Pentru ca dumneavoastră, domnii mei, să căpătaţi o imagine mai completă, vreau să privim mai exact ceea ce merge de la sine în corpul omenesc, în fiecare zi, la anumite procese; aceasta deoarece procesele superioare pot fi înţelese doar când sunt cunoscute anumite procese inferioare. De aceea vreau să privim astăzi încă o dată întregul proces de hrănire, atât din partea fizică, materială, cât şi din partea sufletească.
Noi mâncăm; când mâncăm, introducem mai întâi alimentul în gură. Savurăm alimente solide şi lichide; alimentul sub formă de aer îl preluăm prin respiraţie, prin plămâni. Savurăm alimente solide şi lichide. În corpul nostru avem însă nevoie doar de lichide. De aceea solidul trebuie să fie dizolvat în gură într-un lichid. Asta se realizează în gură, prin faptul că în întregul spaţiu bucal se găsesc mici organe, aşa-numitele glande, şi aceste glande secretă continuu salivă.
Dumneavoastră trebuie să vă reprezentaţi că lângă limbă există asemenea glande. Acestea sunt mici formaţiuni care sunt grupate în aşa fel încât, dacă le priviţi la microscop, le vedeţi ca pe nişte mici bobiţe de struguri; ele sunt dispuse în grupuri. Aceste glande secretă salivă. Saliva dizolvă şi pătrunde alimentul.
Alimentele trebuie să fie pătrunse de salivă în gură, altminteri nu sunt bune la nimic în organismul uman.
Aici este exercitată o activitate: această pătrundere a alimentului cu salivă o percepem în gust. Gustăm alimentele în timpul însalivării prin simţul gustului. Aşa cum prin ochi percepem culorile, tot astfel percepem gustul prin simţul gustului.
Putem spune: în gură sunt însalivate şi gustate mâncărurile. Odată cu gustul se capătă deci o conştienţă despre mâncare. Prin însalivare alimentele sunt astfel pregătite, încât pot fi preluate apoi de celălalt corp. În salivă trebuie însă să existe o anumită substanţă, altminteri alimentele nu ar putea fi prelucrate astfel încât să fie utilizabile pentru stomac. Această substanţă există într-adevăr şi este numită ptialină. Ptialina este eliberată în gură de către glande. Ptialina este acea substanţă care prelucrează alimentele pentru ca acestea să devină utilizabile pentru stomac.
Alimentele pătrunse de salivă, prelucrate de ptialină, trec apoi prin esofag în stomac. Aici ele trebuie să fie prelucrate în continuare. Pentru aceasta, în stomac trebuie să existe o altă substanţă. Ea este secretată de stomac. La fel ca în gură – saliva cu ptialină –, apare şi în stomac un fel de salivă, doar că această salivă a stomacului este deja o altă substanţă. Putem spune deci: în stomac, în locul ptialinei, există pepsina.
Acum, vedeţi dumneavoastră, în stomac, la oamenii maturi şi la copiii de peste şapte ani, nu se mai dezvoltă niciun gust. Sugaciul însă gustă mâncărurile din stomac la fel ca maturul – în gură. Omul matur capătă o noţiune despre acest gust din stomac cel mult dacă stomacul său este deja degradat şi ceea ce este în stomac, în loc să meargă în jos, merge în sus. Atunci omul capătă o reprezentare că în stomac există un gust. Eu presupun că cel puţin câţiva dintre dumneavoastră au trecut prin această situaţie: ceva care era deja în stomac vine din nou în gură şi ştiţi că acesta are un gust mai rău decât tot ceea ce, sau cel puţin decât majoritatea a ceea ce aţi mâncat. Ceea ce vine înapoi de la stomac, cu siguranţă nu poate fi considerat ca fiind extraordinar de bun la gust. Nu se mănâncă lucruri care ar avea un gust asemănător cu acela care vine înapoi de la stomac. Gustul care este aici în terciul de mâncare care vine înapoi trebuie să se fi format totuşi cumva. El se formează în stomac. In gură mâncărurile sunt pur şi simplu ptialinizate, în stomac sunt pepsinizate. Urmarea acestui fapt este că ele au un alt gust.
