Din prezentările făcute până acum, veți fi putut conchide că legăturile mediului înconjurător al omului față de însuși acest om sunt totuși altele decât sunt ele descrise conform noțiunilor actuale. Se gândește atât de ușor în prezent: ceea ce trăiește în mediul înconjurător al omului, care aparține regnurilor mineral, vegetal și animal și este apoi preluat de om, și-ar continua oarecum procesele sale, procesele sale materiale exterioare, pe care le cercetează fizicianul, chimistul etc. chiar în om. Despre aceasta însă nici nu poate fi vorba, ci trebuie să ne fie clar că în cadrul proceselor de sub pielea omului totul este altfel decât în afara acesteia, că în cadrul acestor procese de sub piele există o cu totul altă lume decât înafara ei. Atât timp cât nu conștientizezi acest fapt vei reflecta mereu, iar și iar, cum un lucru oarecare pe care-l cercetezi în retortă sau altcum, se continuă în organismul uman și vei privi organismul uman însuși numai ca pe un aranjament complicat al proceselor din retorte.
Să vă amintiți însă numai cele spuse deja în expunerea de ieri: tot ce este mineral trebuie să fie transformat în om până la eter caloric. Aceasta înseamnă că tot ce pătrunde în organismul uman ca substanță minerală trebuie să fie transformată, metamorfozată mai departe, pentru ca cel puțin pentru un anumit timp să fie căldură pură, și anume să fie una cu căldura pe care omul o dezvoltă dincolo de căldura din ambianța sa. Fie că primim în organismul nostru o sare, fie altceva mineral, aceasta trebuie să preia într-un mod oarecare forma eteric-calorică, și anume s-o preia înainte de a fi folosită în însuși organismul uman în construcția, în modelarea acestuia.
Astfel, dacă avem în organism un mineral oarecare și ne închipuim că acest mineral ar pătrunde simplu în noi și ar forma o parte oarecare a oaselor noastre, a dinților noștri etc. aceasta este pură aberație; ci, ceea ce reapare în modelarea umană trebuie să fi trecut în forma deplin volatilă, eteric-calorică și apoi să fie retransformată în ceea ce apare în structură modelată, vie, în organismul uman.
Dar de aceasta se mai leagă încă ceva, de exemplu, ceva care are formă solidă, care se transformă deja în gură în ceva lichid, apoi este transformat mai departe până la eter caloric, ceva care treptat, în timp ce preia în om mai întâi forma apoasă, pierde din greutate, devine mai înstrăinat de Pământ; și până să ajungă sus în forma caloric-eterică este deplin pregătit să preia în sine spiritualul care vine de sus, care vine din depărtările lumilor.
Așadar, dacă vreți să vă reprezentați cum este folosită o substanță minerală în om, trebuie să vă spuneți următoarele (Tabla 18, alb): Aici se află materialul mineral; acesta pătrunde în om. În om el este transformat trecând prin fluid și așa mai departe până la eterul caloric. Acest eter caloric este înclinat să preia în sine forțele care iradiază din depărtările lumilor pătrunzând și curgând în organism. El preia, așadar, forțele Universului. Aceste forțe ale Universului se perfecționează devenind forțele spirituale care aici spiritualizează materia terestră devenită eter caloric. Și abia plecând de aici, pătrunde apoi, cu ajutorul substanței pământești devenită eter caloric, în corp, în ceea ce corpul are nevoie pentru modelarea sa.
 [măreşte imaginea] |
Tabla 18 |
Așadar, gândiți-vă, când desemnăm în sensul vechi căldura ca fiind foc, atunci putem spune: Materia minerală preluată de om este ridicată în sus în om până la natura pasională. Natura înflăcărată este înclinată să preia în sine influențele ierarhiilor superioare și abia acest foc curge din nou, la rândul lui, în toate regiunile interioare umane și generează, în timp ce se durifică din nou, ceea ce în om este baza substanțială a diferitelor organe. Nimic din ceea ce omul preia în sine nu rămâne așa cum este; nimic nu rămâne pământesc. Totul se transformă atât de mult din regnul mineral, încât poate prelua în sine cosmic-spiritualul și cu ajutorul cosmic-spiritualului îl transformă din nou în pământesc.
