoltat serviciu stelar astrologic, unde se știa cu adevărat legătura între mersul stelelor/astrelor și chestiunile pământești și unde tot ceea ce se întâmpla pe Pământ, tot ceea ce porunceau capetele mai sus puse sau mai puțin sus puse era citit în stele. Comunitatea din Sardes s-a dezvoltat și a evoluat dintr-o ființă/instituție misterială care conta în cel mai înalt grad pe cercetarea secretelor vieții și a impulsurilor de viață din cerul stelar nocturn. Înainte de a putea vorbi despre comunitatea din Sardes ca despre o comunitate creștină, ar trebui să ne referim tocmai la ea ca la acea comunitate care a păstrat cel mai mult din vechea stare clarvăzătoare de vis, căci tocmai acestei clarvederi de vis i se revela taina nocturnă a macrocosmosului. Și oriunde s-a păstrat vechea clarvedere de vis și s-a menținut ca tradiție, se dădea puțină atenție la ceea ce revelează ziua.
Relativ la aceasta, este realmente foarte semnificativă deosebirea slujbei religioase și a învățăturii solare de la Efes față de cea de la Sardes, în măsura în care atât la Efes, cât și la Sardes, putem vorbi realmente despre vechile lăcașe de înțelepciune. În toate aceste Misterii vechi se predau – iar învățătura Misteriilor mergea afară, la laici – învățături, care pentru vremea respectivă erau și știință, căci o știință separată de Misterii nu exista. În învățătura solară de la Efes se făcea distincție între cele cinci planete: Saturn, Jupiter, Marte, Venus, Mercur pe de o parte, și Soarele împreună cu Luna pe de altă parte. Se scotea în evidență Soarele, pe care și astăzi îl numim o stea fixă în comparație cu planetele, detașându-l de planete și venerându-l ca astru al zilei – în special în Efes –, deoarece în Soare, de la răsăritul și până la apusul lui, se vedea principiul dătător de viață.
În Sardes, în timpurile vechi, nu era așa. În Sardes nu se punea deloc preț pe Soarele de zi, se considera lumina lui ca pe ceva de la sine înțeles, însă [nici] în orașul Sardes nu se dădea nicio importanță Soarelui de zi, ci doar Soarelui de noapte, care în vechile Misterii se numea „Soarele de la miezul nopții” și era considerat ca fiind sinonim cu celelalte planete. Luna nu era privită diferit față de celelalte planete, iar Soarele era considerat o planetă, situată pe aceeași treaptă cu celelalte planete.
În Sardes, enumerarea planetelor se făcea astfel: Saturn, Jupiter, Marte, Venus, Mercur, Soare, Lună. – Așa ceva nu s-ar fi făcut în Efes. În Efes se spunea: Saturn, Jupiter, Venus, Mercur pe de o parte, pe de altă parte, Soarele și Luna, Zeii diurn și nocturn, mai apropiați de viața pământească. – Aceasta este deci marea deosebire și la aceasta se raporta întregul element cultic în Sardes.
În această primă perioadă creștină, în Efes continua chiar să trăiască vechiul cult păgân, doar că era orientat spre elementul creștin, în timp ce în Sardes continua să trăiască nuanța vechiului cult păgân, orientat după știința astrologică, după cum tocmai am arătat. De aceea este firesc ca autorul Apocalipsei să scrie despre Sardes: „care are cele șapte spirite ale lui Dumnezeu și cele șapte stele” (Apoc. 3, 1). Acum nu mai avem sfeșnicele care stau pe altar, nu mai avem lumina asociată Pământului, ci acea lumină care stă sus, în macrocosmos.
Cât de profund cufundat în vechea ființă misterială este încă autorul Apocalipsei, o puteți deduce dacă vă răspundeți la întrebarea: Ce reproșează autorul Apocalipsei comunității din Sardes, ce anume trebuie să aibă ea în vedere în mod deosebit? El avertizează comunitatea din Sardes că ea ar trebui în primul rând să vegheze, că ea ar trebui să găsească trecerea spre Soarele de zi, locul de plecare al lui Christos.