Să presupunem că dumneavoastră sunteţi foarte însetat şi beţi apă. Apa în general, dacă nu este degradată, nu va avea un gust rău. Dacă însă dumneavoastră – trebuie să fiţi desigur sensibili la aceasta – lăsaţi mult zahăr să se dizolve pe limbă, dacă v-aţi pregătit limba în acest fel, atunci vi se poate întâmpla ca apa să capete un gust acrişor. Gustul este o chestiune personală, însă, aşa cum îl cunoaşte omul matur, el nu se dezvoltă în gură, ci în stomac. Copilul simte, dar fireşte încă nu gândeşte, de aceea el nu cunoaşte gustul aşa cum şi-l cunoaşte omul matur, în gură. Tocmai de aceea copilul trebuie să primească asemenea alimente care înăuntru, în stomac, nu au un gust rău. Un asemenea aliment este laptele mamei, sau laptele în general; el nu capătă în stomac un gust rău, deoarece copilul este înrudit cu laptele; de aceea el nu-i provoacă un gust rău. Însă, dacă ar primi prea devreme alte alimente, copilul ar găsi că acestea sunt scârboase. Adultul nu mai păţeşte aşa ceva deoarece gustul său este grosier. Copilul însă le-ar considera scârboase, deoarece nu este înrudit cu ele, deoarece sunt alimente exterioare.
Din stomac, după ce au fost însalivate cu pepsină, alimentele trec în intestine, intestinul subţire, intestinul gros. Terciul se răspândeşte în intestin.
Dacă terciul ajuns în intestine nu ar fi prelucrat în continuare, ar deveni o masă dură, împietrită, care ar distruge omul. Aici, în intestine, terciul suferă o prelucrare la care contribuie o altă glandă. În gură avem glande, în stomac avem glande şi avem o glandă mare în spatele stomacului. In spatele stomacului, dacă omul este privit din faţă, există o glandă destul de mare. Această glandă, care se numeşte pancreas, secretă şi ea un fel de salivă, care trece în intestine prin nişte canale fine. Deci, în intestine alimentele sunt însalivate pentru o a treia oară, iar substanţa care este secretată aici, în pancreas, seamănă cu pepsina stomacului, dar pe drum, în intestine, ea se modifică. Devine mai iute, picantă. Alimentele sunt acum mai iuţi ca înainte. Acest tip de salivă, mai iute, secretat de pancreas, se numeşte tripsină. Avem deci pancreasul, ca o a treia treaptă. El secretă tripsină; el secretă ceva care în intestine devine sucul iute al tripsinei. Cu aceasta, terciul alimentar este însalivat pentru a treia oară. Acum cu el se întâmplă ceva nou.
Această transformare nu mai poate fi percepută de conştienţa omului, în cap, aşa cum v-am spus ultima oară, ci, ceea ce ia naştere acolo din terciul de mâncare este perceput, gustat de ficat şi gândit de rinichi. Tot ceea ce acolo, în intestine, merge de la sine este gândit de rinichi [ Nota 1 ] şi perceput de ficat. În rinichi şi în ficat există un sufletesc, iar acesta observă, aşa cum omul observă cu capul. Omul însă nu ştie nimic despre asta. In extremis, aşa cum v-am spus ultima oară, dacă omul visează, atunci istoria ajunge sub formă de imagine la conştienţă. Deoarece aici terciul de mâncare se mişcă asemenea unui şarpe prin intestine şi se amestecă cu tripsină, aceasta exercită o excitaţie, o iritare, iar această iritare la rândul ei este percepută apoi de om în vis ca un şarpe. Asta este o transpunere într-un sufletesc neclar, nedesluşit, a ceea ce omul percepe aici.
Ficatul percepe istoria cu ptialina, pepsina, tripsină – trebuia să mă exprim aşa, deoarece ştiinţa a dat, din păcate, nume atât de oribile lucrurilor şi dacă eşti deja perceput ca total antipatic de către ştiinţă, dacă vrei să aşezi lucrurile în mod clar şi dacă s-ar vrea să se dea lucrurilor nume noi, atunci ştiinţa s-ar revolta; de aceea vom folosi mai departe denumirile de ptialină, pepsină, tripsină. Lucrurile sunt deci însalivate pentru a treia oară, iar aici stă la bază o simţire a ficatului.