Așadar, luați dintr-un os o bucată oarecare de fosfat de calciu, dar acesta nu este fosfatul de calciu pe care îl găsiți afară în natură sau, după părerea mea, cel pe care îl preparați în laborator, ci este fosfatul de calciu care a luat naștere din ceea ce a fost preluat din exterior cu ajutorul forțelor care apoi au pătruns în interior, în timp ce ceea ce a fost preluat de afară trecuse în starea de eter caloric, iar abia atunci au intervenit în formarea omului.
Vedeți, din această cauză omul are nevoie în cursul vieții sale de cele mai variate substanțe pentru a putea să transforme, după cum este organizat potrivit cu vârsta lui, ne-viul în eter caloric. Copilul nu ar putea nicidecum să transforme ne-viul în eter caloric; el nu are încă suficientă forță în organismul său. El trebuie să preia laptele, care este atât de apropiat de organismul uman, pentru a-l aduce pe acesta până la eterul caloric și pentru a-și putea folosi forțele sale la efectuarea plasticizării cu adevărat extinsă care este necesară la vârsta copilăriei în modelarea corporală. Poți înțelege natura umană, când știi că tot ce este preluat de afară trebuie să fie temeinic prelucrat. Dacă luați pentru aceasta o materie exterioară și vreți să-i cercetați valoarea sa nutritivă, mai întâi nu veți putea face nimic cu chimia obișnuită, pentru că trebuie să știți câtă forță trebuie să folosească organismul uman pentru a aduce o materie exterioară minerală la volatilitatea eterului caloric. Dacă nu poate face aceasta, atunci această substanță exterioară minerală se va depune în el, va deveni materie pământeană grea, înainte de a fi trecut în căldură, și impregnează, ca substanță anorganică străină organismului uman, țesuturile umane.
Așa ceva se poate întâmpla, de exemplu, atunci când omul nu este apt să aducă până la volatilitatea eterului caloric ceea ce apare în el a fi mineralizat – doar, la origine este ceva organic – dar mineralizat ca zahăr. Atunci el se depune în organismul la care trebuie să vină, înainte ca organismul să poată participa la ceea ce el trebuie să devină și astfel apare reaua boală a diabetului zaharat, diabetes mellitus [Nota 44]. La fiecare substanță, așadar, trebuie focalizat în ce măsură organismul uman poate fi apt să aducă ne-viul, pe care-l reprezintă deja substanța, atunci când mâncăm, de exemplu, sare de bucătărie, sau care devine, ca în cazul zahărului, până la materia calorică unde organismul care este înrădăcinat în Pământ, își găsește legătura cu Cosmosul spiritual.
Orice astfel de depozit care apoi rămâne neprelucrat în om ca acela care apare în diabetul zaharat, înseamnă că omul în sine nu găsește legătura cu spiritualul Cosmosului pentru substanțele prezente în el. Aceasta este numai o aplicație izolată, aș spune, a principiului general că ceea ce se apropie din afară de om trebuie să fie prelucrat în întregime în interiorul omului. Când vrem să avem grijă de sănătatea unui om, trebuie să avem grijă înainte de orice ca în om să nu ajungă nimic care să rămână așa cum este, care să nu poată fi prelucrat de organismul uman până în cel mai mic atom. Aceasta nu se referă numai la substanțe, se referă, de exemplu, și la forțe.
Căldura exterioară, căldura pe care o simțim atunci când apucăm obiecte, căldura exterioară pe care o are aerul, trebuie, atunci când este preluată de organismul uman, să fie transformată în așa fel încât efectiv însăși căldura din om, dacă-mi este îngăduit să mă exprim astfel, se află la alt nivel față de căldura din afară. Când exprim prin desen nivelul căldurii pe care-l are căldura exterioară (Tabla 18), atunci ea trebuie, când este preluată de noi, să fie transformată întrucâtva interior, astfel încât oriunde noi nu ne aflăm, organismul intervine în căldura exterioară. Chiar și în cea mai mică cantitate de căldură organismul trebuie să intervină.
