Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Isis Maria Sophia


INTRODUCERE

de
Cristopher Bamford

Să se ştie: astăzi, Divina Feminină
Coboară pe Pământ într-un trup incoruptibil
În lumina nestinsă a noii Zeiţe Cerul s-a unit cu adâncurile

Vladimir Soloviov, Trei întâlniri

Omnia Conjugo – Eu unesc totul

Motto-ul Sophiei, citat de Pavel Florensky


De-a lungul secolelor trecute, fiinţa Sophiei, sau înţelepciunea Divină feminină, a apărut din negura istoriei antice, precum Venus din spuma mării, pentru a deveni un semn şi un mister al timpurilor noastre. Deşi e greu de spus cine este ea, ori încotro ne-am întoarce, vedem urme ale venirii ei – ca şi cum am urmări poalele mantalei ei, pe când dădeau la o parte pânzele de păianjen încâlcite, sclerotice ale secolelor de cerebralitate. Pe măsură ce se apropie, mult din ceea ce se uitase reintră în conştiinţă nu doar ca o amintire, ci şi dinspre viitor, ca o posibilitate. Ea cere să reconsiderăm cine suntem, de unde am venit şi încotro ne îndreptăm. Noi o vedem în prăbuşirea vechii ordini sociale şi în lumina zorilor ce se ivesc prin noaptea dominaţiei patriarhale pe calea cunoaşterii. Filosofi feminişti ai ştiinţei ne-au arătat că o alternativă magică, holistică şi participativ „hermetică” la ştiinţa reductivă, mecanistică – postmodernă avant la lettre – a contestat apariţia ştiinţei moderne de la început. În acelaşi timp, oamenii de ştiinţă renunţă la o ştiinţă manipulativă, orientativ controlată în favoarea unui mod de abordare mai afectuos, fenomenologic, faţă de natură. Nu puţini deschizători de drumuri, istorici şi medievalişti au descoperit întregi descendenţe de filosofi mistici şi teologi femei, a căror operă ne obligă să regândim întregul înţeles al creştinismului şi al civilizaţiei occidentale. De asemenea, ar putea fi menţionată eflorescenţa de spiritualităţi feminine şi reevaluarea femeilor din Evanghelii care l-au susţinut pe Iisus cu propria lor avere. Apoi mai sunt şi apariţiile Mariane care, din anii 1840, au însoţit sfârşitul modernismului.

Dar mai este şi altceva. E din ce în ce mai răspândită o nouă stare de spirit, un fel de tânjire a inimii după Sophia, de care, în mod tradiţional, Sophia s-a îngrijit dintodeauna – un vas dintr-o singură bucată de armonie şi sens, reunind Cerul cu Pământul, înlăuntrul căruia noi am putea trăi, ne-am putea mişca şi ne-am putea menţine fiinţa. Cei care îşi percep vieţile drept goale sau fără sens încep să recunoască faptul că simpla opoziţie dintre spirit şi materie şi plasarea tuturor problemelor în „materialism” nu funcţionează. O cale „spirituală” în vid lasă lumea neatinsă. Este necesar contextul. Umanitatea şi lumea – Cosmosul – sunt în mod indivizibil una. A urma o cale izolat de lume, a ne fragmenta, ne lasă neschimbaţi. „Secularismul” – lipsa spiritualului în viaţa cotidiană, în natură – este astfel o descriere mai utilă a stării noastre decât „materialismul”. Rezumat prin despărţirea dintre credinţă şi raţiune, teologie şi filosofic, ştiinţă şi spiritualitate, secularismul, care înseamnă separarea spiritualului de restul vieţii, ne dă fundamentalismul – abstracţie şi literalism – şi, în consecinţă, în mod ironic, terorismul. Materialismul marxist-leninist era simplu, prin contrast. Ceea ce ne trebuie acum este ceva care plasează spiritul, încă o dată, în centrul existenţei noastre. Sophia ne dă această directivă etică, chemându-ne să sacralizăm – să consacrăm, să facem spirituală – întreaga lume şi vieţile noastre în întregime, nu doar duminica. „Tot ce e viu e sfânt”, a spus Blake.


O realitate în evoluţie – Misteriul lui Christos şi al Sophiei

Sophia este un mister încă în evoluţie. Ea este un mare secret, poate un secret deschis, dar, în acelaşi timp, unul atât de profund, încât el ajunge până la însăşi substanţa lumii şi atât de apropiat de umanitatea noastră esenţială, cine suntem noi, încât nu o putem vedea. Începând în Dumnezeu dinaintea Creaţiei, ea s-a desfăşurat de-a lungul creaţiei, iar acum participă la salvarea creaţiei. Venind de la Tatăl, ea este prezentă şi activă nu doar în naşterea, moartea şi învierea Fiului Domnului, ci şi în coborârea şi diseminarea Sfântului Spirit. Astfel, ea conţine înăuntrul fiinţei sale fiecare aspect al evoluţiei umane, cosmice şi – dacă putem spune aşa – chiar şi divine. Ea este, pentru a aminti câteva dintre titlurile ei, Mama lui Dumnezeu, Mama Omenirii, Sufletul lumii, Sfântul Spirit şi Zeiţa Natura. Ea este, de asemenea, sufletul uman. Nu-i de mirare că e greu s-o înţelegi.

Noi am înţeles prin tradiţii teologice şi mistice, precum şi de la învăţători contemporani ca Rudolf Steiner, o parte din însemnătatea lui Christos pentru umanitate, divinitate şi cosmos. Dar revelaţia completă a misteriului Sophiei, după Steiner, va avea loc doar în viitor, în următoarea epocă culturală (a şasea sau aşa-numita epocă slavă).

Astăzi, Sophia este un semn al timpurilor; simţim venirea ei sub multe forme şi intuiţii diferite. Dar să spunem cu oarecare precizie cine este ea – în amploarea, mărinimia, înălţimea şi profunzimea ei deplină – ne depăşeşte. Ea este cu adevărat o fiinţă spirituală, care trebuie înţeleasă şi întâlnită spiritual. „Adevărata înţelegere şi pătrundere în misteriul Sophiei”, după Sergej Prokofieff, „este ceva chiar mai străin epocii noastre materialiste decât misteriul lui Christos”.


O primă privire la cea care este ea

Urmându-l pe Blake, am putea începe cu „viaţa” şi „sfinţenia”. Sophia este viaţă – viaţa spiritului. Ea este „Viaţa” comună a Treimii, după cum este viaţa „comună” a creaţiei. Astfel, Sophia este dublă: divină şi creată. Prin dubla sa natură, ea asigură prezenţa sfinţeniei – faptul că acolo unde este viaţă este şi spirit. În acelaşi timp, ea asigură unitatea creaţiei şi a ne-creatului – căci există doar o singură viaţă. Prezentă atât în divinitate, cât şi în creaţie, ea este legătura indisolubilă şi mediatorul dintre ele. Ea este mijlocul sau calea prin care divinitatea se întruchipează în continuare în creaţie. Ca recipient sau receptacol – precum şi ca unitate – a ideilor divine, ea este înţelepciunea divină. Ca manifestare a acesteia, ea este gloria divină. Altfel spus, ea este principiul teofaniei – revelarea lui Dumnezeu. Ca atare, ea este legată intim cu umanitatea, căci prezenţa lui Dumnezeu – sau teofania – este realizată cognitiv în univers prin fiinţele omeneşti. Sophia este, de asemenea, inseparabilă de Sfântul Spirit, Spiritul înţelepciunii, care, conform Crezului Nicean, este „Domnul, Dătătorul de Viaţă”, respiraţia vieţii „din gura Domnului”. Iisus numeşte acest spirit Spiritul adevărului” sau „Sfântul Duh”, cel care ne va conduce întru adevăr. Din acest motiv, potrivit unei tradiţii secrete tot atât de veche ca însuşi creştinismul şi ieşind doar acum la iveală, Sfântul Spirit e feminin – şi strâns legat cu Sophia sub forma Mariei. O veche carte coptă despre viaţa Fecioarei confirmă acest lucru. După ce citează spusele, cunoscute, ale lui Iisus: „După nu multe zile, eu voi trimite Spiritul, Spiritul Sfânt printre voi în locul meu”, acesta adaugă ceva nou. Se anunţă că de Rusalii, „Iată, cea care Mi-a fost lăcaş, iar Eu i-am fost Fiu în carne şi în Divinitate, chiar ea care arăta, în carne ca mine, iată, acum ea este cu voi”. Acest Spirit Sfânt, care a umbrit-o pe Maria n-a coborât – chiar încarnat – prin ea, care îi dă naştere Fiului lui Dumnezeu. Ea este spiritul care transformă înţelepciunea în realitate, în iubire, în creaţie, într-o lume care există înăuntrul adevăratei vieţi a lui Dumnezeu. Această viaţă, după cum spune Sergej Bulgakov, „în propria ei transparenţă deplină este frumuseţe, care este Revelaţia divinităţii, veşmântul lui Dumnezeu, aşa cum este”. În acelaşi timp, acest spirit viu – care este înţelepciune, frumuseţe şi adevăr – este şi spirit unificator, spiritul adevăratei comuniuni. Acesta este spiritul care face posibil ca, atunci când „doi sau trei se adună” în numele lui Christos, el să fie acolo.

Altfel spus, Sophia este o fiinţă divină spirituală feminină care ştie, simte şi acţionează din cele mai înalte sfere ale divinităţii, până în văgăunile cele mai umile şi în colţurile cele mai ascunse ale Pământului – trecând prin toate nivelele cele multe ale cerurilor înstelate. Ea este, am putea spune, însuşi „sufletul” lui Dumnezeu, al lumii, al „umanităţii”. Întreită, ca şi Divinitatea, ea ne conduce înspre înţelepciunea inimii care este [ea]. În cuvintele lui Hildegard Biugen:

O, energie a Înţelepciunii
tu încercuire încercuită
cuprinzând totul
în singura cale a vieţii
cu trei aripi:
una zboară în înalt,
una se trage din pământ,
iar a treia zboară pretutindeni.
Laudă ţie, cum se cuvine,
O, Înţelepciune.


Steiner şi Sophia

Rudolf Steiner (1861-1925) a fost una din figurile cele mai extraordinare ale ultimelor două secole. Mare filosof spiritual, gânditor vizionar şi profesor, el era, practic, în cel mai înalt grad şi clarvăzător în ceea ce el considera necesităţile umanităţii. Astăzi vedem în toată lumea cum rodesc fructele inspiraţiei şi cercetării sale în mişcări atât de variate ca, de exemplu, educaţia Waldorf, agricultura biodinamică, mişcarea Camphill pentru îngrijirea handicapaţilor şi medicina antroposofică extinsă. Această culegere prezintă multe din afirmaţiile lui Rudolf Steiner despre Sophia. S-ar crede că adunarea acestora ar fi trebuit să fie lucru uşor – că trebuie să fi existat material deosebit de bogat pe această temă. În fond, Steiner este creatorul „Antro-posofiei”, care e alcătuită din două cuvinte greceşti – Anthropos (fiinţă omenească) şi Sophia (înţelepciune). Ambele ar putea fi înţelese într-un sens „minim” sau într-un sens „superior”. În sensul minim sau vădit, antroposofia este „înţelepciune umană”, înţelepciunea care este umanitate sau natura umană. Sensul superior desemnează domeniul esoteric al acestei naturi.