De aceea, ceea ce stă scris acolo trebuie luat la propriu în sens literal, cu condiția să se pătrundă realmente la sensul originar și să se știe cum se proceda în vechime în domeniul vieții religioase și cum, de fapt, autorul Apocalipsei, ca un ultim supraviețuitor – efecte ulterioare/reverberații există întotdeauna –, a vorbit în mare stil. Așa de pildă, Alexandru cel Mare, în campania sa de răspândire a elenismului, a procedat exemplar în ce privește viața religioasă, fapt ce ne întâmpină peste tot atunci când examinăm campaniile lui Alexandru din punct de vedere religios. Aici nu avem o încercare de a se acționa persuasiv asupra oamenilor, și nici nu avem dogme. Tot ceea ce ține de cult sau convingeri este lăsat la latitudinea comunității poporului, și nu se toarnă în ea decât atâta cât poate fi primit. Așa au procedat și misionarii lui Buddha, care s-au îndreptat în sus, către teritoriul babilonian și dincolo de el, către Egipt. După ce ei au acționat, nu se putea distinge în esență nicio diferență, din punct de vedere exterior, în cult și în utilizarea cuvântului, între perioada anterioară și cea ulterioară. Din punct de vedere interior, deosebirea era însă puternic sesizabilă, căci în ceea ce era consacrat Zeului acelor popoare era infuzat tot ceea ce putea primi nuanța specială a cultului, a slujbei de jertfă, a credinței. În fond, ceva similar avea loc și în teritoriale europene în timpurile mai vechi: nu o intoxicare despotică a oamenilor cu multe dogme, ci o cuplare la vechea ființă misterială a popoarelor respective.
Vedeți dumneavoastră, acestea sunt pietrele de construcție pe care trebuie să le cunoașteți în primul rând pentru a citi corect un astfel de document precum Apocalipsa, pentru a nu mai exista nici cea mai mică urmă din absurdul la care a ajuns de multe ori teologia în ziua de azi în privința Apocalipsei. Această inserare tolerantă în ceea ce există deja, care, de exemplu, pune adesea în gura autorului Apocalipsei cuvântul: „Voi vreți să fiți evrei, și nu sunteți” (Apoc. 2, 9; 3, 9), asta vrea el să vorbească din inimile, din sufletele celor care ședeau acolo. Astfel de lucruri, și altele, au condus la a cataloga Apocalipsa drept un document nicidecum creștin, ci mai degrabă unul evreiesc. Trebuie să înțelegi exact proveniența acestor lucruri din vechiul mod de prezentare/gândire.
Ei bine, noi va trebui să intrăm ulterior și mai precis în detalii, însă o idee trebuie atinsă pe cât posibil astăzi: Cel care pe atunci a scris aflându-se sub inspirație, era conștient că se poate reprezenta exhaustiv o realitate cu un anumit număr de aspecte tipice. Uitați-vă cât de minunat sunt caracterizate individual cele șapte comunități în cele șapte scrisori ale Apocalipsei. Absolut minunat. Toate sunt în așa fel descrise, încât se disting puternic una de alta, încât fiecare ni se înfățișează în felul ei particular. Autorului Apocalipsei îi era clar, că dacă ar descrie o a opta comunitate, ar trebui să descrie ceva care s-ar asemăna din nou cu una dintre comunitățile precedente. Și la fel ar fi la o a noua. Prin aceste șapte nuanțe s-a descris în același timp tot ceea ce este posibil. Despre aceasta el era convins.