Gură: gust, ptialină
Stomac: gust copilăresc, pepsină
Pancreas: simţire a ficatului, tripsină
Ficat: fiere (bilă).
Ce este cu această simţire a ficatului vă veţi clarifica dacă vă veţi aminti ce se întâmplă dacă vă aduceţi în faţa nasului o ceapă cu adevărat iute. Nu-i aşa?, atunci vin lacrimile. Lacrimile vin şi dacă aduceţi hrean în faţa nasului. De unde vine asta? Aceasta se datorează faptului că hreanul sau ceapa acţionează asupra glandelor lacrimale, iar acestea secretă lacrimile. Acest terci de mâncare ce se scurge prin intestin este aproximativ la fel ca ceapa sau hreanul, iar ficatul secretă fierea (bila), la fel cum secretă ochii lacrimile. Ceapa trebuie să fie mai întâi percepută, dacă vreţi ca ea să facă să apară lacrimile; ea trebuie să fie simţită. Aşa simte ficatul terciul de mâncare; secretă bila care este adăugată terciului. Aceasta este a patra etapă a transformării.
După ce au acţionat: gura prin ptialină, stomacul prin pepsină, pancreasul prin tripsină, în intestine ficatul adaugă bila la terciul de mâncare. Abia apoi apare gândirea prin rinichi.
Abia acum, după ce a fost însalivat de patru ori, terciul de mâncare trece prin pereţii intestinului în căile limfatice, iar de acolo în sânge. Putem spune: în corpul omenesc există un proces al vieţii extraordinar de complicat. Din gură, până când pătrunde în sânge, terciul de mâncare este transformat continuu, astfel încât să poată fi digerat în mod corect nu numai de către stomac, ci de întreg corpul omenesc.
Digestia decurge însă şi ea într-un anume mod. Gândiţi-vă că dacă aţi fi un profesor extraordinar de deştept, şi dacă ar trebui să faceţi în laboratorul de chimie toate acestea, dacă ar trebui mai întâi să amestecaţi mâncarea cu saliva din gură, apoi cu cea din stomac, apoi cu cea din intestin, iar în cele din urmă cu bila, nu aţi reuşi! Toate acestea se întâmplă în dumneavoastră, o faceţi continuu în fiecare zi. Dacă însă ar trebui să o faceţi în laborator nu aţi reuşi. Omul posedă într-adevăr o înţelegere, dar ceea ce se petrece în mod inteligibil în abdomenul său are loc într-un mod mult mai inteligent. Acesta este un proces foarte înţelept, foarte inteligent. Fireşte, el nu poate fi imitat uşor.
Veţi căpăta încă şi mai mult respect faţă de acest proces, dacă vă voi prezenta particularităţile lui. Ce mănâncă, de fapt, omul? Omul mănâncă substanţe vegetale, animale, minerale şi prin aceasta introduce în gură, stomac şi intestine substanţe diferite care trebuie să fie transformate, modificate prin insalivare.
Gândiţi-vă că dumneavoastră mâncaţi cartofi. Ce conţine cartoful? În principal ceea ce există în scrobeală. Ştiţi desigur că amidonul se obţine din cartofi. Când consumaţi cartofi, mâncaţi, de fapt, amidon. Acesta este unul dintre primele substanţe pe care le mâncăm: amidon. Există multe lucruri asemănătoare amidonului. Cartoful constă aproape în întregime din amidon; el mai conţine şi apă. Tocmai de aceea cartoful arată aşa cum este, deoarece el este viu, nu mort. Cartoful este de fapt amidon viu. De aceea el trebuie să fie ucis. Este deci amidon pur. în plante există peste tot amidon; ceea ce mâncaţi din domeniul vegetal conţine amidon.
Ce mai mâncaţi dumneavoastră? Fie că le luaţi din domeniul vegetal, fie din cel animal, mai mâncaţi albumine. Albumină există în ou; aici o aveţi în formă pură, doar cumva ucisă. Mâncaţi însă şi albumine care sunt amestecate în carne sau plante. Mâncaţi continuu albumine. Deci în al doilea rând sunt albuminele şi substanţe asemănătoare albuminei.