ASOCIEREA Antropos şi Sophia, invocă, de fapt, misteriul unei „umanităţi cosmice” divine, originale, aproape aşa cum au sugerat unii dintre gnosticii de odinioară. Valentinienii, de exemplu, susţineau că, după încarnarea lui Christos, numele până atunci ascuns, nerostit, al lui Dumnezeu putea fi, în sfârşit, revelat. Acesta era Anthropos! Din acest motiv, spuneau ei, „Mântuitorul se numea pe sine «Fiul lui Anthropos»“. Confirmând această concepţie despre originea superioară a umanităţii, un alt fragment păstrat de Clement din Alexandria spune povestea creării lui Adam de către îngeri. Acesta descrie cum „frica s-a coborât asupra îngerilor în prezenţa creaturii pe care o creaseră atunci când a emis sunete mai puternice decât o justifica crearea sa. Căci Adam, fiind înfăţişat în numele lui Anthropos inspira frică de Anthropos cel pre-existent, fiindcă el era într-însul”.

Tot aşa, Sophia are conotaţii înalte şi joase. La un nivel, ea invocă sufletul uman ca feminin, divin, dar prăbuşit. Pentru a o salva pe această Sophia – destinată să fie mireasa lui Christos – Cuvântul a coborât din Cer pe Pământ şi s-a încarnat într-un corp omenesc, iar prin moartea sa, prin înviere şi înălţare a făcut posibilă reîntoarcerea Sophiei la condiţia ei divină. În alte relatări, Sophia este aspectul feminin al lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Sophia este legată fie cu Spiritul Sfânt, fie cu Fiinţa Divină, fie cu Esenţa (Ousia, Substanţa), elemental comun, „abisul” în jurul căruia Fiinţele Treimii – Tatăl, Fiul şi Sfântul Spirit – îşi dansează „hora” (perichoresis). Ca atare, ea este Sfânta Sfintelor, „liniştea şi misteriul Divinităţii”, cel mai lăuntric element constitutiv a tot ce este.

Antroposofia, care invocă toate aceste sensuri, este numită şi ştiinţa spirituală care, ca „ştiinţă a spiritului”, este, se poate spune, chiar o ştiinţă a Sfântului Spirit. Astfel, Antroposofia anunţă o nouă Eră a Spiritului, conformă cu viziunea profetică a lui Ioachim din Fiore, misticul calabrez din secolul al XII-lea. Ioachim profeţea că Era precreştină a Tatălui, urmată după venirea lui Christos de Era Fiului, va fi urmată, la rândul ei, de o Eră a Spiritului.

Prima eră a fost era cunoaşterii, cea de-a doua a înţelegerii, iar cea de-a treia eră va fi o perioadă a raţiunii complete. Prima eră o supunere servilă, a doua – servitute filială, iar a treia va fi libertate. Prima eră nefericire, a doua – acţiune, iar a treia va fi contemplare. Prima eră teamă, a doua – credinţă, iar a treia va fi iubire. Prima era epoca sclavilor, a doua – epoca fiilor, iar a treia va fi epoca prietenilor.

Inteligenţă spirituală, libertate, contemplare, iubire, prietenie – aceste realităţi „Sophianice” ocupă implicit însuşi centrul Antroposofiei sau al ştiinţei spirituale. Cât despre baza acesteia, dacă studiem indicaţiile lui Steiner pentru practica spirituală, vom afla că Sophia străbate Antroposofia din temelii. Căci fundamentele Antroposofiei – într-un anumit sens, începutul şi sfârşitul ei – sunt veneraţia sau credinţa, serviciul şi altruismul. Steiner se referă în mod frecvent la aceste trei practici (care sunt şi principii şi virtuţi). Pentru confirmare, cititorii ar putea să recitească primul şi ultimul capitol din Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?. Deşi el nu le numeşte niciodată „Sophianice” sau nu le pune în legătură cu Sophia (nici cu Isis sau Maria), totuşi ele aşa sunt, în mod cert.

Cu alte cuvinte, Sophia se află în inima esoterică a misiunii lui Steiner. Poate că tocmai de aceea Steiner este foarte reticent, chiar modest, atunci când vorbeşte despre Sophia, circumscriind-o în mod sugestiv, când la un nivel, când la altul, fără a o defini pe deplin sau a spune exact ce înseamnă asta. Totuşi, el spune, printre rânduri, o poveste profundă – sau, mai degrabă, un număr de poveşti profunde care trebuie citite şi meditate cu răbdare. Viziunea lui Steiner, ca orice viziune cu adevărat spirituală, nu este un sistem sau o ideologie. Noi nu ar trebui să încercăm să forţăm într-o structură raţionalizată sau mecanică. O învăţătură spirituală este mai degrabă ca un organism viu care trebuie intuit în întregime, decât un mecanism care poate fi analizat. Pentru a o înţelege, e nevoie de ceea ce poetul John Keats numea „capacitate negativă” – adică trebuie să fii „capabil să exişti în incertitudini, misterii, îndoieli, fără nici o încercare sensibilă de a ajunge la fapte şi raţiune.”


Înţelepciune şi iubire

Conform descrierii făcute de Steiner stării noastre actuale de evoluţie, pe care el o numeşte „stadiul de evoluţie Pământ” şi, în cadrul ei, a epocii noastre anume, „sufletul conştienţei”, sarcina omenirii este transformarea înţelepciunii în iubire. Substanţa Pământului este înţelepciunea, lucrarea zeilor, înscrisă în substanţa galaxiilor şi mişcările stelelor, precum şi în pietre, plante şi animalele care ne înconjoară. Această înţelepciune trebuie să devină Iubire. În epoci mai îndepărtate, cunoaşterea pe care acum noi o dobândim printr-un exerciţiu deliberat al inteligenţei noastre era primită simultan şi direct, prin percepţie senzorială. O asemenea cunoaştere era ea însăşi o relicvă a unei conştienţe universale supersensibile încă şi mai vechi. După încarnarea lui Christos, totuşi, tot mai puţine fiinţe umane posedau această capacitate. În locul ei, oamenii au început să dezvolte puteri cognitive conştiente (Imaginaţie, Inspiraţie şi Intuiţie). Steiner scrie: „Sarcina acestor noi iniţiaţi era să recunoască, prin propriile lor facultăţi, ceea ce odinioară era înţeles prin înţelepciunea vechilor Misterii şi să adauge la această cunoaştere a naturii esenţiale a Evenimentului Christos”. Prin aceste mijloace, o anumită „cunoaştere ascunsă” – pe care Steiner o numeşte „cunoaşterea Graal” – a început să străbată omenirea. Drept rezultat al acestui influx, noi vom dezvolta treptat o nouă clarvedere conştientă care implică, în practică, transformarea „înţelepciunii” în „iubire”. Ca fruct al evoluţiei, noi suntem pretutindeni – în natură, în cosmos, în propriile noastre corpuri – înconjuraţi de înţelepciune. Noi trăim într-o lume făcută de zei. Puterea iubirii permite „Eului” nostru să armonizeze şi să transforme această înţelepciune în ceea ce poate creşte în viitor. Iubirea, după cum spune Georg Kühlewind, este întotdeauna creatoare de ceea ce „încă nu este”. Prin iubire, înţelepciunea exterioară devine înţelepciune interioară: lumea s-a întors pe dos. Steiner scrie: „începând cu faza Pământ de evoluţie, înţelepciunea Cosmosului exterior devine înţelepciune interioară în fiinţa umană”. Astfel internalizată, ea devine sămânţa iubirii. Înţelepciunea este premisa iubirii; iubirea este rezultatul înţelepciunii care a renăscut în Eu.”


Sophia, Philosophia, Anthroposophia

În această conferinţă inaugurală a Primei Adunări Generale a Societăţii Antroposofice din 1913, Rudolf Steiner a vorbit despre entitatea Anthroposophia – „Antropo-Sophia”. El a început prin a evoca marea iubire a poetului Dante pentru Doamna Philosophia. Iubirea lui Dante nu era o simplă alegorie. După Steiner, era „o experienţă concretă a unei relaţii pasionate, imediate şi sufleteşti cu Doamna Philosophia”. Referindu-se apoi la vechii greci, Steiner a subliniat că ei nu cunoşteau „Philosophia”, ci doar „Sophia”. Pentru greci, această Sophia era o fiinţă vie, exact cum Doamna Philosophia era pentru Dante. Dar ea era distantă. Ea a început să se apropie în jurul secolului cinci după Christos – am întâlnit-o ca Philosophia în Consolidarea filosofiei a lui Boetius. În Evul Mediu, ea inspira sentimentele cele mai ardente pe măsură ce cobora dintre nori. Dar devenea, din nou, distantă. Într-adevăr, pe vremea lui Dante, apariţia ei sub forma Doamnei Philosophia reprezenta un ultim vestigiu al unei legături imediate, personale cu lumile spirituale. Astăzi, acest vestigiu pare să fi dispărut. Atunci cum o întâlnim pe Sophia azi? Steiner spune că, în epoca contemporană a sufletului conştienţei, Sophia trebuia să devină „fiinţa care iluminează direct fiinţele omeneşti”. Pătrunzându-ne, Sophia „ne va lua fiinţa cu ea şi ne-o va prezenta dinafară drept Anthroposophia”. „În această formă”, spune el, „ea va confrunta fiinţele omeneşti iluminate cu fiinţa obiectivă Sophia, cea care stătea odinioară în faţa vechilor greci.”

Vorbind despre sentimentele lui Dante pentru Doamnă, Steiner sugerează o legătură între înţelepciune şi Maria, mama lui Iisus: „Oricine care poate simţi asemenea lucruri va găsi o conexiune directă între Madona Sixtină a lui Rafael plutind printre nori şi exaltata Doamnă Philosophia”. Putem atunci să ne întrebăm dacă această conexiune ne lămureşte despre ceea ce Steiner făcea aluzie drept un fel de încarnare a Sophiei, când vorbea despre trecerea Sophiei prin omenire pentru a deveni Anthropo-Sophia sau – dacă putem spune aşa – Maria-Sophia. A intrat oare Isis-Sophia în fluxul pământesc al evoluţiei lumii prin Maria?


Maria

Maria este marele mister al tradiţiei creştine. Nimic nu s-ar fi întâmplat fără ca ea să fi consimţit dorinţei lui Dumnezeu ca ea să conceapă şi să aducă pe lume un fiu care să fie numit Iisus, care să-l poarte pe Christos. Fără acel uimitor: „Iat-o pe slujitoarea Domnului, să-mi fie aşa cum spui tu”, nu ar fi fost întrupare, nici „Cuvânt transformat în carne”, nici moarte şi înviere, nici înălţare. Totuşi, Evangheliile o menţionează rareori. Ca şi cum ar fi trăit în umbră. Unii au sugerat chiar reticenţa autorilor Scripturilor faţă de măreţia şi profunzimea ei spirituală – că ea este „o revelaţie secretă”. Desigur, oricând apare, prezenţa ei este plină de consecinţe. Ea este legată în mod intim de Iisus ca mamă, prieten şi discipol. Ea a participat la propovăduirile şi la minunile sale. Ea a stat la piciorul crucii, unde Christos i-a poruncit să fie mama noastră a tuturor atunci când a spus lui Ioan, ucenicul pe care-l iubea „Iată pe mama ta”, iar Mariei „Femeie, iată pe fiul tău”. Ea era indispensabilă coborârii Sfântului Spirit de Rusalii. E greu să nu tragi concluzia că ea este aproape de miezul misiunii lui Christos, ca şi de învăţătura şi propovăduirile sale.