Acum gândiți-vă că merg prin frig, și pentru că frigul este prea mare, sau pentru că frigul este agitat de aerul în mișcare sau de curenți, eu nu sunt în stare să transform atât de repede cât ar fi necesar căldura lumii în căldură proprie. Prin aceasta ajung în pericolul de a fi încălzit de căldura lumii ca o bucată de* lemn sau chiar o piatră care sunt încălzite din afară. Aceasta nu trebuie să se întâmple. Eu nu trebuie să fiu expus pericolului de a lăsa căldura exterioară să se scurgă în mine ca într-un obiect. Eu trebuie să fiu în stare în orice moment să preiau căldura imediat de la locurile pielii mele și s-o fac să fie a mea. Dacă nu sunt în stare să fac aceasta, apare răceala.
Acesta este procesul intern al răcelii. Răceala este o otrăvire internă prin căldura exterioară care nu a fost luată în posesie de către organism.
Vedeți, toate acestea, care sunt afară în lume, sunt otravă pentru om, otravă adevărată, și devin ceva utilizabil pentru om abia prin faptul că omul le ia în posesie prin propriile sale forțe. Căci numai de la om merg aceste forțe în ființa umană în sus la ierarhiile superioare, în timp ce afară ele rămân la ființele elementare ale naturii, la elementali. Această transformare minunată trebuie să se petreacă la om, pentru ca spiritele elementare să poată preda lucrarea lor în organizarea umană ierarhiilor superioare. Pentru materia minerală aceasta este posibilă numai când ea este transformată total în eter caloric.
Să privim lumea plantelor. Această lume a plantelor are ceva fascinant pentru om când el începe să observe cu ochiul spiritului masa vegetală a Pământului. Noi ieșim pe pajiște sau undeva în pădure. Noi smulgem o plantă cu rădăcină cu tot. Dacă privim ceea ce am scos din pământ, cu ochiul spiritului, avem de fapt o minunată asamblare fermecătoare. Rădăcina se dovedește a fi ceva despre care se poate spune de fapt: ea s-a desăvârșit cu totul în domeniul pământescului. Ah, o rădăcină de plantă, cu cât mai brutal ni se prezintă nouă, cu atât este ceva deosebit de pământesc. Căci o rădăcină de plantă, mai ales să spunem o rădăcină de morcov, amintește oarecum de un bancher sătul. Da, așa stau lucrurile; rădăcina plantei este atât de plină, atât de mulțumită cu ea însăși. Ea a preluat în sine sărurile pământului și se simte atât de plăcut cu acest sentiment, de a fi absorbit în ea pământul. De fapt, printre toate cele pământești nu există nimic mai satisfăcut decât o astfel de rădăcină de morcov, ea este reprezentanta calității de rădăcinos.
Să privim dimpotrivă floarea. Atunci când îi stăm în față cu ochiul spiritului, nu putem de fapt să facem altfel decât s-o simțim ca pe propriul nostru suflet când acesta nutrește cele mai delicate dorințe. Priviți numai o astfel de autentică floare de primăvară; în fond ea este doar un abur de dorință; ea este încorporarea unui dor. Și dacă avem pentru aceasta un simțământ sufletesc suficient de delicat, asupra lumii de flori care ne înconjoară se revarsă ceva minunat.
Primăvara vedem violeta sau ghiocelul sau lăcrimioarele sau o plăntuță cu flori galbene și vom fi înduioșați de acestea, ca și cum toate aceste plante care înfloresc primăvara ar vrea să ne spună: ah, omule, cât de curat și de nevinovat îți poți tu îndrepta de fapt dorințele spre spiritual! – Natura spirituală a dorințelor, aș spune, natura dorințelor îmbăiată în cucernicie încolțește și lăstărește din fiecare floare de primăvară.