În al treilea rând, mâncaţi ceva diferit de amidon şi albumină, şi aceasta este grăsimea. Grăsimile sunt altfel de substanţe decât amidonul şi albumina. Grăsimi sunt mai puţine în plante decât în animale. Există aşa-numitele grăsimi vegetale. Omul are nevoie de grăsimi, fie din domeniul vegetal, fie din cel animal, dacă vrea să se hrănească corect. Grăsimile sunt deci al treilea element din ceea ce omul preia ca alimente.
Cel de al patrulea element îl reprezintă sărurile. Omul trebuie fie să consume alimente din natură care conţin săruri, fie că pune o solniţă pe masă din care se serveşte fiecare şi-şi adaugă sare la supă sau la alte alimente, conform gusturilor proprii. De sare avem nevoie. Acesta este al patrulea element din alimentaţie; trebuie să scriu săruri, deoarece există săruri diferite.
Totul ajunge în intestin şi totul este transformat în el.
Ce rezultă din toate acestea? Prin faptul că alimentele sunt bine pregătite prin saliva gurii şi a stomacului, ele pot fi însalivate pentru o a treia oară în intestin şi nu se întăresc, ci se transformă, devin altceva.
Amidon: → zahăr
Albumină: → albumină lichidă
Grăsimi: → glicerină, acizi
Săruri: → săruri.
Ce devine amidonul? Amidonul devine zahăr. Când consumaţi amidon, în stomacul dumneavoastră din acesta obţineţi zahăr. De zahăr avem nevoie; nu am avea nevoie să-l consumăm din simplul motiv că-l producem noi înşine. La om însă situaţia este de aşa natură, încât el nu poate produce totul, deşi natura umană poate face foarte mult. Astfel, ea dezvoltă prea puţin, la unii oameni chiar mult prea puţin zahăr. în acest caz, trebuie să se mai adauge zahăr extern la mâncăruri, pentru că acestea ajung în intestine deja pregătite, ceea ce altfel, în viaţa normală, intestinele fac ele însele. Intestinele produc zahăr din amidon. Aceasta este o mare artă.
Încă ceva: dumneavoastră ştiţi că oamenii cu stomac slab se simt mai bine dacă mănâncă ouă moi decât dacă mănâncă ouă tari. În plus, dacă ouăle au început deja să miroasă urât, chiar le este rău, nu le prieşte. Albumina este un aliment necesar, dar dacă am aduce-o în intestine într-o stare însufleţită, ea ar mirosi urât şi în noi şi ar fi inutilizabilă. Noi nu putem utiliza albumina aşa cum este ea afară. Ea trebuie să fie transformată şi în primul rând, să fie dizolvată. Dacă o puneţi în apă, nu se dizolvă. Trebuie să se întâmple cu totul altceva aici ca ea să se dizolve, iar albumina este dizolvată de către tripsină. Astfel, din albumină ia naştere albumină lichidă.
În timp ce se formează albumina lichidă, în organismul omenesc se formează încă ceva, tot prin acţiunea salivei intestinale a pancreasului. Poate să pară o glumă, dar se formează alcool. Omul prepară alcool în interior. Nu este nevoie să se consume alcool; avem în noi înşine o sursă de alcool. În intestine ia naştere alcool. Dacă oamenii devin alcoolici, asta este din cauză că ficatul lor devine prea lacom. El nu se mulţumeşte cu faptul că consumă alcoolul produs în cantitate mică în intestine; el cere mai mult alcool şi atunci oamenii devin beţivi.
Oameni care au ştiut acest lucru l-au folosit drept motiv pentru consumul de vin şi bere. Ei au spus: Aici sunt câţiva antialcoolici, însă de fapt omul nu poate fi antialcoolic, deoarece fabrică alcool în intestinele sale. Asta însă nu este un motiv ca să devii beţiv şi să consumi prea mult alcool. Dacă se consumă prea mult alcool, ficatul se dedă lăcomiei după alcool şi se îmbolnăveşte, degenerează, se măreşte repede. Ficatul trebuie totuşi să fie activ. Prin consumul de alcool ficatul se măreşte, iar micile glande se umflă. El nu mai poate fabrica o bilă de calitate. În această situaţie, terciul de mâncare nu este pătruns cum trebuie de bilă în intestine. El trece apoi în mod neadecvat în vasele limfatice şi în vasele de sânge, ajunge la inimă şi o atacă. De aceea oamenii care beau prea multă bere au un ficat bolnav, care arată cu totul altfel decât al celor care beau puţin sau se mulţumesc cu alcoolul fabricat în intestine, care, de fapt, este suficient. Ficatul degenerat şi inima degenerată sunt o consecinţă a consumului mare de alcool. De aici provine „inima de bere” pe care o are mare parte a populaţiei müncheneze. Odată cu ea degenerează şi ficatul. Vedeţi dumneavoastră, degenerarea şi diferitele boli devin inteligibile numai dacă se urmăreşte în acest mod parcursul terciului de mâncare în organism.