Istoria confirmă acest lucru. Fie prin tradiţie orală sau prin Sfântul Spirit, statura Mariei a crescut şi creşte încă. Foarte de timpuriu, ea a devenit figura sufletului creştin – prototipul adevăratei credinţe şi al faptelor bune – şi cel al „corpului mistic” al lui Christos, o expresie ce cuprinde realităţi multiple din comunitatea credincioşilor prin Biserica universală a întregii omeniri până la Universul însuşi. Ea a fost de la început recunoscută a fi noua Eva (după cum Christos era noul Adam). Irenaeus, episcop de Lyon şi discipol al ucenicului pe care Domnul îl iubea, scrie în secolul doi: „Aşa cum Eva a fost sedusă de cuvântul unui înger să se îndepărteze de Dumnezeu... aşa Maria, prin cuvântul unui înger a primit vestea bună că ea îl va purta pe Dumnezeu supunându-se Cuvântului Său. Prima a fost sedusă să nu i se supună lui Dumnezeu, dar cea de-a doua a fost convinsă să i se supună, astfel că Fecioara Maria ar putea deveni avocatul fecioarei Eva. Aşa cum specia umană era supusă morţii din cauza unei fecioare, tot aşa ea a fost salvată datorită unei Fecioare”. Astfel Ave Stella Maris (Te salut, Stea a Mării) din secolul nouă proclama (după cum menţionează şi Steiner) că „Ave al lui Gabriel, pronunţat cu mult timp în urmă, a inversat numele Evei”. Nu e de mirare că al treilea Conciliu Ecumenic de la Efes (432 d.Ch.) o declară Theotokos, Mamă a lui Dumnezeu. Au proliferat titluri mistice profund semnificative – Steaua Dimineţii, Poartă a Raiului, Frumuseţe a Lumii, Regina Vieţii, Mamă a Tuturor celor Vii, Oglindă a Dreptăţii, Sediu al înţelepciunii, Trandafir Mistic, Arcă a Legământului, Adăpost al Păcătoşilor, Alinătoarea Suferinzilor, Regină a îngerilor, Sfeşnic cu Şapte Braţe ş.a.m.d. Pe măsură ce prezenţa ei creştea, apariţiile ei erau mai frecvente. În fond, ea era o fiinţă. În Evul Mediu, această fiinţă a început să lumineze cultura occidentală, iniţiind o transformare internă centrată pe „inima care ştie”. Mai recent, am văzut că mişcarea care a declarat-o „Co-Redemptrix” (Co-Mântuitoare) câştigă teren.

Părerea lui Steiner, bazată pe propria lui cercetare, este diferită, dar în acord cu evoluţia istorică a conştienţei referitoare la Maria. Ca s-o înţelegem, avem nevoie de puţin context.

După cum ştiu foarte bine cititorii Evangheliilor, Sfântul Matei şi Sfântul Luca dau genealogii cât se poate de diferite pentru Iosif, Maria şi Iisus. Cărturarii specializaţi în Biblie, precum şi teologii au ignorat, de cele mai multe ori, aceste diferenţe sau au extras din ele doar ce înţeles simbolic au putut. Totuşi, cercetarea spirituală i-a revelat lui Rudolf Steiner că motivul genealogiilor diferite era pur şi simplu că existau două sfinte familii — doi Iosifi, două Marii, doi Iisuşi!

Despre Maria din Evanghelia lui Luca, cea despre care ştim foarte puţin din tradiţie, Emil Восk – bazându-se pe indicaţiile lui Steiner – scrie în Copilăria şi tinereţea lui Iisus în cuvinte strălucite, meditative pline de înţelepciune şi adevăr:

„Ea este un focar de raze care o singură dată au răzbătut în acest fel din cele mai înalte sfere cereşti pe Pământ. În fiinţa şi pe chipul ei se oglindeşte, în puritatea şi perfecţiunea cea mai netulburată, un arhetip divin, care în lumea spirituală planează pe deasupra omenirii. După cum în pruncul pe care trebuie să-l nască se oglindeşte şi se întrupează arhetipul copilului şi al copilăriei — un punct central al oricărei existenţe pământeşti de copil –, Maria din Evanghelia lui Luca pare a fi arhetipul coborât pe Pământ al feminităţii feciorelnice, întruchiparea „eternului feminin”, femeia între femei.

Popoarele antice au înălţat mereu privirile spre feciorelnica Mamă a Lumilor, venerând-o sub multe înfăţişări, şi au perceput în ea existenţa creatoare a unei fiinţe care, ca Suflet al Lumii, este corespondentul macrocosmic al misterului microcosmic existent în fiecare suflet uman. Dacă Sufletul Lumii era văzut sub chipul unei zeiţe şi nu al unui zeu, aceasta are aceeaşi cauză ca şi faptul că omul de sex feminin este o imagine mai pură şi mai clară a sufletului decât omul de tip masculin. În vremurile paradisiace de la începuturi, fiinţa omului feminin, care nu intrase încă în corporalitatea solidă pământească, era o copie nemijlocită, nefalsificată şi completă a Sufletului feciorelnic al Lumii. Istoria biblică a Creaţiunii ne lasă să presimţim această copie, identică cu arhetipul divin, prin figura Evei, aşa cum era ea înainte de căderea în păcat. După prăbuşirea în condiţia pământească aspră, întunecată, femininul pământesc n-a mai putut fi decât o oglindire denaturată, caricaturală, a «eternului feminin». În copila Maria din Evanghelia lui Luca, însă, feciorelnicia şi maternitatea originară par să se fi încarnat din nou pe Pământ, eliberate de orice denaturare. După cum în copilul Iisus nathanic trebuia să se încarneze esenţa paradisiacă, păstrată în lumea spirituală, a lui Adam cel dinainte de păcat, tot astfel în mama sa părea că a devenit vizibilă sub formă pământească esenţa paradisiacă, păstrată şi ea, a Evei cea dinainte de căderea în păcat. Sub aparenţa exterioară cea mai neînsemnată, aici un suflet uman era pătruns şi adumbrit cu totul de Sufletul Lumii şi, prin aceasta, de entitatea pură de lumină a Cosmosului, care în Lumea Veche era numită Isis-Sophia, iar în creştinism Sfântul Spirit.”

Ca Feminitate Eternă, Madona Purităţii şi Zeiţa Mamă Fecioară cu Pruncul, această Marie din Evanghelia lui Luca era îndeplinirea vechilor profeţii şi întruparea celui mai profund destin al omenirii. Un „suflet tânăr”, ea trăia o viaţă „ascunsă”. „Cealaltă” Marie, din Evanghelia Sfântului Matei – avea o viaţă mai deschisă. Variate texte apocrife — Protoevanghelia lui Iacob, aşa-numita Evanghelie Arabică a Copilăriei şi Evanghelia lui Pseudo-Matei — se referă la această Marie, fiica lui Ioachim şi a Annei. La fel cu sora ei cerească, şi ea „era înconjurată de strălucirea minunii”. Încă de la vârsta cea mai fragedă şi până la prezenţa în Templu, ea era un „suflet bătrân”, profund pioasă, credincioasă şi devotată. O „Fecioară a Templului”, ea trăia într-o strânsă intimitate cu lumea spirituală şi recapitula în dezvoltarea ei dezvoltarea religioasă a omenirii.

Lăsând la o parte detaliile incidentale temei noastre despre Sophia, prima fuziune a celor două sfinte familii s-a petrecut după momentul despre care se vorbeşte în Evanghelii, când Iisus s-a pierdut în templu la vârsta de doisprezece ani. El a fost regăsit, plin de cunoaştere şi înţelepciune. El îi învăţa pe alţii ca unul care avea autoritate, revelând că „Eul” lui Iisus al lui Matei (care era străvehi şi înţelept) trecuse în Iisus al lui Luca. Curând după aceea, conform cercetărilor lui Steiner, Maria lui Luca a murit, la fel ca şi fiul Mariei lui Matei. Maria lui Matei (al cărui soţ vârstnic murise şi el) s-a căsătorit cu Iosif, care tocmai rămăsese văduv. Astfel, Maria lui Matei a ajuns mama vitregă a lui Iisus al lui Luca, astfel încât de acum exista doar o sfântă familie.

Următorul mare eveniment s-a întâmplat atunci când Iisus şi mama lui vitregă au avut o conversaţie „de rămas bun” cu puţin timp înainte ca Iisus să urce la Iordan spre a fi botezat de Ioan. Această Marie se apropiase mult de fiul ei vitreg, împărtăşind atât ca prietenă, cât şi confidentă toate experienţele lui – mai presus de toate, fructele imensei sale compasiuni şi dureri pentru depărtarea omenirii de Dumnezeu şi lumea spirituală. După cum scrie Emil Восk, această ultimă discuţie înainte de coborârea lui Christos la Botez – în christologia lui Steiner – a continuat pur şi simplu conversaţia intimă de care s-a bucurat Iisus cu Maria de-a lungul anilor. Dar ceva era diferit. Intensitatea momentului le-a deschis amândurora sufletul până la punctul-limită al unei noi naşteri. Conversaţia lor a devenit un eveniment. Pe când Iisus vorbea de durerea pe care o simţea privind viitorul omenirii, întreaga lui fiinţă a început să se piardă în anticiparea intrării lui Christos în sufletul său. Maria, ascultând cu o compasiune absolută, a înţeles dintr-odată destinul celui pe care îl iubea ca şi cum ar fi fost fiul ei. Cu cuvintele lui Восk: „Un puternic presentiment de percepţie îi spunea că o providenţă înţeleaptă lucrase în toate loviturile dureroase ale destinului, o providenţă pe care intenţiona s-o transforme într-una care va împărtăşi săvârşirea unui eveniment incomprehensibil al Mântuirii”. Totuşi, continuă el: „Transformarea sufletului care a avut loc în Maria nu consta numai într-o nouă percepţie şi înţelegere care o copleşeau. Străfulgerarea recunoaşterii care a lovit-o în acelaşi timp i-a deschis sufletul înspre o adevărată forţă cerească prin care de atunci încolo ea a rămas adumbrită şi pătrunsă.” În acest moment, sufletul paradisiac, feciorelnic al Mariei lui Luca, iradiat de entitatea divină Isis-Sophia, a coborât asupra sufletului Mariei lui Matei. Drept rezultat, ea s-a pătruns de un fel de „virginitate cosmică”. De aici încolo, Maria a fost „însufleţită şi inspirată de fiinţa şi de conştienţa divină cerească” şi a devenit, aşa cum este şi acum, Fecioara Binecuvântată. Aşa cum arată Emil Восk: „În forma arhetipală, schimbarea extraordinară care a fost provocată în Maria de conversaţia de rămas bun reprezintă o transformare pe care orice suflet omenesc trebuie să se străduiască s-o atingă”. El îl citează pe Angelus Silesius:

Tu trebuie să fii Maria, pe Dumnezeu să-L naşti în tine.
Ca El şi ţie fericirea cea veşnică în altfel să ţi-o dea.