Când apoi vin florile mai târzii – să luăm acum extrema, brândușa de toamnă – da, oare poți privi brândușa de toamnă cu simțământ sufletesc, fără a avea un ușor sentiment de rușine? Oare nu ne amintește ea de faptul că dorințele noastre pot deveni necurate, că dorințele noastre pot fi străbătute de cele mai variate impurități? Ai spune că brândușele de toamnă ne vorbesc din toate părțile ca și cum ar vrea să ne șoptească mereu: privește la lumea dorințelor tale, o, omule, cât de ușor poți deveni tu un păcătos.
Și astfel, lumea plantelor este, de fapt, oglinda exterioară a naturii pentru conștiința umană. Nu îți poți imagina ceva mai poetic decât această voce a conștiinței plecând în interior ca dintr-un punct, repartizată la cele mai variate forme de flori ale plantelor, care în decursul anotimpurilor vorbesc astfel sufletului în cele mai variate moduri.
Când focalizăm acest lucru va deveni deosebit de important pentru noi să privim floarea plantei, să comparăm cum planta este de fapt dorul de depărtările de lumină ale Universului, cum planta crește formal în sus pentru a scurge în întâmpinarea depărtărilor de lumină ale Universului dorințele Pământului și cum, pe de altă parte, rădăcina corpolentă face ca planta să fie încătușată de Pământ; cum rădăcina este cea care smulge plantei dorința ei de cer și care vrea s-o transforme în comoditate pământeană.
Învățăm să înțelegem de ce sunt lucrurile astfel, atunci când înțelegem în istoria evoluției Pământului că ceea ce se află în rădăcina plantei a fost întotdeauna planificat în vremuri când Luna se afla încă unită cu Pământul. Când Luna era unită cu Pământul forțele fixate în Lună acționau atât de puternic în corpul Pământului încât lăsau plantele să ajungă aproape numai până la rădăcină. Când Luna era încă unită cu Pământul și Pământul mai avea o cu totul altă substanță, atunci rădăcinosul se întindea puternic în jos. Și acest lucru poate fi prezentat în așa fel încât în jos se întindea puternic rădăcinosul vegetal, iar în sus plantele numai se uitau la Univers (Tabla 19, stânga, albastru). Aș vrea să spun că plantele își împingeau mlădițele spre Univers ca niște peri fini. Astfel încât ai sentimentul: În timp ce Luna mai este unită cu Pământul, această Lună, aceste forțe lunare care sunt conținute în însuși corpul Pământului încătușează vegetalele de pământesc. Iar ceea ce în acel timp s-a transpus în vegetal, rămâne apoi mai departe în planul rădăcinosului.
 [măreşte imaginea] |
Tabla 19 |
Dar din vremea în care Luna s-a despărțit de Pământ, s-a dezvoltat dorul în mlădițele care mai înainte erau numai mici, minuscule firicele care priveau spre Univers, s-a desfășurat dorul de depărtări, de depărtările de lumină ale Universului, și au luat naștere ceea ce are natura florilor. Astfel într-un anumit fel, ieșirea Lunii din combinație a fost pentru regnul vegetal un fel de eliberare, o adevărată eliberare.
Dar trebuie să mai avem totuși în vedere în acest context că tot ce este pământesc își are originea în spirit. În perioada Vechiul Saturn – luați numai descrierea pe care am dat-o în lucrarea Știința ocultă [Nota 45] – Pământul era total spiritual, trăia numai în eterul caloric, era cu totul spiritual. Pământescul s-a format ieșind din spiritual.
Acum, să privim planta. Ea poartă cu sine în forma ei, amintirea evoluției. În rădăcina ei, ea poartă cu sine devenirea pământească, devenirea ei fizic-materială. Să privim rădăcina plantei, vom găsi mai departe că ne spune că ea a devenit posibilă numai prin aceea că ea a dezvoltat pământesc-materialul ieșind din spiritual. Însă abia s-a ușurat Pământul de ce era lunar și planta a tins din nou înapoi spre depărtările de lumină.