Când albumina este lichefiată prin acţiunea tripsinei, alcoolul pătrunde în ea şi o împiedică să intre în putrefacţie. De aceea, dacă se doreşte să se conserve diverse organe, acestea sunt ţinute în spirt, deoarece alcoolul, cum se spune, conservă lucrurile. Albumina se poate păstra în organism prin faptul că este pusă în spirt de către organismul însuşi. Este un lucru extraordinar de inteligent.
Există însă procese atât de fine care au loc aici, încât omul nu le-ar putea imita. Dacă omul vrea să conserve o parte din corp sau un mic organ, el le pune în spirt, iar sticla o aşază în cabinetul său de ştiinţele naturii. Aceeaşi operaţie o face tripsină în intestinul omenesc, dar într-un mod mult mai fin: ea prepară alcool şi pune albumina în el.
Ce se întâmplă însă cu grăsimile? Grăsimile ajung în intestin şi sunt transformate din nou de ceea ce este secretat de pancreas împreună cu bila. Prin aceasta iau naştere două feluri de substanţe. Una dintre acestea este glicerina. Glicerina o cunoaşteţi din afară, dar o fabricaţi zilnic în dumneavoastră. Celălalt fel de substanţe sunt acizii. Din grăsimi iau naştere glicerina şi acizi, tot felul de acizi graşi.
Doar sărurile rămân aproape neschimbate; ele sunt cel mult dizolvate, devenind astfel mai uşor digerabile. De fapt, rămân aşa cum au fost preluate. Sărurile rămân săruri.
Noi consumăm deci, odată cu alimentele, substanţe de genul amidonului, albuminei, grăsimilor şi sărurilor. După ce am digerat, avem în noi, în locul amidonului, albuminei şi grăsimilor, zahăr, albumină dizolvată, glicerină, acizi şi săruri.
Ce se întâmplă acum cu ceea ce avem în noi? Dacă am transformat corect alimentele, avem în noi cu totul altceva decât am consumat.
Vedeţi dumneavoastră, în urmă cu câteva secole s-a născut aici, în Elveţia, dar a călătorit departe (de aici), un medic pe care ştiinţa de astăzi îl dispreţuieşte destui de mult, care încă mai avea o presimţire despre toate aceste procese. Acesta a fost Paracelsus. El era profesor în Basel, însă medicii l-au dat afară deoarece ştia mai mult ca ei. El mai este şi astăzi defăimat. I s-a întâmplat, cu toate că era un om foarte inteligent, să cadă de pe o stâncă şi şi-a spart capul. Şi-a petrecut ultima parte a vieţii în Salzburg. Era medic. Dacă ar fi fost ceea ce se numeşte astăzi un cetăţean onorabil în consiliul primăriei Salzburgului, i s-ar fi păstrat cea mai bună amintire. El era însă un om care ştia mai mult decât alţii şi atunci s-a spus despre el că este un beţivan, că era beat când a căzut de pe stâncă. Aşa se întâmplă în lume. El a ştiut însă câte ceva şi a susţinut cu tărie că în interiorul omului există o forţă de transformare. Aceast lucru a fost uitat însă, pentru secole, încă din timpul său.