Вock arată de asemenea, după Steiner, rolul capital al Mariei în prima din minunile sale sau semnele lui Iisus, „minunea Soarelui” de la nunta din Cana, când apa s-a transformat în vin, prevestind Eucharistia. După Steiner, această minune „îşi trage seva dintr-un misteriu care opera între sufletul lui Iisus şi mama sa. La nuntă, li s-a terminat vinul. Maria îi cere ajutor lui Iisus, dar, în aparenţă, Iisus îşi refuză mama, spunând: „Femeie, ce treabă am eu cu tine”. Aceste cuvinte sunt prost traduse. Nu există intenţia de refuz. Ele sunt o formulă din Misterii şi, de fapt, ar trebui traduse: „Ce lucrează şi se ţese între noi?” E pentru prima dată când ei s-au întâlnit de la conversaţia care îi transformase pe amândoi. Acum Maria poartă „sufletul de Fecioară-mamă a lumii”. La nuntă, ea îl revede pe Iisus – acum, purtătorul lui Christos. După cum spune Вock: „Două fiinţe exaltate se regăsesc pe Pământ. La acest moment al întâlnirii, între aceste două fiinţe transformate funcţiona ceva ce ar putea fi descris drept octava divină a relaţiei umane Mamă-Fiu. Prin lumina strălucitorae a fiinţei care o însufleţea, Maria a recunoscut intuitiv în Fiul ei cel complet schimbat, puterea entităţii Christos-Soare. Asta e ceea ce a provocat minunea de la Cana”.

De Rusalii, toţi discipolii – împreună cu Maria şi celelalte femei – s-au adunat în acelaşi loc. Tradiţia i-a făcut s-o înconjoare pe Maria într-un cerc. Ea era în mijlocul lor când s-a auzit un sunet puternic, ca de vijelie. O rază în flăcări a coborât asupra ei, răspândindu-se spre a-i lumina cu limbi de foc pe toţi cei de faţă. Ei se umplură de Sfântul Spirit şi începură să vorbească în limbi pe care le înţelegea fiecare ca şi cum ar fi fost propria sa limbă. De aceea, nu este de mirare că în Evul Mediu găsim reprezentări ale Sfintei Treimi, în care cea de-a treia entitate – Sfântul Spirit – este înfăţişată ca o femeie.

Maria a mai trăit mult după aceea – împreună cu ucenicul pe care Domnul îl iubea în casa lui din Efes. Ei aveau o comunitate, a cărei învăţătură (se spune) o putem găsi în marea scrisoare de iubire a lui Ioan (Eu Ioan). Când a murit Maria, s-a spus că ea s-a dus la culcare şi a fost preluată trupeşte de Ceruri. Înainte de toate Maria a fost importantă (şi mai este) în inima ei. Accentuarea şi receptivitatea ei, umilinţa şi sărăcia, prezenţa ei radicală – toate se adaugă supremei virtuţi de dedicare a inimii pentru adevăr.


Noua Isis-Maria-Sophia

Formulat în modul cel mai succint posibil, pentru Rudolf Steiner Sophia înseamnă înţelepciune în toate manifestările ei – divină, cerească, cosmică, pământească. Din această perspectivă, înţelepciunea e pretutindeni. Ea este o realitate evolutivă care ne înconjoară şi ne pătrunde. Pentru a deveni într-adevăr conştienţi de realitate, trebuie să spunem că noi trăim, ne mişcăm şi fiinţa noastră este într-însa. În mod tradiţional, studierea acestei realităţi – calea şi modul de a cunoaşte înţelepciunea că noi suntem şi ce ne înconjoară – se numeşte ştiinţă. Ştiinţa, înaintea perioadei moderne a dualităţii, abstracţiei, obiectivării, manipulării şi controlului, i-a fost întotdeauna devotată marelui proiect de auto-cunoaştere, care este transformarea înţelepciunii în iubire. De aceea Steiner numeşte antroposofia „ştiinţa spirituală” şi în întreaga lui viaţă el a încercat să explice natura şi metodele acestei ştiinţe. De fapt, întreaga lui operă îi este dedicată acestui proiect. Dar cititorii şi auditorii săi – pentru că erau atât de total condiţionaţi, aşa cum mai suntem şi noi azi, de presupoziţiile materialist-mecaniciste ale lumii moderne – au avut mari dificultăţi în a-l înţelege. Uneori el vorbea mai esoteric pentru a încerca să exprime înţelesul lăuntric a ceea ce implica ştiinţa spirituală şi vorbea aproape glumind despre nevoia unui „nou mit Isis”. Acest mit, sublinia el, nu era o abstracţie, ci o realitate. El spunea că în spatele sculpturii din lemn a lui Christos – Reprezentantul Omenirii (între Lucifer şi Ahriman, cele două entităţi ale „răului”), aflate în Goetheanum, cartierul general al antroposofiei din Elveţia – mai era o figură, cea de-a patra, invizibilă, o fiinţă, Isis. De cele mai multe ori era invizibilă, dar uneori vizitatorii deosebit de intuitivi o zăreau. Ei vedeau că, de fapt, ea dormea, iar dedesubtul ei era inscripţia „Eu sunt omenirea. Eu sunt trecutul, prezentul şi viitorul. Toţi muritorii ar trebui să-mi ridice vălul.”

Fără a intra în detalii (textul se găseşte la pagina 193) putem spune că un nou Typhon, personificare a însuşi intelectului calculat, o înşală şi creează o pseudo-odraslă mecanică. Biata Isis! Pentru iluzia unui copil tot ce are este un simulacru de înţelepciune. Pe urmă observă – cu clarvedere – că ea tot mai are coarne de vacă, întocmai cum le avea în Egiptul antic. Clarvederea ei creşte. Prin ea, îi ordonă lui Typhon – sau, zic unii, lui Hermes – să îi aşeze pe cap o coroană. Din păcate, este doar o coroană din hârtie, acoperită cu scrieri ştiinţifice. Dar clarvederea ei continuă să crească şi cu ajutorul ei ea începe să înţeleagă sensul Cuvântului, sau al Logos-ului, cel al Sfântului Ioan din prologul Evangheliei sale. Şi, pe măsură ce începe să înţeleagă sensul Logosului, coroana ei de hârtie devine de aur. Abstracţia ştiinţifică devine o realitate vie. Sophia învie.

După cum spune Steiner în „Căutarea Noii Isis”:

Isis-Sophia
Înţelepciunea lui Dumnezeu Lucifer a ucis-o.
Şi pe aripile forţelor cosmice
A dus-o departe în adâncurile spaţiului.
Christos-Voinţa
Care lucrează în noi
I-o va smulge lui Lucifer
Şi pe baza cunoaşterii spirituale
O va chema la o nouă viaţă în sufletele umane
Isis-Sophia
Înţelepciunea lui Dumnezeu.


O singură Feminitate

Lăsând la o parte chestiunea controversată privind existenţa istorică a unei culturi a Mariei-Mamă universală, care a precedat apariţia religiilor mai noi, „patriarhale”, divinul feminin este prezent, în mod clar, pretutindeni în civilizaţiile premergătoare timpului nostru. Ea are multe nume – Inanna în Sumeria; Astarte la Hitiţi; Ishtar în Babilon; în Egipt (printre multe altele), Isis, Maat, Hathor, Nut şi Neita; în Grecia, Demeter, Persephone, Artemis, Athena, Hekate. Lista nu se termină — Sophia şi Maria sunt doar două nume în plus. Cu cât mai mult cauţi, cu atât mai multe zeiţe găseşti. Această confuzie aparent dezordonată, nu ar trebui să fie luată drept dovadă a politeismului – departe de asta. Aceste reprezentări – care, toate ar putea fi considerate aspecte ale Sophiei – înseamnă diferite stări ale aceluiaşi principiu primar, care acţionează conform fazelor succesive ale devenirii. „Există doar o singură feminitate, dar ea acţionează diferit în împrejurări diferite”, după cum spune Schwaller de Lubicz.


Literatura înţelepciunii

În tradiţia iudeo-creştină, Sophia apare întâi în forma Hokhmah în aşa-zisele Cărţi post-exilice ale Înţelepciunii.

O găsim în Iov, Proverbe, Jesus Sirach şi în Înţelepciunea lui Solomon. Literatura este extraordinar de bogată, fiecare frază şi rând meritând meditaţia. În cea mai timpurie însemnare, Iov 28, găsim:

Dar unde poate fi găsită Înţelepciunea?
Unde este locul înţelegerii?

Nimeni nu-i poate stabili valoarea;
Nu poate fi găsită pe tărâmul celor vii.
Adâncul spune, „Nu se află în mine”.
Marea spune, „Eu nu o am”.
Nu poate fi schimbată pe aur;
Argintul nu-i poate plăti preţul...

De unde vine Înţelepciunea?
Unde este izvorul înţelegerii?

El este tăinuit de ochii tuturor celor vii.
Ascuns de păsările cerului...
Dumnezeu înţelege calea spre ea;
El cunoaşte locul;
Căci el vede până la capătul pământului.
Observă tot ce este dincolo de ceruri.
Atunci când El a stabilit greutatea vânturilor,
A dat măsura apelor;
Când El a făcut o lege pentru ploaie
Şi un curs al furtunilor,
Când El a văzut-o şi a măsurat-o;
A slăvit-o şi a căutat-o.
El i-a spus omului:
„Vezi! Teama de Domnul este Înţelepciune
 Să te fereşti de rău este înţelegere”.

Pentru Iov, Înţelepciunea vine de la Dumnezeu. Întipărită în creaţie, ea este limbajul ei — „«înţelesul» implantat de Dumnezeu în creaţie”. Totuşi, oamenii nu au încă o cale pentru a o înţelege. Ea nu este încă o persoană, o fiinţă. Înţelepciune este aici feminină doar pentru că Hokhmah este feminin.

Proverbe 8 prezintă un punct de vedere diferit. Acum, înţelepciunea se află pe pământ şi se adresează fiinţelor umane. Ea vrea ca ei s-o găsească şi s-o urmeze. În schimb, ea le promite perspicacitate, dreptate, adevăr, sfat, ingeniozitate, înţelegere, curaj şi virtute. „Înţelepciunea e mai bună decât rubinele/ Nici un fel de bunuri nu o poate egala.” Pe urmă ea îşi prezintă pedigriul:

Domnul m-a creat la începutul vremii lui
Drept prima din operele lui cele mai vechi.
În trecutul îndepărtat am fost alcătuită
La începuturi, la originea pământului.
Încă nu era adâncime când am fost eu adusă pe lume
Nici izvoare bogate în apă.
Înainte să se înalţe munţii, înaintea dealurilor m-am născut.
El nu făcuse încă pământul şi câmpiile
Sau primii bulgări de lut ai lumii.
Eram acolo când a El a creat cerurile,
Când a fixat orizontul deasupra adâncurilor,
Când a alcătuit cerurile de deasupra
Şi fântânile au ţâşnit la suprafaţă din adâncuri;
Când i-a stabilit mării limitele,
Astfel încât apele niciodată să nu-i încalce porunca;
Atunci când a pus temeliile pământului
Eu eram cu el, o confidentă,
Un izvor de încântare zilnică
Jucându-mă tot timpul în faţa lui
Jucându-mă în lumea lui locuită
Fiind încântată de omenire.