Și o altă reprezentare minunată care răzbate din cele mai vechi timpuri. Ea mi-a apărut din nou foarte viu în minte nu cu mult timp în urmă, pe când ieșeam din Torquay cu mașina unde avuseserăm cursurile noastre de vară din Anglia și ne îndreptam spre locul unde se afla odinioară castelul regelui Arthur [Nota 10], Arthur cu cei doisprezece cavaleri ai săi. Se mai poate observa încă și astăzi la acest lăcaș cât de vie fusese cândva viața acestuia. Dacă privim aceste promontorii ce înaintează în mare, ocupate de ruinele sărăcăcioase, încă existente ale vechilor castele arthuriene, care aveau forme minunate, și de acolo îți îndrepți privirea spre mare – (se desenează la tablă – Tabla 3) în mijloc este un munte, aici marea și acolo marea –, atunci vedem marea însuflețind atât de minunat această zonă. Un tablou care îți dă o impresie în continuă schimbare. În timpul cât eram acolo, se schimbau rapid una după alta, într-un timp relativ scurt, vremea frumoasă și ploaia. Acesta a fost, desigur, cazul și mai demult. Astăzi este chiar mai liniștit; sub acest raport, clima s-a schimbat acolo. Și contempli această minunată alternanță, întrepătrunderea spiritelor elementare ale luminii, care intră în interacțiune cu spiritele apei, care radiază de jos în sus; și din nou vezi apariții deosebite de spirite atunci când marea se izbește de stânci și, smulgându-se, este aruncată înapoi, sau când marea se încrețește. Nicăieri altundeva pe pământ nu găsești această viață și întrețesere a ființelor cosmice elementare decât în acest loc.
Ceea ce am putut să văd acolo era instrumentul inspirației pentru participanții la masa rotundă a lui Arthur. Ei primeau într-adevăr impulsurile pentru ceea ce trebuiau să facă, din ceea ce li se spunea cu ajutorul acestor ființe ale mării și ale aerului. Acești cavaleri ai lui Arthur, de asemenea, nu puteau fi decât doisprezece. Spun că mi-a apărut aceasta în minte, deoarece încă și astăzi se poate realmente observa pe ce se baza instituirea acestui număr doisprezece. Există douăsprezece nuanțe ale percepției, douăsprezece tipuri de percepție, dacă ai de-a face cu percepții cosmice realizate în acest mod prin intermediul ființelor elementare. Dacă vrei însă, ca om simplu, să le cuprinzi pe toate douăsprezece, atunci întotdeauna una se inclarifică prin cealaltă. De aceea, cavalerii mesei rotunde a lui Arthur și-au împărțit în așa fel sarcinile, încât întotdeauna fiecare să poată fi înțeleasă drept una dintre aceste douăsprezece nuanțe. Prin aceasta ei erau convinși, că fiecare avea un sentiment puternic diferențiat unul de altul despre univers, a cărui sarcină ei și-au asumat-o. Însă nu putea exista un al treisprezecelea, căci atunci el ar fi trebuit să fie asemenea unuia dintre cei doisprezece.
Aici există clar reprezentarea: Dacă oamenii vor să-și împartă sarcinile lor în lume, trebuie să fie doisprezece. Ei formează un întreg, ei reprezintă cele douăsprezece nuanțe. Când oamenii, adunați în societăți sau comunități, stau față în față cu lumea, aceasta implică șeptimea. Aceste lucruri se știau pe atunci.
Autorul Apocalipsei încă mai scrie din această înțelegere suprasensibilă a numerelor, și la fel vorbește în continuare în cadrul Apocalipsei. Astăzi nu vreau să vorbesc decât despre citirea Apocalipsei. Ioan ne atrage atenția că acolo, printre apariții, este și cea în care el vede tronul lui Christos, tronul Fiului omului transfigurat, în jurul căruia stau 24 de bătrâni (Apoc. 4, 4). Aici avem o nuanțare după numărul douăzeci și patru. Ce înseamnă această nuanțare după numărul douăzeci și patru?