Ce se întâmplă cu tot ceea ce este înăuntrul corpului nostru? Aici ştiinţa cade din nou pradă unei mari iluzii. Vedeţi dumneavoastră, ştiinţa spune: Ceea ce ia naştere în organism ca zahăr, albumină lichidă, alcool, glicerină, acizi graşi şi săruri, toate acestea trec în sânge, de acolo în inimă, iar de aici sunt transportate prin artere în tot restul corpului. Doresc să spun că acest lucru este adevărat cu privire la ceea ce este mai grosier; aşa şi este. Aici totul este fluid, dar între fluide există şi unele mai grosiere; acestea trec în artere, iar de acolo aprovizionează tot corpul. Dumneavoastră însă nu aţi observat măcar o dată că, dacă aţi pus zahăr într-un pahar cu apă şi l-aţi băut după aceea, el nu era dulce numai la bază, unde era zahărul? Întreaga apă era dulce, nu-i aşa? Zahărul se dizolvă în toată masa lichidului; la fel şi sarea. În paharul cu apă nu sunt artere prin care zahărul sau sarea să poată pătrunde în toate direcţiile, ele sunt aspirate în masa lichidului.
Cu ceva timp în urmă v-am spus că omul este alcătuit într-un procent de 90% din apă, sau din lichide. Este o apă vie, dar este apă. Substanţele care sunt aici au nevoie de artere ca să treacă în tot corpul? Dacă în intestine este fabricat zahăr, are acesta nevoie de artere ca să treacă în tot corpul? Omul constă din apă; de aceea zahărul se poate răspândi în el.
S-a spus adesea că dacă omul devine beţiv, atunci toată cantitatea de alcool pe care o consumă străbate drumul de la intestine la inimă, iar de acolo în întreg corpul. Eu pot să vă asigur, domnii mei, că dacă întregul conţinut de alcool pe care un beţiv îl absoarbe în sine ar trece prin inimă, el nu s-ar prăpădi în ani din cauza alcoolului, ci în decurs de zile. Se poate dovedi că ceea ce se preia în acest mod ca fluid nu trece prin artere în tot corpul, ci trece în corp, aşa cum zahărul pătrunde prin difuziune în toată apa din pahar. Dacă cineva, care are un organism sănătos, bea un pahar cu apă, şi bea de sete, atunci acest prim pahar cu apă este prelucrat într-adevăr de intestine, este adăugat terciului de mâncare, iar de aici trece realmente în artere şi, prin inimă, în corp. Dacă însă arterele şi inima au apă suficientă, atunci puteţi să beţi apă câtă vreţi, că ea nu mai trece în artere deoarece acestea nu au nevoie de ea. Dacă beţi un pahar sau un pahar şi jumătate de apă, numai atât cât aveţi nevoie ca să vă potoliţi setea, atunci aceasta nu deranjează corpul; dacă însă beţi prea multă apă, deja de la al treilea, al patrulea pahar, apa se elimină repede prin urină. Aceasta nu-şi pierde timpul să treacă prin inimă, ci se elimină simplu prin urină, deoarece omul este o coloană de apă şi ar fi prea multă apă. Gândiţi-vă ce se întâmplă când oamenii stau împreună la masă şi halbele sosesc la al treilea şi al patrulea rând; atunci puteţi observa cum unul şi altul încep să alerge! Berea nu şi-a luat absolut deloc timp să treacă în primul rând prin inimă, ea se elimină pe căi mult mai scurte, deoarece omul este un corp lichid.
Putem spune deci: Terciul de mâncare, care constă din zahăr, albumină lichidă, glicerină, acizi, săruri, trece în întregul corp; doar partea cea mai grosieră trece prin artere în tot corpul. Astfel este posibil ca în cap să fie depozitată sare; ca în tot restul organelor să fie înmagazinată sare, care nu ajunge acolo prin sânge, ci trece direct în aceste organe.
Dacă omul ar putea să simtă toată sarea care este înmagazinată în cap, el ar avea continuu dureri de cap. Prea multă sare în cap produce dureri puternice. Dumneavoastră aţi auzit probabil despre migrene [ Nota 2 ]. Eu am vorbit deja despre asta aici. Pe trepte diferite se pot clarifica lucruri diferite. În ce constă migrena? Migrena constă în faptul că în cap este prea multă sare; în special sunt depozitate aici săruri de acizi urici. În loc ca sărurile acizilor urici să fie eliminate prin urină, în cazul migrenei, ele zac în cap deoarece mâncărurile nu sunt pregătite corect şi reţin sărurile. Migrena nu este, de fapt, o boală atât de nobilă, cu toate că de cele mai multe ori o au oamenii nobili. Migrena este cu adevărat o boală neînţeleasă. Ceea ce ar trebui să fie secretat prin urină rămâne în partea dreaptă a capului, deoarece se strică deja în stomac. Ceea ce în corp acţionează în partea stângă, în cap acţionează în partea dreaptă. Voi arăta în cele ce urmează de ce se întâmplă aşa.