Această înţelepciune a fost creată înaintea Cerului şi a Pământului. Ea era de fapt însuşi începutul creaţiei lui Dumnezeu: prima fiinţă creată, cea mai apropiată de el. Prezentă la creaţie, ea este fiica lui Dumnezeu, bucuria şi încântarea lui. Ea este prezenţa lui, mesagera lui în lume. Ea nu se joacă doar în faţa lui, ci şi printre noi, fiinţele umane de pe lume. Ea îşi găseşte încântarea şi cu noi. Spre deosebire de descrierea lui Iov, Înţelepciunea din Proverbe doreşte să fie recunoscută. Ea ne caută. Ea este revelaţia lui Dumnezeu pe Pământ, vorbind prin creaţie. A o găsi înseamnă viaţă, fiindcă ea este viaţă.

Ferice de cel care mă ascultă,
Venind zilnic, devreme la porţile mele,
Aşteptând în faţa uşilor mele.
Căci cel care mă găseşte pe mine găseşte viaţă
Şi obţine trecere din partea Domnului
Dar cel care nu mă are se distruge;
Toţi cei care mă urăsc iubesc moartea.

Jesus Sirach, redactat în ebraică în jurul anului 190 î.Ch. şi tradus în greacă prin 132 î.Ch., amplifică viziunea din Proverbe. Din nou Înţelepciunea vorbeşte la persoana întâi, explicând cum străbate toată creaţia. Ea povesteşte cum s-a ivit din gura Celui mai înalt învăluind Pământul ca o ceaţă, sălăşluind totuşi în ceruri şi urmându-şi cursul prin abis – plutind tot timpul deasupra Pământului şi a locuitorilor lui. Textul lasă să se înţeleagă că, deşi a început în Ceruri şi e prezentă pretutindeni, Înţelepciunea îşi caută un lăcaş pe Pământ. Dumnezeu, de fapt, îi comandă să-şi găsească un lăcaş pământesc. Ea se stabileşte în Israel, întâi în Tabernacol, apoi în Templu. În cursul acestui proces, ea se identifică cu şi se întrupează în Torah, legea lui Dumnezeu care exprimă legământul dintre Dumnezeu şi omenire.

În înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea a venit pe Pământ. Solomon însuşi vorbeşte despre înţelepciune: „Ce este înţelepciunea [Sophia] şi cum a luat ea fiinţă, vă voi spune”. Dumnezeu este cel care îi revelează acestea lui Solomon. Dumnezeu şi Sophia lui sunt două feţe ale unei singure monede. Ceea ce le ţine laolaltă este Spiritul (pneuma) – „Spiritul înţelepciunii”. Înţelepciunea este un spirit – „un spirit prietenos” – şi ea are un spirit. „În înţelepciune se află un spirit inteligent şi sfânt, unic în felul său şi totuşi alcătuit din multe părţi, subtil, liber, lucid.” Sunt numite douăzeci şi una (3 x 7) de calităţi. Acest spirit este aproape considerat egal cu Dumnezeu – „căci Spiritul Domnului umple întreg pământul, iar ceea ce ţine toate lucrurile laolată ştie foarte bine tot ce se spune”. În acest punct (7 : 25-28) este dată cea mai clară descriere a originii înţelepciunii în raport cu Dumnezeu.

Ca o pâclă fină se înalţă ea din puterea lui Dumnezeu,
O scurgere limpede din gloria Atotputernicului;
Astfel încât nimic murdar n-o poate pătrunde pe furiş.
Ea este raza care izvorăşte din lumina veşnică.
Oglinda perfectă a puterii active a lui Dumnezeu
Şi imaginea bunătăţii sale.
Ea este doar una, totuşi poate face orice;
Neschimbată ea însăşi, ea reînnoieşte toate lucrurile.
Generaţie după generaţie ea intră în sufletele sfinte
Şi le face prietene ale lui Dumnezeu şi ale profeţilor
Căci nimic nu-i este mai plăcut lui Dumnezeu
Decât persoana care face casă bună cu Înţelepciunea.

De asemenea, se spune că ea „şade lângă tronul lui Dumnezeu” şi „adaugă strălucire nobilei sale naşteri căci îi este dat să trăiască la Dumnezeu”. Mai departe, ea este „asistenta” lui Dumnezeu, iubita, chiar soţia lui. Şi Solomon o consideră soţia lui: „Înţelepciunea am iubit-o mult; am căutat-o pe când eram tânăr şi am tânjit să mi-o câştig drept mireasă; eram îndrăgostit de frumuseţea ei... Astfel am convins-o să vină cu mine acasă, să trăiască cu mine.”


Grecia

În Grecia, atmosfera este în acelaşi timp similară, diferită şi, ca întotdeauna, ambiguă. Înţelepciunea este concordie divină şi armonie. În măsura în care fiinţele umane dobândesc înţelepciune, ele împărtăşesc plenitudinea divină. Să dobândească acest lucru este baza întregii credinţe şi dorinţa sinceră a filosofiului, care iubeşte înţelepciunea. Curaj, auto-control, temperanţă – aceste virtuţi sunt bune, pe cât se poate. Dar „singura valută pe care ar trebui toate schimbate este înţelepciunea”. Înţelepciunea face virtutea posibilă. Din acest punct de vedere „înţelepciunea însăşi este un fel de purificare” care, pentru greci, era o purificare a trupului – de trup. Ca atare, într-un sens absolut, înţelepciunea nu este de găsit în această lume, motiv pentru care filosoful trebuie să practice moartea, după cum considera Socrate.

„Sigur sunt mulţi care au ales de bunăvoie să-şi urmeze iubiţii morţi şi soţiile şi fiii în lumea următoare, în speranţa de a vedea şi a întâlni acolo persoanele care l-au iubit. Dacă e aşa, un adevărat iubitor de înţelepciune care şi-a însuşit ferm aceeaşi convingere – că el nu va atinge niciodată înţelepciunea vrednică de acest nume nicăieri, decât în lumea următoare – ar fi el îndurerat de moarte? Nu va fi bucuros să purceadă în călătorie? Aşa trebuie să presupunem – adică, dacă el este un adevărat filosof, căci atunci el va avea convingerea fermă că nu va găsi niciodată înţelepciunea în toată puritatea ei în vreun alt loc.” (Phaedon)

Altundeva, Platon îi atribuie înţelepciunea – în sensul acelei „singure ştiinţe care, dacă i-ar fi luată omenirii, sau dacă n-ar fi apărut niciodată, fiinţele umane ar deveni creaturile cele mai nesăbuite” – lui Uranus, cerul, izvorul tuturor numerelor.

„Dacă noi ajungem la corecta lui contemplare, l-am putea numi Cosmos, Olympus sau Uranus, cum ne place. Haideţi să-l urmărim în cursul său, pe când se înstelează şi îşi roteşte stelele în cursurile lor în procesul creării, pentru noima anotimpurilor şi a hranei zilnice. Şi cu darul întregului şir de numere, el ne dă de asemenea restul înţelegerii şi toate celelalte lucruri bune. Dar este darul cel mai mare dintre toate, dacă acceptăm darul numărului, şi ne lăsăm minţile să se extindă asupra întregului circuit celest”. (Epinomis)

Sophia în calitate de cer înstelat este, de fapt, o constantă – de la egipteanca Nut până la conferinţele lui Steiner despre „Noua Isis”. Platon consideră această înţelepciune masculină – dar o asemenea alunecare de sex nu ar trebui să ne deranjeze. O anumită misoginie străbate întreaga noastră tradiţie.

Înaintea filosofiei (şi, de asemenea, după ea, căci zeii nu au „murit” până mult mai târziu) au fost zeiţele – Demeter, Persephone, Hera, Athena, Metis, Aphrodita, Artemis, Gaia, Rhea, Semale şi aşa mai departe. Dintre acestea, doar Metis („sfat înţelept”) şi fecioara cu ochi de bufniţă Pallas Athena sunt în mod explicit asociate cu înţelepciunea. Deşi, după cum recunoştea Jung, toate sunt calităţi sufleteşti. Despre Demeter, Mama Pământ, şi Persephone, Steiner spune: „Cu aceste două nume, ajungem la ceea ce sunt de fapt două suflete în fiinţele umane moderne – două suflete a căror uniune este săvârşită doar prin cele mai crunte încercări.” Persephone, răpită de Hades, este moştenirea noastră străveche de clarvedere, încălcată de cunoaşterea modernă. Demeter este „stăpâna celor mai mari minuni ale naturii, o formă arhetipală care trimite înspre timpul când viaţa creierului uman nu era încă despărţită de viaţa trupească generală.” Ea este „mama arhetipală a sufletului uman şi izvoarele roditoare ale naturii” din care ceea ce s-a născut stihinic devine Persephone în fiinţa umană.


Philo

Reunind filosofia greacă şi înţelepciunea biblică, Philo din Alexandria a scris comentarii filosofice despre Biblie. Acestea sunt pline de referinţe la Sophia. De exemplu, iat-o pe Sophia ca mireasă a lui Dumnezeu şi mamă a lumii: „Ar trebui să spunem drept şi fără îndoială că Arhitectul care a făcut acest univers era în acelaşi timp tată a ceea ce s-a născut astfel, în timp ce mama era cunoaşterea avută de creatorul ei. Cu această cunoaştere s-a unit Dumnezeu, deşi nu aşa cum o fac fiinţele umane, şi a zămislit fiinţa creată. Iar cunoaşterea, primind sămânţa divină şi după ce munca a fost consumată, s-a născut singurul fiu iubit care este perceput de simţuri, lumea pe care o vedem.”

Pentru Philo, înţelepciunea este, înainte de toate, mediatorul, calea pe care Dumnezeu se apropie dinspre Cer înspre Pământ, purtând daruri de bunătate, virtute şi cunoaştere. El vorbeşte despre „înţelepciunea solidă şi indestructibilă a lui Dumnezeu, care îi hrăneşte, îi îngrijeşte şi îi înalţă până devin viguroşi pe toţi cei care tânjesc după subzistenţa nepieritoare.” Ea este „mama tuturor celor de pe lume, oferindu-le odraslelor ei, de îndată ce s-au născut, hrana de care au nevoie din proprii ei sâni.” Altundeva, Philo se joacă cu genul Sophiei. Deşi ea este feminină în relaţia ei cu Dumnezeu, prin activitatea ei în lume ea este mai degrabă masculină. „Să nu îi acordăm atenţie discrepanţei dintre genurile cuvintelor”, conchide el, „şi să spunem că fiica lui Dumnezeu, chiar înţelepciunea, nu este doar masculină, ci şi tată, semănând şi zămislind în suflete aptitudinea de a învăţa, disciplina, cunoaşterea, simţul raţiunii”. Cu alte cuvinte, deşi feminină, Sophia nu este în nici un caz pasivă!