Și acum, când consumăm produse vegetale i se dă plantei prilejul de a continua în mod corect ceea ce începuse deja afară în natură, de a tinde înapoi nu numai spre depărtările de lumină ale Cosmosului, ci și spre depărtările spirituale ale Cosmosului. De aici vine, așa cum am spus ieri [Nota 46], că noi trebuie să ducem vegetalul până la stadiul aerian, până la gazos, pentru ca natura vegetală să poată urma, potrivit cu dorul său, spre depărtările spirituale ale luminii.
Eu mă plimb pe pajiște. Văd după floarea plantei cum tinde spre lumină. Omul consumă planta. El are în sine o cu totul altă lume decât cea care este mediul de afară. Ceea ce planta exprimă afară ca dor în floare, poate să aducă la împlinire în sine! Noi vedem răspândită în natură lumea nostalgică a plantelor. Noi consumăm plantele. Noi aducem în întâmpinarea lumii spirituale acest dor în noi. Pentru aceasta noi trebuie să ridicăm plantele în regnul aerului, pentru ca ele să aibă posibilitatea să tindă în regnul mai ușor al aerului, spre spiritualitate.
Aici, planta parcurge un proces straniu. Când omul consumă produsul vegetal, se întâmplă următorul lucru: aici se reproduce schematic rădăcinosul (Tabla 19, în mijloc dreapta): ceea ce în frunză tinde spre floare, avem de viețuit în interior, la această devenire aeriană a vegetalului avem o deplină întoarcere pe dos a ființei plantei. Rădăcina, care tocmai prin faptul că trăiește în pământ este încătușată de pământ, se străduie în sus; ea tinde cu cea mai mare putere spre spiritual și lasă strădania florii mult înapoi. Este ca și cum v-ați reprezenta vegetalul dezvoltat în jos și dumneavoastră ați putea străpunge ce este inferior aici în interior, astfel încât ceea ce este deasupra devine dedesubt și ce este dedesubt devine deasupra [batistă întoarsă]. Planta se întoarce complet pe dos. În ea însăși ea se modelează în așa fel încât ceea ce este inferior este sus și ce este superior este jos. Ceea ce a progresat deja până la floare a consumat (să spunem așa) în năzuința materială lumina, a adus materia până sus la lumină. Prin aceasta, ca pedeapsă, trebuie să sufere și acum să rămână jos. Rădăcina a fost sclavul pământescului; dar vedeți deja din învățătura despre metamorfoza la plante a lui Goethe, ea poartă totodată în sine întreaga natură a plantei. Ea năzuiește în sus.
Da, când omul a ajuns odată un păcătos îndărătnic, atunci vrea să și rămână aceasta. Rădăcina plantei atât timp cât este încătușată la sol, face impresia unui bancher sătul, de îndată ce omul o mănâncă se transformă și năzuiește spre sus, pe când ceea ce a adus lumina în materie, floarea, trebuie să rămână jos. Astfel încât în ceea ce în plantă este rădăcinos noi avem de fapt, când am consumat-o, potrivit esenței sale proprii, ceva care se străduie spre capul omului, în timp ce ceea ce se află înspre floare, rămâne în regiunile inferioare; aceasta nu ajunge în metabolismul general până sus la formarea capului.
Și astfel avem spectacolul uimitor, minunat că atunci când omul consumă vegetalul – nu este necesar desigur să consume toată planta căci fiecare bucată luată în parte conține întreaga plantă; așa cum am spus, priviți aici la învățătura lui Goethe referitoare la metamorfoză –, deci când omul consumă planta, aceasta se transformă în el în aer, într-un aer care ca plantă pășește mai departe de sus în jos, care de sus în jos întrucâtva înflorește.
În timpurile în care astfel de lucruri erau știute prin vechea clarvedere instinctivă, plantele erau privite după calitățile lor exterioare spre a ști dacă ele pot însemna ceva pentru capul omului, dacă ele indicau cu forță deja de la rădăcină că au un dor de spiritualitate. Apoi vom căuta la partea pe care o consumăm, dacă la o digerare totală caută întrucâtva capul omului și pătrund până în cap pentru a se strădui în sus spre Cosmosul spiritual și stabilesc cu acesta legătura necesară.