Se ajunge astfel că ceea ce ar trebui să fie eliminat prin urină este înmagazinat în partea dreaptă a capului.
Câtă sare poate suporta omul? Amintiţi-vă de ceea ce v-am vorbit odată. Amintiţi-vă că am spus că în cap există lichidul cefalic. Prin faptul că acest lichid se află în craniu, creierul devine atât de uşor, încât el poate să existe acolo. Un corp care se află în aer are o anumită greutate. Dacă-l scufundăm în apă, devine mai uşor. Dacă nu ar fi aşa, nu s-ar putea înota. Dacă nu ar fi în apă, creierul ar cântări circa 1 500 de grame. V-am spus deja că, deoarece înoată în apă, el cântăreşte doar 20 de grame. Dar cu cât sunt mai multe săruri înmagazinate în creier, cu atât el devine mai greu, deoarece sărurile măresc greutatea creierului. El devine pur şi simplu prea greu din cauza sărurilor.
Putem spune acum: Când se înmagazinează săruri în creier, întregul creier al omului devine mai greu. La om situaţia este diferită faţă de animal. Omul are capul aşezat astfel încât are o suprafaţă de sprijin normală. La animal capul este pur şi simplu orientat spre în faţă. Ce rezultă din asta? La om, presiunea pe care o exercită creierul, cu toate că el este foarte uşor, este preluată de corp. La animal ea nu este preluată de corp. Vedeţi, aceasta este de fapt deosebirea principală dintre om şi animal.
Cercetătorii naturii gândesc asupra modului în care s-a dezvoltat omul din animal. Este foarte bine să reflectezi, dar omul nu poate fi perceput aşa. Nu se poate spune: Animalul are atâtea oase, iar omul are tot atâtea oase. Maimuţa are atâtea oase, iar omul are tot atâtea. Este acelaşi lucru. Nu se poate spune aşa. La maimuţă încă rămâne prezentă particularitatea proeminenţei capului spre în faţă, chiar dacă merge tot atât de dreaptă ca un urangutan sau o gorilă. Omul este astfel organizat încât capul stă vertical, iar întreaga presiune este preluată de corp. Ce se întâmplă în acest caz?
Se întâmplă ceva absolut particular. Avem în noi zahăr, albumină fluidă, glicerină, acizi, săruri. Sărurile care urcă de la abdomen în sus, în cap, şi se înmagazinează acolo trebuie să se întoarcă înapoi; coboară prin corp dacă sunt în cantitate prea mare. Însă în legătură cu substanţele excedentare, trebuie să se mai întâmple ceva în corp. Aici are loc o nouă transformare, în timp ce substanţele merg în sus. Aceasta are loc pur şi simplu deoarece corpul captează forţa gravitaţională. O parte din substanţe devin tot mai uşoare, o altă parte se depun deoarece sunt mai grele, mai grosiere. Aşa cum se depune o sare când se dizolvă ceva, tot aşa se formează depuneri, într-o anumită măsură, pe tot drumul de la abdomen la cap. Părţile mai fine, care merg în sus, sunt transformate prin această forţă gravitaţională diminuată de forţa arhimedică. Ce se întâmplă dacă părţile mai uşoare ale alimentelor care merg până la cap sunt transformate? Aici, din alimente, ia naştere un fel de fosfor. Aceasta este situaţia: din alimente ia naştere un fel de fosfor, aşa încât ele nu ajung simplu sus, în cap. Multe merg în sus: zahăr, glicerină etc., dar o parte din ele se transformă în fosfor înainte de a ajunge sus.
Vedeţi dumneavoastră, domnii mei, în capetele noastre avem săruri care sunt preluate aproape neschimbate din lumea exterioară; ele au pătruns sus, şi de aceea avem fosfor răspândit într-o stare fin distribuită, asemănătoare aerului, de fapt chiar mult mai fină decât aerul. Acestea sunt substanţele cele mai importante din capul omenesc: sărurile şi fosforul. Celelalte substanţe sunt aici pentru ca el să se poată întreţine ca fiinţă vie. Cele mai importante însă sunt sărurile şi fosforul. Putem spune deci că, în capul omului, cele mai importante substanţe sunt sărurile şi fosforul.