Creştinism şi Gnosis

În centrul creştinismului se află două fiinţe: fiinţa lui Christos care a pătruns în lumea noastră şi a întors creaţia pe dos, şi fiinţa Mariei – căci Christos a putut pătrunde în această lume doar prin existenţa lui Iisus-şi-a-Mariei. Prezenţa lui Christos, care a intrat prin Isus-şi-Maria, înseamnă — pentru creştini — că natura omenească şi natura divină, Dumnezeu şi cosmosul, nu mai sunt două, ci una. Unindu-se cu natura umană, Dumnezeu a intrat în lumea pământească, evolutivă. Logosul s-a făcut carne, însă nu doar Logosul. După cum au recunoscut Părinţii de odinioară ai Creştinismului, Entităţile Treimii – Tatăl, Fiul şi Sfântul Spirit – deşi distincte, sunt indivizibile. Nu pot fi separate. Prin Încarnarea Fiului, întreaga Divinitate a intrat în fluxul evoluţiei lumii. Drept rezultat, nu mai există nici un transcendent în afară. Transcendentul este în această lume. Nu mai trebuie căutate cauze sau explicaţii în afara experienţei. Nu există dincolo. Fiecare lucru din experienţa noastră se poate deschide înspre o adâncime şi o înălţime infinite. Universul s-a întors pe dos. Din acest motiv numeşte Rudolf Steiner, în mod repetat, „Misteriul de pe Golgotha” un eveniment cosmic, universal.

Când au avut loc evenimentele încarnării, puţină lume le-a observat în afara cercurilor restrânse ale discipolilor, femeilor şi prietenilor din jurul lui Christos. Încă şi mai puţini au înţeles. Primii oameni care au încercat să înţeleagă semnificaţia a ceea ce se întâmplase pornind de la propria lor experienţă spirituală au fost gnosticii de odinioară, ca Valentinus. În acest proces, ei au întâlnit-o şi au numit-o pe Sophia pentru prima dată, căci ei vedeau creaţia şi mântuirea drept drama lui Christos şi a Sophiei.

Primul cuplu, incomprehensibila Adâncime şi inefabila Linişte, a creat prima sămânţă, din care s-a înălţat prima pereche, Conştiinţa şi Adevărul. Din acestea au izvorât alţi Eoni – Raţiunea şi Viaţa, Anthropos şi Comunitatea, şi aşa mai departe în jos – mereu în perechi. Ultima sosită, fără pereche, a fost Sophia, cea mai tânără dintre Eoni. Ca şi ceilalţi Eoni, Sophia s-a bucurat de deplinătatea întregii vieţi. Dar s-a simţit prea departe de Izvor. Impetuoasă şi nerăbdătoare, pasiunea ei o domina. Refuzând să aştepte să-l cunoască pe Cel Unul inefabil de la care se trăgea, ea s-a repezit înainte. Atunci i s-au întâmplat multe, multe aventuri şi poate că şi-ar fi atins ţelul, dar l-a întâlnit pe Horos (limitarea), care a separat-o de pasiunea ei – divizând-o – şi a exilat această pasiune (numită acum „Achamoth” sau Sophia Posomorâta) din lumea spirituală. Eliminată din lumea spirituală, Sophia l-a adus pe lume pe Iisus, ca o amintire a ei. Dar el nu a vrut să rămână cu ea. El s-a întors la lumea spirituală. Aceasta s-a întâmplat înaintea creaţiei sau a Căderii, aşa cum o ştim.

Lăsată singură, dată afară, Achamoth-Sophia suferea de frică, disperare, pasiune şi ignoranţă. Suferinţa ei nu a rămas fără rezultate. Ea a produs o lume falsă, stranie, pipernicită, care prin materie, suflet şi spirit o imitau pe cea a Adevărului. După cum spune Valentinus, „Ignoranţa Tatălui a cauzat suferinţă şi teroare. Iar suferinţa şi teroarea au devenit dense precum o ceaţă, astfel încât nimeni nu putea să vadă. Din acest motiv eroarea a prins putere; ea şi-a alcătuit propria înfăţişare... S-a apucat să facă o creatură, pregătind din toate puterile frumuseţea ca substitut pentru adevăr.”

Între timp sus, Sophia cerească, împreună cu Iisus şi toţi Eonii, priveau în jos cu milă, tristeţe şi compasiune cum Sophia inferioară, născută din pasiune, trudea în ignoranţă, suferinţă şi chin. În cele din urmă, în ultima clipă, ei au hotărât s-o ajute. Ei l-au trimis pe mirele ceresc, Christos, „o fiinţă de o frumuseţe perfectă, însăşi steaua lumii spirituale, fructul ei perfect”, în lumea pe care o făcuse ea.

De la gnostici, noi aflăm că Sophia este triplă. Întâi, ea este prezentă cu Dumnezeu înaintea creaţiei. Într-un sens, ea este însăşi creaţia ne-creată în Dumnezeu. În al doilea rând, ea ajută creaţia – acesta este punctul de vedere gnostic – şi cade parţial odată cu ea, astfel încât suferinţa lumii, pe când este izgonită din Paradis şi se prăbuşeşte tot mai departe şi mai departe de participarea directă la înţelepciunea divină, este suferinţa Sophiei înseşi. În sfârşit, Sophia este reînnoită, mântuită. Avându-şi rădăcinile în şi reunită cu divinul, ca izvor al relaţiei divin-uman, Sophia lucrează acum la noua creaţie în timp. Ea este Noul Ierusalim, un nou Cer şi un nou Pământ – în acelaşi timp cel pre-existent şi etern şi construit în timp. Aceste trei însuşiri, care sunt una, devin una prin colaborarea lui Christos şi a Sophiei.

Aceste imagini diferite ale Sophiei ne arată cât este de important să n-o literaturalizăm. Trebuie să începem s-o înţelegem pe Sophia – Înţelepciune ca pe o activitate pe care putem s-o personificăm şi la care putem participa. Imaginea care a condus la aceasta printre creştini a fost întotdeauna Maria. Dar pe această Marie trebuie s-o înţelegem nu numai ca Fecioara Maria a lui Iisus Christos, transparentă pentru Sfântul Spirit, ci coextensivă atât cu natura trupească umană a lui Iisus, cât şi cu trupul lui Christos. Trupul lui Christos este acel trup invizibil clădit din membrii săi prin iubirea lor – adică de toţi cei care merg pe calea iubirii de la Sophia-Maria-Iisus. Este solidaritatea întrepătrunsă, interconectată a iubirii, care nu este vreo instituţie politică, ci este coextensivă cu însuşi universul.


Evul Mediu şi După

Evul Mediu a fost un punct de cotitură în evoluţia Sophiei. A fost momentul „descoperirii individului”, marcând deschiderea unui nou fel de interioritate umană – de la descoperirea lui Abélard a vocii interioare a responsabilităţii morale până la desfăşurarea maiestuoasă a personalităţii în gândire pură a lui Thomas d’Aquino. A fost şi vremea marilor cicluri ale Graalului, precum Povestea lui Flor şi Blanchflor şi Le Roman de la Rose – toate „Sophianice” în esenţa lor. Mai presus de acestea şi reunindu-le pe toate, a fost ivirea clară a divinului feminin – marcat de apariţia unei noi devoţiuni faţă de Maria şi umanitatea lui Iisus. Ca un ecou la acestea, la Şcoala de la Chartres, platonicienii hermetici căutau să redeschidă Cartea Naturii şi să creeze o nouă ştiinţă sacră a Zeiţei Natura. Era şi vremea primelor traduceri ale textelor alchimiste din arabă şi latină – alchimia fiind „ştiinţa Sophianică” par excellence – şi a cărţii Bahir şi a compilaţiei Zoharului a lui Moses de Leon, lucrări revoluţionare ale Kabbalei Evreilor, făcută în sudul Franţei. Acestea au prezentat figura lui Shekinah, prezenţa feminină a lui Dumnezeu.

Cartea Bahir, care îşi ia numele după Iov, 37,21 – „Dar acum nu se [mai] vede lumina, ea străluceşte [bahir hu’] în ceruri” – prezintă un Dumnezeu dinamic, în evoluţie, desfăşurându-se în creaţie într-o serie de posibilităţi sau emanaţii numite „Sefirot”. Există zece din acestea, dintre care cea de-a zece este Shekinah. Ea este vasul în care se scurg toate celelalte şi în acelaşi timp „inima” lui Dumnezeu, cu acces direct înspre cele treizeci şi două de căi ascunse ale înţelepciunii prin care a fost creată lumea. O piatră preţioasă, pe care Dumnezeu o iubeşte mai mult decât pe „regii” săi, ea ne-ar putea aminti de piatra din cununa lui Lucifer care a devenit piatra Graalului în Parzival-ul lui Wolfram von Eschenbach. Joasă sau „imanentă”, Shekinah este conectată şi la izvorul cel mai înalt şi cel mai transcendent. Ca şi Sophia: „Există o Shekinah dedesubt, aşa cum există o Shekinah deasupra”. Ea îi predă puterile divine acestei lumi, în timp ce le şi conduce de sus. Astfel ea este descrisă drept „unită şi totuşi despărţită”. Mai presus de toate, ca şi Maria, ea este mediatoarea între Cer şi Pământ. Ca atare, ea este întruparea lui Dumnezeu însuşi în lume. Căutând o origine pentru Shekinah, care nu este pe deplin predictibilă prin gândirea iudaică anterioară despre acest subiect, învăţatul Peter Shäfer trimite la teologia Mariană în plină dezvoltare în acea perioadă. Maria era şi ea de deasupra şi de jos. Identificată cu înţelepciunea, „prima născută a întregii creaţii”, ea s-a născut pe Pământ pentru a-i da naştere lui Iisus, dar a fost înălţată la Ceruri. Ea era atât umană, cât şi deificată. Ea este simultan fiica, mama şi mireasa lui Dumnezeu. Ca şi Shekinah, Maria este marea mediatoare şi co-mântuitoare — în Hildegard, ea este chiar Salvatrix, salvatoarea feminină.

O Salvatrix,
Tu care ai purtat noua lumină
Pentru omenire,
Adună membrii Fiului tău
Într-o armonie celestă.

Maria este noua Evă; cerul cu toţi îngerii şi Pământul cu toate creaturile sale se rotesc în jurul ei, aşa cum Sefiroţii se rotesc în jurul lui Shekinah.