Comunitățile au o nuanțare după numărul șapte, oamenii întrupați pe pământul fizic au o nuanțare după numărul doisprezece. Când este vorba să-l privim pe om ca reprezentant al evoluției omenești în viața suprasensibilă, ajungem din nou la un alt număr. Au existat lideri ai omeniri, care din epocă în epocă trebuiau să dezvăluie revelațiile pe care omenirea urma să le primească, care sunt înscrise pur și simplu în eterul cosmic, numit și Cronica Akasha. Dacă îi luăm la rând pe marii revelatori ai omenirii în curs de dezvoltare, putem găsi că acolo, în împărăția suprasensibilă, este înscris ceea ce trebuia să dea fiecare dintre acești transmițători de revelații.
De fapt nu ar trebui să căutăm o astfel de individualitate, cum ar fi de exemplu Moise, doar așa cum era el pe Pământ, ca Moisele pământesc, și nici doar așa cum era el conform documentelor biblice, căci acestea sunt date deja conform Cronicii Akasha. Moise ar trebui căutat printre cei douăzeci și patru care stau pe scaune împrejurul tronului lui Christos. Veșnicul din existența sa pământească, ceea ce rămâne sub specie aeternitatis, este adânc încrustat/săpat în eterul cosmic. Dar nu pot exista decât douăzeci și patru de astfel de acțiuni omenești alese pentru eternitate, căci la a douăzeci și cincea ar apărea o repetare a uneia de dinainte. Aceasta era o cunoaștere străveche.
Dacă oamenii vor să lucreze împreună pe Pământ, trebuie să fie doisprezece. Dacă comunitățile omenești vor să colaboreze, trebuie să fie șapte; a opta ar fi o repetare a uneia din cele șapte. Dacă însă lucrează împreună sub specie aeternitatis cei care de-a lungul evoluției omenirii s-au spiritualizat, care reprezintă o etapă a omenescului, trebuie să fie douăzeci și patru. Aceștia sunt cei douăzeci și patru de bătrâni.
Dacă îi luăm acum pe acești douăzeci și patru de bătrâni, din ale căror revelații unele sunt deja aici, altele abia urmează să vină, îi avem astfel pe toți în jurul tronului lui Christos ca o sinteză, ca un rezumat al tuturor revelațiilor omenești. Dar în fața acestui tron al lui Christos îl avem pe omul însuși, care acum este înțeles, ca om, vizavi de ceea ce există ca o componentă, ca o etapă aparte a omenescului. Vreau să spun: omul în sine, așa cum trebuie el înțeles, este înfățișat sub imaginea celor patru animale.
Avem aici în față un tablou grandios. În mijloc Fiul omului transfigurat, pe scaune etapele omenirii în șirul timpurilor prin douăzeci și patru de conducători ai celor douăzeci și patru de ore ale marii zile cosmice, și, întins peste toate acestea, sub chipul celor patru animale, omul însuși, care trebuie să cuprindă toate etapele individuale. Ne întâmpină aici un factor important, esențial.
Ce se întâmplă deci acolo, în fața privirii clarvăzătoare a autorului Apocalipsei, care transmite solia lui Dumnezeu Îngerilor comunităților lor și odată cu aceasta întregii omeniri? Ce se întâmplă acolo? Când cele patru animale intră în acțiune, adică atunci când omul descoperă relația sa cu Dumnezeirea, cei douăzeci și patru de conducători ai celor douăzeci și patru de ore ale marii zile cosmice cad cu fețele la pământ. Ei se închină la ceva superior, la omul întreg, comparativ cu ceea ce reprezintă ei: o etapă a omenirii. În bătrâni se vedea într-adevăr această imagine, pe care apoi autorul Apocalipsei o aduce în fața omenirii. Doar că în acele timpuri străvechi se spunea: Cel care stă pe tron va veni –, iar autorul Apocalipsei trebuie să spună: Cel care stă pe tron, a venit deja.
Astăzi am vrut să vorbesc despre importanța citirii Apocalipsei. Dar învățăm să citim corect, doar dacă ajungem să învățăm cititul pornind de la vechile Misterii.
Să încercăm să trăim în continuare în Apocalipsă. Căci în ea se află taine profunde, taine pe care voi nu numai că trebuie să le cunoașteți, dar multe dintre ele trebuie să le și realizați, să le faceți.