La plante la care există deja o pătrundere puternică cu astralitate, ca, de exemplu, la leguminoase, aici însuși fructul va rămâne în regiunile inferioare, nu va voi să urce până la cap, prin aceasta însă face somnul greu și capul confuz când omul se trezește. Pitagoricienii voiau să rămână gânditori, să nu ia în ajutor digestia la funcțiile capului; din această cauză ei au interzis fasolea.
În felul acesta, din ceea ce există în natură, se poate bănui relația cu umanul și cu ceea ce se petrece în om. De fapt, atunci când ai știință inițiatică spirituală, nici nu știi cum se descurcă știința materialistă în privința digestiei umane – desigur la digestia vacii lucrurile stau altfel, despre asta vom mai vorbi – căci ea admite că materia vegetală este pur și simplu preluată. Ea nu este preluată pur și simplu, ea este total spiritualizată, ea este în așa fel modelată încât cel mai de jos se întoarce la cel mai de sus și cel mai de sus se întoarce la cel mai de jos. Nu ne putem imagina o transformare mai mare. Iar omul se îmbolnăvește imediat, când consumă și cea mai mică cantitate dintr-o plantă la care ce este mai jos nu devine ce este mai sus și ce este mai sus nu devine ce este mai jos.
Din aceasta vedeți însă că omul nu poartă nimic în sine pe care nu-l face spiritul. Căci la ceea ce omul preia ca fiind material trebuie să i se dea mai întâi o formă, astfel încât spiritul să poată avea asupra acestuia o influență.
Dacă ne referim la animal, atunci trebuie să ne fie limpede că animalul în primul rând are digestie, că animalul preia mai întâi vegetalul. Să privim ierbivorul. Animalul preia în sine vegetalul. Acesta este la rândul lui un proces foarte complicat, căci în timp ce animalul preia în sine vegetalul, animalul nu-i poate opune vegetalului nici o formă umană. Din această cauză, în animal vegetalul nu se poate întoarce de sus în jos și de jos în sus. Animalul are coloana sa vertebrală paralelă cu suprafața Pământului. Din această cauză ceea ce vrea să se întâmple la digestie în animal este adus la o dezordine totală. (Tabla 19, dreapta) Aici, ceea ce este jos vrea în sus și ce este sus vrea în jos, și lucrul stagnează, stagnează în sine, astfel încât digestia animală este esențial diferită de digestia umană. În digestia animală stagnează ceea ce în plantă trăiește. Consecința este că în digestia animală se face ființei vegetale promisiunea: îți este permis să fii suficientă depărtărilor lumii, potrivit dorului tău – dar promisiunea nu este ținută. Planta este aruncată înapoi la Pământ.
Prin faptul însă că în organismul animal planta este din nou aruncată la pământ, se înghesuie imediat în plantă, în loc să fie ca la om când are loc inversiunea să pătrundă de sus spiritele lumii cu forțele lor, la animal pătrund anumite spirite elementare. Și aceste spirite elementare sunt spirite ale fricii. Astfel încât pentru intuiția spirituală este de urmărit acest fapt uimitor: Animalul însuși consumă hrana, o consumă pentru plăcerea proprie; și în timp ce curentul nutritiv merge într-o parte, un curent al fricii din spirite elementare ale fricii merge pe cealaltă parte încontinuu în direcția digestiei curge prin canalul digestiv al animalului plăcerea preluării hranei, și opus digestiei curge un curent înfiorător de spirite elementare ale fricii.