În acelaşi timp cu acestea se desfăşurau mai multe evenimente teologice, misticii-femei din comunitatea Beguinelor şi în noile „şcoli ale iubirii” cisterciene iniţiau o nouă cale spirituală, non-dualistică, care reunea şi ea Cerul şi Pământul. Între timp, mai la sud, în Languedoc şi Provence, Trubadurii şi Catharii sintetizau învăţăturile creştină, ismailită, manicheeană şi sufismul pentru a crea o cultură nouă, autohtonă, feminină a iubirii pentru a transforma lumea în sufletul uman. La baza tuturor acestora stătea o nouă înţelegere a centralităţii inimii, a sufletului purificat şi a femininului (trei aspecte ale unei singure realităţi) – şi, de asemenea, a unităţii sufletului individual şi a sufletului lumii, Anima Mundi. Ţelul era de a deveni una cu inima lumii, inima divin-umană a lui Iisus Christos deschisă în lume prin lancea lui Longinus spre a deveni o fântână de apă vie de dragul transformării lumii. Din această inimă deschisă, lovită de la facerea lumii, curgea apă şi sânge peste şi în Pământ, pătrunzându-l, umplându-l de spiritul iubirii creative, înnobilându-l drept inima crescândă a creaţiei. Aşa cum e invocată de mistici, această „inimă” nu este locată pur şi simplu. Ea nu este un obiect ca să fie locată oriunde, înlăuntrul sau în afara corpului. Mai degrabă, centrul tuturor acestor lucruri este activitatea: centrul potenţial al oricărei percepţii, punctul de sprijin magic al fiecărei minuni. Este realizarea lui Christos în toate lucrurile: Maria face acest lucru posibil.

Hildegard din Bingen (n. 1098) ne dă un alt indiciu. Pentru Hildegard, Sophia, pe care ea o numeşte fie Sapientia (Înţelepciunea), fie Caritas (Iubirea), este realitatea – cleiul cosmic – care armonizează şi conectează multe lucruri pe care de obicei noi le ţinem separate. Ea este legătura vie dintre creator şi creaţie, Dumnezeu şi Cosmos. Prin perpetua ei mediere divinul se manifestă şi poate fi cunoscut. Această Sophia trăieşte în întâlnirea lui Dumnezeu cu creaţia. Ea este acolo unde Dumnezeu se apleacă înspre omenire şi omenirea aspiră la Dumnezeu. Ca o însoţitoare cosmogonică, jucăuşă a Creatorului, Sophia face posibilă nu numai creaţia însăşi, ci şi încarnarea acestei creaţii în timp. Aceasta este mântuirea sau noua creaţie în şi prin Christos, care pentru Hildegard este centrul şi cauza a toate, evenimentul pentru care a fost făcută lumea. O femeie, Maria, a îndeplinit noua creaţie care este tripla uniune a divinităţii, omenirii şi a Pământului. Femeia, femininul este mijlocul devenirii lui Dumnezeu în întregime. Iar aceasta înseamnă că femininul – Sophia: Înţelepciune şi Iubire – nu este limitat doar la Maria. El se extinde întâi, la Iisus, la Umanitatea lui Christos – „Iisus, mama noastră” –, iar apoi, prin extensie, la „Biserică”, omenire, Pământ – care suntem noi, ceea ce este, la rândul său, una cu însuşi Cosmosul. Iisus, purtătorul crucificat al lui Christos, omenire, materie, Pământul, Cosmosul este Sophia, locul unde trebuie să vină să locuiască inima lui Christos. Inimile lui Iisus şi a Mariei sunt o singură inimă – inima Sophiei. Ele sunt inima sau centrul Cosmosului însuşi, precum şi centrul persoanei. Convingerea cea mai limpede printre adepţii din secolele XII-XIII a fost că o asemenea inimă ar putea fi creată prin purificarea şi transformarea radicală a sufletului. Astfel – după ce au pregătit casa – puteau adăposti oaspeţii divini, adăpostirea lui Christos şi harul Sfântului Spirit. La cel mai înalt nivel s-a înţeles că această lucrare lăuntrică era o favoare făcută posibilă de Maria-Sophia, cea de-a doua Eva, care a reînnoit calificarea omenirii de a-şi asuma propria funcţie „adamică” sau cosmogonică. Odată ce sufletul a fost purificat şi reunit cu Sophia – era Sophia sau Înţelepciunea şi Iubirea –, sufletul a fost desăvârşit în cele trei domenii care sunt, în mod tradiţional, perfecţiunea stării umane – spirit, trup şi suflet sau Cer, Pământ şi sfera sublunară dintre ele.

În perioada Renaşterii, această mişcare a inimii lăuntrice s-a intensificat. Pentru Jacob Boehme, de exemplu Dumnezeu – pe care îl numeşte Ungrund, realitatea fundamentală – este  întunecat. El eludează cunoaşterea. Viziunea lui este antropologică. Tot ce ştim în această întuneciume este – şi este în – lumina Sophiei. Sophia este „întreaga persoană” pură, castă, integrală. Prin Cădere, noi ne-am pierdut puritatea şi virginitatea. Sophia şi-a luat zborul înspre Ceruri, în timp ce pe Pământ s-a ridicat Eva. Prin urmare, orice viaţă omenească tânjeşte după Sophia cea pierdută – ea care este înlăuntrul nostru ca fundament al nostru şi în aceeaşi măsură încă străluceşte în Ceruri. „Înţelepciunea lui Dumnezeu este o eternă Virgină, nu o femelă, ci castitate şi puritate fără pată, şi reprezintă o imagine a lui Dumnezeu, ca o imagine în forma Treimii”. Şi apoi: „Fecioara Înţelepciunii lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu Tatăl a vorbit-o prin Cuvânt, este spiritul elementului pur, şi de aceea este numită Fecioara pentru că este atât de castă şi nu generează nimic. Aşa cum spiritul înflăcărat din corpul nostru nu generează nimic, ci dezleagă toate secretele... aşa şi aici înţelepciunea (sau Fecioara) lui Dumnezeu deschide toate minunile elementului sacru, pentru că acolo sunt esenţele în care răsar fructele Paradisului”. Elementul pur este barmherzigkeit, căldura inimii. Acest element îi permite lui Dumnezeu să se cunoască pe sine prin noi.

Boehme a iniţiat o nouă cale a spiritualităţii creştine. Pe urmele lui s-a ridicat o şcoală dispersată de mistici Sophianici, dar persistentă şi larg răspândită, formând mici comunităţi de „cercetători” care căutau să realizeze calea sufletului cognitiv al Sophiei. În această şcoală, care se poate spune că a culminat în epoca Romantismului, a studiat şi Steiner. Steiner avea cunoştinţă despre şcoala rusească de Sophiologie, trăgându-se iniţial de la Vladimir Soloviov, pe a cărui filosofic a descris-o o dată Steiner drept Antroposofie fără nume. Soloviov vorbeşte despre o dublă unitate în integritatea fiinţei divine: „unitatea actantă sau productivă a creativităţii lumii şi unitatea produsă sau actualizată”. El le aseamănă pe acestea cu sufletul şi trupul. Pe prima o numeşte Christos; pe a doua, unitata produsă, el îi dă numele mistic Sophia, care, zice el, este principiul umanităţii. Astfel, „Sophia este umanitatea ideală sau perfectă, etern conţinută în fiinţa divină integrală, sau Christos”. El continuă:

„Această cea de-a doua, unitatea produsă – în contrast cu unitatea primordială a Logosului divin – este, după cum ştim, sufletul lumii sau umanitatea ideală (Sophia), care conţine înlăuntrul său şi reuneşte cu sine toate entităţile vii particulare, sau sufletele. Ca realizare a principiului divin, imaginea şi asemănarea ei, omenirea arhetipală sau sufletul lumii este atât una, cât şi toate. Sufletul lumii ocupă o poziţie intermediară între multiplicitatea entităţilor vii, care constituie adevăratul conţinut al vieţii sale, şi unitatea absolută a Divinităţii, care este principiul ideal şi norma vieţii sale. Ca ţintă vie sau sufletul tuturor creaturilor şi adevărata formă a Divinităţii, subiectul existent al fiinţei create şi obiectul existent al acţiunii divine, făcând parte din unitatea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp îmbrăţişând întreaga multiplicitate a sufletelor vii, neamul omenesc, sau sufletul lumii, este o fiinţă duală. Conţinând într-însul atât principiul divin, cât şi fiinţa creată, sufletul lumii nu este determinat exclusiv nici de unul, nici de celălalt, şi de aceea rămâne liber. Principiul divin, care este prezent în sufletul lumii, îl eliberează pe acesta de natura sa creată, în timp ce, la rândul ei, această natură îl eliberează în ceea ce priveşte Divinitatea. Îmbrăţişând toate entităţile vii (sufletele) şi, în ele, toate ideile, sufletul lumii nu este legat exclusiv de niciuna dintre ele, este liber de toate acestea. Totuşi, de vreme ce el este centrul imediat şi unitatea reală a tuturor acestor entităţi, sufletul lumii primeşte în individualitatea lor independenţă faţă de principiul divin şi posibilitatea de a acţiona asupra acestuia din urmă drept subiect liber. În măsura în care primeşte în sine Logosul divin şi este determinat de Logosul divin, sufletul lumii este umanitate, umanitatea divină a lui Christos, trupul lui Christos, Sophia. Primind principiul unic divin şi reunind în cadrul acestei unităţi întreaga multiplicitate a entităţilor, sufletul lumii îi dă prin aceasta principiului divin o realizare completă, adevărată, întreagă. Prin sufletul lumii, Dumnezeu se manifestă ca forţa vie, activă în toată creaţia, ca Sfântul Spirit. Cu alte cuvinte, fiind determinat sau format de Logosul divin, sufletul lumii face ca Sfântul Spirit să poată să se actualizeze în tot, pentru că ceea ce este dezvăluit în lumina Logosului în forme ideale este actualizat de Sfântul Spirit într-o acţiune reală”.

Nu există vreo descriere filosofică mai bună a antroposofiei.


Alte curente

Trebuie menţionată şi teosofia, care era contextul imediat la începuturile profesoratului lui Steiner. Ca şi în antroposofie, Sophia se află în centrul neconsacrat al teosofiei. Prima lucrare – Rosicruciană – a doamnei Blavatsky era, în fond, intitulată Isis Dezvăluită. Pentru HBP, Isis (care este Sophia) înseamnă „Inteligenţă Divină”. Ea mai este cunoscută şi drept „Sufletul Archaeal”, „arhitecta primară” sau Sfântul Spirit. În Doctrina Secretă, citim că „zeii mai mari ai Antichităţii – logoi – erau cu toţii la origine” fiii Mamei. Zeitatea originală era feminină! Blavatsky scrie: „Sophia gnostică, «Înţelepciunea» care este «Mama» lui Ogdoad [ceilalţi zei]... este Sfântul Duh şi creatoarea tuturor, în toate sistemele antice. «Tatăl» este o invenţie mult mai târzie. Logosul manifestat cel mai de timpuriu era peste tot feminin – mama celor şapte puteri planetare”. Cât despte Sophia-Achamod, ea este izvorul „principiului spiritual” în fiinţele umane.

Anna Bonus Kingsford, adversara lui Blavatsky şi clarvăzătore creştină esoterică, relatează un punct de vedere similar în Calea Perfectă:

„Ca Substanţă Vie, Dumnezeu este Unul. Ca Viaţă şi Substanţă, Dumnezeu este dublu. El este Viaţa, iar Ea este Substanţa... Ca Substanţă originală, substanţa tuturor celorlalte substanţe, Ea este la baza tuturor lucrurilor care sunt făcute; şi, ca viaţă şi spirit, este interioară, mistică, spirituală şi discernabilă doar când e în acţiune. În ne-manifestare, Ea este marele Adânc, sau Ocean, sau Nemărginire, Principiu sau Arche, Sophia cerească sau Înţelepciunea care înconjoară şi îmbrăţişează toate lucrurile; căreia îi aparţin dimensiunea, forma şi aparenţa; al cărei văl este fluidul astral, şi care este ea însăşi substanţa tuturor sufletelor.