Se poate demonstra, într-un mod pe care-i voi prezenta în cele ce urmează, că dacă omul nu are în cap cantitatea necesară de săruri el nu poate gândi aşa cum trebuie, ordonat. Sarea, aceasta este substanţa de care ne servim pentru a gândi. Asta se adaugă la ceea ce v-am spus deja despre gândire. În om, lucrurile sunt destul de complicate.
| Cap | { | Săruri: gândire |
| Fosfor: voinţă |
Dacă avem prea mult fosfor în noi, asta înseamnă că mâncăm lucruri prea picante şi atunci devenim o marionetă, care vrea să atace totul, care mereu vrea să vrea. Prin faptul că este prezent fosforul, este prezentă voinţa. Dacă avem prea mult fosfor, voinţa începe să se agite. Dacă organismul este alcătuit astfel încât trimite sus, în cap, prea mult fosfor, omul nu numai că începe să se agite nervos (asta nu are nimic de-a face cu nervii, ci cu fosforul), ci devine furios, un dement furios. Pentru a putea, de fapt, să vrem, avem nevoie de o cantitate mică de fosfor. Dacă fabricăm prea mult fosfor, devenim înapoiaţi.
Acum, domnii mei, gândiţi-vă că preluaţi sare pentru a gândi. Eu aş dori să vă sfătuiesc să luaţi o dată o solniţă şi să încercaţi să o faceţi să gândească! În capul dumneavoastră faceţi asta continuu, utilizaţi sarea pentru a gândi. Radeţi apoi puţin fosfor de pe un băţ de chibrit, fărâmiţaţi-l puţin, să devină foarte fin, apoi aprindeţi ceva dedesubt şi încercaţi să-l faceţi sa ardă. El trebuie acum să vrea! De ars, adică să dispară, asta o face, dar de voit, asta nu o face! Dumneavoastră însă faceţi asta continuu în interior. Nu vi se pare acum că există ceva în dumneavoastră care este cu adevărat mai inteligent decât capul nostru prost, care poate foarte puţin, care nu poate să facă din sare o fiinţă gânditoare, iar din fosfor una voitoare? Acesta este spiritual-sufletescul. Acesta este viul care ţese, cel pe care-l putem numi spiritual-sufletescul. El se află în noi, se foloseşte de sare pentru a gândi şi se foloseşte de fosfor, care urcă în sus ca un fum, pentru a voi.
Aşa se ajunge din corporal în sufletesc şi în spiritual, dacă se percepe corect. Ce face însă ştiinţa actuală? Ea se opreşte la abdomen. Ea ştie cel mult că în abdomen ia naştere zahăr etc.; după aceea însă pierde urmele, nu ştie nimic despre ceea ce se întâmplă mai departe. De aceea ştiinţa nu poate spune nimic despre sufletesc şi spiritual. Această ştiinţă trebuie să fie extinsă. Nu trebuie să ne limităm la abdomen, iar capul să-l considerăm doar ca fiind cel mai sus aşezat. Nu se vede cum au ajuns sarea şi fosforul aici, sus. Se crede că în cap lucrurile se petrec ca în abdomen. Ştiinţa contemporană ştie câte ceva despre abdomen, însă numai că ceva ia naştere aici, dar nu ştie că ficatul percepe, iar rinichii gândesc. Asta nu o mai ştie. Şi asta din cauză că nici despre cap nu ştie nimic. Ea nu cercetează absolut deloc. Ea consideră că ceea ce stă pe masa de disecţie ca ficat este totul. Acesta însă nu reprezintă totul, căci ceea ce stă acolo a pierdut sufletul prin faptul că pur şi simplu a fost tăiat şi scos din corp. Atât timp cât sufletescul este în interior, nu-l puteţi scoate la iveală prin disecţie. De acolo de unde ştiinţa actuală încetează, trebuie lucrat mai departe cu o ştiinţă serioasă. La asta se ajunge. De aceea am construit aici Goetheanumul; pentru ca ştiinţa să nu rămână la o cunoaştere incompletă – numai despre abdomen –, ci să poată spune ceva despre întregul corp. Atunci vom avea o ştiinţă adevărată.