În timp ce animalele care nu aparțin de ordinele pe care le-am descris deja, dar și din acelea care aparțin, de exemplu, mamiferele patrupede, când aceste animale mor, întotdeauna când mor, am putea spune, de fapt, prinde viață din moartea lor o ființă care este alcătuită numai din anxietate. Cu animalul moare frica, înseamnă că din aceasta prinde viață frică. La animalele de pradă lucrurile stau așa că savurează deja această frică împreună cu consumarea hranei. Prădătorul care își sfâșie prada, gustă cu satisfacție carnea. Și acestei satisfacții la consumul cărnii îi curge împotrivă teama, frica pe care animalul ierbivor o dă din sine abia la moarte, pe care prădătorul o radiază deja în timpul vieții sale. Din această cauză animale cum sunt leul, tigrul au corpul astral străbătut de teamă, pe care nu o simt în timpul vieții lor, dar pe care după moartea lor o împing înapoi tocmai pentru că este opusă satisfacției; astfel încât animalele carnivore chiar mai au o viață postumă în sufletul lor grup, o viață postumă care reprezintă o Kamaloka [Nota 47] mult mai înfiorătoare, s-ar putea spune, decât o pot viețui vreodată oamenii, pur și simplu prin aceea că animalele de pradă au această natură pe care o au.
Desigur, la astfel de lucruri trebuie să vă reprezentați că aceasta este viețuit într-o altă stare de conștiență. Așadar, dacă imediat începeți să gândiți din nou în mod materialist și începeți să gândiți ce trebuie să viețuiască animalul de pradă, în timp ce vă transpuneți în locul lui și apoi gândiți: Oare cum trebuie să fie pentru mine o astfel de Kamaloka? – și începeți apoi să judecați animalul de pradă, după cum ar putea să fie o astfel de Kamaloka pentru dumneavoastră, atunci sunteți desigur materialist, de fapt animalist; atunci vă transpuneți în natura animală. Desigur, aceste lucruri trebuie înțelese dacă vrei să înțelegi lumea, dar nu este îngăduit, să spunem așa, să te transpui în aceste lucruri, așa cum se transpune materialistul pentru întreaga lume în materia ne-vie.
Vedeți dumneavoastră, aici începe un capitol despre care eu nu vorbesc altfel decât sufletește, căci antroposofia nu trebuie să se manifeste niciodată în mod agitatoric, să ia parte în favoarea unui aspect sau a altuia, ci numai să stabilească adevărul. Ceea ce omul trage drept consecințe pentru viața sa este treaba lui, căci antroposofia nu dă prescripții, ci exprimă adevărurile. Din această cauză eu nu voi stabili niciodată vreun fel de porunci pentru fanatici. Așadar, din acest punct de vedere eu nu voi vorbi despre vegetarianism, despre mâncarea de carne și altele asemănătoare în chip de porunci, căci aceste lucruri trebuie puse în întregime în sfera cumpănirii proprii și au o valoare numai dacă sunt plasate în sfera viețuirii proprii. Eu amintesc aceasta pentru ca să nu ia naștere părerea că antroposofia ar însemna să intervii in favoarea unui anume mod de nutriție, când în fapt ea face să fie inteligibil fiecare mod de nutriție.
Dar ceea ce chiar am vrut să arăt a fost că noi trebuie să ducem ceea ce este mineral până la starea de eter caloric pentru a putea să preia spiritualul; după aceea, plecând de la ceea ce este mineral, după ce a preluat spiritualul, este construit omul. Când omul este încă foarte tânăr, am spus eu, el nu are încă forța să ducă ceea ce este în întregime mineral până la eter caloric. Acesta este prelucrat pentru el, în timp ce el trebuie să preia în sine laptele, în care s-a produs deja o transformare care face să poată fi transformat mai ușor ceea ce trebuie transformat în eter caloric, astfel încât la copil, laptele consumat împreună cu forțele sale se revarsă repede spre cap și poate dezvolta, plecând de la cap, impulsurile plăsmuirii de forme, așa cum sunt necesare la copil. Căci întreaga organizare a copilului pleacă de la cap.
Când omul vrea să obțină aceste forțe plăsmuitoare de forme la o vârstă mai înaintată, atunci nu face bine să stimuleze acest lucru prin consumul de lapte; căci ceea ce la copil merge spre cap și prin forțele capului este în stare, până la schimbarea dentiției, să radieze modelând în întregul corp, acestea nu mai sunt prezente la omul de mai târziu, la omul mai vârstnic. Și aceste forțe modelatoare pentru restul organismului pot fi stimulate în impulsivitatea lor în mod cu totul special prin aceea că se ia ceva care acționează drept forțele capului.