În planul manifestării, ca Suflet macrocosmic şi microcosmic, ea apare ca fiica, mama şi soţia lui Dumnezeu. Exhibând într-o umanitate perfectă deplinătatea vieţii pe care a primit-o de la Dumnezeu, ea este mistic denumită Binecuvântata Fecioară Maria... Ca Venus... ea corespunde spiritului poveţei... Ea este descrisă ca Aphrodita... Ea apare ca Sodiul din sare... Ca Pallas sau Minerva ea este «Doamna Noastră a Izbânzilor»... Ca Isis sau Artemisa, ea este înainte de toate iniţiatorul şi Fecioara îmbrăcată în alb, stând pe Lună şi guvernând apele... În Macrocosmos, Ea este începutul sau înţelepciunea prin care Dumnezeu face Cerurile şi Pământul.”

În „Mahatma, scrisori către A.P. Sinnett”, chiar şi în Mahatma M. şi K.H. sunt exprimate aceleaşi păreri:

„Poate foarte bine geometrul S.R. [Societăţii Regale] să nu ştie că absurditatea aparentă a încercării de a afla cvadratura cercului acoperă un mister inefabil... Pentru multe asemenea minţi metafizice ar fi mai mult decât inutil să divulge faptul că Cercul Nemanifestat – Tatăl sau Viaţa Absolută – este non-existent în afara Triunghiului şi a Pătratului Perfect, şi se manifestă doar în Fiu; şi că doar atunci când se inversează acţiunea şi se întoarce la starea absolută de Unitate, iar pătratul se întinde din nou în cerc, atunci «Fiul se întoarce la sânul Tatălui». Acolo rămâne până e rechemat de Mama lui, «Marea Profunzime», să se manifeste ca o triadă – Fiul care întruchipează Esenţa Tatălui şi a Mamei – Substanţa activă, Prakriti, în condiţia ei diferenţiată: «Mama mea (Sophia, Înţelepciunea manifestă) – m-a luat», spune Iisus într-un tratat gnostic; şi le cere discipolilor săi să zăbovească până el se întoarce.”

Nu este o coincidenţă că asta se întâmpla în timpul mişcării femeilor şi tot ce a atras ea după sine şi, de asemenea, a apariţiilor Fecioarei Maria. Aceste apariţii, care au început cu Catherine Labouré pe rue du Bac la Paris în 1830, au ajuns să fie de acum frecvente în toată lumea şi apocaliptice. Anunţând o nouă epocă – a cărei realizare depinde de întoarcerea la legea spirituală universală a rugăciunii, iubirii şi sacrificiului –, Maria vine ca mamă a întregii omeniri şi fiinţa cea mai apropiată de Christos, şi le vorbeşte copiilor ei pământeşti ca o mamă care suferă. Inima ei plânge pentru sufletele noastre omeneşti şi situaţia noastră grea. Mediatoare vindecătoare, alinătoare, regină, exemplară şi învăţătoare, ea cheamă la o nouă naştere a lui Christos în umanitate şi pe Pământ. Întâi, rugăciune; apoi, iubire şi o inimă deschisă. Înainte de toate, ea îndeamnă la pace şi unitate a tuturor prin împăcare şi iertare reciprocă. Mesajele descumpănesc prin simplitate şi caracter repetitiv: rugaţi-vă, rugaţi-vă, rugaţi-vă; iubiţi, iubiţi, iubiţi; deschideţi-vă inimile; rugaţi-vă cu inima; curăţaţi-vă inimile; postiţi şi rugaţi-vă cu inimile; deschideţi-vă inimile pentru Spirit. Mai specific: „Fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să caute împăcarea cu toate celelalte persoane imediat din iubire pentru Dumnezeu”. Şi, din nou: „Eu vă invit să vă rugaţi din inimă. Dacă vă rugaţi din inimă, dragi copii, inimile reci ca gheaţa ale fraţilor voştri se vor topi şi orice barieră va dispărea”. Şi iar, încă şi mai specific: „Vă chem să vă iubiţi aproapele, să-i iubiţi pe cei de la care vine răul înspre voi.”


Primatul cunoaşterii

Pentru Steiner, cunoaşterea primează. Sophia este o fiinţă. O fiinţă este conştientă, un mod de a cunoaşte. Atunci Sophia este „Sophia conştientă”. Ceea ce am pierdut noi şi trebuie să regăsim este Sophia conştientă. Plini de Christos, de veneraţie faţă de Christos, noi trebuie să pornim în căutarea mamei lui, Isis-Sophia. În mod ciudat, nu că noi n-am şti unde este – ea este acolo, în stele, ea străluceşte în Cosmos, ea înconjoară Pământul cu o aură de frumuseţe. Dar noi nu ştim cum s-o vedem. Ea trebuie să fie văzută şi cunoscută dinăuntru. Iar pentru asta noi avem nevoie de puterea-Isis – puterea-Sophia – a lui Christos. După cum spune Steiner „Nu Christos ne lipseşte, ci cunoaşterea şi înţelepciunea lui Isis-Sophia lui Christos”. În acelaşi timp, în mod straniu: „Ceea ce am pierdut este cunoaşterea, intuiţia lui Iisus Christos. Este ceea ce trebuie să regăsim, cu ajutorul forţei lui Iisus Christos din noi”. Iisus Christos şi mama lui Isis-Maria-Sophia sunt interdependenţi. Ei merg împreună; nu-l poţi întâlni pe unul fără celălalt. Pentru Steiner, depinde mult de aducerea lor laolaltă – poate mai mult decât ne putem imagina. Fără Sophia noi nu putem să-l cunoaştem pe Christos „etericul” cel înălţat. Steiner spune: „Christos va apărea sub formă spirituală în cursul secolului XX nu pur şi simplu fiindcă se întâmplă ceva în afară, ci în măsura în care noi găsim puterea reprezentată de sfânta Sophia.


Primatul cunoaşterii

Iată patru meditaţii date de Rudolf Steiner:

1
Înţelepciune în Spirit
Iubire în Suflet
Putere în Voinţă:
Ele mă conduc
Ele mă ţin,
Am încredere în ele
Mă ofer lor

2
Muncind – în iubire
Prinzând viaţă – din putere
Năzuind – în Înţelepciune
Eu îmi împlinesc Eul
(Christos).

3
Pe crucea Corpului Lumii
Sufletul Lumii se revelă:

Trăind în cinci curenţi strălucitori
Prin Înţelepciune
Iubire
Putere a Voinţei
Simţ a tot
Şi simţ al Eului

Ea găseşte
În sine
Spiritul Lumii.

4

În sfârşit, Steiner a emis o serie de meditaţii în jurul lui „Eu sunt”, „Aceasta crede”, „Ea simte”, „El vrea”. În timpul primei, în linii mari, îţi concentrezi atenţia în zona celui de „al treilea ochi”, în timpul celei de-a doua, te concentrezi într-un punct în spatele laringelui. În timpul celei de-a treia, concentrarea este focalizată pe cele două braţe şi mâini. În timpul celei de-a patra, te concentrezi asupra întregului sine trupesc. Acesta este o „gândire universală cosmică”. Ea este „Sufletul Cosmic”. El este Dumnezeu „în a cărui voinţă noi ne punem întreaga fiinţă”.



BIBLIOGRAFIE ŞI LECTURI SUPLIMENTARE

Allen, Paul, Vladimir Soloviev: Russian Mystic (Vladimir Soloviov: Mistica rusă), Blauvelt, NY: SteinerBooks, 1978.

Bock, Emil, The Childhood of Jesus (Copilăria şi tinereţea lui Iisus), Edinburgh: Floris Books, 1997.

Вock, Emil, The Three Years (Cei trei ani), Edinburgh: Floris Books, 1987.

Bulgakov, Sergej, Sophia, The Wisdom of God (Sofia, înţelepciunea lui Dumnezeu), Hudson, NY: Lindsfarne Press, 1993.

Florensky, Pavel, The Pilar and Foundation of the Truth (Pilonul şi fundaţia Adevărului), Princeton: Princeton University Press, 1997.

Godwin, Joscelyn, The Theosophical Enlightenment (Iluminarea teosofică), Albany: SUNY Press, 1944.

Matthews, Caitlin, Sophia, Goddess of Wisdom (Sophia, zeiţa înţelepciunii), London: Mandala/HarperCollins, 1991.

MacDermott, Violet, The Fall of Sophia: A Gnostic Text on the Redemption of Universal (Căderea Sophiei: Un text gnostic despre mântuirea universală), Great Barrington, MA: Lindisfarne Books, 2001.

Newman, Barbara, Sister of Wisdom: St. Hildegard's Theology of the Feminine (Sora înţelepciunii: Teologia Sf. Hildegard a Femininului), Berkeley: University of California Press, 1987.

Newman, Barbara, Saint Hildegard of Bingen: Symposia (Sfânta Hildegard din Bingen:), Ithaca: Cornell Univ. Press, 1988. Traducere.

Prokofieff, Sergej O., Eternal Individuality: Towards a Karmic Biography of Novalis (Individualitate eternă: Spre o biografie karmică a lui Novalis), London: Temple Lodge, 1992.

Prokofieff, Sergej O., The Twelwe Holy Night and the Spiritual Hierarchies (Cele douăsprezece Nopţi Sfinte şi Ierarhiile Spirituale), London: Temple Lodge, 1990.

Prokofieff, Sergej O., The Spiritual Streams of Eastern Europee and the Future Mysteries of the Holy Grail (Curentele spirituale ale Europei Răsăritene şi Misteriile viitoare ale Sfântului Graal), London: Temple Lodge, 1993.

Schipflinger, Thomas, Sophia-Maria: A Holistic Vision of Creation (Sophia-Maria: O viziune holistică despre Creaţie), York Beach, ME: Samuel Weiser, 1998.

Schafer, Peter, Mirror of His Beauty: Feminine Images of God from the Bible to the Early Kabbalah (Oglinda frumuseţii sale: Imagini feminine ale lui Dumnezeu de la Biblie la Kabbalele timpurii), Princeton: Princeton University Press, 2002.

Schwaller de Lubicz, R.A., The Temple of Man: Apet of the South at Luxor (Templul omului... de la Luxor), Rochester, VT: Inner Traditions International, 1998.

Soloviov, Vladimir, Lectures on Divine Humanity (Conferinţe despre Umanitatea Divină), Hudson, NY: Lindisfarne Press, 1995.

Versluis, Arthur, Theosophia: Hidden Dimensions of Christianity (Theosofia: Dimensiuni ascunse ale Creştinismului), Hudson, NY: Lindisfarne Press, 1994.

Versluis, Arthur, Wisdom's Children: A Christian Esoteric Tradition (Copiii înţelepciunii: O tradiţie creştină esoterică), Albany: SUNY Press, 1999.

Versluis, Arthur, Wisdom's Book: The Sophia Antology (Cartea înţelepciunii: Antologia Sophia), St. Paul, MN: Paragon House, 2000.