Vedeți dumneavoastră, capul este închis de jur-împrejur. În acest cap există impulsurile copilărești pentru modelarea corpului. În restul corpului avem în interior oasele, forțele modelatoare sunt afară. (Tabla 19, stânga, galben/alb) Aici, ceea ce sunt forțele modelatoare trebuie să fie stimulate de afară. Când introducem în om laptele, aceste forțe modelatoare sunt stimulate în cap atâta timp cât suntem copii. Când nu mai suntem copii, ele nu mai există. Ce trebuie să facem de fapt, pentru a putea să stimulăm mai mult aceste forțe modelatoare de afară? Evident ar fi bine, dacă am fi în situația ca ceea ce face capul aici, în timp ce este închis în cutia craniană, dacă ceea ce face în interiorul său intim, noi am putea avea în forma exterioară; dacă undeva din afară s-ar face ceea ce capul face aici în interior. Forțele care sunt aici în interior sunt bune pentru consumul de lapte; când aici laptele se află înăuntru în transformarea lui eterică, atunci se oferă o bază bună pentru dezvoltarea forțelor capului. Noi trebuie să avem, de exemplu, ceva cum este laptele, care însă nu este fabricat în interiorul omului, ci este fabricat în afara lui.
Vedeți, există în natură ceva care este un cap fără calotă craniană în care acționează din afară aceleași forțe ce acționează în cap unde aveți nevoie de lapte, ba chiar produc din nou laptele; căci copilul trebuie să treacă mai întâi laptele în starea de eter caloric și apoi să-l producă din nou»
Ei bine, un cap care este deschis în toate părțile este stupul de albine. Ceea ce fac albinele, este de fapt același lucru, numai că în lumea exterioară, cu ceea ce face capul înăuntru – noi le dăm cel mult cutia stupului ca suport. Numai că aici nu este închis, ci acționat din afară. Atunci avem în stup sub influența spirituală exterioară același lucru pe care-l avem în cap sub influența spirituală. Avem aici mierea în stup, și când luăm mierea și o consumăm ca om mai în vârstă, atunci ea ne dă, pentru ceea ce trebuie să existe ca forțe modelatoare acționând mai mult dinafară, aceeași putere și forță, pe care laptele ni le dă pentru cap la vârsta copilăriei.
Așadar, în timp ce suntem copii, noi stimulăm din cap forțele plastice prin consumul de lapte; dacă la o vârstă mai înaintată mai avem nevoie de forțe plastice, atunci avem nevoie să mâncăm miere și nu trebuie s-o mâncăm în cantități enorme, pentru că este vorba numai să avem forțele de la ea.
De asemenea, putem înțelege de la natura exterioară, cum putem procura vieții umane impulsuri stimulatoare, dacă înțelegem în totalitate această natură exterioară. Și dacă am vrea să ne imaginăm o țară în care să existe copii frumoși și oameni bătrâni frumoși ce fel de țară ar trebui să fie aceasta? Ar trebui să fie o țară în care să curgă „lapte și miere”! Vedeți, așadar, o veche vedere instinctivă nu a spus deloc greșit despre aceste țări de care le era dor, când au spus că acestea sunt acelea, „în care curge lapte și miere”.
Uneori asemenea expresii simple conțin înțelepciuni extraordinar de profunde și de fapt nu ai viețuiri mai frumoase, decât mai întâi să cercetezi adevărul cu tot efortul posibil și apoi să găsești undeva o expresie sfântă străveche care este plină de înțelepciune profundă, cum este cea despre țara în care „curge lapte și miere”. Căci aceasta este într-adevăr o țară ciudată: aici nu există decât copii frumoși și moșnegi frumoși.
Vedeți că a înțelege omul presupune a înțelege natura. A înțelege natura dă baza pentru înțelegerea omului. Aici materialitatea inferioară conduce în sus la spiritualitatea cea mai înaltă: regnurile naturii, mineral, animal și vegetal, la un pol inferior, ierarhiile la celălalt pol, la cel superior.
Vezi completările în Note
